Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-11-08 / nr. 213

Anii I Arad, Sâmbătă 8/20 Noemvrie 1897I f. 213 REDACȚIA ARAD, STR. AULICH (ADAM)­­ ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1/s an fl. 5; pe */* de an fl. 2-50 ; pe 1 lună fl­­. N-rnt de Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru România fi strămutate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAŢIA ARAD, STR­AULICH (ADAM) . INSERŢIUNILE: ae I fir garmond: prim­a­ dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia­ oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publi­­caţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. AGITATORII (vg.) Pe Dunărea măreaţă stă încă azi stânca de vremuri moh­orîta, pe care păşit’a împăratul lumii aducând cu sine în creerii Carpaţilor sămînţa de viteji. Aici ne-a sădit cu braţu-’i vânjos de Roman, ca valurile bar­bare să se frângă în piepturile noastre. Că zeii voit-au aşa. Revărsatu-s’au pokolit asupra noastră Goţii pletoşi şi sălbaticii Huni, Rugi şi Heruli călcat-au holdele noastre, Gepizii strecuratu-s’au printre noi, ca apa în năsip şi Slavii ’i-am înghiţit. Şi cu toiu mare de tropote de cai ve­­nit-au Maghiarii în pământurile noastre, dar’ Tuhutum cu gloatele s’a oprit dinaintea noastră şi pace a făcut cu noi, că frica de ghiarăle vulturului roman oasele ’i-a slăbit. Şi vremea a trecut. Cei slabi s’au întărit şi „Ludovicus rex Hungariae“ cu spada a cercetat plaiurile Maramureşului şi voit-a Ro­mânilor legea s’o ia. Dar’ strămoşii noştri dealul şi valea, rîul şi vatra au lăsat şi cu legea ascunsă în suflet luatu-şi-au copilaşii în braţe şi munţii au trecut, eară din lacrămile lor şi din credinţa românească Ştefan cel Mare a resărit. Ce duh ’i-a mânat pe ei ? Să-’şi lase cenuşa părinţilor fără cunună la Sânzâiene şi codrul orfan ? Auziţi răs­­punsul şi încruntaţi-ve de mânie Ro­mâni : — Agitatorii! Şi au pus prinţi de lege străină în ţara părinţilor noştri, cari voitu-ne-au din suflet a smulge credinţa şi preoţii noştri şi pe vlădici ’i-au scuipat în faţă, în temniţi ’i-au târît şi batjoco­­rindu-’i cerut-au dela ei spurcarea su­fletului. Dar’ iată că fiul lui Traian neclintit a rămas şi chinuri şi ciufală a răbdat, dar’ neamul şi legea nu le-a dat. Şi cum nu le-a dat ? Po­porul nu le-a dat? Auziţi răspunsul şi încruntaţi-ve de mânie Români: — Agitatorii! Am dus robia vremii şi pe stăpânii rei şi fărădelege din sudoarea noastră i-am îngrăşat şi palaturi am ridicat îmbuibării lor, eară noi în colibi de lemn gerul am răbdat iarna, şi arşiţa soarelui vara pe câmp. Dar’ când ceasul a sunat, patruzeci de mii de Români s’au adunat pe câmpul ce „al libertăţii“ se zice şi cu tărie de suflet au jurat să moară pentru limbă şi a strămoşilor lege. Duhul legionarilor de lume biruitori trecut-au şoptind deasupra lor şi legiuni române s’au făcut. Axente şi Iancu s’au ridicat şi soţii înalţi şi veseli pradă şi stricăciune au făcut în sângele duşma­nilor rei şi sumeţi. Zeci de mii de Ro­mâni cu lance şi puşti pentru neam şi lege s’au bătut. Cum s’au bătut? Ar­mele cine le-a prins? Auziţi răspunsul şi încruntaţi-vă de mânie Români: — Agitatorii! Şi au sosit zile mai calde. Pen­tru luptele noastre şi pentru credinţă împăratul alinat-a cu bunătate dure­rile noastre şi cu bucurie ne îndrep­tăm privirile spre viitor. Norocul proştilor însă a sosit şi amestecătura uşoară de slăbănogi s’a ridicat şi fă­rădelegea­­şi-a început iarăşi stăpâ­nirea asupra fraţilor noştri. Ne-am adunat atunci şi jalbă am dat la împărat şi plânsuri am trimis celor cinstiţi în lume, ca să ne audă şi dreptate făcănd, să nu lase, ca braţele noastre vănjoase şi tari să se ridice împotriva sălbaticilor, că atunci vai şi amar. Dar’ cei din Asia n’au priceput şi la judecata lor ne-au tîrît, ca vinova­tul să facă judecata păgubaşului şi car’ în temniţi ne-au aruncat. Şi din Cermeiu până ’n Braşov şi din Săt­­mar până ’n Nădlac păduri şi văi răsunat-au de durerea Românilor şi zeci de mii sdraveni ficiori străba­teau uliţile Clujului sămnul, un sin­gur semn aşteptând. Şi Moţii pe cai mici cu coama lungă venit-au car’ veseli şi cu sângele ’n foc. Dar’ am fost chibzuiţi şi blânzi şi mândriile noastre au întrat în tem­niţi, eară ficiorii s’au dus acasă cu lacrimi în ochi şi Niculae Lei a lui Filip m’a întrebat trist şi neştiutor: „pentru­ ce?‘ Căci la tureau era! Dar’ cine au fost aceşti ficiori? Şi cele mii de Români pe drumurile Clujului cine au fost ? — Agitatorii! Şi iată, că ştiindu-i pe ai noştri închişi, din pustă şi din dealuri ple­­cat-au tineri şi bătrâni la Seghedin şi la Vaţ, cu lutia vroit-a poporul să plece, ca dovadă să fie credinţei şi numai suliţile gendarmilor a oprit scoaterea praporilor de prin biserici. Şepte zile a mers într’una un moş cioban din codru şi văzăndu-’l pe Raţiu cărunt şi falnic şi mare, mâna ’i-a sărutat şi cu lacrimi în ochi­­i-a zis: „N’am vroit să mor, până ce nu te văd, de acum voia Domnului ce­resc“. Bară prin uliţile Ineului fi­ciorii cu lungi măciuci de gorun în mâni, tot câte patru în rănd, cântau cu înfocare doina lui Lucaciu şi fi­­solgăbirăul trei zile şi trei nopţi în casarma honvezilor s’a pitulat, că groaznică era cântarea. Şi lumea la Seghedin ce era? Şi hal­moş cine era? Şi feciorii din Ineu cine erau? — Agitatorii! Agitatorii au fost în atâtea rânduri la împărat, agitatorii au ales odinioară pe deputaţii naţionalişti din dietă, a­­gitatorii au fost la conferenţele na­ţionale, numai agitatorii, cari umblă după pânea de toate zilele, pe care o află atât de dulce în temniţele mu­­cezite ale Ungurilor. Toate agitatorii le-au făcut, câte s’au făcut. Că poporul, Doamne, ce fericit este. La judecată este chemat în limba lui, acolo toţi domnii vor­besc româneşte, ca omul să-’i înţe­leagă. Şi notariu şi solgăbirău şi viţi­­şpan şi fişpan sunt tot din neamul lui, chiar şi moaşele de la sate sunt Româncuţe. Şi în şcoalele pruncaşi­­lor români vin inspectori români, cari tare îndeamnă pe învăţător, să ştie copilaşii bine româneşte, că doar­ sunt Români. Şi din banii noştri sta­tul ne ridică şcoli mari pentru tinerii noştri şi teatru românesc ne-a făcut stăpânirea şi fiului meu la botez, la cununii îi zice Iancu, nu „János“, Doamne fereşte. Şi când Românii vreau ei se adună în dragă voie, să-­şi spună păsurile şi durerile şi guvernul numai atât aşteaptă, pentru­ ca toate să le îndeplinască după pofta lor, că Doamne bine e de Român în ţeara aceasta, doar’ nici în sînul lui Avram n’o fi mai bine de el! Dar’ ţie Române de atâta bine ţi­ se încheagă sângele şi cu dinţii în­cleştaţi şi cu mâna pe tureac aştepţi cuvântul. Ori nebuni ori fărădelege sunt oa­menii ăştia. Fie una, fie alta, trebue să-’i desmeticim, trebue minte să-’i în­văţăm, că nu ne vom face de ruşinea lumii dându-ne neamul şi legea pradă unor netrebnici, cari şi pe Dumnezeul creştinilor vreau să-’l desfiinţeze prin legile lor. Ne-am plâns, ne-am jăluit, am pretins ce este al nostru, cu bine ’i-am luat. Nu vreau să înţeleagă. Ar­gumentele nu le întră în cap până nu-­şi vor da de cap!.. Cu foc şi cu mânie vorbească deci massele care cunoaşte blândeţea politică pe care ungurii o au de o mie de ani faţă de naţionalităţi“... Aşa scrie rectorul. Pe o coloană încearcă să dovedească istoriceşte că toţi regii un­gari au dat naţionalităţilor drepturi, că legile aduse de ei nu au făcut deosebire între unguri şi cele­lalte naţionalităţi. Termină astfel: „Noi nu provocăm lupta între naţia poli­tică şi cele­lalte naţionalităţi. Dacă ne vor sili însă la luptă, nu o să dăm îndărăt. Pen­­tru­ că naţia maghiară se cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte drepturile. Ear’ conştienţa acea­sta ne face tari, hotărîţi. „Dar’ noi vrem să trăim în pace cu na­ţionalităţile. Vrem să punem capăt nemul­ţumirilor şi să înceteze neîncrederea. „Tocmai de aceea rog cu iubire pe stu­denţii universitari nemaghiari, să se adre­seze către mine cu încredere sinceră. Să creadă că amic cu inimă mai adevărată nu vor găsi! “ Vorba e însă că di­rector puţin poate face. Puterea, procurorii şi gendarmii sunt la porunca lui Banffy, care acesta nu vrea să audă de durerile naţionalităţilor. Lupta are să urmeze deci! Prietenii causei naţionale. „Tribuna“ din Berna, organul primului ministru Di Budini, publică un articol plin pe laude despre mişca­rea naţională din România şi despre luptele Românilor din Transilvania şi Ungaria. „La Liberté“ din Paris publică un nou articol favorabil cestunea naţionale. „Corriere di Napoli“ arată importanţa României în tripla­ alianţă şi îşi arată păre­rile sale de rău asupra politicei de asuprire cărei sunt supuşi Românii din Ungaria şi Transilvania. Revista „L’Etranger“ a întreprins o an­chetă relativă la congresul al 8-lea al păcei, ţinut la Hamburg în zilele de 12—16 August 1897. D. V. A. Ureche, întrebat, a trimis revis­tei următorul răspuns : „....Toată lumea cere pace, Tripla ca şi Dubla şi mai ales ţările mici, ca a mea. Dar, a voi nu e a pute, ori ce ar zice proverbul. „Ceea ce aşi cere Congresului păcei precum şi Uniunei interparlamentare, este să studieze ceva mai bine chestiile cari ar pută dintr’un moment într' altul, pune foc celor patru colţuri ale lumei. Şi tocmai asta nu se face. Am stăruit să se pună la ordinea zilei, în conferinţele noastre interparlamentare, grava chestie a naţionalităţilor înglobate în sta­tele polietnice. Scumpul nostru secretar-general, dl Dr. Qobat (Elveţia) a propus chiar un proiect de regulament al chestiunea... Dar"... dar­ iată, proectul este la dosar de trei ani, şi drăguţul de guvern u­nguresc continuă a-şi bate joc de lume şi a face viaţa amară Ro­­mănilor, Saşilor, Şerbilor şi Slovacilor, tutu­ror naţionalităţilor care nu vor să se lase ma­­ghiarizate ! „ Vreţi cu adevărat pace ? Lucraţi atunci pentru dreptate. Când congresele şi confe­rinţele vor lucra pentru justiţie, se va face un pas serios către pace. * Cătră tinerimea universitară a naţionali­tăţilor. Sub acest titlul Herczeg Mihály, rector al universităţii din Budapesta adre­sează tinerimei române, slovace şi sârbe un cuvănt. Se miră adecă de faptul că tinerimea s'a adumat şi a proclamat solidaritatea na­ţionalităţilor, nefiind nici o nevoie de aceasta, deoare­ce „Lumea întreagă şi ţara toată Delegaţiunile La 17 c. M. S. Monarch­ul nostru a primit în palatul dela Viena delegaţiu­­nile. In numele delegaţiunei ungare s’a salutat contele Juliu Szapáry. Respunzénd, M. Sa a arătat că pa­cea a fost primejduită, dar’ că în urma stăruinţa tuturor marilor puteri, totuşi un resboiu mare s’a putut înconjura, numai lupta dintre Greci şi Turci nu s’a putut opri. Azi legătura cu toate statele este mai strînsă ca ori şi când. „Şi de aci încolo — zice M. Sa —ca şi până acum, legătura noastră cu Germania şi Italia este temeiul cel mai neclântit al politicei noastre. A susţine şi a întări acest temeiu, este grija de căpetenie a guvernu- Meu. „ Chezăşiile de până acum ale păcii s’au sporit încă prin desvoltarea legătu­rii noastre de prietenie cu Rusia. Intâl­­nindu-ne repeţit cu Jk. Sa­larul Ru­siei şi convingendu-ne că avem aceleaşi sentimente, între statele noastre s’a des­­voltat o incredere reciprocă care întărin­­du-se încă, e de natură a ne des­chide în viitor perspectivele cele mai înveselitoare. „Cu deosebită căldură a mulţumirii îmi amintesc apoi despre vizitele cu cari m’a înveselit amicul şi aliatul Meu credincios, M. Sa împăratul Germa­niei, aici la Viena şi apoi la Buda­pesta. „Nu cu mai puţin sentiment de gratitu­dine păstrez suvenirile zilelor petrecute anul trecut în România şi amintirea reîntoar­cerii visitei MM. II. Regelui şi Reginei României. In restul vorbirii, M. Sa a amintit despre necesităţile ce s’au ivit întru a grăbi cu înarmarea şi despre propăşirea ce se observă în provinciile ocupate, Bos­nia și Herțegovina. Fiind „cerele“, și convorbind cu contele Juliu Szapáry, M. Sa a spus că are nădejdea ca proiectul de proviso­­rat să fie votat și în Reichsrath.

Next