Tribuna, august 1884 (Anul 1, nr. 88-111)

1884-08-01 / nr. 88

Pag. 350 faţă cu guvernul. Ba am avut ocasiune la proiectele privitoare la şcoale, să vedem pe fraţii certaţi din dreapta şi din stânga casei deputaţilor unguresci, îmbrăţişindu-se în chipul cel mai doios şi înjurând fră­­ţesce pe „massa brută“ a Olahilor „daco­român“, pe „panslaviştii“ Ruteni, Sârbi şi Slovaci şi pe „nemernicii“ Saşi, că sunt trădători de patrie, pentru­ că nu-­şi urăsc cu desăvîrşire limba şi celelalte însuşiri naţionale, moştenite de la părinţii şi de la strămoşii lor. „Ideea de stat e în pericol“, aşa se declamează în astfel de caşuri în presa maghiară de toate nuanţele. Şi se înţe­lege de sine, după cum înţeleg Maghiarii lucrurile, că dacă „ideea“ maghiară „de stat“ va fi în pericol, şi din conducerea monarchiei, a Europei şi din marşul Ma­ghiarilor în fruntea civilisaţiunei nu se va alege nimica. Pentru încungiurarea unui astfel de potop, se plătesce solidaritatea între par­tidele maghiare în faţă cu naţionalităţile nemaghiare. Ar crede, cineva că pe noi, pe Ro­mâni ne va supăra solidaritatea aceasta. Ne supără şi nu ne supără. Ne supără vădendu-o îndreptată în contra binelui comun al tuturor popoarelor din ţerile unguresci şi în contra adevăra­telor interese ale Monarchiei, pentru­ că fiind oameni fără aplecare la stăpânire ne doare când vedem oameni cu ambiţiuni atât de exagerate, care trec în sumeţie, consumându-­şi puterile în lupte sterpe şi zadarnice. Nu ne superă, pentru­ că dacă e vorbă că printr’o solidaritate de aceasta au de gând să ne stîrpească sau să ne facă ori­care alt rău, noi stim, din capul locului, că nici încercarea aceasta, nu-’i va duce pe Maghiari la scop. Un popor, care a resistat altor năpăstuiri mai mari, puţin îi pasă de încercarea cea din urmă şi desperată a unor oameni cari nu ştiu ce fac. Un lucru însă am vru să aflăm de la bărbaţii politici ai Maghiarilor: cred ei că prin modalitatea de mai sus dovedesc lumei chemarea lor de a merge în fruntea Ungariei, în fruntea Monarchiei? Dacă cred, se înşeală amar. Timpul vorbelor late a trecut. Lumea de agfi nu mai caută în gura oamenilor, cari nu pre­getă cu lauda proprie, ci aşteaptă să se vadă fapte. Faptele decid în­­jiua de astăzi. Cu ambiţiuni deşerte agfi nu merge nimene departe. De aceea nu ambiţiunea nobilă a Maghiarilor este ceea ce ne jignesce, ci cea deşartă, de care ne împedecăm în toate­­jilele. Contra ambiţiunii nobile nu am dice un cuvenţel măcar. Căci cine nu s’ar bucura când ar sti că în apropiere nemijlocită are pe cineva, care de voie bună ia asupra şi rolul de un fel de pro­videnţă pământească. Domnii aspiranţi la conducere însă ar trebui să ne arete, înainte de toate, ca să avem încredere într’înşii, că au simţ şi pentru istorie şi pentru dreptate şi în sfârşit că soiu cugeta şi la viitor. Să ne arate că nu vor să facă tabula rasa cu istoria naţională a fie­cărei naţio­nalităţi şi drepturile acestora, şi că viitorul se asigură pentru toţi mai bine, dacă fie­care naţionalitate va ave interes egal pentru apărarea căminului său. Că Maghiarii dispun de o majoritate numerică relativă, ni se pare prea puţină cualificaţiune pentru ambiţiunea de a sta în frunte şi a conduce. Şi mai puţină cualificaţiune de conducători ’şi-au agonisit şi-­şi agonisesc prin atitudinea cea „părin­tească“ şi prin rolul arogat de providenţă, cu care se încearcă a suprima ori­ce miş­care întru cât nu este de provenie­ţă maghiară. Şi fiindcă Maghiarii altă cualificaţiune nu au dovedit spre a pută conduce po­poarele nemaghiare, trebue să se cugete aceste serios la modalitatea cum să scoată carul statului din nomolul, în care Ma­ghiarii cu deşertăciunile lor îl cufundă. Ceea ce Maghiarii au eris că vor face singuri, pentru­ ca să amăgească popoarele nemaghiare, spre a le suprematiza, să caute a face ele, împreuna cu Maghiarii, să caute a resolva cu „sîrguinţă conscienţioasă“, co­respunzător împregiurărilor celor grele ale timpului, problema spre folosul monarchiei şi a ţerei. Spre sfîrşitul acesta să proceadă na­ţionalităţile nemaghiare solidare şi să si­­lească moralicesce şi pre­maghiari­i întră în solidaritatea lor. Nu încape îndoială că pentru a ajunge la o solidaritate corespund­ătoare problemei ce ar ave să resoalve împreună, se cere înainte de toate ca fie­care în parte să fie solidară la ea acasă. Românii fără de mare sgomot au în­ţeles de mult necesitatea şi au şi făcut pasul cel dintâiu, pentru­ că au proclamat soli­daritatea ca basă la atitudinea şi la pro­­cederea lor politică. Revistă politică. Sibiiu, 31 iulie st. v. aceasta ne ţinem. Tot astfel va fi şi cu mulţimea Ovreilor, împregiurarea că pe viitor se vor ruga în limba maghiară, nu ne îndreptăţesce nici­decum a crede că prin aceasta se va schimba şi fiinţa lor morală. Ovreul va rămână Ovreu, roage-se el în limba franceză, engleză germană, spaniolă ori maghiară. Ce le pasă însă Maghiarilor de aceasta, lucrul principal pentru ei este să vorbească cineva în limba maghiară. Limba preschimbă apoi totul ca prin minune, căci iată ce ne spune „Kolozsváry Közlöny“ în primul seu articol: „Dacă țeranul necult va auzi din gura Ovreului în locul sgomotului nepriceput frumoasa rugăciune maghiară, dacă vor înceta obiceiurile, care stau în contradicere cu vederile creştinilor şi care rămân nepricepute de cei neiniţiaţi, se vor dărîma zidurile despărţitoare şi va dispăra şi împotrivirea îndărătnică, ba chiar duş­mănoasă.“ Foaia oficială publică rescriptul re­gesc prin care se convoacă dieta croată pe 23 i. c. st. n. Starcevicianii vor avă prin urmare din nou ocasiune de a-­şi vărsa focul dela inimă contra guvernului croat şi contra Maghiarilor, dar nu pentru mult timp, căci, după cum se vorbesce, dieta va ţină numai vre-o câteva şedinţe şi apoi va fi disolvată. Câmpul de luptă se va muta în cercurile electorale şi în vederea animosităţilor şi agitaţiunilor, care domnesc în Croaţia, cu drept cuvânt ne putem aştepta la lupte foarte crâncene. Cu privire la întrevederea princi­pelui Bismarck cu Kálnoky cetim în „Nemzet“ următoarele: „încă în timpul întrevederii monarch­ilor se vorbia, pe basa telegramelor din Berlin, că principele Bis­marck şi contele Kálnoky, ca şi în anii trecuţi, se vor întâlni şi în anul acesta la Glastein. Acum în aparenţă primim din isvoare competente scrii, care se contradic cu totul unele pe altele. După „Bud. Corr.“ întâlnirea celor doi miniştri de ex­terne, în urma întâlnirei monarchiilor, res­pective a princincipelui Reuss cu contele Kálnoky, a devenit de prisos. „Cores­pondenţei Politice“ însă i se crie din Berlin, că acolo se menţine cu statornicie scriea despre întâlnirea celor doi miniştri de ex­terne. După propriile noastre informaţiuni principele Bismarck nu vine în nici un cas anul acesta la Grastein. Dar se înţe­lege, aceasta nu este un cuvânt ca să nu se repete şi în anul acesta convenirea per­sonală, care, aşa zicând, de un şir de ani încoace face parte din aparatul alianţei dintre noi şi Germania.“ încordarea, ce există între Celiii şi Nemţii din Bohemia, dă adese­ori nascere la manifestaţiuni ridicole. Iată ce se co­munică din Praga: „în apropiere de Praga, la staţiunea Böhmisch-Brod, s’a ţinut astădi sub cerul liber un meeting cercetat de vr’o­ri o şi făcu. Busuioc îi numără pănă la cel din urmă creţar ceea ce îi mai rămăsese, îi pofti noroc şi spor la toate, dar de bani nu-’i pomeni nici c’o vorbă macar. Se vede c’a uitat! — își zise Șofron şi mai aşteptă, că doară-’şi va aduce a­minte. Busuioc ruse începu să-’i vorbească de toate, numai de banii lui nu. Șofron plecă în cele din urmă, se mai opri din drum mai nainte de a eși din casă, se opri încă odată, după­ ce închise uşa în urma sa, stete cât stete și începu să se scarpene în do­sul urechii. O să mă mai gândesc! — disc el plecând. — Se vede, că tocmai acu nu-’i are la îndemână. Și ear începu Șofron să se gândească. Trecu o zi, trecură două, trecu o săptă­mână, dar Busuioc nu-’l mai chema să-’i dee banii. Stetea așa la casă, făcea treburile ca mai nainte, dar nu mai era slugă cu simbrie şi par’ că-’i era ruşine să mai stee aşa fără de nici un rost la casa omului şi să-’i mănânce pânea. Nici nu trecea îuse seară, făr’ca el să-’şi Zică: Mâne vorbesc cu el. O dicea, dar n’o făcea. Era totdea­una ce­va la mijloc, mai că Busuioc avea oameni la casă, mai că Vica se certase de dimineaţă, mai că o slujnică spărsese vr’o oală. Dar dacă nu se ducea Şofron, el se gând 2000 persoane. Oratorii principali au fost deputatul Dr. Eduard Gregr şi profesorul Tilscher; ambii au tunat şi fulgerat contra Schulvereinului german. Gregr a zis că prin Schul­verein se cresc numai renegaţi, anarchişti şi petroleri, cari apoi, întocmai ca ienicerii, nu mai cruţă nici pe părinţii lor slavi. Statul este dator să pună sta­vilă acestei desnaţionalizări în Bohemia, dacă voiesce ca Austria să nu cadă sub stăpânirea prusiană. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, atunci în curând nu vom mai avă împărat al Austriei ci numai rege al Prusiei. Congresul francez continuă discu­­ţiunea asupra revisuirei constituţiunei. Din partea stângei extreme şi din partea mo­­narchiştilor se pun fel de fel de pedeci, spre a trăgăni cât se poate mai mult opera revisuirei. Cu toate acestea revisuirea progresează. Pănă acum s’au votat art. I şi II din proiectul presentat congresului, în capitala Belgiei s’au întrunit Zilele trecute toţi primarii şi consilierii comunali, cari aderă la principiile liberale, şi în urma unor discursuri pline de săgeţi contra guvernului actual, au primit în unanimitate o resoluţiune, prin care protes­tează contra proiectului presentat de gu­vern în privinţa organisărei şcoalelor. Forţa „Tribunei“. Pădureanca. Novelă de Ioan Slavici. (Continuare.) Două săptămâni înainte de sf. Dimitrie, întorcându-se dela târg pe la Socodor, din vorbă’n vorbă Busuioc află despre cele petrecute între Şofron şi Simina. Pe drum, păn’acasă, şi acasă plimbându-se dela uşă pănă la fereastră, el îşi resucea mereu mustaţa: acum se putea apropia de Simina, şi vorba era numai cum s’o apuce, ca s’o ţie strînsă. Banii lui Şofron erau în manile lui. Nu-­i ţinea el, îi deduse cu împrumutare pe la alţi oameni, însă dela el at­ârna, când să-’i înapoieze datornicii. Erau daţi, ce-’i drept, pănă la sf. Dimitrie, dar greu ar fi fost să-’i capete mai nainte, — mai târziu? nimic mai lesne! El chemă pe Oanca lui Toader, unul dintre datornici, la sine și începu să-’l strîngă în chingi. Dătornicii se află’n strâmtorare totdeauna, când le ceri banii, eară Oanca mai și păgubise de cu primăvară cu un bou: el se rugă dar să-­i îngăduie o luna — două macar. Bucuros, chiar și un an, — îi răspunse Foile din Budapesta publică un pro­iect de reformă pentru biserica israelită din Ungaria. Nu ne importă schimbările pe care voiesc conducătorii evreilor să le in­troducă în biserica lor; constatăm însă bu­curia ce simt­­fiarele maghiare, pentru­ că după acest proiect pe viitor limba de ru­găciune a evreilor va fi cea maghiară. Şi cum să nu se bucure de acest progres în maghiarizare ? Bucure­sc, noi nu-­i in­­vidiăm. Noi stim din bătrâni că lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu, şi de Busuioc, — dar tu scii, că banii nu sunt ai mei. Vorbiţi cu Şofron, îl scia Busuioc pe Şofron, că nu scie stărui şi că nu se poate depărta fără de banii lui. Ţine la banii sei omul, care ş i-a câştigat în su­doarea feţii sale. O scia şi Şofron aceasta, şi tocmai de aceea deduse banii lui Busuioc, la care nu putea să-’i piarejă, pentru­ că avea din ce să-’i înapoieze și avea destulă trecere, ca să-’i scoață dela datornici. Șofron stete dar mult pe gânduri, când datornicii veniră să-’i roage, ca să-’i mai îngăduie. Eu n’am bani la voi, — grăi el în cele din urmă; — banii ce-am avut ’i-am dat lui Busuioc, la el am bani, şi nu e treaba mea ce a făcut cu ei. Asta aşa era, dar dacă Şofron era om cu minte, nu erau nici datornicii mai proşti şi în­ţelegeau, că Busuioc ’i-a trimis la Şofron, fiindcă vrea să şi-’l mai ţie slugă, să-’l aibă legat, ceea ce le venia şi lor la socoteală. Dacă-’i aşa, apoi sănătate bună, nici noi n’avem să-’ţi dăm bani, — (jiseră ei şi se du­seră în trebile lor. Sosind­­fina de Sf. Dimitrie Șofron era ho­­tărît, ca totdeauna, să plece, dar altfel toate erau ca mai nainte. El se duse la Busuioc, ca să-’şi facă soco­teala de simbrie. TRIBUNA Nr. 88 „Intoleranţa“ Germanilor — „intoleranţa“ Românilor. Tocmai acuma când onorabilul Wo­rms îşi ridică glasul în parlamentul Engliterei pentru fraţii sei „prigoniţi“ din România, printr’o ciudată coincidenţă se dau două dovezi în Germania, cum şi în Europa „apuseană“ lumea tot de rei ’i­ ţine pe fă­cătorii de rele, fire-ar aceştia chiar şi — Ovrei. Una dintre aceste dovezi este pu­blicaţia din marele Ziar „Kölnische Ztg.“, un articol ce-­l reproducem la alt loc; alta, şi mult mai însemnată, este isgonirea „Ruşilor“ din Berlin, care pentru lumea po­litică a fost o enigmă pănă atunci, pănă când Ziaristica evreească, atotputernică în ale „opiniei publice“, a soitit să amăgească lumea prin frasele „liberale“, îndreptate mai cu seamă în contra „reacţionarului“ Bismarck, care vrea să-şi facă hatîr „archi­­reacţionarului“ Muscal. Cestiune de li­beralism, anarchism internaţional... toate, numai cestiune evreească n’a fost. Dar adevărul îşi face cale, chiar dacă falanga gazetarilor jidani, foarte „liberali“ când e vorba de Jidani, ar fi şi mai puternică. Dacă cum adecă se explică isgonirea „Ru­şilor“ din Berlin după o corespondenţă trimisă de acolo Ziarului vienez „Vaterland“ : „De câţiva ani şi cu deosebire de pe timpul tumulturilor rusesci în contra evreilor, numă­­roase elemente jidano - rusesci, cari morali­cesce şi psihicesce stîrnesc puţină încredere, în­dreaptă paşii sei mai ales cătră Berlin, deoare­ce cred, că în marele oraş îşi vor pute continua cu dia, să se ducă şi cu cât mai mult se gândia, cu atât mai îndărătnic se făcea în hotărârea lui de a se duce. Dela o vreme ajunse de s’ar fi dus chiar dac’ar fi trebuit să treacă prin sabie şi foc. Busuioc scia de ce vine, se simţia cu toate aceste cam strîmtorat, când îl vădi­ întrând în casă, şi-’i venea să-’i­­jică să nu închidă uşa în urma sa. Par’că nu mai era tot omul, pe care-’l soia el, şi fără de voie-’şi aduse aminte de noap­tea, când îl văduise mergând spre Iorgovan. Apoi — am venit și eu, grăi Șofron,­ — se văd ce mai e cu banii, pe care ți 'i-am dat astă toamnă. Trageți seamă, Șofroane, — îi răspunse Busuioc. — Mie nu­­mi-ai dat nimic. Tu scii, că eu n’am trebuință de banii tăi. Ți-am căutat numai oameni, care ți ’i-au luat cu împrumutare. Ba nu! — îi întimpina sluga. — Ţi-am dat banii. Când ne-am tocmit, am pus’o şi asta în simbrie. Eu sciu, cât am muncit pănă ce ’i-ăm adunat şi n’am vrut să-’i dau ori şi cui, di ’mi-am căutat un om cinstit şi bogat, care poate să mi-’i dee ori şi când. Eacă, — am dlis, — primesce banii aceştia, ca să mi-’i dai la anul cu carnetele lor: dac’o primesci şi asta, mă bag slugă la D-ta, dacă nu, îmi caut alt om, care o primesce şi asta. N’a fost aşa vorba?!

Next