Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)
1889-10-01 / nr. 224
Anul VI Sibiiu, Duminecă la 13 Octomvrie 1889 Nr. 224 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, '/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu la Octomvrie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă, abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis I Ţarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribunals. la Sibiiu, 30 Septemvrie st. v. (r.) Se scie, că representanţa comitatului Ternavei mici a fost votat uri fel de arme de 2% pentru reuniunea de cultură maghiară. Ministrul de interne a aprobat această hotărîre şi representanţa acelui comitat a mers acum cu un pas mai departe, şi în adunarea ei de toamnă a hotărît în unanimitate, ca să provoace toate comitatele din ţeară pentru a-şi urma exemplul. Noi am zis din capul locului, că dacă reuniunile de cultură maghiare nu ar avea altceva în vedere, decât desvoltarea culturală a rasei maghiare şi activitatea lor în adevăr s’ar extinde numai asupra poporaţiunii maghiare şi asupra ţinuturilor locuite de Maghiari, nu am ave nimic în contra lor şi am respecta inştiinţele culturale ale Maghiarilor, întocmai cum respectăm şi cele ale altor popoare şi întocmai cum aşteptăm să se respecteze şi ale noastre proprii. Dar, atât motivele, pentru care s’a proces la înfiinţarea acestor reuniuni, cât şi statutele lor, ba chiar şi activitatea lor de la urnirea lor încoace ne-au întărit în convingerea, că scopul reuniunilor de cultură maghiare nu este numai cultivarea poporului maghiar, ci şi mai ales răspândirea limbii şi culturii maghiare şi propagarea aşa numitei idei de stat maghiar printre poporaţiunea nemaghiară a ţerii. Un lucru, care în special pe noi Românii nu ar avea să ne supere din punct de vedere al conservării noastre naţionale. Nici limba, nici cultura, nici mai ales iubirea, de care ne-au împărtăşit concetăţenii noştri maghiari de-a lungul veacurilor, nu sânt potrivite a ne face accesibili pentru contopirea în rasa maghiară, şi dacă poporul maghiar nu a fost până acum destul de tare a asimila pe Românii ce locuesc împreună cu ei, ba din contră în multe locuri au avut aceştia o oarecare putere de asimilare, cu atât mai puţin ne va pută desnaţionaliza o reuniune de cultură, care lucrează pe faţă şi cu mijloace, de care scie să se ferească fiece-care Român iubitor de limba şi de neamul seu. Sânt însă alte momente, care ne-au îndemnat şi ne îndeamnă şi astăzi a combate aspiraţiunile concetăţenilor noştri maghiari şi scopurile ce le urmăresc prin aşa numitele lor reuniuni de cultură. Este reacţiunea ce trebue să o producă această acţiune. Este amărîciunea ce o produc mijloacele nepermise, de care se folosesc Maghiarii pentru desnaţionalizarea celorlalte popoare conlocuitoare. Deja dintru început statul, în care Maghiarii exerciază astăzi o putere discreţionară, a manifestat faţă cu reuniunile aceste o reservă binevoitoare şi a permis, ca verbuirea de membri între funcţionarii de stat să se întemple într’un mod, care ni se presenta ca un fel de presiune din partea statului asupra lor. Listele de subscripţiune se presentau la birouri de cătră însuşi şefii de birou, şi de sigur ar fi fost vai şi amar de pelea acelui funcţionar nemaghiar, care s’ar fi încumetat a refusa subscripţiunea. Una la mână. Mai vin apoi representanţele comitatense, care în Ardeal afară de vre-o trei, mulţumită legii electorale nedrepte, sânt toate astfel alcătuite, că naţionalităţile nemaghiare sânt pretutindenea numai prin o minoritate neînsemnată representate, şi votează şi ele ajutoare pentru reuniunile de cultură şi încă în formă de date, pe care trebue să o supoarte întreaga poporaţiune şi care se încassează în cea mai mare parte chiar de la aceia, în contra cărora se îndreaptă activitatea acelor reuniuni. Statul acum nu mai poate rămână nici el în „reserva“ lui de pănă acum, ministrul de interne aproabă condusul unui comitat precât de nedrept, pe atât de păgubitor pentru interesele majorităţii poporaţiunii din acel comitat. Vorba e, că cutare articol de lege permite, ca comitatele să arunce dări pentru scopuri culturale. Mai întreabă-se însă cineva, că oare anumitele scopuri culturale, aici în special scopurile de maghiarizare, sânt ele scopuri, la care aspirează întreaga poporaţiune sau cel puţin majoritatea poporaţiunii din comitatele respective? Ce arace concetăţenii noştri maghiari, dar, ce ar face ministrul, dacă bună-oara , Comitatul Sibiiului ar vota asemenea dări pentru reuniunea săsească „Gustav Adolf“ ori pentru „Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român?“ Abstragem dela împregiurarea, că în cele mai multe comitate nici că s’ar cuteza să propună cineva impunerea unei asemenea dări, căci nu s’ar afla representant maghiar, care ar vota-o. Şi după articolul de lege din costiunie, representanţele comitatense ar pută vota cu acelaşi drept asemenea dări şi pentru scopurile culturale ale celorlalte naţionalităţi, căci slavă Domnului, cultura nu poate să fie monopolul unei singure rase şi încă a unei rase disparente în mijlocul deosebitelor popoare ce constituesc această ţeară. Tocmai aceste sânt momentele, pentru care privim cu atâta neîncredere la activitatea reuniunilor de cultură şi pentru care trebue să le şi combatem cu toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie. Sânt opintirile de maghiarizare ale concetăţenilor noştri maghiari şi mijloacele nenaturale şi nepermise, cu care se folosesc pentru realizarea acestor utopii. Asemenea lucruri produc amărîciune în majoritatea locuitorilor acestei ţeri, contribue la încordarea şi mai mare a raporturilor dintre deosebitele naţionalităţi şi sub greutatea lor trebue să sufere consolidarea internă a întregei monarchii, care mai ales în timpul de faţă trebue să se presente ca un imperiu bine închiegat şi capabil de orice resistenţă faţă cu un pericol ce eventual ar ameninţa-o din afară. FOIŢA „TRIBUNEI". Kasian dela Krasiva Mecia. De Ivan Turghenev. (Urmare.) Moşia Iudini consista din şese căsuţe joase şi mici, care începuseră a se pleca într’o parte, cu toate că probabil nu demult s’au zidit; curţile nu erau toate îngrădite cu gard. Intrând pe moşia asta, n’am întâlnit nici un suflet de om; nici chiar găini n’am văjut în uliţă, nici câni; numai unul, negru, cu coada ciuntită, sări iute la noi dintr’o alvie cu desăvîrşire uscată, unde ’l-a minat poate setea, şi îndată, fără să latre, ieşi repede pe poartă. M’am băgat în cea dintâiu casă, am deschis uşa tinefii, am strigat gazda, — nimeni nu ’mi-a răspuns. Am mai strigat odată: un miorlăit flămând s’a auzit de după ceealaltă uşe. Am împins-o cu piciorul: o pisică slabă se furişă pe dinaintea mea, ochii ei verifi sclipiau în întunerec. ’Mi-am virat capul în odaie, am privit împregiur: era întunerec afumat şi pustiu. Am ieşit în curte, nici aici nu era nimeni. . . într’un loc îngrădit mugia un viţel; o gâscă şchioapă, sură, se bălăbănia ceva, mai la o parte. M’am dus la a doua casă — şi nici în a doua casă nu era un suflet. Am păşit în curte. . . Tocmai la mijlocul curţii luminate de soare, chiar în local expus totdeauna razelor, zăcea cu faţa la pământ şi cu capul acoperit cu un suman un băiat, după cum ’mi se părea. La câţiva paşi de el, lângă o tărăboanţă vechie, sta sub streşina de paie un cal slab în hamuri rupte. Lumina soarelui, străbătând în valuri prin crepăturile strimte ale coperişului derăpănat, împestriţa cu pete mici, luminoase părul seu scâlciat roşetic închis. Tot aici, într’o ladă pentru grauri înaltă, clânţăniau graurii, şi cu o liniştită curiositate priviau în jos din căsuţele lor aeriane. M’am apropiat de cel ce dormia, am început a-’l trezi. . . Elşi-a ridicat capul, s’a uitat la mine şi într’o clipă a sărit în picioare... „Ce? Ce vrei ? Cine-i ?“ mormăi el somnoros. Nui-am răspuns îndată: astfel m’a surprins exteriorul seu. închipuiţi-vă un pitic de cincizeci de ani cu faţă mică, oacheşe şi sbârcită, nas ascuţit, ochi mărunţei, căprii şi părul creţ, des, negru, care, întocmai ca pălăria pe ciupearcă, sta lat pe capul seu mititel. Tot trupul seu era preste măsură slăbuţ şi perit, și nici decum nu se poate spune cu vorbe, cât era privirea lui de neobicinuită și stranie. — Ce vrei? m'a întrebat iarăşi.I-am explicat despre ce e vorba; el se uita la mine, neluându-’și din fața mea ochii mereu clipitori. — Oare n’am pute căpăta o nouă osie? am zis în sfârşit. — aş plăti o bucuros. — Dar’ domnia-ta cine eşti? vânător, ce? întrebă el, măsurându-mă cu o privire din tălpi pănă în crescet. — Vânător. — împuşcaţi pasările cerului, aşa-i ? .. . fiarele pădurii ? ... Şi nu vă e păcat a ucide pasările lui Dumnezeu, a vărsa sânge nevinovat ? Ciudatul bătrân vorbia foarte trăgănat. Sunetul vocii sale asemenea m’a uimit. într’însul nu era nimic neputincios,—era dulce de minune, juvenil și de o frăgecime aproape femeiească. — Oste n’am, zâse după o mică tăcere: asta de aici nu se potrivesce (el arăta la căruţa lui), — al domniei-voastre, cum văd, e cal mare. — Dar’ în sat nu se poate găsi una? — Cum să fie sat aici! ... Pe aici nimeni n’are . . . Apoi nu-i nimeni acasă: toţi sânt la lucru. Vă puteţi căra, z'se el deodată şi iarăşi se aşeza pe pământ. Nu aşteptam nici decât sfârşitul acesta. — Ascultă, bătrâne, ’i-am zis atingându-’l pe umăr: — fă-’mi plăcerea, ajută-ne. — Mergeţi cu Dumnezeu! Am ostenit, am umblat în oraş, ’mi-ams trăgându-’şi sumanul pe cap. — Dar’ fă-’mi plăcerea asta, am urmat : — eu ... eu plătesc. — Nu-’mi trebue mie plata ta. — Ai bunătate, bătrânule . . . El se ridică pe jumătate şi se aşeza, încrucişându-’şi picioarele subţiri. — Prea bine, eu te-aş duce în iazuri. Niste negustori au cumpărat pădurea aici la noi, — să-’i bată Dumne4eu, stîrpesc pădurea şi au zidit un cantor, să-’i bată Dumne4eu. Acolo ai pute porunci să-ți facă ei o osie sau să cumperi una gata. — A, minunat! am strigat voios. Minunat! . . . aidem. — Osia de stejar, bună, urmă el fără a se scula din loc. — Și departe sânt iazurile acele? — Trei verste. — Ei ce! am putea merge pănă acolo în căruța ta. — Ba nu . . . — Ei, haidem, am zus: — haidem, bătrânule ! Vizitiul ne aşteaptă în uliţă. Bătrânul s’a sculat nebucuros şi a venit după mine la stradă. Vizitiul meu se afla într’o stare sufletească iritată; a vrut să adape caii, dar’ apa din fântână era foarte puţină şi rea la beat; dar’ aceasta, cum fac vizitiu, este lucru de căpetenie ... Cu toate aceste, la vederea bătrânului a zimbit, a dat din cap şi a strigat: — A, Kasianuţule ? Bună vremea ! — Bună vremea, Erofei, creştin bun eşti! răspunse Kasian cu glas jalnic. îndată am împărtăşit vizitiului propunerea lui. Erofei a consimțit şi a mînat în curte. în vreme ce desprindea caii cu o grije chibzuită, bătrânul sta razimat cu umărul de poartă și privia trist când la el, când la mine. Se părea că nu s’a dumerit, întrucât am putut observa, nu-m i prea venia la socoteală visita noastră neașteptată. — Poate te-au mutat și pe tine? îl întreba deodată Erofei, luând colanul. — Și pe mine. — Haida de! fuse vizitiul meu printre dinţi. Dar’ scii, Martin bărdaşul ... să vezî tu, îl scii pe Martin bărdaşul din Riabov, îl scii? — Sciui. — Ei, a murit. Chiar acum mi-am întâlnit coşciugul. Kasian tresări. — A murit? zise el și își lăsă capul în jos. — Da, a murit. De ce nu ’l-ai vindecat, ha ? Așa se spune, că scii vindeca: ești doftor. învederat, că vizitiul meu își petrecea, își bâtea joc de bătrân. — Dar’ ăsta e carul tău, ce? zise tot el arătându-’l cu umărul. — Al meu. — Bre, car . . . car! repeţi el, şi apucându-’l de rudă, era p’aci să-’l răstoarne cu fundul în sus. . . Car! . . . Dar’ cu ce să mergeţi în iazuri ? . . . La ruda asta nu poţi pune caii noştri: caii noştri sânt mai mari, — dar’ acesta ce e? — Eu nu stiu, răspunse Kasian. — e ce să mergeţi: poate cu dobitocul ăsta, adau cu un suspin. — Cu ăsta? îl întrerupse Erofei, și apiindu-se de mârţoaga lui Kasian, o la degetul mijlociu de la mâna dreaptă în greşi tu, adause el dojenitor: —a a doara ! REVISTĂ POLITICA. Sibiiu, 30 Septemvrie st. v. Proiectul de adresă al Cehilor tineri. Deputaţii dietali ai Cehilor tineri au ţinut la 9. c. în Praga o adunare, în care s-a presentat proiectul de adresă ce are să se înainteze dietei de către deputaţii Iuliu Gregr, Kutschera şi Tilscher. La adunare au participat 31 deputaţi. Proiectul de adresă, care e foarte voluminos, se îndreaptă înainte de toate în contra germanizării ce ia dimensiuni din ce în ce mai mari şi care se observă în special la tribunale; el pretinde o executare strictă a egalei îndreptăţiri şi face amintire de jurământul, pe care regii de odinioară ai Boemiei îl puneau în numele lor şi al succesorilor lor pe drepturile nealienabile ale regatului. Mai departe se cere în proiect, ca aceste drepturi istorice acordate statului boem să se sigileze și prin jurământul actualului rege. Proiectul a fost votat în unanimitate și s’a luat hotărîrea, ca Iuliu Gregr să-’l presenteze dacă se poate încă în proxima şedinţă. Călătoria prinţului Ferdinand. Sosirea prinţului Ferdinand din Bulgaria la Viena a surprins în mare măsură cercurile politice de acolo. Despre călătoria lui circulează fel de fel de versiuni. Se crede, că ea stă în legătură cu un proiect de căsătorie al prinţului cu fiica contelui de Paris. Alţii spun, că el e invitat la o vânătoare a baronului Hirsch şi aceasta ar privi împrumutul, pe care Bulgaria voesce să-l contragă. în Belgrad se vorbesce, că prinţul are de gând să abdice, şi împregiurarea aceasta a îndemnat, se vede, şi pe „Pester Lloyd“ a asigura, că deocamdată nu avem să ne temem de surprinderi. Cu toate aceste, lucrul nu se pare tocmai curat, cu atât mai vîrtos, cu cât în Bulgaria nimeni nu seia de intenţiunea prinţului, de a călători in străinătate, şi trenul de curte încă numai în momentul din urmă a primit ordin de a sta gata de plecare. Presa germană şi rusă şi visita Ţarului la Berlin. Se scie, că atât presa germană, cât şi cea rusă s’au ocupat foarte mult cu călătoria Ţarului la Berlin. Polemisând cu „Grajdanin“, „Kreuzzeitung“ scrie: Dacă Ţarul nu va face nici o concesiune, ci vine totdeauna cu pretenţiuni, atunci degeaba se mai ostănesce la Berlin, nu va pute face nimic pentru asigurarea păcii. „Novoie Vremia“ Tce, că articolul despre cestiunea bulgară apărut în „Fremdenblatt“ s’a scris în vederea venirii Ţarului la Berlin. Mai adauge, că zadarnic Austro-Ungaria se îndreptează spre Germania, pentru ca aceasta să o sprijineascâ în lucrarea ei, de a face ca principele Ferdinand să fie recunoscut domn legitim al Bulgariei, căci orice s’ar întâmpla şi face în această privinţă, ar contribui numai ca Rusia să se simtă deslegatâ de orice angagjament şi liberă a Întreprinde orice-i place. Foaia rusească mai ameninţă şi pe Turcia pentru neplata banilor ce-’i datoresce încă de la 1878. Relevând ameninţările foii rusesci, „National Zeitung“ acei că ele nu sparie pe nimeni şi nu vor schimba câtuşi de puţin situaţia. Rusia demult deja consideră tractatul de la Berlin ca desfăcut, şi deci, dacă şi-ar fi dat mâna, ar fi ridicat demult arma pentru a face să se respecteze hotârîrile congresului. „Vossische Zeitung“, relevând şi ea articolul foii rusesci, ace că Rusia poate să-și pună pofta în cuiu, de a vedea pe Germania în ceartă cu Austria, pentru a place Rușilor. Niciodată Germania nu va permite, ca interesele austro-ungare să sufere numai pentru a se simți bine cei din Petersburg. Discursul de apărare rostit de domnul advocat Iuliu Coroian cu ocasiunea pertractării finale în procesul de agitare al părintelui Dr. Vasilie Lucaciu, înaintea tribunalului din Soltmar, la 8 Iulie 1889. (Urmare din Nr. 222.) Dar, pre lângă aceste am documentat, că și relativ la caracterul seu este un individ pătat, care a stat sub acasă pentru înşelăciuni, de fraudări şi abus de puterea oficiului, şi astfel ,şi-a murdărit caracterul de cetăţean, ceea ce atestează 28 de oameni, care sciuscrie, şi anume nu Români, ci Maghiari neaoşi. Prelângă aceste constatez, că şi de present se află sub cercetare tocmai la acest tribunal, pentru falsificări de cambii. Lipták József sen. a recunoscut în decursul acestei pertractări, că în decursul vorbirii dlui Dr. Vasilie Lucaciu, ca cârcîmar mereu a intrat şi a ieşit din casă, provertând pe oaspeţi cu mâncări şi cu beuturi, care împregiurare exclude posibilitatea, că el ar fi audit bine ceea ce a cres vorbitorul. De altă parte, după cum a recunoscut, nu înţelege limba română literară. Lipták József jun. şi Roth Mátyás, precum au recunoscut, sciii foarte slab românesce, ear’ limba română literară nu o înţeleg deloc; dar fiindcă este constatat, că dl Dr. Vasilie Lucaciu a vorbit în limba literară românească, este exclus, că el ar fi înţeles expresiunile folosite de acesta în vorbirea sa. Că Lipták József în adever nu scie nimic românesce, s’a dovedit prin aceea, că în decursul acestei pertractări finale a tradus cuvântul „împărat“ cu „kormány“, în loc de „uralkodó“. Din aceste cause, ceea ce ei susţin, că ar fi zis dl Dr. Vasilie Lucaciu, cu privire la identitatea cuvintelor întrebuinţate de acesta, există bănueala legitimă, că ei sânt în rătăcire şi astfel deposiţiunile lor, în înţelesul decisului principial al înaltei Curți Nr. 7319/83, deşi au fost luaţi sub jurământ, nu constituesc dovadă imediată şi prin aceea relativ