Tribuna, septembrie 1889 (Anul 6, nr. 200-223)

1889-09-16 / nr. 211

Aliul VI Nr. 211 .ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/­ an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/ an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 16/28 Septemvrie 1889 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani ,rom. FOIŢA „TRIBUNEI“. Mihai-Vodă. Craioveanul. Fost-a fost în vremea vechie Un viteaz far’ de pârechie, Cu piept lat Şi înzeuat, Cu braţ tare de bărbat Ce purta o lance lungă, Pe Tătari ca se împungă, Pe cei Leşi lăudăroşi, Pe cei Turci nesăţioşi Şi pe Ungurii făloşi. Fost-a fost în vremea vechie Un viteaz făr’ de părechie Ce-’i Zicea Mihai Şoimanul, Mihai-Vodă Craioveanul, într’o Zi de dimineaţă Se spălă pe mândra faţă, Greu baltag el îşi încinse Şi cu graiul astfel Zise: „Căpitan, Baba-Novac! „Noul isbaniji aş vrea să fac, „Spre mărirea neamului „Şi­ spaima duşmanului. „Dar’ vecinii ’mi-am sfărmat, „N’am pe cine se mai bat. „Nimeni nu-’mi mai cată sfadă, „Toți se tem de greaua-’mi spadă“. —Au şi drept, Măria-Ta, Căpitanul cuvânta, Se se teamă de-a ta spadă, Dar’ când ei nu cată sfadă, Poţi tu însuţi se le câţi: Pe bătuţi din nou să-’i baţi. „Novac dragă, te ’nţeleg, „însă nu stiu cum s’aleg: „Pe Tătari n’aş vrèa să-’i bat, „Căci îţi fug în lung şi ’n lat; „Far’ Cazacul se repede „La ’nceput, şi dacă vede, „Că ţii pept cu bărbăţie, „Umple-a ţerii bălărie; „Ungurul car’ ţine piept „Şi îţi sta în luptă drept, „Cât te crede că eşti mic „La suflet şi trup pitic; „Leahul nu-i de vitejie, „Luptă tot prin viclenie. „Care crezi că-i cel duşman, „Vrednic de un Craiovean“ ? — Aş pute eu să ’ți-’l spui ? Că doar’ duşmani ai destui, Cât s’alegi Şi se culegi. Haide Dunărea de ’nfrunt, De-’ți e dor de luptă crustă. „Căpitane, să-’mi trăesci, „Văd că gândul îmi gucesui, „Turcul nu­ mai e duşman „Vrednic de un Craiovean. „Numai cel­ ce-a spăimentat „La Viena pe ’mpărat „Şi a rupt crucea sădită „Sus pe turla poleită „De pe cea sfântă Sofie, „Risipind o ’mpărăţie, „Acel cărui se închină „Şi ’ngenunchie în ţărînă „Leahul cel lăudăros „Şi Tătarul furios, „Cărui Ungurul se 'ndoaie, „Precât şalele­’i se moaie, „Este vrednic de duşman „Leului voinic oltean. „Mergi, Novace, te grăbesce „Şi oştirea-’mi pregătesce, „Ca să tulbur înc’odată „Pe tureimea cea turbată“. Astfel Domnul a grăit, Oastea ’n clipă s’a găsit, Cum Mihai a poruncit. Trase paloşul din teacă Şi plecă Mihai cum pleacă Fulgerul prin negri nori, Răspândind în giur fiori. Câte oşti îi ies în cale, El pe toate la spre vale Le înfrânge şi doboară, Le gonesce, le omoară, Păn’ ce falnicul Sultan îi strigă: „Aman . . . aman“. Atunci aprigul Mihai, Ce spetise şepte cai în aventu­’i şi-’n răsboiu, Se întoarse înapoi, Şi spre ţeară Porni cară Greu de pradă încărcat Şi de neamuri lăudat, Ca viteaz adevărat. Ear’ în ţeară când sosi, De baltag se sprijini, Şi tăcut şi nemişcat Sta în gânduri cufundat. Novac însă ’mi-’l vedea Şi cu graiul îi Zicea: — Ce ai, Doamne de gândesci, Şi tăcut şi trist îmi eşti? — „Nu sânt trist, Baba-Novac, „Dar’ nu ştiu ce să mai fac, „Ca şi Turcii cei temuţi, „Leşii, Ungurii limbuţi, „Şi Cazacii pe cai tari „Şi prădalnicii Tătari „Să se scoale toţi odată, „Ca o mare ’nfuriată, „Şi să vie toţi spre mine, „Ca să-’i am odată bine „La un loc în strânsă gloată „Şi să-’i frâng pe toţi deodată, „Ca de lifta păgânească „Să scap ţeara strămoşească „Şi iubitul meu popor „Pentru veci în viitor!“ Ioan Neniţescu. 1 wtswGmmmm&ammmanammammmBBBa .... Sibiiu, 15 Septemvrie st. v. (X) Omul păcii şi al ordinei tre­­bue să se pună pe gânduri, când vede în ţerile unguresci ceea­ ce sânt în stare să facă o seamă de compatrioţi ma­ghiari, într’un mod neruşinat, putem o fice, la Monor şi Ulle bicolorul, steagul ne­­gru-galbin împărătesc, a fost sfârticat şi tîrît prin tină, cum a fost tîrîtă mai detinărjile pajura împărătească în Cluj. Neruşinat mod, pentru­ că şi caşul dela Monor şi cel dela Ullő s’au întâm­plat în acelaşi timp, când Monarchul, ale cărui colori au fost tîrîte prin tină şi aruncate în şanţuri, era întimpinat cu „Éljen“ -uri pănă la asunjite, cu porţi triumfale şi cu discursurile cele mai omagiale. Omul păcii şi al ordinei, cum să-­şi explice felul acesta de duplicitate în si­nul acelora dintre compatrioţii maghiari, care au un rol oare­care în societatea maghiară şi sânt chiemaţi a da expre­­siune sentimentelor naţionale ale com­patrioţilor noştri de naţionalitate ma­ghiară, însă cum putem noi extinde fap­tele unor oameni necunoscuţi încă aşa departe, ca să le aducem în combina­­ţiune cu sentimentele unei naţionalităţi întregi ?­uharistica maghiară, nu se va în­doi nimenea, exprimă sentimentele na­ţionalităţii maghiare, piaristica aceasta, care de alte­ ori se aprinde numai­decât, cum se aprinsese când cu afacerea Janky, cu steagul dela Braşov şi Beiuş etc., acum deşi caşurile s’au repeţit în in­tervale scurte, şi putem duce în pre­­senţa Monarchului, la început a stat amuţită. După aceea a început opo­­siţiunea, în loc de a da expresiune in­­dignaţiunii sale, a scusa pe făptuitori şi a învinui pe guvern, că n’a clarifi­cat însemnătatea adevărată internaţio­­nală-politică a colorilor negre-galbine. Ear’ foile guvernului, în termini foarte reservaţi, impută oposiţiunii, că prin mot de ordre­urile lor, iată unde aduce lucrurile. Imputări reciproce între oposiţiune şi guvern, dar’ de făptuitorii atentate­lor nu se gândesce nici presa oposi­ţiunii, nici a guvernului. Aceia rămân între oposiţiune şi guvern angeri ino­cenţi şi liberi de ori­ce răspundere, pen­tru­ că după guvern, oposiţiunea, car’ după oposiţiune guvernul e de vină, că la Monor şi la Olle colorile dinas­tiei s’au tîrît prin tină şi s’au aruncat în şanţuri. Ce e mai interesant în aceasta afa­cere, este că şi oposiţiunea maghiară şi ofi­cioasele guvernului se feresc a da expre­siune indignaţiunii pentru atentate. Pro­­cederea lor este atât de circumspectă, ca nu cumva să se atingă de suscepti­bilitatea şovinismului maghiar, pănă când e vorba de atentat. Sânt însă aspre foile oposiţiunii cu cuvintele Mo­narchului, care ca să le poată sans­­ene condamna, le pun în spinarea guver­nului. De tot deochiată este treaba, că atunci, când atentatorii flamurei împă­rătesei sânt daţi uitării, car’ Monarchul, sub firmă ministerială, în presa oposi­ţiunii maghiare e supus criticei pentru indignaţiunea Sa, guvernul unguresc, în presa inspirată de dînsul, nu află cu cale nici baremi indignaţiunea Monarchului a o lua sub scut, cum s’ar fi cuvenit din partea unui guvern. Este deci greu a separa faptele atentatorilor de sentimentul public al compatrioţilor maghiari, pentru­ că nici ei înşişi nu le separă, pentru-că ei în­şişi într’un mod sau într’altul iau asu­­pră-le sau nu resping solidaritatea cu dînsele. Astfel stând lucrurile, ori­ce om de inimă şi patriot adevărat trebue să exclame : O constituţionalism ! O lea­litate ! Aţi ajuns să fiţi niste parole goale în guri de farisei egoişti, care precum vedem nu ţin cont de patria lor şi în cele din urmă nici de intere­sele cele adevărate ale naţionalităţii lor, despre care ,i­ic, că vor să o întărească şi sporească. Din contră, strigând ,,Eljen“-uri asurzitoare, care tot ei le fac să seamene a prefăcute, produc senti­mentul, că după exclamaţiunile lor vor să ascundă bucuria, că se poate nepe­­­depsit juca şi câte o festă „peciovicismu­­lui“ negru-galbin. Dar’ se tăcem. Este vorba de ca­valeri, care se simt în stare nu numai naţionalitatea lor a o conduce, ci un stat întreg, o monarchie întreagă. Nu odată am cetit, că cavalerii din cestiune îşi permit luxul, de a se gera ca sin­guri normativi în croeala sorţilor m­o­­narchiei austro-ungare. Mai putem sti, dacă în închipui­rile lor, cavalerii din cestiune, care nu mai ascund intenţiunea lor cu naţiona­­lisarea statului unguresc, n’au reserva­­ţiunea mentală, încă nescoasă la iveală, de a naţionalisa în sensul lor monar­chia austro-ungară întreagă şi prin aceasta doar’ Orientul întreg ? ! ” Norocul orb, care s’a legat mor­ţiş de ei, de douăzeci-şi-doi de ani în­coace, ce e drept, li-a înferbântat ca­valerilor creerii. Ei se cred omnipo­tenţi. Toată Europa cred ei că e pen­tru dînşii, şi dacă nu mai mult, cel puţin ţerile unguresci ţin că sânt puse necondiţionat la discreţi­unea lor. Oameni de aceştia, după­ ce au mai fost şi sprijiniţi de cercuri foarte hotă­râtoare şi au fost sprijiniţi de acasă şi din străinătate, să nu ne mirăm, dacă iau uşor şi constituţionalism­ul şi lealita­tea, dacă şi una şi alta le iau, când le vine bine, mai preste picior şi în urmă se mai şi îpered, că ceea­ ce ei sânt în­­raonarf­hie sânt şi îr. ■­ le Topa. Şi de ce nu le-ar lua şi nu s’ar încrede, când ei văd, că pentru dînşii, dacă se şi fac legi, legile nu există, car’ dacă ei se ating de vre-un lucru, care pentru toţi cetăţenii trebue să fie sacrosanct, li­ se iartă, şi atât justiţie, cât şi poliţie trec mai departe la or­dinea s j­ilele ca­ şi­ când nu s’ar fi în­tâmplat nimica. Astfel de cavaleri poate­ că se vor indigna ei, nu de atentate, ci că li-se poate lor imputa ceva din atentate şi guvernul unguresc îi va ruga de ier­tare, căci li-s’au putut face imputări. Dar’ se poate că de astădată to­tuşi se vor mai gândi şi politicianii compatrioţilor maghiari şi în cele din urmă se vor adopera a satisface dorin­ţei Monarchului, ca atentatorii exemplar se se pedepsească. Să dee D-dleu să fie cum dorim noi, şi nu cum ne temem că va fi. Să dee D-creu, ca atentatorii să fie pedepsiţi, şi ca să fie pedepsiţi, mai întâiu să fie eruaţi. Dar­ aşa să fie, cum dorim noi, în interesul patriei comune şi chiar şi în al naţionalităţii maghiare, compro­misă de douăd­eci­ şi­ doi de ani în atâtea moduri de înşişi matadorii ei politici. Aşteptăm însă de altă parte de la sferele decisive din Vona, ca dacă din partea compatrioţilor maghiari nu se va face nimica pentru repararea vaerei bicolorului vătămat, să se facă de acolo cele necesare. Treizeci şi atâtea de milioane de Austro-ungari trebue dumeriţi faţă cu îndrăsneala unor nesocotiţi din sinul unei naţionalităţi disparente, pentru­ ca se fie întăriţi în credinţa, că în monar­chia aceasta ceea­ ce e sacrosanct, sacro­sanct trebue să rămână în toate împre­­giurările şi în toate timpurile. Şi vai de îndrăsneţul, care cu mâna sacrilegă se atinge de lucruri, care trebue să fie pururea inviolabile şi chiar inatacabile. Rigoarea aceasta se cere astăzi cu atât mai vîrtos, cu cât cu fiecare Zi ne apropiem de timpul hotărîtor, în care monarchia aus­tro-ungară, dacă e să fie la înălţimea chiemării sale, are să fie ferită de ori -­şi­­­ce compromitare, care și-ar pută ştirbi autoritatea în lăuntru şi în afară şi ar înstrăina pe aliaţii sei. Accentuarea, cu care Monarchul ’şi-a exprimat indignaţiunea, la nici un cas nu poate rămână nebăgată în seamă, dacă nu în sferele competente din ţerile unguresci, în cele din Viena. Gravităm în afară..? .■ i. (I.M) Am ajuns pănă acolo, încât într’adevăr trebue să ne întrebăm noi pe noi: Oare gravităm în afară? Trebue să ne întrebăm noi şi fruntaşii naţiunii ro­mâne, ţinem la trecutul plin de sufe­rinţe al acestei patrii? Ţinem la ose­mintele moşilor, strămoşilor, fraţilor şi părinţilor noştri astrucate pe plaiurile şi colinele acestei patrii ? Ţinem în fine la vetrile noastre străbune sau nu ? Noi, ramura naţiunii române din această patrie, am ajuns de rîsul şi de batjocura nu numai a ministrului-preşe­­dinte Coloman Tisza, care vede în fie­care cărturar câte un „sobor“, dar­ trebue încă să mai suferim şi imputări cu totul nedemne pentru noi chiar şi de la slugile guvernamentale. Nu ne este iertat a tăca! Nu, fie vorba chiar şi de un om fără nici o importanţă, cum este bună­oarăBaussnern, pentru­ că ideile conducătoare ale discur­sului seu nu sânt ideile sale proprii, ci ideile mai-marilor sei. Fie deputat, fie chiar ministru, omului cu vederi largi politice nu-­i este iertat ca să se avânte cu graiul pănă acolo, încât uitându-’şi de sine şi de au­toritatea sa, prin enunciaţiuni cu totul ne­temeinice, ba chiar mincinoase, să pre­­senteze lumii pe un număr însemnat din fiii unei naţiuni, pe fiii aceleiaşi pa­trii de duşmani ai acelei naţiuni şi tot­odată de duşmani ai acelei patrii. Şi nu-­i este iertat a o face aceasta mai cu seamă atunci, când nu posede pro­bele recerute pentru cele­ ce le vorbesce. Gravitează fruntaşii Românilor din ţerile de sub coroana Sfântului Ştefan în afară ? Dacă da, atunci întrebăm, dar’ în­trebăm cu toată hotărîrea, spre cine ? Ni­ se va răspunde: spre România !! . Răspundem: Aşa este! Şi am fi nişce mişei, dacă ca Ro­mâni am călca în picioare acelaşi trup şi acelaşi sânge, care se numesce „ro­mânesc“. Gravităm spre România, gravităm cu deosebire spre Bucuresci, deoare­ce acest oraş e pentru noi fo­carul cultural românesc. Aşadar, nu­mai spre „cultura românească“ gravităm înspre România. Ear’ dela această gravitate de cultură nu este suflet omenesc, care să ne poată abate. Bucurescu­, care este un oraş în toată puterea cuvântului european şi înzestrat cu multe şi nenumărate aşe- zăminte culturale, are ca toate capita­lele mari un aspect mai mult cosmo­polit decât curat naţional-românesc, cu toate­ că numai românesc rămâne şi nu­mai pentru Români există. Bucurescu­ e însă capitala Româ­niei libere şi independente, aliata cea mai sinceră a monarchiei austro-ungare. Şi dacă aşa este, atunci ca la aliaţii acestei monarchii ne va fi iertat a ne îndrepta, noi fraţii lor, ca să sugem şi să ne îndulcim de roadele culturii ro­­mânesci. Vrea cineva să pună stavilă acestei porniri culturale a noastre, atunci sântem siliţi a Zi°e­ că un atare om, un atare popor chiar, nu este numai duşman al poporului românesc, dar­ este duşmanul culturii şi civilisaţiunii omenirii. Ar fi o derisiune, ca să opresci pe Maghiarul din Ardeal, din România sau chiar din Bucovina, ca să nu iisuească a-’şi însuşi cultura şi preste tot pro­gresele scientifice ale fraţilor sei dela Budapesta. Ar fi un păcat strigător la ceruri, dacă Sasului sau Germanului din Ungaria ’i­ s’ar porunci, ca să nu privească cu ochii bine deschişi spre Viena sau Berlin, spre a-’şi câştiga cu­­noscinţă despre progresele vastei litera­turi germane. Ei bine, să ne fie oare numai nouă Românilor din ţerile de sub co­roana Sfântului Ştefan oprit ca să nu ne animăm, ca să nu ne îndrăgim de cultura românească? Ca această animare firească culturală să fie privită cu ochi plini de invidie! ? Şi ce e mai mult, oamenii de rea credinţă să o traducă în sens politic şi să presenteze lumii as­­piraţiunile noastre culturale ca intrigi politice. . . ! ? Nu ne putem împăca cu atari ba­zaconii nevrednice de neamul românesc şi nici­ decât compatibile cu fruntaşii Românilor din această patrie. Desfidem pe ori-şi­cine, ca să nu confunde cul­tura generală-românească cu politica specifică a regatului român. Şi tot în acel timp politica noastră naţională din regatul Ungariei, nu vom permite ni­mănui ca să o identifice cu politica tu­turor Românilor. Ferească-se tot omul de omenie, ca să nu-­şi casce gura răspândind ne­adevăruri la adresa poporului român. Ferească-se cu deosebire, ca nu cumva aceste iscodiri să prindă rădăcini în ini­mile oamenilor predispuşi la lucruri rele şi cu înclinări duşmănoase. Acrobata. De losif Montet. (Urmare şi fine.) în mijlocul circului trei clovn-i sfîrşesc un şir de sărituri în aer, în acelaşi timp, cu un perfect ensemble, ei cad în picioare. Doi dintre ei pleacă cu sucituri grotesci, schimo­­nosindu-­şi feţele. Al treilea a rămas pe loc cu ceafa pe spate, privind la acrobata de sus, care încerca primul pas. Ce are el de gând se facă? Fără îndoeală o nesdrăvenie cu vîrf . . . Osteneală degeaba, băiete, privi­rile nu mai sânt pentru tine. Conscienţios băiat Maria ăsta. Oamenii nu-­l mai privesc, e adevărat. Ce are a face ? El îşi face treaba mai departe. Şi iată-’l în mijlocul arenei, începe a­ tremura din tot tru­pul. Ah, uite comedie! Ea e sus şi păşesce, şi el e jos şi se teme. Ei, prietene, istorie vechie e farsa asta. Pentru un clown de va­loare, lucrul acesta e puţin isteţ. Cu atât mai puţin isteţ, cu cât nici nu este variat. Aide, e bine deajuns! Ce faci tu, nătărăule, de urmăresci pas de pas miş­cările călătoarei aeriane şi întinzi­i braţele ca­­şi­ când ar cade? Miss Dora nu cade, tu scii bine, şi pantomimica ta nu interesează pe ni­meni. Şi apoi pentru un postaş, Zeu ca n’ai faţa comică. Unde naiba­­ţi-ai găsit faţa asta acră? Pe onoarea mea, aş crede că eşti palid şi fără albeală şi că tremuri în realitate, nu în glumă! .... — Ah!

Next