Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)
1897-11-08 / nr. 213
Anii I Arad, Sâmbătă 8/20 Noemvrie 1897I f. 213 REDACȚIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1/s an fl. 5; pe */* de an fl. 2-50 ; pe 1 lună fl. N-rnt de Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru România fi strămutate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAŢIA ARAD, STRAULICH (ADAM) . INSERŢIUNILE: ae I fir garmond: prima dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. AGITATORII (vg.) Pe Dunărea măreaţă stă încă azi stânca de vremuri mohorîta, pe care păşit’a împăratul lumii aducând cu sine în creerii Carpaţilor sămînţa de viteji. Aici ne-a sădit cu braţu-’i vânjos de Roman, ca valurile barbare să se frângă în piepturile noastre. Că zeii voit-au aşa. Revărsatu-s’au pokolit asupra noastră Goţii pletoşi şi sălbaticii Huni, Rugi şi Heruli călcat-au holdele noastre, Gepizii strecuratu-s’au printre noi, ca apa în năsip şi Slavii ’i-am înghiţit. Şi cu toiu mare de tropote de cai venit-au Maghiarii în pământurile noastre, dar’ Tuhutum cu gloatele s’a oprit dinaintea noastră şi pace a făcut cu noi, că frica de ghiarăle vulturului roman oasele ’i-a slăbit. Şi vremea a trecut. Cei slabi s’au întărit şi „Ludovicus rex Hungariae“ cu spada a cercetat plaiurile Maramureşului şi voit-a Românilor legea s’o ia. Dar’ strămoşii noştri dealul şi valea, rîul şi vatra au lăsat şi cu legea ascunsă în suflet luatu-şi-au copilaşii în braţe şi munţii au trecut, eară din lacrămile lor şi din credinţa românească Ştefan cel Mare a resărit. Ce duh ’i-a mânat pe ei ? Să-’şi lase cenuşa părinţilor fără cunună la Sânzâiene şi codrul orfan ? Auziţi răspunsul şi încruntaţi-ve de mânie Români : — Agitatorii! Şi au pus prinţi de lege străină în ţara părinţilor noştri, cari voitu-ne-au din suflet a smulge credinţa şi preoţii noştri şi pe vlădici ’i-au scuipat în faţă, în temniţi ’i-au târît şi batjocorindu-’i cerut-au dela ei spurcarea sufletului. Dar’ iată că fiul lui Traian neclintit a rămas şi chinuri şi ciufală a răbdat, dar’ neamul şi legea nu le-a dat. Şi cum nu le-a dat ? Poporul nu le-a dat? Auziţi răspunsul şi încruntaţi-ve de mânie Români: — Agitatorii! Am dus robia vremii şi pe stăpânii rei şi fărădelege din sudoarea noastră i-am îngrăşat şi palaturi am ridicat îmbuibării lor, eară noi în colibi de lemn gerul am răbdat iarna, şi arşiţa soarelui vara pe câmp. Dar’ când ceasul a sunat, patruzeci de mii de Români s’au adunat pe câmpul ce „al libertăţii“ se zice şi cu tărie de suflet au jurat să moară pentru limbă şi a strămoşilor lege. Duhul legionarilor de lume biruitori trecut-au şoptind deasupra lor şi legiuni române s’au făcut. Axente şi Iancu s’au ridicat şi soţii înalţi şi veseli pradă şi stricăciune au făcut în sângele duşmanilor rei şi sumeţi. Zeci de mii de Români cu lance şi puşti pentru neam şi lege s’au bătut. Cum s’au bătut? Armele cine le-a prins? Auziţi răspunsul şi încruntaţi-vă de mânie Români: — Agitatorii! Şi au sosit zile mai calde. Pentru luptele noastre şi pentru credinţă împăratul alinat-a cu bunătate durerile noastre şi cu bucurie ne îndreptăm privirile spre viitor. Norocul proştilor însă a sosit şi amestecătura uşoară de slăbănogi s’a ridicat şi fărădelegeaşi-a început iarăşi stăpânirea asupra fraţilor noştri. Ne-am adunat atunci şi jalbă am dat la împărat şi plânsuri am trimis celor cinstiţi în lume, ca să ne audă şi dreptate făcănd, să nu lase, ca braţele noastre vănjoase şi tari să se ridice împotriva sălbaticilor, că atunci vai şi amar. Dar’ cei din Asia n’au priceput şi la judecata lor ne-au tîrît, ca vinovatul să facă judecata păgubaşului şi car’ în temniţi ne-au aruncat. Şi din Cermeiu până ’n Braşov şi din Sătmar până ’n Nădlac păduri şi văi răsunat-au de durerea Românilor şi zeci de mii sdraveni ficiori străbateau uliţile Clujului sămnul, un singur semn aşteptând. Şi Moţii pe cai mici cu coama lungă venit-au car’ veseli şi cu sângele ’n foc. Dar’ am fost chibzuiţi şi blânzi şi mândriile noastre au întrat în temniţi, eară ficiorii s’au dus acasă cu lacrimi în ochi şi Niculae Lei a lui Filip m’a întrebat trist şi neştiutor: „pentru ce?‘ Căci la tureau era! Dar’ cine au fost aceşti ficiori? Şi cele mii de Români pe drumurile Clujului cine au fost ? — Agitatorii! Şi iată, că ştiindu-i pe ai noştri închişi, din pustă şi din dealuri plecat-au tineri şi bătrâni la Seghedin şi la Vaţ, cu lutia vroit-a poporul să plece, ca dovadă să fie credinţei şi numai suliţile gendarmilor a oprit scoaterea praporilor de prin biserici. Şepte zile a mers într’una un moş cioban din codru şi văzăndu-’l pe Raţiu cărunt şi falnic şi mare, mâna ’i-a sărutat şi cu lacrimi în ochii-a zis: „N’am vroit să mor, până ce nu te văd, de acum voia Domnului ceresc“. Bară prin uliţile Ineului ficiorii cu lungi măciuci de gorun în mâni, tot câte patru în rănd, cântau cu înfocare doina lui Lucaciu şi fisolgăbirăul trei zile şi trei nopţi în casarma honvezilor s’a pitulat, că groaznică era cântarea. Şi lumea la Seghedin ce era? Şi halmoş cine era? Şi feciorii din Ineu cine erau? — Agitatorii! Agitatorii au fost în atâtea rânduri la împărat, agitatorii au ales odinioară pe deputaţii naţionalişti din dietă, agitatorii au fost la conferenţele naţionale, numai agitatorii, cari umblă după pânea de toate zilele, pe care o află atât de dulce în temniţele mucezite ale Ungurilor. Toate agitatorii le-au făcut, câte s’au făcut. Că poporul, Doamne, ce fericit este. La judecată este chemat în limba lui, acolo toţi domnii vorbesc româneşte, ca omul să-’i înţeleagă. Şi notariu şi solgăbirău şi viţişpan şi fişpan sunt tot din neamul lui, chiar şi moaşele de la sate sunt Româncuţe. Şi în şcoalele pruncaşilor români vin inspectori români, cari tare îndeamnă pe învăţător, să ştie copilaşii bine româneşte, că doar sunt Români. Şi din banii noştri statul ne ridică şcoli mari pentru tinerii noştri şi teatru românesc ne-a făcut stăpânirea şi fiului meu la botez, la cununii îi zice Iancu, nu „János“, Doamne fereşte. Şi când Românii vreau ei se adună în dragă voie, să-şi spună păsurile şi durerile şi guvernul numai atât aşteaptă, pentru ca toate să le îndeplinască după pofta lor, că Doamne bine e de Român în ţeara aceasta, doar’ nici în sînul lui Avram n’o fi mai bine de el! Dar’ ţie Române de atâta bine ţi se încheagă sângele şi cu dinţii încleştaţi şi cu mâna pe tureac aştepţi cuvântul. Ori nebuni ori fărădelege sunt oamenii ăştia. Fie una, fie alta, trebue să-’i desmeticim, trebue minte să-’i învăţăm, că nu ne vom face de ruşinea lumii dându-ne neamul şi legea pradă unor netrebnici, cari şi pe Dumnezeul creştinilor vreau să-’l desfiinţeze prin legile lor. Ne-am plâns, ne-am jăluit, am pretins ce este al nostru, cu bine ’i-am luat. Nu vreau să înţeleagă. Argumentele nu le întră în cap până nu-şi vor da de cap!.. Cu foc şi cu mânie vorbească deci massele care cunoaşte blândeţea politică pe care ungurii o au de o mie de ani faţă de naţionalităţi“... Aşa scrie rectorul. Pe o coloană încearcă să dovedească istoriceşte că toţi regii ungari au dat naţionalităţilor drepturi, că legile aduse de ei nu au făcut deosebire între unguri şi celelalte naţionalităţi. Termină astfel: „Noi nu provocăm lupta între naţia politică şi celelalte naţionalităţi. Dacă ne vor sili însă la luptă, nu o să dăm îndărăt. Pentru că naţia maghiară se cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte drepturile. Ear’ conştienţa aceasta ne face tari, hotărîţi. „Dar’ noi vrem să trăim în pace cu naţionalităţile. Vrem să punem capăt nemulţumirilor şi să înceteze neîncrederea. „Tocmai de aceea rog cu iubire pe studenţii universitari nemaghiari, să se adreseze către mine cu încredere sinceră. Să creadă că amic cu inimă mai adevărată nu vor găsi! “ Vorba e însă că director puţin poate face. Puterea, procurorii şi gendarmii sunt la porunca lui Banffy, care acesta nu vrea să audă de durerile naţionalităţilor. Lupta are să urmeze deci! Prietenii causei naţionale. „Tribuna“ din Berna, organul primului ministru Di Budini, publică un articol plin pe laude despre mişcarea naţională din România şi despre luptele Românilor din Transilvania şi Ungaria. „La Liberté“ din Paris publică un nou articol favorabil cestunea naţionale. „Corriere di Napoli“ arată importanţa României în tripla alianţă şi îşi arată părerile sale de rău asupra politicei de asuprire cărei sunt supuşi Românii din Ungaria şi Transilvania. Revista „L’Etranger“ a întreprins o anchetă relativă la congresul al 8-lea al păcei, ţinut la Hamburg în zilele de 12—16 August 1897. D. V. A. Ureche, întrebat, a trimis revistei următorul răspuns : „....Toată lumea cere pace, Tripla ca şi Dubla şi mai ales ţările mici, ca a mea. Dar, a voi nu e a pute, ori ce ar zice proverbul. „Ceea ce aşi cere Congresului păcei precum şi Uniunei interparlamentare, este să studieze ceva mai bine chestiile cari ar pută dintr’un moment într' altul, pune foc celor patru colţuri ale lumei. Şi tocmai asta nu se face. Am stăruit să se pună la ordinea zilei, în conferinţele noastre interparlamentare, grava chestie a naţionalităţilor înglobate în statele polietnice. Scumpul nostru secretar-general, dl Dr. Qobat (Elveţia) a propus chiar un proiect de regulament al chestiunea... Dar"... dar iată, proectul este la dosar de trei ani, şi drăguţul de guvern unguresc continuă a-şi bate joc de lume şi a face viaţa amară Romănilor, Saşilor, Şerbilor şi Slovacilor, tuturor naţionalităţilor care nu vor să se lase maghiarizate ! „ Vreţi cu adevărat pace ? Lucraţi atunci pentru dreptate. Când congresele şi conferinţele vor lucra pentru justiţie, se va face un pas serios către pace. * Cătră tinerimea universitară a naţionalităţilor. Sub acest titlul Herczeg Mihály, rector al universităţii din Budapesta adresează tinerimei române, slovace şi sârbe un cuvănt. Se miră adecă de faptul că tinerimea s'a adumat şi a proclamat solidaritatea naţionalităţilor, nefiind nici o nevoie de aceasta, deoarece „Lumea întreagă şi ţara toată Delegaţiunile La 17 c. M. S. Monarchul nostru a primit în palatul dela Viena delegaţiunile. In numele delegaţiunei ungare s’a salutat contele Juliu Szapáry. Respunzénd, M. Sa a arătat că pacea a fost primejduită, dar’ că în urma stăruinţa tuturor marilor puteri, totuşi un resboiu mare s’a putut înconjura, numai lupta dintre Greci şi Turci nu s’a putut opri. Azi legătura cu toate statele este mai strînsă ca ori şi când. „Şi de aci încolo — zice M. Sa —ca şi până acum, legătura noastră cu Germania şi Italia este temeiul cel mai neclântit al politicei noastre. A susţine şi a întări acest temeiu, este grija de căpetenie a guvernu- Meu. „ Chezăşiile de până acum ale păcii s’au sporit încă prin desvoltarea legăturii noastre de prietenie cu Rusia. Intâlnindu-ne repeţit cu Jk. Salarul Rusiei şi convingendu-ne că avem aceleaşi sentimente, între statele noastre s’a desvoltat o incredere reciprocă care întărindu-se încă, e de natură a ne deschide în viitor perspectivele cele mai înveselitoare. „Cu deosebită căldură a mulţumirii îmi amintesc apoi despre vizitele cu cari m’a înveselit amicul şi aliatul Meu credincios, M. Sa împăratul Germaniei, aici la Viena şi apoi la Budapesta. „Nu cu mai puţin sentiment de gratitudine păstrez suvenirile zilelor petrecute anul trecut în România şi amintirea reîntoarcerii visitei MM. II. Regelui şi Reginei României. In restul vorbirii, M. Sa a amintit despre necesităţile ce s’au ivit întru a grăbi cu înarmarea şi despre propăşirea ce se observă în provinciile ocupate, Bosnia și Herțegovina. Fiind „cerele“, și convorbind cu contele Juliu Szapáry, M. Sa a spus că are nădejdea ca proiectul de provisorat să fie votat și în Reichsrath.