Tribuna, ianuarie 1888 (Anul 5, nr. 3-24)

1888-01-13 / nr. 8

Anul Y ----—----VIII— (ill Bill II IIIIIIIIMIII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/2 an* 7 fl.,­­ 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., si timbru de 30 cr. ’ . Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri g. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 12 Ianuarie st. v. Parlamentul din Budapesta a cassat fără nici o discuţiune mandatul gene­ralului Traian Doda, şi în curând va trebui să se hotărască terminul pentru o nouă alegere în cercul Caransebeşului.: Nu ştim încă, dacă alegătorii ro­mâni se vor presenta ori nu şi ei la această nouă alegere; avem însă multe şi puternice cuvinte de a presupune, că ei se vor presenta. E între aceste cuvinte unul, care chiar şi numai el singur e destul de puternic. Românii din Ardeal nu sunt şi nici nu vreau să fie representaţi în dieta din Budapesta, fiindcă ţin să se scie, că ei nu se împacă nici acum cu uniunea, care a fost decretată de o dietă, în care ei nu erau representaţi. Ei stăruie să se convoace aici în Ardeal o dietă, în care să fie representaţi şi ei potrivit cu importanţa lor în viaţa acestei ţeri, nu­mai în acea dietă se vor pronuncia, dacă şi în ce condiţiuni sunt dispuşi a-­şi tri­mite şi ei representanţii în parla­mentul din Budapesta. Câtă vreme această dietă a Ardealului nu se con­voacă, ei cedează faţă cu forţa majoră, se supun legilor create de dieta din Buda­pesta, fiindcă ele sunt sancţionate de Coroana legitimă, şi autorităţilor instituite de guvernul din Budapesta, fiindcă instituirea este făcută în numele Monarchului legitim, dar’ nu-’şi trimit representanţii în par­lamentul din Budapesta, şi prea puţin le pasă de oamenii, care pretind a-’i representa şi pe dînşii în acel parla­ment. Abstinenţa Românilor din Ardeal e deci motivată prin unirea ţerii lor cu Ungaria, care s’a făcut cu învoirea unei diete, în care ei nu erau representaţi , abstiindu-se. Românii din Ardeal îşi manifestează hotărîrea nestrămutată de a recâştiga, când împregiurările le vor fi priincioase, autonomia Ardealului. Românii din celelalte ţeri ale co­roanei ungare nu pot să aibă asemenea motive. Ei ar pută, ce-i drept, să declare, că nu vor să-’şi trimită representanţii într’un parlament, care nu exercită faţă cu guvernul controlul cuvenit, ci aprobă procederea miniştrilor, când ei cheltuesc milioane şi eare milioane peste preve­derile budgetare, nesocotesc, aplică cu rea credinţă ori poate chiar calcă le­gile sancţionate şi încă neabrogate. Dacă însă aşa este, atunci datoria ori­şi­cărui cetăţean real şi preocupat de interesele comune este, ca la alegerile parlamentare să-’şi dee votul pentru oameni, care, intraţi în parlament, exer­cită cuvenitul control parlamentar. Românii din ţerile coroanei ungare vor, — aşa z­ic ei, — să-’şi împlinească această datorie; n’o pot însă împlini, de­oare­ce sub actualul regim alegerile nu sunt libere, voturile se storc prin violentarea consciinţelor. Aceasta trebue să se dovedească. „Nu luăm,­­ noi Românii, o parte la alegeri, pentru­ că suntem un element de ordine, care nu vrea să re­curgă la mijloacele, cu care sub actua­lul regim se pot asigura succesele elec­torale, nu vrem să facem beţii electo­rale, nu vrem să violentăm consciinţe, nu vrem să ne expunem la persecu­­ţiuni neomenoase, nu vrem să vărsăm sânge şi să punem foc, nu vrem să ne deprindem cu o viaţă, cum este actuala viaţă constituţională a Ungariei“. Fraţii noştri din cercul Caranse­beşului au să se presente la alegerea viitoare, pentru­ ca să le arete concetă­ţenilor noştri maghiari, cum se fac ale­gerile într’un stat european, şi să-­i arete lumii, cum sciu Românii să se lupte,­­ nu cu butoiul plin, nici cu ciomagul ridicat, nici cu tăciunele în mână, nu demoralisând societatea, nici violentând consciinţele prin promisiuni şi amenin­ţări, ci mergând, când e vorba de îm­plinirea datoriei, toţi oamenii de omenie împreună. Dar, dacă guvernul, aderenţii lui şi, în genere, adversarii noştri se vor folosi de mijloace condamnabile, dacă vor violenta consciinţe, vor voi să pro­voace vărsări de sânge şi alte acte de răsbunare, cu atât mai rău pentru dînşii. Căci luarea aminte a lumii este îndrep­tată asupra Caransebeşului. Parlamentul din Budapesta a putut verifica un mandat obţinut în nişte con­diţiuni barbare, cum e cel obţinut de dl Hollaky în cercul Băii-de-Criş, să facă, cine poate, şi la Caransebeş tot ca în cercul Băii-de-Criş, şi va fi do­vedit, că nu este, pentru popoare cu vederi europene, loc în parlamentul din Budapesta. FOIŢA „TRIBUNEI“. Logica augurilor. Calligenes îşi ară toţi agrii de la sat Şi seamănă şi­ grapă, car’ după sămănat Aleargă pănă ’n Roma, să ’ntrebe el augurii, Că da-vor ţieii oare bun rod sămănăturii ? în Roma, cel mai vrednic augur, Aristofan, E om cărunt, cetesce pe stele an de an Şi poate se ’mblânijească pe ţ­ei numai cu ruga. La el aleargă doară Calligenes cu fuga, Picând: „Aristofane! Să-’mi spui, dacă va fi An bun şi toamnă lungă, şi pot nădăjdui Se secer grâne coapte şi pline ’n spic?“ Pă­şeşce La scândură-’i augurul, ia bobi, îi rînduesce Vrăjind, apoi mai face cu băţul seu figuri Şi scutură din frunte făcând încreţituri, Dă roată prin odae şi numără dintr’una Pe unghii, roagă cerul cu stelele şi luna, La urmă caută 'n cartea cea sfântă un secret, Se ’ntoarce şi vorbesce solemn ca un profet: „De cumva e sămenţa destul de roditoare Şi bine sămănată pe brazde, dacă-i soare Şi cald, pe câtă vreme sub lut grâul va sta, Pe loc ce ploi mănoase şi calde vor uda Tot agrul tău, sămenţa să poată eşi plină, Fii sigur, că, de cumva nu vei ave neghină Şi pir în holdă, grâul va cresce ca din rîu La cas, când n’o să bată furtună peste grâu Rupându-’i paiul, însă, de vei ave norocul, in ori­ce fel să-’ţi aperi de cerbi şi vite locul, Ca nu cumva să-’ţi pască din grâu, presu­punând Că grindini nu vor bate, nici brumă, şi sbu­rând Nici paseri n’au să fure din boabe sămănate, La ori­ce întâmplare de bună seamă, frate, Avâ-vei grâu atâta, cât nu vor ave opt, De vei potrivi vremea să nu-’l seceri necopt. Atunci îţi vor fi toate grânarele înguste, De cumva vor vre­meii să scapi fără lăcuste“. George Coşbuc. Stati-Cot. — Poveste. — Variantă povestită de Ioan Köváry. (Urmare şi fine.) Smeului numai îi ferbeau creerii, dar’ ce să facă?! Pricepea şi el, că mai mult este a stoarce apă din peatră decât a o sdrobi. — Vedeţi, dragii moşului, ce va se­rfica a ave glagorie în cap! Bine­­fie ea unch­eşu­­meu, fie pomenit cu cei drepţi, că „minte pătită cine are, are o moşie, după care poate trăi ori-şi-unde“. Smeului tot nu-’i putea merge în cap, cum ’l-a putut birui pe el un om ca Stati-Cot şi începu a se vicleni. Că vedeţi, dragii moşului, aceea îi vădesce şi-’i dă de gol pe oamenii cei cu tărîţă în gămălie, că ei nu cred, nu vreau să crea­­ă, că s’ar găsi oameni şi mai vrednici şi mai altfel de cum sim­t ei. Întocmai şi smeul. Veninul clocotia în ei cum clocoteşte o mare biciuită de văz­duh, şi câta numai o pricină binevenită, ca să-’l potopească pe Stati-Cot dintre cei vii. Şi când dă omul de o vorbă slabă, dra­cul odată îi vine întru ajutor şi nu-’l slăbesce pănă­ ce nu-’i aruncă frăţii în cap. Atâta te sfătuesce, atâta îţi dovedesce şi atâta te în­deamnă, pănă­ ce în cele din urmă vei fi şi tu, că altfel nici că se poate. Smeul dară, seiindu-se de trei­ ori ruşi­nat, chemă pe Stati-Cot să între la ei ca slugă, cu gândul, că aşa de bună seamă îl va perde. — Iar’ Stati-Cot, care precum v’am spus mai nainte, chiar căta o slujbă, se învoi bun — bucuros. Tocmelile s’au făcut numai cât ai trage o gură de vinars. Stati-Cot avea să capete pe toată­­fiuă un sac de galbeni. Dar’ am să vă spun, dragii moșului, că anii pe vremu­rile acele nu erau ca ai noștri, ci numai de trei­­file. Palmă în palmă, — târgu-’i gata și se dau la drum. Trecură preste nouă punţi şi nouă munţi, apoi mai merseră preste nouă ţeri şi nouă mări şi ajunseră în ţeara smeului. Smeul avea o babă bătrână, bătrână ca lumea şi spurcată, de să-’ţi faci cruce cât o vei fi. Gârbovă, sbîrcită, cu ochii ascunşi în cap şi uscată ca casca. Dar’ ce o făcea şi mai spurcată erau doi dinţi de ambele laturi ale gurii, întocmai ca la gliganii cei bătrâni — şi lungi de şepte coţi. Aşa ceva am amfil pomenindu-se numai despre baba Cloanţa prin poveşti. Dar’ Stati-Cot era slugă, — şi slugile puţin au de a petrece alăturea cu stăpânele. De asta s’a bucurat mult Stati-Cot, căci lui de groaza babii îi juca cămeșa în spate. Z­iua ântâia a trecut cum a trecut, cum trece la toate slugile noue. — A ciocâr­­tit una alta pre lânga casă, s’a mai uitat prin grajd, a adăpat cele vite — și cată vremea trece, tace și trece, și sluga harnic totdeauna îşi află de lucru şi dacă stăpânii sei nu-’i dă ce să lucreze. A doua di Stati-Cot avea să meargă la pădure. Aceasta ’i-a bătut mare cuin în cap, căci dragii moşului, de unde pute el să aducă patru — cinci copaci îmbătrâniţi de­­file — în spate!! Nu unui biet de om, ci chiar unui smeu încă îi dă de lucru una ca asta. Face omul cât face şi cât poate, dar’ asta de unde să o fi putut?! Şi Stati-Cot era năcăjit şi în năcazul lui bucuros c-ar fi luat la sănătoasa de nu­­i-ar fi fost frică, că-’l ajunge smeul şi-’l face miş-fărâmiş. E mare poznă încurcătura şi în încurcă­tura lui, Stati-Cot pe aci, pe aci era să se dee de gol, însă atunci era şi mai rău de el, căci vai de tine când ai ajuns pe mâna unui om fără de cap, care nu cumpănesce, nu soco­­tesce ce face, ci merge numai oblu ca juncul neînvăţat la jug şi dă — vorba celuia, — cu urda în Turda, cu caş în Făgăraş. Aceasta încurcătură a ţinut şi ea cât a ţinut, dar’ mult nu a ţinut, căci precum s’au spus, Stati-Cot era om cu glava şi mintea lui iute născocise modul cum să ese şi din aceasta cu părul uscat. Luase cu sine un ghem de aţă şi s’a pornit. Ajuns în pădure, leagă tot copac de copac, fetan de fetan, băgând bine de seamă ca nu cumva să rămână vre-unul nelegat. — însă în vremea ce el a umblat colindând dela un arbore la altul — a trecut de mult de prântfi și baba nepricepând ce o să însem­neze una ca asta, că Stati-Cot nu mai vine cu lemnele, — ’şi-a trimis feciorul să vad­ă ce-i și cum. Smeul cum a veitut pe Stati - Cot că leagă toate lemnele la­olalta, nu s’a putut răbda se nu-’l întrebe ce are de cuget? Bar’ Sibiiu, Mercuri 13125 Ianuarie 1888 Ce fac Maghiarii și ce ar fi trebuit să facă. iii. Are mult timp să mai treacă pănă va străluci lumină destulă peste enigma, dacă nefericitul Dragoş în 1849, cânţi s’a dus la Abrud să câştige pe Moţi pentru Kossuth, a fost trădător sau tradat. Disciplina, cărei compatrioţii ma­ghiari sciu să se supună in toate îm­­­pregiurările, ne face să credem, că Dragoş a fost tradat din capul locului. Kossuth şi ai sei vor fi voit, ca pădu­rea Moţilor să se stingă din causa unei toporişti ignorante, luate din pădurea românească. Ori cum va fi fost şi ori­cât de şireţi se vor fi ţinut arangiatorii campaniei hatvaniane, este evident, că s’au dovedit destul de lipsiţi de preve­dere şi de cunoscinţă de causă. De­si­gur, că au presupus, că Românii în­chişi în munţii apuseni sunt fără de nici un contact cu ceealaltă lume. Mai departe vor fi presupus, că Românii cum vor zări vre­un chipiu sau chiveră roşie vor lua-o la sănătoasa. Disposiţiunea p­o e t­i­c­ă în politică, care a ruinat Ungaria de secoli, a tre­buit să se afirme şi atunci, chiar şi în cele ale resboiului. Kossuth, şi cu el oamenii din giurul seu nu ’şi-au bătut capul nici cu împregiurarea, că cine sunt Românii şi mai cu seamă Moţii, nici cu împregiurarea, că unde are să-’i com­bată. Cu atât mai puţin ,şi-a bătut ca­pul ca să-­i câştige în partea sa. Cu­prinşi de un elan cavaleresc lui Kossuth şi consiliarilor sei, se vede, că li-au rămas în imaginaţiune numai cucerirea, numai triumful asupra cuceriţilor in­spe din Munţii apuseni. Câmpănarii, Vidrenii, Buciumanii şi Câmpenii, câţi erau retraşi acolo cu Iancu şi Axente în frunte, au tras dungă peste cursa kossuth­eană, aşa cum s’a cuvenit. Nu numai Hatvani, ci şi Ke­mény, a avut trista norocire de a ra­porta, că cu Românii nu e de a glumi. Eroarea a fost mare din partea lui Kossuth şi a oamenilor sei, încungiuraţi din toate părţile de vrăşmaşi, ei se siliau să ’şi-’i îmulţească şi în ţeară. Astfel de erori însă nu produc nici­odată altceva decât raporturi înăs­prite. Maghiarii, ce e drept, ţin mult, prea mult la însuşirile lor de diploma­ţie. Pe ce îşi întemeiază ei închipui­rea aceasta nu e treaba noastră. Noi ştim, că Românii stiu cine sânt şi cât pot Maghiarii şi nu se seduc de noroa­­cele lor, cu care, vorba Românului, vor prâneji, vor mânca de am­eneji dar, de cinat anevoe sau nici decum. Amiciţie Românii au vrut şi vor cu dînşii, nu însă supunere, mai ales cum o vrea Kossuth şi cum o vor şi guvernanţii actuali. Causă destulă, ca rapoartele dintre Maghiari, după victo­riile Românilor din munţii apuseni, să rămână înăsprite pănă când Kossuth a încheiat tragedia cu un fiasco din cele mai pipăite, cu Ungaria devenită o ţeară de coroană austriacă. Şi poate că aceeaşi şi rămânea, dacă nu venia un Solferino şi o Sadovă peste Austria. Oamenii raţionabili învaţă din tre­cutul altora. Oameni neraţionabili nici din trecutul lor propriu. A trecut iute absolutismul, a tre­cut iute provisoriul. Absolutismului­­i-a făcut sfîrşit răsboiul nenorocos în Italia. Provisoriul s’a usat el însuşi. Era, ca fără de in­­trevenirea unui eveniment sgnduitor să facă loc unui federalism, în care, la stăruinţa unor aristocraţi mari ma­ghiari, ca să fie acceptabil şi pentru Maghiari, avea să între ca obiect de compensaţiune autonomia Transilva­niei. Veleităţi federaliste este a se mulţumi, că dieta transilvană din pro­­visoriu a dispărut fără urmă şi în lo­cul ei s’a ivit alta feudală, fără de nici un rost. Cum­că aşa (zisa dietă din Cluj, din toamna anului 1865 n’a avut nici un rost s’a văitut şi de acolo, că a fost combătută de Maghiari dintr’un punct de vedere, de Românii câţi s’au strecurat în acea dietă din alt punct de vedere. Ceea­ ce ne face pe noi să ne ocupăm în special la acest loc cu evenimentul acesta este, că Maghiarii încă la dieta aceasta au dat dovadă ecla­tantă cât de puţin au învăţat din trecut. La stăruinţa lor Românii au fost împinşi înapoi cu şeptespreciece ani, de­­negându-li-se titlul acultat prin lege sancţionată de naţiune regnicolară şi re­duşi la „clasă de popor“. Mai departe au fost dăruiţi cu un cens, relativ mare, pănă­ când aristocraţia şi nobilimea ma­ghiară a fost admisă la urna electorală fără de nici o restricţiune, împregiu­rările aceste pregătitoare au decis îna­inte şi soartea cond­uselor din aşa nu­mita dietă. Românii au avertisat pe Maghiari prin votul lor separat. Românii­­şi-au precisat şi punctul lor de mânecare. Ei s’au pus pe basa legilor votate de re­­presentanţa din urmă a Ardealului dela 1863—4. Maghiarii n’au vrut să scie de acea representanţă şi au ignorat pe Români cu desăvîrşire. Făcură aceasta Maghiarii, pănă când infracţiunea monarchiei austriace la Sadova nu îi scosese la largul lor şi înainte de a fi fost scoasă definitiv din Lombardo-Veneţia. După Sadova, se înţelege, cu astfel de oameni era greu de a mai ajunge la vre­o socoteală. Au ignorat, ca şi Kossuth la 1849, pe Români, au ignorat, afară de Croaţi, toate naţionalităţile nemaghiare din Un­garia, Bănat şi din Transilvania şi s’au apucat, aşa precum sciu dînşii, eară singuri şi contra voinţei majorităţii a-’şi asigura împărăţia naţională maghiară. Sânt de compătimit ţerile ungu­­resci. Crearea împărăţiei naţionale ma­ghiare, sau mai bine, punerea la cale a creării este o lucrare, la care trei părţi din locuitori sânt condamnaţi a nu lua parte. Căci este îndreptată în contra existenţii acelor trei părţi din locuitori. Afară de aceasta majoritatea cea pre­cum­pănitoare are atâta judecată să stie, că acei ce pun la cale crearea unei îm­părăţii naţionale maghiare, s’au apucat de un lucru, pe care compatrioţii maghiari nu sânt în stare să­’l execute. Spoeala, pe care o întind cu limba maghiară peste toate ţerile unguresci, în caşul cel mai favorabil pentru compa­trioţii maghiari, n’are să aibă alt efect decât o brumă ușoară din zilele din urmă ale lui Septemvrie. Se va lega de ce e mai supus stricăciunii. Elementele trainice însă n’au să sufere, și după un restimp foarte neînsemnat mei că se vor mai cunoasce urmele. Un guvern trebue să vină, care observă strict articolul de lege 44 din a. 1868 şi s’a hotărît cu ilusiunile încuibate în capetele aderen­ţilor şovinişti ai maghiarisării. „Dragoş“, bunăoară ca Moldovan Gergel, Petrescu etc. se pot trimite cât de mulţi şi acum, că nu vor face nici o ispravă. E de ajuns să cunoascem in­­tenţiunea compatrioţilor şi fără de a ne influinţa mult impetuozitatea, cu care s’au pus pe lucru, ne vom sei face datoria. Este adevărat, că ne va cădă cu greu, de­oare­ce datoria trebue să ni-o facem din munca şi sudoarea separată de cea comună cu care contribuim în averea comună a statului, însă pentru munca cea mai grea şi pentru sudoarea cea mai abundantă se dă şi răsplata cea mai mare. De vre-o patru secoli am lucrat mai mult pentru alţii decât pentru noi. Ni s’au înstrăinat o mulţime de averi în favorul altora. Averea imobilă a metropoliei române dinainte de 1700, a mănăstirilor celor multe, nici de urmă nu l i­ se mai scie. Şi noi, har Domnului, tot n’am­ perit, ci dăm înainte. Mâne poimâne avem, dacă nu mai bine, să stăm pe aceeaşi treaptă cu aceia, care puţin au lucrat, mult au adunat în trecut şi puţin spor au în present. Şi de sigur, că ceea­ ce se întemplă cu noi, cu Românii, mutatis mutandis, se întâmplă şi cu alte naţionalităţi de soartea noastră. De unde urmează, că în resistenţa contra maghiarizării, la vreme nu ne vom afla singuri. Vom Nr. 8

Next