Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-08 / nr. 256
Fag. 1022 bilitatea, că principesa de coroană va renunţa de la tron“. Până aci Ziarul din München. Se vede deci, că poporaţiunea ’şi-a gândit să scape prin o revoluţiune şi prin proclamarea republicei de guvernamentul principesei de coroană Isabela. O constituţie atât de democratică şi de liberală, cum e şi cea brasiliană, era un teren prea slab pentru o monarchie. Ea nu oferia dinastiei străine destul prilegiu, de a-şi câştiga simpatiile poporaţiunii. Un incident. „Românul“ din Bucuresci revine asupra scrisorii dlui Vincenţiu Babeş prin următorul articol, pe care ţinem de cuviinţă a-l reproduce drept completare a acestui incident, care nu ne interesează numai pe noi, ci întreagă causa românească. Scrisoarea dlui Babeş are pentru noi o importanţă netăgăduită. Cu interes va fi fost cetită, credem noi, de toţi cei ce se ocupă de soartea Românilor de dincolo. Interesantă este mai ales pentru că nu a venit în acelaşi timp, când am audit că: La Arad episcopul Meţianu luptă din răsputeri să pună mâna pe banca „Victoria“, în capul cărei se află aici dl Dr. N. Oncu, aderent al partidului naţional. La Capolnaş, moşia dlui Al. Mocsonyi se ţin conciliabule intime, la care alăturea cu bărbaţi ce aparţin partidului naţional ar fi luat parte şi E. S. episcopul Aradului; între actuala redacţie a „Tribunei“ şi dnii Mocsonyiesdi, Babeş şi Coriolan Brediceanu s’ar fi ivit diverginţe de opiniuni serioase şi când, în fine vedem, că se combat pe toate căile şi cu toate mijloacele oamenii, care susţin „Tribuna“. Incidentele ivite în tabăra naţională le regretăm şi noi. Şi dacă am stăruit a ne ocupa cu ele, a fost pentru că dorim ca situaţia să se desineze. Dorim ca să se aleagă odată la un fel, să seim lămurit: mai există dincolo un partid naţional închiegat, în frunte cu bărbaţii, care cu toţii au aceeaşi ardoare de cauză, ori că Bănăţenii trag într’o parte. Ardelenii într’alta şi aceştia chiar între ei sunt divisaţi în două părţi: una care susţine programa dela Sibiiu, ceealaltă, — clica metropolitană Cosma, — care voesce cu orice preţ a zădărnici lucrările celei dintâiu. Ear’ dacă am combătut pe cei dela metropolis din Sibiiu şi dela episcopia din Arad, causa e că doriam să-’i împedecăm, cât ne iartă puterile, a se pune împotriva celor care, după părerea noastră, s’au pornit pe o cale bună. Tocmai de aceea ne bucurăm, când dl V. Babeş, despre care nu ne-am îndoit niciodată, că poate să facă mult bine pentru fraţii noştri de dincolo, s■ desaproabă într’un mod atât de hotărît şi tare atitudineafiarului timişan, care prin „nesocotitele sale expectoraţiuni“ a contribuit desigur şi el să producă nedumeriri, şi de care, mărturisim, nu ne-am fi ocupat, dacă am fi sciuit, că nu a fost mai mult sau mai puţin inspirat de dl V. Babeş, despre care ştim că lucrează, în cestiuni politice, în înţelegere cu dl Al. Mocsonyi, un atât de valoros bărbat politic dincolo. Luăm deci tot cu atâta plăcere act de declaraţia dlui Babeş, precât de mult ne bucurăm văjendu-ul pledând „pentru unirea, conciliarea, închiegarea şi consolidarea luptătorilor“, singura noastră dorinţă. * cupola înaltă de 105 m. o barieră clădită în cerc îşi apropiindu-ne de aceasta, priviam ca dintr’o galerie în jos la sarcofagul lui Napoleon-cel-Mare. Cripta e de 6 urme de afundă şi 11 m. în diametru. Păreţii ei sunt de granit poleit cu 10 reliefuri de marmoră, între ele mai multe treiţe ale victoriei, şi cu 6 trofee de 60 de drapeluri cucerite de la Ruşi, Austriaci, Chinezi şi Mexicani. Padimentul criptei îl formează o cunună de lauri din mosaic, în care sunt împletite mai multe urme de oraşe de isbânde răsboinice. în mijloc stă sarcofagul, înalt de 4 m. şi lat de 2 m., în care odichnesc osemintele genialului împărat. Sarcofagul a fost lucrat dintr’un bloc de peatră roşie-brună de 135.000 chil.de grea, al cărei transport din Finnlanda a costat 140.000 de lei. Nu departe de această criptă se ridică un altar grandios, care e vărsat de o luminăţie ca radele aurii ale soarelui apunător, care se transplantează prin ferestrele colosale zugrăvite cu mare artă. Dindărătul altarului sunt sarcofagele generalilor favoriţi ai lui Napoleon, cu numele Duroc şi Bertrand. De aici e şi intrarea în criptă; deasupra uşii e scris următorul pasagiu din testamentul împăratului: ne desire que mes cendres reposent sur Ies bords de la Seine, au milieu de ce peuple frangais que j’ai tant aiméu. (Eu doresc, ca cenuşa mea să odihnească la malul Senei, în mijlocul poporului Cât despre cele scrise în corespondenţa aradană, am înregistrat un sgomot şi am deschis cu plăcere coloanele Ziarului nostru rectificaţiunilor dlui Babeş, rectificaţiuni care numai spre lămurirea publicului românesc au putut să fie. Despre modul cum „Tribuna“ a judecat pe cei de la „Luminătorul“, despre care însuşi dl Babeş scrie, că mi-ar fi mustrat şi d-sa mai aspru decât amicul seu de luptă, „care este de toţi recunoscut ca conducător“ şi despre care credem a nu ne înşela afirmând, că e dl Al. Mocsonyi, — redacţia „Tribunei“ are să răspundă. Noi observăm numai, că cu greu omul îşi poate stăpâni năcazul, vădend în adevăr astfel de „stupidităţi vinovate“, cum alis „Tribuna“, sau „expectoraţiuni“, cum le ceice dl Babeş, vădend ce fel de oameni au pretenţia de a face politică. Şi este un lucru îmbucurător pentru noi, când pene autorizate ca ale dlui Mocsonyi şi Babeş ne asigură, că nu de domniile lor a fost foaia timişană inspirată, când a scris şi a luat în bâtaie de joc şi pe regele nostru şi pe bărbaţii noştri politici şi întreagă Ţeara Românească. Noi nici măcar un moment n’am crezut, ca bărbaţi consumaţi în politică, bărbaţi de talia venerabilului dl Babeş şi a dlui Al. Mocsonyi ar pute să scrie ori să inspire aşa ceva. Nu era un lucru românesc acesta, şi tocmai pentru aceasta am scris, că pare numai a fi românească foaia timişană. Ne reservăm a ne face observările face cu cele crise de colegii noştri de la „Românul“. Schimbarea de minister în România, piarele de dincolo se exprimă în deosebite feluri despre noul minister român: „Românul“ scrie. Deci un minister, care numără un sinul seu cinci din membrii fostului guvern junimist, adecă un nou minister junimist, având un alt preşedinte şi presentat sub o altă faţă. Şi dacă este astfel, atunci ne întrebăm : Cu ce siguranţă, că poate şede la cârma ţerii, se presentă acest minister înaintea camerelor ? Pute-va el să obţină o majoritate parlamentară şi prin urmare să se înlăture cu chipul acesta o disolvare a camerelor ? După noi, acest guvern, nefiind decât continuarea guvernului din Martie 1888, nu poate să fie privit decât tot ca un guvern de transiţiune, şi în condiţiunile aceste, nu credem, că disolvarea camerelor ar pute să fie înlăturată. Din contră părerea noastră este, că acest guvern va întimpina aceleaşi dificultăţi şi că ţeara va continua încă de a mai fi frământată prin luptele ce vor începe între guvern şi oposiţiunea parlamentară. Căci din momentul, în care camerele actuale nu pot să dee o majoritate compactă nici unui guvern omogen, urmarea firească este, că orice guvern s’ar forma, n’are să trăească decât numai prin combinaţiuni de moment şi diferite coaliţiuni, fie în sinul guvernului, fie în sinul parlamentului. Situaţiunea deci, prin noua combinaţiune ministerială, nu se va schimba întru nimic şi cestiunea disolvării camerelor rămâne tot pendentă. „Democraţia” . . . . Lascar catargiu împreună cu sprijinitorii sei a fost nevoit să refrancez, pe care într’atâta ’l-am iubit. în capela din dreapta e un sarcofag frumos de marmoră neagră, pe un pedestal verde, cu inscripţia : „Iosif Bonaparte, fost rege în Spania“ ; în capela din stânga e momentul regelui de Vestfalia „Jerome Bonaparte“, ambii fraţi ai împăratului Napoleon. De aici ne-am dus în arsenalul bogat din palatul invalizilor, unde se păstrează o colecţie de arme, tunuri, drapeluri cucerite din toţi secolii şi de la toate popoarele, cât şi armatura splendidă a tuturor regilor francezi , o massă din toate care îţi deşteaptă interesul pentru istoria acestui popor atât de bogat în glorii din toţi secolii trecuţi. Seara am petrecut în teatrul Eldorado. Aici am văzut iscusinţa Francezilor. Intrarea în teatrul acesta e liberă la orişi-care loc ; dar’ ocupând scaunele, îndată îţi vin garsonii şi-’ţi ofer răcorituri, care sunt atât de scumpe, încât intrarea este plătită cu preţ duplu. A opta Zi, durere, ultima zi, am petrecut-o visitând următoarele: Halele colosale, în care se ţin pieţele atât de frumoase, cu legumile, verdeţurile, cărnurile gustos arangiate. Poamele frumoase, ca din ceară, sunt atât de înviţătoare, încât nu poţi resista să nu guşti din ele; în genere se ferbe bine în Paris, că dispun de tot ce nu mai poate pofti un gurmand desmerdat, şi în fiecare seson se pot găsi legumi şi poame, care pe la noi sânt noutăţi timporane, cunoască, că nu cunoasce ţeara, că n’a priceput nimic din ceea ce s’a făcut în ţeară în timpul celor doisprezece ani, cât a stat în oposiţie. Lascar Catargiu, strîns de aproape să spună ce gândesce în privinţa diferitelor cestiuni politice, care aşteaptă o soluţiune dela guvern, s’a văzut nevoit să răspundă: „la toamnă“. Şepte luni de guvernament au convins pe bătrânul reacţionar, că nu mai merge, pilele reacţiunii s’au sfîrşit. Resistenţa viguroasă a ţerii dovedesce, că acele Zile nu se mai pot reîntoarce nici-odată. Ca om hotărît, Lascar Catargiu, înainte de a se retrage, a voit să-şi încerce norocul şi a jucat ultima carte. El a spus regelui: ori îmi dai puterea deplină să răstorn tot ce s’a făcut în această ţearăşi să întorc totul îndărăt la formele mai simple, şi pe care le pricep mai bine, din vechile timpuri: ori de nu, mă retrag. Regele drept răspuns ’i-a primit demisia. Astfel Lascar Catargiu ’şi-a terminat cariera sa politică, constatând, că între el şi ţeară distanţa e prea mare, pentru ca se mai poată ave pretenţii de a mai guverna. Cererea făcută de Lascar Catargiu regelui era un scandal constituţional. Cele şepte luni de guvernament catargist au fost un scandal continuu. Venirea la putere a lui Lascar Catargiu s’a datorit intrigelor din culisele parlamentare şi scandalului provocat de Gună Vernescu. Astfel se poate zice în ce priveşte ultima încercare a lui Catargiu de a guverna ţeara, că prin scandal a venit la putere, prin scandal s-a menţinut în timp de şepte luni şi prin scandal a încheiat. Prin retragerea lui Lascar Catargiu situaţia se limpezesce; dovada, că reacţiunea nu mai poate da ţerii un guvern, s’a făcut pe deplin. La alt loc acelaşi Ziar scrie: Acest minister nu are nici o raţiune de a fi ; nu are nici poate are vre-un program; el este produsul unor svîrcoliri neputincioase ale partidului conservator; el este expresiunea setei de putere şi nesaţului budgetar al câtorva indivizi fără idei politice. Toate partidele nu pot primi decât cu surîsul pe buze acest minister, care nu representă nimic, care n’are nici un punct de razim şi care nu pare a fi decât dorinţa de a se menţine o situaţiune de fapt destul de încurcată, care reclamă limpezire. 4. Contra acestui minister trebue să protesteze toate partidele, pentru că el este un pas îndărăt in vieaţa noastră constituţională şi parlamentară. Ministerul T. Rosetti era un minister neconstituţional, care avea o justificare în idea, că partidele s’ar fi putut ciocni prea tare, deşi respectul legilor este un tampon destul de eficace pentru amorţirea lovirilor. Ministerul Gogu-Manu n’are nici o justificare. Contra acestei creaţiuni faptice nu este trebuinţă de vre-un efort. Mersul regulat al vieţii constituţionale, mersul regulat şi brut al partidelor noastre politice îl va dărâma în prima zi, în care îl va întâlni în calea sa. Ministerul Manu va dispăre în curând, pentru că el nu e decât o falsificare a regimului constituţional. Biserica sf. Magdalena e imposantă. Dar puţină asemănare are cu o biserică. Stîlpii colosali corintici ce o decorează în toate părţile îţi reamintesc templele Romanilor. Biserica fără ferestri e de 108 metri de înaltă şi de 43 metri de largă. Pe faţadă poartă inscripţiunea: „Liberté, Egalité, Fraternité“. Foarte frumos şi bogat e interiorul. Pe altarul principal se află o statuă mare a sfintei Magdalena, ducându-o îngerii în cer. Pe altarele laterale, Magdalena ia picioarele crucii şi Magdalena pocăindu-se. De aici am mers la „Chapelle expiatoir“, o capelă de pocăinţă, clădită de Ludovic al XVIII, în memoria regelui Ludovic şi a reginei Maria Antoinetta, îngropaţi aici, cu mulţi alţii decapitaţi în revoluţiune. Osemintele părechii regale au fost însă mai târziu transportate în cripta regilor din St. Denis. N’am văzut încă o clădire aşa de tristă. Exteriorul exprimă deja atâta durere, încât fără voe îi vin omului lacrimile şi îi stă viu înaintea ochilor drama înfiorătoare, ale cărei victime odichiresc aici sub bobtiturile sumbre ale capelei sure. în interiorul capelei te emoţionează statua de marmoră a reginei în ultimele ei momente, consolată de religie, statua regelui, căruia îi strigă îngerul: „Fiiul sfântului Ludovic, înalţă-te la cer“. De aici ne duserăm la biblioteca naţională, cea mai bogată ,pe pământ. Numărul cărţilor adunate aici se urcă la 2.500.000 de tomuri. întemeietorul este Francisc I.. Precedente de aceste au mai fost: ministerul presidat de generalul Florescu, numit Säbelministerium, care nu a ţinut decât 17 Zile____ „Naţionalul“, organul dlui Lascar Catargiu scrie : Cât pentru guvernul actual, firesc e că nu este guvernul idealului nostru. Faţă însă cu grozava îngustime de idei a grupurilor noastre politice, nu putem decât să stăm în reservă şi să-l vedem la lucru, întrucât va representa un conservatism moderat şi naţional, nu-i vom face dificultăţi şi îi vom vota toate proiectele de legi ce vor întră în vederile noastre. De astăzi înainte „Naţionalul“ va fi un Ziar independent, representând conservatismul moderat şi tradiţional al acestei ţeri, păstrând o nestrămutată fidelitate domnului L. Catargiu. Discursul dlui I. C. Brătianu. Reproducem după „Democraţia“ discursul dlui I. C. Brătianu, ţinut Meretin seara la întrunirea clubului naţional-liberal. După cum se vede, informaţiunea primită dela biroul telegrafic şi publicată în Nrul nostru 252, n’a fost exactă, căci în textul „Democraţiei“ nu aflăm substratul informaţiunii respective despre acest prea interesant discurs. Domnul Ioan Sturdza de la Bârlad a început cuvântarea sa prin a face, că trebue să se desăvîrşească unirea în tabăra liberalilor şi că această mişcare, începută dela periferie se va impune vrend-nevrend şi centrului, adecă capitalei. Acest fenomen, ca judeţele să arete cu vioiciune şi tărie voinţa ţerii, nu se ivesce acum şi la noi pentru întâiaşi dată. Acest fenomen apare preste tot locul, unde este o mare vitalitate. El e o dovadă de o voinţă energică, puternică a poporului, de a nu fi sluga nimărui, de a nu se lăsa să fie subjugat de nimenea, în capitală însă, vorbind cu totul în afară de orice presiune ar veni din judeţe, în capitală poate oare cineva bănui, că acţiunea politică a cetăţenilor e pornită şi condusă de un individ, oricât de mare şi plin de talente ar fi el? Desigur că nu, căci unde sunt mii de alegători, acţiunea personală dispare şi ceea ce dominează este acţiunea intereselor generale. De ar fi capitala ca şi judeţele, — unde din causa cercului mai restrîns al societăţii, cestiunile personale joacă un rol mai accentuat, — ar pute fi şi în capitală vorba de tu şi eu; dar’ când e vorba de opiniunea a două sute mii oameni, aceasta este o mare mulţime, căreia nimenea nu-i poate impune cu persoana sa. Cei care ar veni spre noi, nu s’ar uni cu partisanii lui X., ci cu opiniunea publică a cetăţenilor întregei capitale. Şi în aşa condiţii nimenea nu capitulează, nimenea nu se umilesce, căci toţi se unesc într’o acţiune comună în folosul ţerii. întrunirile noastre s’au făcut ele vre odată în folosul unor individualităţi oare-care? Nu. în întrunirile noastre discutăm despre nevoile şi despre interesele ţerii, şi dacă alţii vor să vină să iee parte la dînsele, ei vin în întrunirile generale ale cetăţenilor capitalei, în care nimenea n’a respins unirea pe terenul luptelor liberale şi naţionale. întrebat-am chiar pe vre-unul, care a întrat în mijlocul nostru, — ce a făcut în trecut? Nu. El a întrat şi noil-am primit cu bună credinţă, că el vrea să servească cu devotament ţerii. Noi nu formăm o asociaţiune, care aparţine cuiva, ci sântem o asociaţiune pentru apăcare în anul 1536 a dat o ordinaţiune, ca din toate cărţile tipărite în Francia un exemplar să se depună acolo, şi firesce, că cele mai multe sânt în ediţie de lux, care dau un aspect frumos colecţiunii grandioase. De aici am trecut cu căruţa prin Louvre la piaţa du Caroussel, unde sosind lângă statua lui Gambetta, nu ne-am putut reţine să nu ne coborîm, ca să admirăm încă odată statua aceasta frumoasă, ridicată de naţiunea franceză marelui patriot şi celebrului bărbat de stat şi ilustrului orator, a cărui soarte timpurie a fost un doliu public. Un milion de oameni a urmat cortegiului funebru. Cea mai frumoasă biserică din Paris, numită St. Sulpice, încă am cercetat-o. Faţada acesteia e foarte frumoasă, cu colonada duplă, cea din jos în stil doric, cea deasupra în stil ionic. Interiorul ei e surprinzător cu multele sale altare, cu capela Sf. Marii dindărătul altarului principal. Această capelă e de însemnat pentru architectura ei în stil Rococo. Grupa de marmoră a Sf. Marii de aici şi urcarea ei de pe cupolămi-au făcut o impresiune magică. Mai visitând magazia cea mare „Aubon marché“, unde ne-am prevăzut cu mărunţişuri pentru împărţire de suveniri, s-a apropiat timpul de plecare. Sosind acasă la hotel, am pachetat, apoi ne-am adunat la o cină de adio cu aceia, cu care ne-am cunoscut în timpul cel scurt al petrecerii noastre în Paris. Cu multe suveniri plăcute şi duioşi de a ne despărţi de Parisul unic în felul seu, în rarea independenţei patriei foarte ameninţată astăzi, mai ameninţată decât orişi-când. Noi nu suntem asociaţiunea nimărui, de aceea nici avem şefi. Astfel a fost la liberali totdeauna şi nici poate fi altfel la bărbaţi liberi, care se luptă pentru libertate. Dar, de aceasta e vorba acum? Avem noi oare nevoie să dăm probe, că aşa este la noi şi în momentul de faţă? Eu cred că nu, pentru că având în împregiurările de astăzi în capul afacerilor un guvern incapabil, pericolul comun trebue în adevăr să unească pe toţi aceia, care sunt de aceeaşi credinţă. O naţiune, care nu e ameninţată în independenţa ei, poate suferi o bucată de timp un guvern nemernic, fără să-’i fie teamă de distrugere. Este ca şi cum ar trece printr’o vijelie de scurtă durată. Dar’ când o naţiune e mică, cum sântem noi, şi ea vede, că un colos mare se ridică contra’i şi întrebuinţează pentru a o distruge mijloacele cele mai nelegiuite şi mai infernale, atunci acea naţiune nu poate să sufere un guvern incapabil. Aceasta ar fi o sinucidere. Toţi ştim, că ţeara întreagă e plină de străini, care cutrieră toate localităţile neobservaţi de nimenea, neurmăriţi de nimenea, lucrând în toată libertatea şi siguranţa la realizarea urîciosului lor plan, de a distruge din temelie regatul român. Poporaţiunile rurale sunt la noi încă naive, lesne crezătoare, şi uşor propaganda străinilor poate prinde. Nu am văzut noi sânt acum câteva luni, cum aceşti străini au ameţit pe ţerani, şi în loc ca acei străini să fie, de nu prinşi şi daţi judecăţii, cel puţin prinşi şi isgoniţi afară din ţeară, ţeranii au fost împuşcaţi şi schingiuiţi? Guvernul României trebue să fie un guvern plin de demnitate, cu curagiu, inteligent, ca să poată face faţă la toate pericolele ce se pot ivi , de la iconari, de la jugănari şi dela oricine s’ar încerca a ne slăbi şi a ne distruge. Guvernul de astăzi e incapabil de a da ţerii o siguranţă oarecare, de aceea ţeara nu-l va pute îndura, de aceea unirea liberalilor se impune pentru orice om de bună credinţă. Dl Ioan Sturdza a mai atins încă o cestiune: cestiunea dării în judecată a ministerului liberal, care a guvernat ţeara în timp de doisprezece ani. Dl Ioan Sturdza a susţinut, că şeful statului trebuia să intervină, ca să împedece făptuirea unei asemenea infamii, şi că rău a făcut regele, că a stat cu braţele încrucişate. Să-mi fie permis să fiu de o altă părere. Eu cred, că regele a făcut bine de a stat la o parte, precum şi noi, foşti miniştri, am făcut bine de nu ne-am apărat. De ce a fost purtarea noastră corectă şi bună? Pentru că prin ea am voit se ajungem la un scop mare; am voit să peară acea credinţă, adânc înrădăcinată, că în România totul se mişcă numai prin interese personale şi că nimenea nu e capabil de a-şi face datoria pe deplin şi chiar cu sacrificiul personalităţii sale. Nu ne-am apărat şi am lăsat ca inimicii noştri să ne lovească cât vor voi, pentru că avem conscienţa curată şi sufletul senin. Când m’am întors în ţeară în urma răsboiului,mi-a Z‘s cineva: „Ai reuşit, armata vine victorioasă, ’ţi se cuvin cununi de lauri; dar’ deveniai înapoi lăsând armata dincolo de Dunăre învinsă, îţi aruncam cu petri“. — Eu ’i-am răspuns: „Laurii ce-’mi oferi nu mă fac să-’mi perd cumpătul, precum nici petrile ce ’mi-ai fi asvîrlit nu m’ar fi spăriat, căci eu aveam în toate caşurile conscienţa împăcată că ’mi-am făcut pe deplin care am petrecut aşa Zile frumoase, oftând am plecat la gară, încă un adio cordial şi trenul s’a depărtat cu noi în întunecimea mistică a nopţii, din inima lumii, din Parisul acela, care cu tot dreptul se poate numi o fată în veci jună, frumoasă şi cochetă, îmbrăcată totdeauna în haină rasa îndantelată, care seduce toată lumea şi care ne-a sedus şi pe noi cu farmecele ei. Parisul e o carte deschisă, e o oglindă pururea zimbitoare, în care se oglindesce gloria strălucită a gintei latine. începând de la împăratul Iulian până în Zilele noastre, sânt păstrate aici trofeele de glorie ale gintei latine. Naţiunea franceză, care e încoronată de un trecut atât de glorios, care astăzi e înălţată prin bunăstare, cultură şi progres deasupra tuturor popoarelor, care a realizat la deplina perfecţiune idealul omenirii, libertatea, frăţietatea şi egalitatea, nu e femeia trufaşe şi sumeaţă, ci e o mamă cu inima deschisă, cu iubire nemărginită a tuturor care calcă pe pământul ei şi îmbrăţişază cu căldură la sinul seu pe toţi, care se apropie cu dragoste cătră ea. în Zoa cea de judecată, în faţă cu Domnul sfânt, va pută răspunde cu fruntea înălţată ca poetul sus şi tare: „Oh Doamne ! ’n lume cât am stat, „în ochii ei plini de admirare: „Pe tine te-am representat“. TRIBUNA (Va urma.) Nr. 256