Tribuna, februarie 1889 (Anul 6, nr. 25-47)
1889-02-01 / nr. 25
Anul VI Sibliu, Mercuri 1/13 Februarie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/2 an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fi. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l0 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un îî umor costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită AdministraţiuneaZiarului „TRIBUNA“. Preoţîmea noastră. Ca întotdeauna, aşa şi de astă-dată vom fi foarte obiectivi. Ca întotdeauna, aşa şi de astă-dată vom tracta şi despre preoţimea noastră singur şi numai din curatul punct al românismului şi nicidecât din punct de vedere confesional. Noi ţinem că preoţimea română este mai întâiu a poporului român creştin, şi numai în a doua linie a bisericilor confesionale, care se basează pe instituţiunile lor curate şi adevărate românesci. Şi numai sub scutul instituţiunilor noastre bisericesci ne-a conservat biserica română limba, datinile şi tot ceea ce ne-a rămas cu caracter românesc din întunerecul vremilor. Conservându-le biserica toate aceste, s’a conservat pe sine însuşi, în bisericile noastre, ca în nisce lăcaşuri vrednice de sfinţenia lor, bătrâna preoţime română a păstrat cu multă pietate documente vechi istorice, scriind totodată cu mult adevăr vitregimea sau bunătatea timpului în care a trăit. Chiar şi astăzi, după sute de ani, filologul, istoricul, archeologul cearcă munţii, cearcă văile, cearcă împrăşciatele cătune cu bisericile şi mănăstirile lor, şi ca din o mare necunoscută scot şi dau la lumină fiecare savant în tagma lui atâtea şi atâtea preţioase, care pentru noi Românii valorează mai mult decât avuţiile lui Crasus şi Cres şi mai mult decât înţelepciunea lui Solon. Şi cu câtă glorie nu este încununat trecutul bisericii române, care odată era una şi nedespărţită! Gloria bisericii este gloria poporului român. Preoţimea noastră bătrână, dar românească, susţinând cu tărie la tot ceea ce a fost românesc în timpurile despre care facem amintire, ne face, ca încântându-ne de dînsa, să o punem actualei preoţimi române ca pe o oglindă, în care văzând trecutul, să se insufle de mândrie, să se reculeagă şi să urmeze trecutului. Oameni fără multă sciinţă de carte şi fără cultură mai înaltă aveau cârja pastorală ca toiag, graiul ca învăţătură ; ei şi familiile lor ca tot atâtea pilde. Trebue să ni-i închipuim pe bătrânii noştri preoţi ca tot atâţia apostoli ai adevărului credinţei creştine şi ca tot atâţia apostoli ai românismului. Şi nu în biserici măreţe ca cele de astăzji, pe care le vedem ridicate şi ridicându-se în atâtea şi atâtea comune, predicau ei cuvântul dojcesc, ci în biserici simple şi aproape acoperite cu paie vorbiau ei poporului; şi nu de pe amvon, ci din uşa împărătească, dar ceea ce vorbiau era purces din inimă şi suflet. Poporul îi înţelegea şi urma orbesce învăţăturii şi sfatului lor. Părinţi adevăraţi erau ei turmei lor, nu năimiţi; păstori erau ei, care erau în stare a-’şi pune sufletul pentru oile lor cuvântătoare. Ear’ poporul îi adora. Şi de atunci pănâ în ziua de astăzi aucjim rostindu-se cu multă pietate clasicul : „Părintele nostru.“ Bătrânii preoţi „părinţii“ morali fiind, moral a rămas poporul nostru pănă în cjiua de astăzji. Şi după cum „lumina lui Christos“ luminează tuturor, chiar aşa lumina bătrânilor părinţi cu rucle de neîntrecută frumseţă luminează până în cjiua de astăzi. Caractere mari şi integre, virtuţi neîntrecute. Vorbele erau faptele lor; apărarea neamului era cea mai sfântă şi neadormită a lor îngrijire. Urmând întru toate canoanelor bisericesci, ţineau şi dînşii soboarele lor, din care cu multă şi netăgăduită iscusinţă a apărut nevătămată credinţa noastră, şi numai neadormiţii noştri duşmani au fost aceia, care au lucrat cu mult vicleşug şi cu nerăsbită răutate la ruptura ce domnesce astăzi pe terenul confesional între fii de acelaşi sânge. Dumnezeu atotputernicul, care scie toate, nu ne lasă, ca acest rău, care pănă astăzji a sbiciuit poporul român, să-’l ascmem sau să-’l punem în spinarea bătrânilor noştri părinţi. Precând am deschis puţin perdeaua trecutului, nu ar fi fără reson ca să privim cine e, ce face şi de ce aspiraţiuni este condusă preoţimea noastră de astăzji ? Rar am avut o pasiune să ne ocupăm în coloanele acestui chiar cu aceste ponderoase şi de multă însemnătate întrebări. Astăzi, încât cade în cadrul unui cjiar politic, voim ca să răspundem la aceste întrebări, rămânând cajaristica noastră bisericească să se ocupe de ele mai în detail. Preoţimea noastră este urmaşa bătrânilor părinţi din trecut. Nimenea nu va fi în star de a nega această aserţiune. Cel ce ar face contrarul, s’ar pune pe sine însuşi în conflict cu întreagă preoţimea noastră şi totodată cu întreagă opiniunea publică românească, această obiecţie, de răspuns, nu ştiu ce ar putea fi ce- Arta nu se poate dejosi nai mult decât o dejosesc vederile aceste. Pentru că presupunând, că sculptura ar pute imita stofe tocmai aşa de bine ca şi pictura, Laocoon ar trebui să fie necondiţionat îmbrăcat ? N’am perde nimic prin această îmbrăcăminte? O îmbrăcăminte, o operă a mânilor sclave, este tot atât de frumoasă, cum este un corp organisat, opera vecinicei înţelepciuni? Avem lipsă de aceeaşi pricepere, este egal meritul, este aceeaşi cinste să imitezi un corp ori o haină? Voesc ochii noştri să fie amăgiţi numai, şi le este indiferent cu ce-i amăgesci? La poet îmbrăcămintea nu e îmbrăcăminte ; ea nu acopere nimic; închipuirea noastră pătrunde pretutindenea. Laoceon al lui Virgil poate fi îmbrăcat ori ba; închipuirea noastră vede durerea lui în fiecare parte a trupului, tot aşa ca şi celelalte. Pentru fantasie, frumseţă lui îi este legată, dar’ nu-i acoperită. Nu, legătura aceasta nu împedecă nimic, ci mai mult ne întăresce noţiunea ce ne-o facem despre nenorocirea suferindului. Demnitatea sa preoţească nu-’i ajută nimic, însuşi simbolul acesta ce-’i câştigă pretutindenea activitate şi stimă — e umezit şi violat de veninoasele bale. Dar’ artistul a trebuit să evite această idee latendă, dacă nu voia să sufere ce e principal. De-’i lasă lui Laocoon numai această legătură, expresia s’ar fi slăbit tare mult. fruntea ar fi fost • acoperită parţial, şi fruntea este locul expresiei. Dacă el a iert-Preoţimea noastră de astăzji este în majoritatea ei absolută de şcoalele medii, absolută de facultăţile teologice, susţinută şi crescută în seminare bine organisate, aşa încât putem crice cu oarecare mândrie, înzestrată cu sciinţele teologice în măsură destul de îmbucurătoare. Avem astăzi, mulţumită Domnului, o mulţime de doctori în şciinţele sacre, avem după toate aceste o preoţime, care pusă la urrie, ne promite multă speranţă. Dacă facem acum o comparare între trecut şi present, ajungem la resultatul, că în privinţa culturală şi scientifică preoţimea noastră a făcut progrese. Şi noi credem că va fi deajuns, dacă, mângâiaţi fiind, o constatăm aceasta. Eare prin această constatare am scis foarte mult. Să vedem însă ce face această preoţime înzestrată cu aşa de frumoase cunoscinţe ? Să spunem oare adevărul ? îl vom spune! ! Precând putem constata progres deoparte, pe atunci cu oarecare mâchnire constatăm regres pe terenul vieţii publice. Ce face preoţimea noastră ? Omul, fie tânăr, fie bătrân, dacă este acasă el cu el singur, stie ce şi cum să lucre în orice împregiurări ale vieţii. Preoţimea noastră, crescută şi instruită bine în seminare, apoi întreţinută cum se cade, se dedă oarecum cu niste idei de tot abstracte în anii crescerii ei. Tinerii îşi fac munţi de aur în creerii lor. Văd vieaţa de tot unilateral şi numai în părţile cele pline de făgădueli. Gată cu studiul, păşesce în vieaţa publică, care aici se rostogolesc ilusiile anilor juvenili. Mult ’i-au promis anii tinereţei şi puţin îi satisface vieaţa vin cura animarum11. E căsătorit, îl cuprind copiii. Trebue crescuţi aceştia. Venitele poate nu sunt aşa după cum îşi cugeta atunci, când cugeta numai pentru dînsul singur. D’apoi dacă mai are şi o soţie nevrednică de a fi soţia unui preot? Omul nostru s’a înglodat. Omul nostru se perde în desperare; retras dela vieaţa socială, vine în contact zilnic cu toate păturile parochienilor sei, şi vedem că adeseori din oamenii cei mai mult promiţători se aleg nişte oameni delăsaţi . . ! ! Sunt alţii dintre preoţi, în care este înăscută pofta de câştig. Adunarea de averi preste averi este ultima lor dorinţă. Sunt alţii „speculanţi“. Sunt în fine alţii, care fac totul pentru popor, luptându-se pe toate căile pentru apărarea drepturilor poporului, negligându-şi chiar propriile sale interese familiare. Biserica lor, şcoala lor, casele fu la strigăt expresia în batirul frumseţii, aici a jertfit datina în batirul expresiei. La antici de altfel datina a fost un lucru foarte neînsemnat. Ei au simţit, că scopul suprem al artei lor ’i-au dus la totala ei jertfire. Frumseţă este scopul acesta suprem, îmbrăcămintea a inventat-o lipsa, şi ce are de a face arta cu lipsa? Conced că există şi o frumseţă a îmbrăcămintei; dar’ ce este ea faţă cu frumseţia formelor omenesci ? Şi cel ce poate realiza ce e mai mare, se va îndestuli cu ce e mai mic? Eu tare mă tem, că şi cel mai desăvîrşit măiestru în îmbrăcăminte ne arată tocmai prin desteritatea aceasta ce-i lipsesce, lor şi familiile lor sînt adevărate centre de cultură, în vieaţa socială sunt oameni vrednici, ba chiar cercaţi pentru orice societate onestă. Iubindu-se pe sine, sunt iubiţi din partea altora. Avem în fine preoţime, care se ocupă special cu sciinţele teologice, şi avem un frumos număr ce cultivă artele frumoase. Făcând acum o comparaţie între preoţi şi preoţi, suntem siliţi a constata, că avem mai mulţi preoţi care îşi caută de ale lor . . ., decât care să aibă în vedere propria lor parochie sau chiar numai jumătate din interesele publice româneşci. La aceasta contribue multe împregiurări. Preoţimea noastră, ieşită în mare parte singur şi numai din poporul de rînd, este lipsită de averi materiale. Afară de aceea nefiind asigurată soartea preoţimii noastre cu ceva hotărît, decât numai cu stela parochială, este şi silită de împregiurările în care se află, ca să se retragă de lume, neputând şi nefiind în stare a sta faţă cu mulţi dintre aceia, cu care poate ar voi să vină în atingere. în acest punct greşesc mult aceia, care vin şi aşteaptă multe şi multe de la preoţi, fără a se uita la acea tristă împregiurare, că murind preotul fără a fi în o privinţă sau alta asigurat, familia lui rămâne aproape pe uliţile parochiei spre compătimirea oamenilor de inimă. Alta este starea preoţilor catolici şi evangelici. Soartea lor şi a familiilor lor este asigurată, şi încă cum ! ? Pănă când preoţimea noastră nu va fi dotată barem pe jumătate cum este spre pildă cea catolică, pănă atunci şi chiar în timpul modern, — să cjicem modern, — nu mult putem aştepta dela preoţime.. S’ar pută obiecţiona, că să trâească eu cât are şi din ce are!! Dar’ dacă cu ocasiunea intrării în parochie nu are nimic sau aproape ceeace are după femeie? Nu-i rămâne decât să muncească din greu şi cu puterea braţelor cu furca şi cu coasa. De aici vine apoi, că mereu facem : câta d e c ă d u t omul!! De bună seamă a decădjut, pentru că nu mălaiul cearcă traiul, ci traiul umblă după mălaiu. Aceasta este causa, pentru care mulţi, în loc să vină în ajutorul preoţimii prin regularea parochiilor şi dotarea lor, îi încungiură şi nu află alte cuvinte, — baremi de compătimire, — decât de batjocură şi de despreţ. Şi acum să ne uităm la aceea impregiurare nu neînsemnată, că adecă preotul învăţând 16—20 ani la şcoală, vine mai puțin dotat chiar decât în văcala afară frumoasă, nu putură concede că ar fi din vremi mai tânjit. Trebuia să fie din vremea în care arta era în cea mai desăvârșită înflorire, pentru că merita să fie. Am dovedit, că oricât de frumoasă este icoana lui Virgil, artiștii tot nu au putut folosi unele trăsături dintr’însa. Deci tesa, că o descriere bună poetică trebue să dee şi un tablou bun şi că poetul a descris bine numai atunci, când artistul îl poate urmări în toate trăsăturile, trebue mărginită. înainte de ce am întări prin pilde această mărginire, suntem aplicaţi a o presupune, şi aceasta numai cugetând la sfera mai largă a poesiei, la terenul nemărginit al închipuirii noastre, la spiritualitatea icoanelor ei, ce pot exista lânga altele, oricât de multe şi variate, fără de a se conclude ori influenţa una pe alta, precum, vechi bine, s’ar întâmpla aceasta cu lucrurile sau cu semnele naturale ale lor, în marginile strîmte ale spaţiului sau ale vremii. Dar’ dacă cel mai mic nu poate cuprinde ce-i mai mare, ce-i mai mic se poate cuprinde in ce-’i mai mare. Voesc să -ji° '• dacă toată trăsătura poetului nu poate ave acelaşi efect bun pe plan sau în marmoră, poate că toată trăsătura, de care se folosesce artistul, ar ave un efect atât de bun şi în opera poetului? Fără îndoeală că-i frumos, căci ce găsim într’o operă artistică, nu găsesce ochiul nostru că ar fi frumos, ci prin ochi închipuirea noastră. Aceeaşi icoană dlar’, deşteptată în închipuirea noastră prin semne ţătorul din parochia sa, care în mare mesură a asudat puţin şi câştigă mai mult. Acesta este un adevăr, care nu trebue să-’l codim...!! Şi totuşi avem atâţia preoţi ? Aşa e, avem preoţi! Dar’ causa este a o căuta în miseria poporului. La susţinerea unui tânăr la facultăţile filosofice, juridice sau medicinale se recer bani! De unde să dee mulţi, foarte mulţi dintre economii noştri sute şi mii, când de-abia trăesc de pe oi de alta. Şi prelung, toate aceste ne trebuesc preoţi „harnici“. Aşa este, ne trebuesc preoţi, car’ după ce astăzji îi avem cu studii, să nu-’şi uite de studiu, să nu-’şi uite că menirea lor este a deştepta şi mereu a deştepta pe alţii. Nu se poate scusa preoţimea numai cu aceea, că are să se lupte pentru existenţa sa. Nu, pentru că nu tot timpul îl petrece muncind la câmp. Este destul timp în Dumineci şi sărbători, preste noapte şi seara, ca să se ocupe cu cetirea, cu scrierea şi cu alte lucruri folositoare pentru preot şi parochia lui. Oratoria sacră ar trebui să fie pentru preoţii noştri un studiu de predilecţie. Şi la acest loc trebue să accentuăm, că acest studiu este aproape negres chiar şi în seminarele centrale. Puţini oratori bisericesci avem. Eara aceasta din causa nepregătirii clerului în timpul cât studiază facultatea teologică, în puterea cuvântului sacru stă frumseţă unui preot. Cu cuvântul misei şi străbaţi orice inimă împetrită. Nu putem decât să recomandăm studiul oratoric de obligat pentru clericii seminariali. Trei, patru şi cinci oare ar trebui să fie la săptămână pentru retorică. Când va fi desvoltată în această direcţiune posiţiunea noastră, atunci de sigur vom pută citice, că nu ne mai plângem de ceea ce ne plângem astăcji. Astăcji, chiar astăcji cu acest cler luminat, ne îngrozim de predicile multor preoţi..!! Causa este pentru că nu au şcoală. Sciinţă ar fi, lipsesc, însă măiestrul!! Precând bătrânii noştri vorbiau simplu, scurt şi la înţeles, astăcji să nu-ţi treacă prin minte a pune pe hârtie proposiţii din cuvântul sacru, că poate să fie acru. Nepregătire, nepregătire!! Nu ne va fi greu a sei după cele de pănă aici descrise, care pot fi aspiraţiunile clerului nostru!! Din câte părţi nu aueim plângeri preste plângeri contra preoţimii! Adeseori sunt fondate aceste plângeri. Şi cu atât sunt mai bătătoare la ochi, cu cât adevărul se descopere şi iese la lumină prin ele. Şi la acest loc arbitrare sau naturale, va produce totdeauna aceeaşi plăcere, deşi nu în același grad. Mărturisind însă aceasta, trebue să recunosc, că mie îmi para cu mult mai neînțeleasă presupunerea, că Virgil ar fi imitat pe artiști, decât ’mi-a părut contrarul. Dacă artiștii s’au luat după poet, îmi sciu da seamă și sciu răspunde despre toate abaterile lor. Ei au trebuit să se abată, pentru că aceleaşi trăsături ale poetului le-ar fi pricinuit în sferele lor incomodităţi, care nu se manifestează la el. Pentru ce a trebuit însă să se abată poetul? Dacă s’ar fi luat în toate fidel după grupă, nu ne-ar fi presentat şi aşa o icoană excelentă ? Eu înţeleg bine, cum fantasia lui independentăl-a putut duce la cutare şi cutare trăsături; dar’ motivele, pentru care raţiunea lui a crecut că trebue să transformeze trăsăturile frumoase ce le-a avut el înaintea ochilor în alte trăsături, nu le pot pricepe. Mie chiar îmi pare, că dacă Virgil ar fi avut de model grupa, cu greu s’ar fi putut opri să te lase oarecum să ghicesci în odarea celor trei corpuri. Ea mi-ar fi atins vederea foarte vioiu, el ar fi simţit o impresiune foarte nimerită, şi el ne-ar fi presentat-o mult mai evident şi în descrierea sa. Am spus, nu era vremea să o zugrăvească acum. Nu, dar’ poate ca în umbra, unde trebui să o lase poetul, ar fi ajuns un singur cuvânt mai mult să o pună hotărât în evidență. Ce a putut descoperi artistul și fără de acest cuvânt la poet, poetul nu ar fi lăsat neexprimat, dacă ar fi văitut la artist. FOIŢA „TRIBUNEI“. Laoceon. Da Gotthold Ephraiui Lessing. Traducere de Lucreţia Suciu. V. (Urmare.) Nu ştiu cum s’a întâmplat ea criticii au trecut total cu vederea deosebirea aceasta dintre opera artistului şi descrierea poetului cu privire la încolăcirile şerpilor. Ea înalţă înţelepciunea artiştilor tot atâta, ca şi ceealaltă deosebire ce o găsesc toţi, fără să cuteze să o laude, ci mai mult să o scuse, înţeleg deosebirea în îmbrăcăminte. Laoceon al lui Virgil apare în ornamentul său preoţesc; şi în grupă este, şi el şi fiii sei, gol de tot. Seji°e că sunt oameni ce ar fi aflând, că aceasta e o mare nepotriveală, ca un fiiu de rege, un preot, să fie presentat gol la o jertfă. Și criticii respund acestor oameni cu toată seriositatea, că într’adevăr este o eroare în contra datinei, dar’ că artiștii au fost siliți să o facă, pentru că nu pot da figurilor lor o îmbrăcăminte cuviincioasă. Sculptura — drc ei — nu poate imita nici un soiu de stofe; creţele groase produc un efect neplăcut; dintre două incomodităţi au ales deci pe cea mai neînsemnată şi au păcătuit mai bucuros împotriva adevărului, decât să fie defectuoşi în îmbrăcăminte. Dacă artiştii vechi ar rîde de VI. E greu se admiţi că Virgil a imitat statua. Presupunerea mea, că artiştii au imitat pe poet, nu le ia nimic din mărimea lor. Ba mai mult, prin această imitaţie înţelepciunea lor se pune în lumina cea, mai frumoasă. Ei au urmărit pe poet, fără de a se lăsa să fie seduşi de el câtuşi de puţin. Ei au avut un model, dar’ fiindcă trebuia să’l strămute acest model dintr’o artă în ceealaltă, au avut şi destulă ocasie să cugete şi ei. Şi aceste gânduri ale lor ce se văd în abaterea dela model, documentează, că ei au fost tot așa de mari în arta lor, ca și poetul în a sa. , Dar’ acum vreau să întorc presupunerea , să s ficem c& poetul a imitat pe artiști. Sânt erudiți ce primesc de adevăr această presupunere. Că ar fi având motive istorice, nu stiu. Dar’ fiindcă ei au aflat opera din Nr. 25