Tribuna, noiembrie 1884 (Anul 1, nr. 161-184)

1884-11-21 / nr. 177

Pag. 706 vernul ei de a face, ca se înceteze această cala­mitate . Tocmai Austro-Ungariei, guvernelor ei, și în special şi Excelenței Voastre, ca ministru al casei imperiale, incumbă această sarcină. Gu­vernul­ui român şi nu Excelenței Voastre s’ar cade dar’ să se plângă, — el tace înse! Dar’ poate veni un timp când nu-’i va mai fi permis să păstreze tăcerea, căci ceea ce astăzji este o ruşine pentru monarchie, mâne poate deveni un pericol pentru România. Excelenţa Voastră este în posiţie a înlă­tura această eventualitate; dacă nu o va face, grea, foarte grea îi va fi responsabilitatea. Un Român din Transilvania. Epistola adresată ministrului-president Tisza. Domnule ministru, Sunt informat că biuroul vamal de la Pre­deal a împedecat la fruntarie intrarea în Tran­silvania a scrierii mele „Revoluţiunea lui Horia“, pe care o trimisesem în câteva exem­plare abonaţilor mei de acolo. Mărturisesc, d-le ministru, că am rămas adânc surprins în faţa acestei măsuri neaşteptate a funcţionarilor de la Predeal, măsură neînteme­iată în legi şi în usurile altor ţeri de a denega intrarea unei opere pur istorice, scrisă în direc­ţiune pur scientifică, care nu se rapoartă de loc la cestiunile secuiului present şi cu atât mai puţin la relaţiunile politice de astăcji, lucrare care nu atacă monarchia sau vreo naţionalitate, şi care sar’ pute numi cu alte cuvinte numai o simplă colecţiune de documente. Am rămas surprins, căci istoria şi materia­lele istorice nu formează, şi nici într’un cas nu pot să fie taxate ca elemente de agitare. Chiar presupunând, d-le ministru, că inter­pretarea acestor documente nu ar conveni poate în unele puncte funcţionarilor vamali din Predeal, dar, cine oare este în drept să ne interdică in­terpretarea documentelor istorice, cine poate să împedece pe literaţi, ca să nu examineze docu­mentele secolelor trecute. Asupra valorii acestor interpretări, de natură pur istorică, sunt chiă­­maţi să judece bărbaţii erudiţi, oamenii de sti­­inţă, dar­ nici de cum administraţiunea politică sau funcţionarii vamali. Din aceste motive, domnule ministru, şi fiindcă nici într’un cas nu pot presupune că un stat ar voi să închidă graniţele sale, în contra soiinţii, în contra istoriei, îmi vine să cred, că oprirea acestor cărţi la fruntarie, este un act cu totul arbitrar din partea funcţionarilor ,de la Predeal. Nu pot nici de cum presupune că măsura aceasta sar’ fi luat în urma ordinului înaltului guvern, deoare­ce în caşul acesta poate ar’ fi mai logic, domnule ministru, de a închide cu totul pentru exploratorii altor naţionalităţi archi­­vele Ungariei şi ale Transilvaniei, şi a nu ne aduce în acea falsă posiţiune, să ne sacrificăm anii şi averea prin archivele de acolo, ca în urmă tot acelaşi guvern să ne nimicească munca, să ne secuestreze documentele colectate în propriile sale archive.­­ Lovitura este gravă, domnule ministru, fi­indcă pe viitor nu ştim ce fel de publicaţiuni istorice vor mai pute să treacă de aici în Un­garia şi Transilvania, fiindcă aceea ce se întemplă astăzi cu istoria anilor 1784 şi 1785 se poate întemplă mâne cu istoria altei epoce, şi fiindcă preste tot nu ştim ce fel de interpretări, de fapte sau de documente vor pute să afle plăcerea funcţionarilor vamali de acolo. Este gravă, fiindcă peste tot lovitura aceasta tinde ca stiinţa istorică să ajungă servilă pasiunilor exagerate ale unor funcţionari vamali din Predeal sau din alt loc. Convenţiunea comercială dela 1876 a sti­pulat, ce e drept, libera trecere (liberul schimb) al operelor de ştiinţă, dar, cu adâncă durere, trebue, d-le ministru, să amintesc aci faptul, că prohibiţiunile aproape de toate zilele în contra operelor şi publicaţiunilor de aici, în fine proce­sele nemotivate în contra librarilor români de acolo, şi arestarea lor (cum s’a întâmplat de exemplu cu librarii din Oraviţa) — toate acesta au anulat aproape cu totul comerciul nostru li­terar cu Ungaria şi Transilvania, causându-se în modul acesta imense prejudicii autorilor şi librarilor români. Din aceste motive veţi binevoi a aprecia, d-le ministru, ca prohibiţiunea operelor istorice nu numai că e ne­justă, dar­ este un trist pre­cedent pentru viitor, şi sper că veţi binevoi a face să se suspendeze această lovitură în contra publicaţiunilor istorice ale autorilor şi editorilor români. In fine, ca parte interesată, îmi permit tot­odată a vă ruga, d-le ministru, să binevoiţi a mă informa despre disposiţiunile ce vor urma în această privinţă. Primiţi, vă rog, d-le ministru, asigurarea respectuoasei mele consideraţiuni. Nic. Densuşanu. Forţa „Tribunei“. Jucării şi jocuri de copii, adunate de P. Ispirescu, culegător tipograf. XV. Jocul de-a poarta. Acesta este joc de băieţi. Se adună ori câţi băieţi voiesc să se joace. Fie­care din ei îşi are ciomagul său. Mai ântâiu pun vârful ciomegelor la un punct în pământ, și învârtindu-se unul după altul apăsându-­și cio­magul în pământ, sapă o groapă adâncă ca de vrece centimetri, pe care o numesc jir, (în Tran­silvania se numesce ciur). Fac apoi la de o potrivă depărtare una de alta, împregiurul jirului atâtea gropiţe, câţi băieţi sunt, mai puţin una, (aceste gropiţe în Transil­vania se numesc raci). Aceste gropiţe sânt atâta numai de mari, cât să încapă în ea capătul de jos al ciomagului. Ele nu sânt mai depărtate de jir, decât atât, cât să poată ajunge cu ciomegele, dela gropiţă pănă la fir. Se alege un os, genunche de vacă, sau o bucată de ciolan, cât se poate mai gogoneţ, pe care îl numesc poarcă. Acum se alege cine să fie porcar, ca se facem pe voia dlui Tisza, căci îi ve­rificăm în faţa oposiţiei maghiare meritele pentru maghiarism, dacă într’una dintre notiţele „Cronicei“ noastre de astăzi con­statăm în modul cel mai concret, că mi­­nistru-preşedintele Ungariei se interesează de soartea ,,Ciangăilor,“ pardon!­a su­­diţilor unguresci din România. Are domnul Tisza timp de a se ocupa şi de îm­păcarea şi organizarea reuniunilor m­a­­ghiare din Buc­ureşti, hotărît lucru că sînt acolo de susţinut însemnate interese ale statului maghiar. Una însă nu prea înţelegem. Ce caută cestiunea reuniunilor sudiţilor unguresci şi dimpreună cu ea mi­­nistrul-preşedinte unguresc în „Reuniunea Ciangăilor“ din Budapesta ? ! Ciangăii sunt sudiţi ai României şi n’au nici o parte la societatea maghiară din capitala regatului vecin. Pentru­ ce deci acea confusiune?! Stim că mai deunăori încă societatea Silui Ladislau din Budapesta a votat sume pentru causa maghiară şi catolică ducă poarca la fir. Pentru aceasta unul din băieţi ia toate ciomegele pe amândouă mânile şi le aruncă pe de­asupra capului, pe toate de­odată la spate. Apoi, fără a se uita, se dă îndărăt pănă­ ce calcă pe unul din ciomege. Băiatul, pe, al cărui ciomag a călcat mai ântâiu, se face porcar. Ceialalţi băieţi prind fie­care câte o gro­piţă şi pun într’însa capătul ciomagului. Unul din ei aruncă poarta la o depărtare oare­care, şi porcarul este dator să o aducă la fir, lovind-o cu ciomagul lui. Când se apropie de gropiţele băieţilor, el o duce încet şi o apără de loviturile lor, punând ciomagul dinaintea ei. Sânt unii aşa de dibaci, că toţi ceialalţi băieţi voind să lovească poarca, lo­vesc în ciomagul lui şi el duce poarca pănă o bagă în jir. Atunci toţi băieţii sânt datori să-­şi schimbe locul şi să iee în stăpânire altă gropiţă. Cei mai iuţi de mână, pe întrecute se fac stăpâni pe gro­piţa vecinului punându-­şi capătul ciomagului mai iute decât altul. Unul din cei mai molateci ră­mâne fără loc, şi acela se face porcar. Se întemplă că unii porcari, mai puţin în­­demânateci, aducând poarca cătră jir, băieţii ce pândesc ca să nu între în jir, o lovesc dându-’i-o înnapoi departe, car’ el, porcarul, nu isbutesce se o aducă la jir. Revistă politică. Sibiiu, 20 Noemvrie st. v. din România, vedem că „Reuniunea Cian­găilor din Budapesta încă dă bani pentru „misiunile“ sale maghiare din România — dar’ nedumerirea ne cuprinde vedend că cel dintâiu funcţionar al Ungariei „pove­­ţnesce“ dea dreptul reuniunea care susţine „misiunile maghiare într’o ţeară străină deşi aliată cu noi, precum se cuice. Domnii din Budapesta adeverat că sunt foarte „liberali“, câtă vreme nu e vorba de „misiuni“ române, slovace etc. în Ungaria însăşi. „Ja Bauer, das ist ganz was anders.“ De noi Românii nici că mai vorbim. Dar­ tocmai acuma se face mult svon cu frăţietatea Cehilor şi a Slovacilor. Două notiţe a adus „Tribuna“ numai în c­ilele din urmă în această privinţă. Una ne vorbia de entu­­siasmul Cehilor din Praga când cu pri­mirea autorului imnului Slavilor „Hej Slo­­vane!“ a Slovacului Tomasic. Chiar şi sărbătorirea lui Strossmayer în Agram n’a fost mai însufleţită ca această festivitate de frăţie cech­o-slovacă. Cealaltă notiţă ne avisase o prelegere a conducătorului ce­­chic Riger „Despre raporturile politice ale Ungariei şi despre raportul Cehilor faţă cu Ungaria“. „Neue freie Presse“, pururea preocupată, ca şi celelalte ditate ale Nemţilor „constituţionali“ din Cislau­­tania, de a-­i depărta pe Maghiari de Cehi, organul vienez observă cu toate aceste bine că „e remarcabilă absenţa conducă­torilor Cehilor vechi dela demonstraţiune, şi anunţarea, urmată nemijlocit după ple­carea lui Tomaşik, a unei prelegeri a lui Dr. Rieger în „Cesky Klub“ despre si­tuaţia politică a Ungariei şi raportul ei faţă cu Cehii. Iată ce cjice: Papa cehie va vorbi de pe catedră şi ceea ce va eşi din rostul lui va fi şi va rămână părerea adevărată a poporului cehie asupra rapoartelor lui cu Ungaria şi aceasta va avă valoare pentru tot rotogolul pă­mântului. încă pe timpul delegaţiunilor s’a spus în diarul lui Rieger, cât de eminente ar fi fiind rapoartele acestuia faţă cu de­legaţii maghiari şi că aceste rapoarte nu mai lasă nimic de dorit. Aceasta ar fi să se anund­e acum mai evident şi mai sărbă­­toresce şi să i se rumpă vârful demonstra­­ţiunii slovace din Praga. Tribunul înfier­bântat al poporului s’a schimbat în diplomat şi lasă acum rola providenţei naţiunii, carea îi regulează rapoartele externe ale aceleia; ’şi-a luat aşa dicând rolul unui cancelar in partibus, cumpănind, de­­lăturând cu blând­eţă demonstraţiunile prea sgomotoase sau cel puţin lăsându-le aceste „lumii tinere“, pe care cercurile guverna­mentale şi ale nobilimii aliate o ar pută şi desavua. Nu e de lipsă de dovadă că archiepiscopului-cardinal, episcopilor şi pre­laţilor, precum şi nobilimii clericale, lui Lobkowitz, Martinitz şi Schwarzenberg,­­le-a fost cam neplăcut şi mi-a cam îngrijit triumful Pastorului lutheran, — prin­tr-Atunci el strigă stătuta sau resbătuta. Băieţii îşi lasă gropiţele, se apropie niţel de jir şi îşi plimbă ciomegele pe de­asupra jirului, într’o parte şi în alta, hârfiind pământul cu verful cio­megelor, spre a apăra groapa cea mare, adecă jirul, ca să nu între poarca în ea. El, porcarul aruncă poarca pe de­asupra capetelor băieților în astfel de chip, ca să cadă drept în groapa numită jir. Aceasta este singura dată când porcarul pune mâna pe poarcă; încolo tot cu ciomagul trebue să o mâne. Băieţii se ţin bine, şi nu lasă se între poarca în jir, ci îi dă lovituri ţeapene, ca să se ducă cât de departe. Ceialalţi băieţi n’au voie să pună mâna pe poarcă nici odată. Dau ei lovituri în poarcă, dar’ în acelaşi timp se păzesc foarte bine, ca să nu le apuce porcarul gropiţele; căci acela preste a cui gropiţă se va face stăpân porcarul, punând într’însa capătul de jos al ciomagului seu, acela die, se va face porcar, şi jocul merge înainte. Astfel fiind, de multe ori porcarul, dacă este mai molatec, şi nedibaciu de a-’şi mânui cio­magul, rămâne porcar, cât ţine jocul. Acest joc îl joacă băieţandrii, căci este cam primejdios. De multe ori se lovesc cu ciomegele, din greşeală, preste picioare mai cu seamă, mare un îndoit motiv de a delătura faţă de Ungaria, faţă de soţii feudali şi cleri­cali „neînţelegerile.“ Noi înse credem că nime nu-­şi va eşi din piele, şi deci nice Cehii din a lor piele celticâ, şi că în Ungaria, unde pănă aci nu se pute crede că în lupta dintre G­ermanii şi Slavii din Austria se tractează şi despre Ungaria şi dualism, încă se va recunoasce odată însemnătatea acestei în­frăţiri dintre Slavii de dincoace şi de din­colo, în contra cărora tocmai germanismul a fost destul de puternic pentru a ridica un zid de despărţire. Nime, nice chiar Rieger, ba cu atât mai puţin acesta, va pute tăgădui, că instiinţa pentru unirea Cehilor cu Rutenii e veche, puternică şi intonată din nou pe toată ziua. Prelegerea lui Dr. Rieger ţinută la 30 Noemvrie n. a. c. în Czeskyclub asupra rapoartelor politice ale Ungariei şi a rapoartelor Cehilor faţă de Ungaria se poate reasuma în următoarele: în introducere Rieger (zice că au fost timpuri când Maghiarii au ocupat o posiţie nouă duşmănoasă, fiindcă le era, teamă, că prin Cehi li se va sgu­­dui posiţia lor de stat. în faptă îndată după intrarea Cehilor în Reichsrath, par­tidul stâng se nevoia a-’i mişca pe Cehi la o remonstraţiune în contra dualismului. Cehii însă n’au făcut-o aceasta, fiindcă nu erau aplicaţi a scoate Nemţilor casta­nele din foc. Din contră, Cehii făceau tot posibilul ca să-’şi poată Maghiarii păs­tra ceea ce posedeau. Asupra panslavis­mului Cehilor s’au lăţit păreri false, care însă după reintrarea deputaţilor cehi în Reichsrath au dispărut, deoare­ce depu­taţii cehi au declarat că nu voiesc să facă panslavism politic şi că nici chiar vorbi­rile ţinute la anul 1867 în Moscva nu dovedesc întru nimic că Cehii ar fi făcând panslavism politic. — Pansla­vismul literar nu poate să-­l oprească nime; aceasta rămâne o cestiune gene­rală a tuturor Slavilor. De altmin­teri relativ la aceasta are valoare prin­cipiul fundamental, că Cehii nu se ames­tecă în afacerile unguresci, cu atât mai vârtos că aceştia nu cearcă a ataca rapoar­tele cislavianice. Ce atinge pe Slovaci, e evident că aceştia nu aşteaptă ajutorul Ce­hilor , lor nu le-ar folosi nimic, ear’ Ce­hilor o astfel de intervenţie le-ar strica. Aceasta o comandă resonul de stat. Slo­vacii, dice Rieger, s’au desfăcut de cătră noi, ei ’şi-au creat o literatură proprie; ba s’a întâmplat că intervenind el (Rieger) odată în Reichsrath în favorul Slovacilor a primit din partea studenţilor slovaci din Viena o scrisoare, în care declară, că ei nu sunt identici cu Cehii şi n’au cu aceştia nimic comun. Rieger să plânge asupra preoţimii slovace catolice, care nu se ocupă cu crescerea naţională a cona­ţionalilor lor, ci lucră cu toate mijloacele XVI. Jocul în nuci. Se caută un loc, care să fie cam inclinat, se formeze adecă un povârniș. Acolo pe coastă sapă o gaură ca o cănățue de apă. Se aleg g rece sau două-spre-tiece nuci de mărime mijlocie. Se hotăresce dela câți pași departe de gaură se dec. Se prind în joc trei, patru, cinci sau ori­­câți băieţi vor să joace. Acest joc se joacă în bani. Se învoiesc care se dee întâiu, care al doilea, care al treilea şi aşa pănă se orânduesc, care după care se dee pănă la cel din urmă. Acum cel ce are se dee întâiu, ia nucile în mâna dreaptă, și se duce la semnul, de unde are sé dee. Acolo pune călcâiul stâng pe semn. Ceialalţi jucători stau împregiurul gropiţei. Fie­care din ei prinde, aruncând jos atâţi bani, câţi vrea so prindă. Unii mai mulţi, alţii mai puţini, cât vreau ei. Se dice că p r i n d­e când pune jos banii ce vo­­iesce sé dee pentru un joc, dela mâna unuia din ei. Cel ce dă nucile, dacă se încumetă în di­băcia lui, dice: li ţin pe toţi. Dacă i se pare că prinsoarea tuturor este prea mare,­­fice: ţin numai pe cutare ori pe cutare. Atunci ceialalţi îşi iau banii de jos. Dacă i se pare că numai prinsoarea unuia este prea TRIBUNA Nr. 177

Next