Tribuna, august 1889 (Anul 6, nr. 174-199)
1889-08-01 / nr. 174
Anul VI Sibiiu, Marţi 1/13 August 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/a an 2 fi. 50 cr., la an 5 fi., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., l/i an 3 fi. 50 cr., l/a an 7 fi. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: l/ ai 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru A 9 Nr. 174 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 31 Iulie st. v. (x) în timpul din urmă s’au sporit întâlnirile monarchilor. Unele sânt noue, altele se repetează. Şi întâlnirile sporite şi cele repetate contribue, ca tot mai mărită, mai colosală să se presenteze liga de pace în ochii publicului celui mare. Despre Germania, Austro-Ungaria şi Italia îndoeala a dispărut demult. Aceste se vede că s’au legat prin tractate formale şi precise pentru susţinerea păcii. In ce raport are să păşească Anglia, precum şi în ce formă în ligă, părerile sunt diverse, însă oricare va fi raportul şi forma, causa ligei a câştigat foarte mult, dacă şi Anglia s’a apropiat de ligă. Austro-Ungaria, Germania, Italia şi Anglia laolaltă, fără de statele mici, care vor trebui să le urmeze, fac o putere, care poate căuta liniştită în viitor şi cărei puţin îi va păsa de cei rămaşi afară din ligă. Nu e vorbă, colosul acesta apasă greu de tot pe umerii popoarelor europene. Armatele cele mari, cu mulţimea cea nemărginită de tot felul de arme, shimbate şi perfecţionate mai în fiere an, nu sunt lucru de glumă. Câtă odoare prefăcută în bani nu absorb armele şi perfecţionările lor. Câtă sudoare nu devine neumrjitoare pufrio-.rUtragerea braţelor de la munca productivă, pentru de a se deprinde cei chiemaţi prin soarte şi aptitudine în arme şi pentru a ţină rost cu perfecţionarea lor? Dar’ liga are cu toate aceste şi ceva bun în sine. Nu e agresivă. Este necruţătoare faţă cu sudoarea în toate privinţele. Cruţă însă sângele şi oasele, prin urmare şi vieaţa milioanelor, şi poate cu timpul să contribue, ca popoarele să scape şi de povara cea grea a armaturilor. Pănă când? Aceasta este altă întrebare, însă noi aşa o pricepem, că îşi dă silinţă, ca sângele, oasele şi în fine vieaţa oamenilor să se cruţe. Nu vreun fel de optimism nesocotit ne şoptesce speranţa aceasta. Este logica faptelor, după cum se văd pornite. Liga de pace n’are drept scop cuceririle brutale. Cuceritorii brutali nu se aliază, ci cuceresc şi cu cei cuceriţi continuă cuceririle. Aşa a fost în trecut, aşa e în present, şi cât vor fi cuceritori pe pământ, totdeauna aşa are se fie. După cât o putem noi pricepe, liga de pace tocmai cuceririlor brutale vrea să le facă sfîrşitul. Ea vrea, ca popoarele să se întocmească de aşa, încât să fie o emulaţiune firească între dînsele în desvoltarea lor materială şi intelectuală, care rivalităţile asupritoare, fie de rasă, fie de castă, să dispară pentru vecii vecilor. Credem, că dacă se va dovedi şi în practică numai cât decât că acesta este adevăratul scop al ligei de pace adversarii ei au să dispară. Dar’ ce ar şi fi mai natural decât aceasta ?! Numai oameni preocupaţi, numai pătimaşi, care sufer de mania suprematizării şi care schimbă egalitatea cu contopirea sau asimilarea, se pot teme de binecuvântarea înţelegerii bune frăţesci între popoare şi pot urî roadele unei înfrăţiri reciproce, întemeiate pe adevărata egalitate. Europa are lipsă de reforme în capete şi membri. Liga actuală, după cum s’a pornit a se cristaliza, ar fi în stare să prestee mai mult decât alianţa puterilor apusene din anii 1853—6; ar fi în stare să ducă în deplinire reformele aşteptate dela dînsa. Ducendu-le în deplinire, ar face servicii mari Europei şi omenimii, cum nu s’a mai făcut din partea nici unei alianţe, decând au existat alianţele. Şi când toate câte le aşteptăm dela dînsa s’ar ti«1 t xCrtl!aft fiT,n '■ i,i age o sabie din teacă, fără a se auiji o detunătură de puşcă sau de tun, oare n’ar uita bucuros toate popoarele greutatea armaturilor câte le sporesc ai de (Ji? Reflexiunea aceasta să nu cumva să se cresteze din partea cuiva pe răvaşul laşităţii. Că noi Românii laşi nu putem fi, şi Români laşi noi n’am cunoscut şi nu cunoascem. Austerlitz, Solferino, Custozza şi câte alte puncte notate cu sânge în paginele istoriei patriei noastre, mărturisesc cu voce înaltă virtutea română pe câmpul de bătaie. Printr’însa, adecă prin reflexiunea de mai sus, am vrut numai să ne afirmăm ca oameni, care se im apreţia şi succesele politice pe terenul acela, unde curge negreală în locul roşelii sucului celui mai scump pe această lume, însă să băgăm de seamă ce facem. Noi poate că sântem în rătăcire, când cugetăm aşa de frumos despre liga de pace. Pentru că compatrioţii noştri cei cu „tact fin politic“ nu par a fi tocmai de părerile noastre. Ce e drept, ei nu cugetă despre ligă contrarul de la ceea ce cugetăm noi. Cel puţin nu-şi descoper cugetele care ar trada că se deosebesc cu vederile lor despre liga de vederile noastre. Sânt însă iarăşi fapte, care ne pun pe gânduri. Compatrioţii noştri maghiari sânt model în disciplină. La dînşii toţi bărbaţii politici trebue să pareze. Care nu parează, adecă nu se supune disciplinei, o păţesce ca Mocsáry, este excomunicat. Şi oposiţiunea câtă o fac, fie în modul cel mai sgomotos, par’că o fac la comandă. Ne aducem aminte din iarna trecută, decând cu desbaterea legii militare în parlament. Oposiţiunea debordase din parlament pe stradele capitalei, apoi în provincie. Cugeta omul că afacerea are să se sfîrşească cu revoluţiune. Şi dintr’odată, ca la ordin, tăcere profundă. S’a terminat în parlament, s’a terminat pe toată linia oposiţiunea faţă cu legea militară, ca şi când oposiţiune n’ar fi fost deloc. Aceşti oameni cu atâta „tact“ şi încă „tact fin“ politic, şi să fie ei de altă părere faţă cu liga de pace ? Dacă nu altcum, dar’ la vedere aşa ni se presentează. Ce ar fi căutând altmintrelea într’un timp relativ foarte scurt acum a doua deputaţiune maghiară la Paris cu „plenipotenţe“ scrise măgulitor pentru Francezi şi pentru ideile lor liberale și pe deasupra cu un present, cu portretul lui Ludovic Kossuth ? Să notăm, că deputatîn nPQ QduOula uu it uuiiH Coiue îiuii'Lt cu ceva mai nainte de plecarea Monarchiain nostru la Berlin, spre a întoarce visita aliatului seu. * Coincidența aceasta e potrivită de a-’l face pe om să creadă, că este nex causal între deputaţiunea la Paris şi între visita la Berlin. Aceeaşi coincidenţă îndreptăţesce a presupune, că deputaţiunea maghiară, deşi numai de studenţi universitari, este demonstraţiune la adresa ligei în numele minorităţii oficiale a compatrioţilor maghiari, care este majoritatea naţionalităţii maghiare, tolerată la timp de majoritatea oficială maghiară, din care este luat guvernul. Dar să nu ne precipităm cu judecata. „Tactul fin“ politic nu exclude, ba aduce cu sine, ca „naţiunea“ să vadă bucuros presiunea politică. Poate că numai de presiune este vorba, şi nu de demonstraţiune. Desigur de aceea au împins pe studenţi să o facă, ca şi odinioară cu Turcii şi cu Kerim-paşa, pentru că fiind necesitate, sânt mai lesne de desavuat. „Tactul fin“ politic aduce cu sine, ca compatrioţii noştri să fie duplici în politică, să poată cadă ca pisica totdeauna în picioare. Nu este cavalerism tocmai veritabil în duplicitatea aceasta, dar e modern şi probat . . . Presiunea de altă parte poate să aibă numai scopul, de a face, ca diplomaţii, care se vor întâlni la Berlin, să se cugete, cum să se ferească a jigni pe compatrioţii maghiari, ca să nu-i împingă pe poarta ce universitarii li-au deschis-o la Paris în braţele altor alianţe. Altcum compatrioţii noştri rămân tot aşa de buni aderenţi ai ligei, ca şi oricare alţi veneratori ai ei, pentru că, după vederile noastre, nu au încotro. Presa periodică germană cântă compatrioţilor maghiari nisce arii, din care transpiră, că demonstraţiunile şi presiunile lor nu mai au efectul din trecut. Liga de pace, dacă e se corespundă numelui cu desăvîrşire, are să influenţeze ca să avem pace şi în lăuntru şi în afară, în lăuntru însă pace nu se poate decât numai cu perfecta mulţumire a popoarelor din monarchie. FOIŢA „TRIBUNEI". Casa vechilor Romani. — Schiţă — de E. Eckstein. Icoana casei vechilor Romani, atât de raţional zidite, se ivesce înaintea ochilor mei sufietesci ca şi un ideal duios luminat, de câteori păşesc dealungul unei strade alcătuite la capitală şi privesc casele noastre moderne, care în unele privinţe sunt diametral opuse scopului unei case. Balcoanele cu abundanţă aşezate, care înghit praful stradelor, adună şi întăresc fiecare sgomot ca şi cu o mare concă a urechii, şi asemenea unei farfurii ce o presenţi cuiva, înfăţişază pe locuitori spre analiză publicului curios; mulţimea ferestrilor, iarăşi cătră stradă, care cer un aparat complicat de acoperitoare de geamuri, de perdele, de cortine de rips şi damast, de prăjină de sîrmă şi mantale, şi cu toate aceste dau pe faţă lucrurile interne ale vieţii casnice, îndatâ ce cutare vis-ă-vis îşi ia osteneala trebuincioasă de a observa grădinile din faţa casei, cu grilagiul lor, care înfrumseţează faptul, că aici omul locuesce drept în stradă şi poate fi împroşcat cu noroiu de cea dintâiu harabă ce trece cu vehemenţă, — aceste şi alte trăsături ’mi-au adus aminte, cu cât mai bine au înţeles Romanii problema casei, ei, care într’adevărau fost în grad mai mare decât noi oamenii publicităţii şi ai vieţii active cetăţeneşti. Romanul din anticitatea clasică se ocupa cu mult mai intensiv de interesele comune, decât ne ocupăm noi. în librării (pe Argiletum şi alte locuri în centrul Romei) îşi da idiluie rendezvous cu amicii sei mai apropiaţi sau îndepărtaţi. Aceiaşi oameni, îi întâlnia mai târijiu pe promenadele din câmpul lui Marte, unde lumea ieşia în trăsură sau se plimba braţ la braţ, şi apoi la baie, unde, — multe sute de persoane deodată, — şedeau pe treptele frigiderului sau aşteptau frământările sclavilor, adecă plăcerile „massage“-ului, care astăzi iarăşi are trecere. Forul, basilicele (sale de justiţie), unde brijau tinerii advocaţi, amfiteatrul, ipodromul, erau tot atâtea locuri preferate pentru o viuă împărtăşire a ideilor, şi Romanul care, dacă aparţinea bunei societăţi şi nu era ambiţios, avea timp preste măsură deajuns, el nu lipsia de nicăiri, unde buna cuviinţă îi cerea să se arete; căci fiii lui Romul aveau sentimentul comunităţii şi nu erau nici decât oameni ce stau tot în casă. Mişcarea în aer liber n’avea să fie ordonată de cătră medic din motive de higienă; aceasta urma dela sine, aceasta zăcea în modus vivendi al unei poporaţiuni ce avea un excelent sentiment de publicitate. Totuşi, îndată ce Romanul păşia în casa sa, era om particular. Acum, în liniştea căminului, nu voia să fee cu sine nimic din gălăgia de afară; acum nu-l interesa nici să vadă, nici să fie vădut, două momente, care au cooperat în egală măsură la formarea architecturii noastre moderne. El voia să fie singur cu sine şi cu ai sei, — amicii îndeosebi intimi nu erau excluşi; lăcomia odichna, „otium“, pe care Horaţiu îl cântă atât de minunat într’una din odele sale. . . Romanul voia să aibă după vijelia din afară un asii în existenţa lui privată. Parola sa era isolare de lumea externă; el doria scoica massivă şi grea ce închide vieaţa familiară ca o perlă şi nu permite să curgă înlăuntru nimic din valurile de afară ale oceanului ce se isbesce de stânci. Romanul nu doria lădiţa fragilă de sticlă a modernilor noştri. Earocasa romană deslega problema aceasta în mod perfect. Spre strada prea fără pompă şi aproape lipsită de ferestri, înfăţişa în interiorul seu priveliştea fermecătoare a unei familiarităţi concentrate în sine, a unei lumi pentru sine, care nu are nevoe de agitarea caotică a capitalei, care nu desvoartă nici o curiositate, însă nici nu cochetează cu admiraţiunea dorită a vecinului. Casa romană era Lucreţia cea castă, care şedea jignită lângă răsboiu şi ţesea şi era mulţumită cu sine în nesoiuta sa frumseţă şi graţie, în vreme ce casa modernă este prea adesea Lăis şi o Phryne, care se pune în oblon neruşinată şi îşi permite atitudini, despre care privitorul cu drept cuvânt poate afirma: „Das lässt tief blicken /“ Să facem o visită lui Caius Lucilius sau lui Publius Metellus. Să cercetăm locuinţa sa, ca şi când am voi să o închiriem, — o poftă, care, se înţelege, ar fi trebuit să rămână o dorinţă deşartă, chiar şi dacă visita noastră s’ar fi întâmplat în realitatea clasică şi nu în fantasia romantică, — căci în Roma tot omul cuviincios locuia în casa sa proprie, şi Publiu Meteu bunăoară, care e quaestor şi censor şi are o avere de un milion şi jumătate de denari, firesce, nici nu visează să închirieze străinilor preţioasa lui casă de pe colnicul Coelius, îl opresc nu numai consideraţiunile poziţiei sale respectabile, ci chiar pietatea, „religia“, delicateţa, cu care s’ar afla în contrazicere, dacă pentru câştig pecuniar ar părăsi localităţile, unde au petrecut zeci de ani în bucurii şi în dureri. Chiar şi în lunile de vară, pe care Publiu Meteul le petrece în plaiurile umbroase ale Tibrului, nu ’i-ar trece prin gând să „fructifice“ casa sa cu inventar cu tot în calitate de „locuinţă mobilată“, chiar şi dacă ’i s’ar oferi preţul inijecit; pentru că el îşi aruce ca străinul sparie pe ateii casei — dii familiares — şi necinstesce oarecum miile acele de lucruri, de care sunt legate amintiri vesele şi serioase. Pe timpul împăraţilor, natural, se găsiau în Roma şi case mobilate de închiriat, însă numai la speculanţii practici , persoanele mai distinse retuzau toate ispitirile. Aceasta în treacăt. Să batem acum la uşa casei coelice a lui Publiu Meteul. Portarul (o s t i a r i u s) deschide uşa, care nu se întoarce ca ale noastre în ţîţîni, ci în cepuri, şi ne conduce prin un coridor lung, angust în atriu, unde un sclav — „atriensis“ — ne primesce foarte curtenitor. Acest atriu este un spaţiu pătrat de o architectură foarte plăcută. Jumătate odaie, jumătate curte, întrunesce părţile bune ale amândurora. în mijlocul coperişului se află o puternică deschizătură, lumina străbate în torente printr’însa . . . Atriul îşi are numirea dela înegrirea cu fum şi funingine, ater , negru. Transmisiunea aceasta a noţiunii ni se pare ciudată la prima vedere; căci semicurtea pompoasă a lui Publiu Meteu, acest delicios atriu corintic, nu arată deoparte nici urme de fum şi funingine, de altă parte nu sunt nici măcar astfel de aparate, care ar produce înegriri de acele, în faptă, atriul lui Publiu Meteu numai topografice, adecă numai după posiţia sa în distribuirea încăperilor, mai corespunde vechiului atriu republican, care nu era salon strălucitor, nici apartament de representaţiune, ci era adevărata odaie de locuit, centrul vieţii familiare, în acel atriu vechiu republican sta vatra (focus), care în atriul de mai târziu REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 31 Iulie st. v. Visita Maiestăţii Sale la Berlin. Foile germane continuă a se exprima în modul cel mai cordial şi mai plin de veneraţiune despre visita Monarchului nostru în capitala Germaniei. Astfel mai de curând a apărut un articol mnix -v -—-r-——i în termen cei mai călduroşi se vorbesce despre importanţa triplei alianţe, precum şi despre simpatiile cu care Maiestatea Sa este aşteptat în Berlin. în acelaşi ton vorbesce şi „Militärwochenschrift“, accentuând că armata prusiană de multeori s’a luptat alăturea cu cea austriacă, precum la Zalankemen, Malplaquet, Nollendorf etc., şi de câte ori aceste armate s’au luptat lângă-olaltă, totdeauna au biruit. Aşa să fie şi în viitor, când armatele aliaţilor vor pleca lângă-olaltă la luptă, devisa să fie: „ Viribus unitis.“ Oficiosul „Wiener Abendpost“ într’un articol accentuează, că manifestaţiunile presei germane din incidentul visitei Maiestăţii Sale la Berlin au aflat ecou simpatie în toate părţile Austro- Ungariei. Acest articol încheie aşa: „Noi însoţim această călătorie cu cele mai călduroase urări de binecuvântare, convinşi fiind, că noua întâlnire a celor doi monarchi, atât de strîns împrieteniţi şi atât de puternici, va fi spre binele amândor state, va fi spre noua întărire a alianţei de pace şi va da păcii generale siguranţă şi mai mare ca pănă acum. Visita Ţarului la Berlin. „Berliner Tageblatt“ primesce din Petersburg scriea telegrafică de cuprinsul, că acum s’a statolit definitiv timpul visitei Ţarului la Berlin pentru olele dela 24 pănă la 27 Aug. Ţarul va veni cu drumul ferat la Berlin, care de acolo în 27 va fi însoţit de părechia imperială germană la Kiel, unde sosesce corabia „Derşava“ cu Ţarevna. în Kiel sau Stettin vor mai petrece părechile imperiale ori împreună, după care Ţarul şi Ţarevna vor continua călătoria la Copenhaga. Acest program s’a statorit aşa, pentru că împărăteasa Rusiei nu poate veni la Berlin din causă, că nici împăratul Wilhelm în anul trecut în călătoria sa din Rusia n’a fost însoţit de împărăteasa Victoria. Afacerea cretensă. „Times“ află din Viena scriea, că guvernele din Londra, Berlin, Viena şi Roma s’ar fi unit între sine să răspundă în mod identic la nota grecească în afacerea cretensă. Ear’ răspunsul ar fi, că aceste puteri nu pot satisface pretensiunilor Greciei exprimate în notă. O cestiune cretensă pentru dînsele preste tot nu există și puterile n’au nici un motiv de a se amesteca în afacerile Sultanului cu supuşii sei cretensi. Chiar și Francia, după SHffi. AP I dp^fi?ă?jdftrxre.servrită în această cestiune. De altă parte este signalizat un articol al lui „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, în care se zice, că misiunea Turciei devine foarte dificilă, dacă s’a deslănţuit odată fanatismul religios. Din Atena se scrie, că ministrul-president grecesc s’ar fi exprimat cătră mai mulţi deputaţi, că dacă evenimentele de pe insulă vor pretinde, el numai decât va convoca parlamentul, ca naţiunea să-’şi dee votul seu. Comitetul de insurecţiune cretens a publicat o proclamaţiune, în care sânt rugaţi Grecii din toată lumea să ajute fraţilor lor cretensi a-’şi câştiga libertatea. Procesul lui Boulanger, în cele două şedinţe dintâiu ale tribunalului de stat abia ’şi-a terminat procurorul general vorbirea sa de acasă. Efectul vorbirii domnului Quesnay de Beaurepaire a avut mare efect asupra senatului. El a fost des întrerupt din partea senatorilor republicani prin