Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-08 / nr. 256

Fag. 1022 bilitatea, că principesa de coroană va renunţa de la tron“. Până aci Ziarul din München. Se vede deci, că poporaţiunea ’şi-a gândit să scape prin o revoluţiune şi prin proclamarea republicei de guvernamentul principesei de coroană Isabela. O con­stituţie atât de democratică şi de libe­rală, cum e şi cea brasiliană, era un teren prea slab pentru o monarchie. Ea nu oferia dinastiei străine destul prilegiu, de a-­şi câştiga simpatiile poporaţiunii. Un incident. „Românul“ din Bucuresci revine asupra scrisorii dlui Vincenţiu B­a­b­e­ş prin următorul articol, pe care ţinem de cuviinţă a-­l reproduce drept com­pletare a acestui incident, care nu ne interesează numai pe noi, ci întreagă causa românească. Scrisoarea dlui Babeş are pentru noi o importanţă netăgăduită. Cu interes va fi fost cetită, credem noi, de toţi cei­ ce se ocupă de soartea Românilor de dincolo. Interesantă este mai ales pentru­ că nu­ a venit în acelaşi timp, când am audit că: La Arad episcopul Meţianu luptă din răsputeri să pună mâna pe banca „Victoria“, în capul cărei se află aici dl Dr. N. Oncu, aderent al partidului naţional. La Capolnaş, moşia dlui Al. Mocsonyi se ţin conciliabule intime, la care alăturea cu bărbaţi ce aparţin partidului naţional ar fi luat parte şi E. S. episcopul Aradului; între actuala redacţie a „Tribunei“ şi dnii Mocsonyiesdi, Babeş şi Coriolan Brediceanu s’ar fi ivit diverginţe de opiniuni serioase şi când, în fine vedem, că se combat pe toate căile şi cu toate mijloacele oamenii, care susţin „Tribuna“. Incidentele ivite în tabăra naţională le regretăm şi noi. Şi dacă am stăruit a ne ocupa cu ele, a fost pentru­ că dorim ca situa­ţia să se desineze. Dorim ca să se aleagă odată la un fel, să seim lămurit: mai există dincolo un partid naţional închiegat, în frunte cu bărbaţii, care cu toţii au aceeaşi ardoare de cauză, ori că Bănăţenii trag într’o parte. Ardelenii într’alta şi aceştia chiar între ei sunt divisaţi în două părţi: una care susţine pro­grama dela Sibiiu, ceealaltă, — clica metropoli­­tană­ Cosma, — care voesce cu ori­ce preţ a zădărnici lucrările celei dintâiu. Ear’ dacă am combătut pe cei dela me­tropolis din Sibiiu şi dela episcopia din Arad, causa e că doriam să-’i împedecăm, cât ne iartă puterile, a se pune împotriva celor care, după părerea noastră, s’au pornit pe o cale bună. Tocmai de aceea ne bucurăm, când dl V. Babeş, despre care nu ne-am îndoit nici­odată, că poate să facă mult bine pentru fraţii noştri de dincolo, s■ desaproabă într’un mod atât de hotărît şi tare atitudinea­­fiarului ti­­mişan, care prin „nesocotitele sale expectora­­ţiuni“ a contribuit de­sigur şi el să producă nedumeriri,­­ şi de care, mărturisim, nu ne-am fi ocupat, dacă am fi sciuit, că nu a fost mai mult sau mai puţin inspirat de dl V. Babeş, despre care ştim că lucrează, în cestiuni po­litice, în înţelegere cu dl Al. Mocsonyi, un atât de valoros bărbat politic dincolo. Luăm deci tot cu atâta plăcere act de declaraţia dlui Babeş, precât de mult ne bu­curăm vă­jendu-ul pledând „pentru unirea, con­­ciliarea, închiegarea şi consolidarea luptătorilor“, singura noastră dorinţă. * cupola înaltă de 105 m. o barieră clădită în cerc îşi apropiindu-ne de aceasta, priviam ca dintr’o galerie în jos la sarcofagul lui Napo­­leon-cel-Mare. Cripta e de 6 urme de afundă şi 11 m. în diametru. Păreţii ei sunt de granit poleit cu 10 reliefuri de marmoră, între ele mai multe treiţe ale victoriei, şi cu 6 trofee de 60 de drapeluri cucerite de la Ruşi, Austriaci, Chinezi şi Mexicani. Padimentul criptei îl formează o cunună de lauri din mosaic, în care sunt împletite mai multe urme de oraşe de isbânde răsboinice. în mijloc stă sarcofagul, înalt de 4 m. şi lat de 2 m., în care odichnesc osemintele genialului împărat. Sarcofagul a fost lucrat dintr’un bloc de peatră roşie-brună de 135.000 chil.­de grea, al cărei transport din Finnlanda a costat 140.000 de lei. Nu departe de această criptă se ridică un altar grandios, care e vărsat de o lumi­năţie ca radele aurii ale soarelui apunător, care se transplantează prin ferestrele colosale zu­grăvite cu mare artă. Dindărătul altarului sunt sarcofagele generalilor favoriţi ai lui Napoleon, cu numele Duroc şi Bertrand. De aici e şi intrarea în criptă; deasupra uşii e scris următorul pasagiu din testamentul împăratului: n­e desire que mes cendres reposent sur Ies bords de la Seine, au milieu de ce peuple frangais que j’ai tant aiméu. (Eu doresc, ca cenuşa mea să odi­h­­nească la malul Senei, în mijlocul poporului Cât despre cele scrise în corespondenţa aradană, am înregistrat un sgomot şi am des­chis cu plăcere coloanele Ziarului nostru rec­­tificaţiunilor dlui Babeş, rectificaţiuni care nu­mai spre lămurirea publicului românesc au putut să fie. Despre modul cum „Tribuna“ a judecat pe cei de la „Luminătorul“,­­­ despre care în­suşi dl Babeş scrie, că mi-ar fi mustrat şi d-sa mai aspru decât amicul seu de luptă, „care este de toţi recunoscut ca conducător“ şi des­pre care credem a nu ne înşela afirmând, că e dl Al. Mocsonyi, — redacţia „Tribunei“ are să răspundă. Noi observăm numai, că cu greu omul îşi poate stăpâni năcazul, vădend în adevăr astfel de „stupidităţi vinovate“, cum a­lis „Tribuna“, sau „expectoraţiuni“, cum le ceice dl Babeş, vădend ce fel de oameni au pre­tenţia de a face politică. Şi este un lucru îmbucurător pentru noi, când pene autorizate ca ale dlui Mocsonyi şi Babeş ne asigură, că nu de domniile­ lor a fost foaia timişană in­spirată, când a scris şi a luat în bâtaie de joc şi pe regele nostru şi pe bărbaţii noştri po­litici şi întreagă Ţeara­ Românească. Noi nici măcar un moment n’am crezut, ca bărbaţi consumaţi în politică, bărbaţi de talia venerabilului dl Babeş şi a dlui Al. Mo­csonyi ar pute să scrie ori să inspire aşa ceva. Nu era un lucru românesc acesta, şi tocmai pentru aceasta am scris, că pare nu­mai a fi românească foaia timişană. Ne reservăm a ne face observările face cu cele crise de colegii noştri de la „Românul“. Schimbarea de minister în Ro­mânia, piarele de dincolo se exprimă în deosebite feluri despre noul minister român: „Românul“ scrie. Deci un minister, care numără un sinul seu cinci din membrii fostu­lui guvern junimist, adecă un nou minister junimist, având un alt preşedinte şi presentat sub o altă faţă. Şi dacă este astfel, atunci ne întrebăm : Cu ce siguranţă, că poate şede la cârma ţerii, se presentă acest minister înaintea camerelor ? Pute-va el să obţină o majoritate par­lamentară şi prin urmare să se înlăture cu chipul acesta o disolvare a camerelor ? După noi, acest guvern, nefiind decât continuarea guvernului din Martie 1888, nu poate să fie privit decât tot ca un guvern de transiţiune, şi în condiţiunile aceste, nu cre­dem, că disolvarea camerelor ar pute să fie înlăturată. Din contră părerea noastră este, că acest guvern va întimpina aceleaşi dificultăţi şi că ţeara va continua încă de a mai fi frământată prin luptele ce vor începe între guvern şi oposiţiunea parlamentară. Căci din momentul, în care camerele actuale nu pot să dee o majoritate compactă nici unui guvern omogen, urmarea firească este, că ori­ce guvern s’ar forma, n’are să trăească decât numai prin combinaţiuni de moment şi diferite coaliţiuni, fie în sinul gu­vernului, fie în sinul parlamentului. Situaţiunea deci, prin noua combina­­ţiune ministerială, nu se va schimba întru ni­mic şi cestiunea disolvării camerelor rămâne tot pendentă. „Democraţia” . . . . Lascar catargiu îm­preună cu sprijinitorii sei a fost nevoit să re­francez, pe care într’atâta ’l-am iubit.­ în ca­pela din dreapta e un sarcofag frumos de marmoră neagră, pe un pedestal verde, cu inscripţia : „Iosif Bonaparte, fost rege în Spa­nia“ ; în capela din stânga e momentul re­gelui de Vestfalia „Jerome Bonaparte“, ambii fraţi ai împăratului Napoleon. De aici ne-am dus în arsenalul bogat din palatul invalizilor, unde se păstrează o colecţie de arme, tunuri, drapeluri cucerite din toţi secolii şi de la toate popoarele, cât şi armatura splendidă a tuturor regilor fran­cezi , o massă din toate care îţi deşteaptă in­teresul pentru istoria acestui popor atât de bogat în glorii din toţi secolii trecuţi. Seara am petrecut în teatrul Eldorado. Aici am văzut iscusinţa Francezilor. Intrarea în teatrul acesta e liberă la ori­şi-care loc ; dar’ ocupând scaunele, îndată îţi vin garsonii şi-’ţi ofer răcorituri, care sunt atât de scumpe, încât intrarea este plătită cu preţ duplu. A opta Zi, durere, ultima zi, am petre­cut-o visitând următoarele: Halele colosale, în care se ţin pieţele atât de frumoase, cu legumile, verdeţurile, cărnurile gustos arangiate. Poamele frumoase, ca din ceară, sunt atât de înviţătoare, încât nu poţi resista să nu guşti din ele; în genere se ferbe bine în Paris, că dispun de tot ce nu mai poate pofti un gurmand desmer­­dat, şi în fiecare seson se pot găsi legumi şi poame, care pe la noi sânt noutăţi tim­­porane, cunoască, că nu cunoasce ţeara, că n’a priceput nimic din ceea­ ce s’a făcut în ţeară în timpul celor doisprezece ani, cât a stat în oposiţie. Lascar Catargiu, strîns de aproape să spună ce gândesce în privinţa diferite­lor cestiuni politice, care aşteaptă o soluţiune dela guvern, s’a văzut nevoit să răspundă: „la toamnă“. Şepte luni de guvernament au convins pe bătrânul reacţionar, că nu mai merge, pilele reacţiunii s’au sfîrşit. Resistenţa vigu­­roasă a ţerii dovedesce, că acele Zile nu se mai pot reîntoarce nici-odată. Ca om hotărît, Lascar Catargiu, înainte de a se retrage, a voit să-­şi încerce norocul şi a jucat ultima carte. El a spus regelui: ori îmi dai pu­terea deplină să răstorn tot ce s’a făcut în această ţeară­­şi să întorc totul îndărăt la formele mai simple, şi pe care le pricep mai bine, din vechile timpuri: ori de nu, mă re­trag. Regele drept răspuns ’i-a primit de­misia. Astfel Lascar Catargiu ’şi-a terminat cariera sa politică, constatând, că între el şi ţeară distanţa e prea mare, pentru­ ca se mai poată ave pretenţii de a mai guverna. Cererea făcută de Lascar Catargiu re­gelui era un scandal constituţional. Cele şepte luni de guvernament catar­gist au fost un scandal continuu. Venirea la putere a lui Lascar Catargiu s’a datorit intrigelor din culisele parlamentare şi scandalului pro­vocat de Gună Vernescu. Astfel se poate zice în ce priveşte ul­tima încercare a lui Catargiu de a gu­verna ţeara, că prin scandal a venit la putere, prin scandal s-a menţinut în timp de şepte luni şi prin scandal a încheiat. Prin retragerea lui Lascar Catargiu situaţia se limpezesce; dovada, că reacţiunea nu mai poate da ţerii un guvern, s’a făcut pe deplin. La alt loc acelaşi Ziar scrie: Acest minister nu are nici o raţiune de a fi ; nu are nici poate are vre-un program; el este produsul unor svîr­­coliri neputincioase ale partidului conservator; el este expresiunea setei de putere şi nesa­ţului budgetar al câtorva indivizi fără idei politice. Toate partidele nu pot primi decât cu surîsul pe buze acest minister, care nu repre­­sentă nimic, care n’are nici un punct de ra­­zim şi care nu pare a fi decât dorinţa de a se menţine o situaţiune de fapt destul de în­curcată, care reclamă limpezire. 4. Contra acestui minister trebue să pro­testeze toate partidele, pentru­ că el este un pas îndărăt in vieaţa noastră constituţională şi parlamentară. Ministerul T. Rosetti era un minister neconstituţional, care avea o justificare în idea, că partidele s’ar fi putut ciocni prea tare, deşi respectul legilor este un tampon destul de eficace pentru amorţirea lovirilor. Ministerul Gogu-Manu n’are nici o ju­stificare. Contra acestei creaţiuni faptice nu este trebuinţă de vre-un efort. Mersul regulat al vieţii constituţionale, mersul regulat şi brut al partidelor noastre politice îl va dărâma în prima zi, în care îl va întâlni în calea sa. Ministerul Manu va dispăre în curând, pentru­ că el nu e decât o falsificare a regi­mului constituţional. Biserica sf. Magdalena e imposantă. Dar­ puţină asemănare are cu o biserică. Stîlpii colosali corintici ce o decorează în toate părţile îţi reamintesc templele Romanilor. Biserica fără ferestri e de 108 metri de înaltă şi de 43 metri de largă. Pe faţadă poartă inscripţiunea: „Liberté, Egalité, Fraternité“. Foarte frumos şi bogat e interiorul. Pe altarul principal se află o statuă mare a sfintei Magdalena, ducându-o îngerii în cer. Pe altarele laterale, Magdalena ia picioarele crucii şi Mag­dalena pocăindu-se. De aici am mers la „Chapelle expiatoir“, o capelă de pocăinţă, clădită de Ludovic al XVIII, în memoria regelui Ludovic şi a reginei Maria Antoinetta, îngropaţi aici, cu mulţi alţii decapitaţi în revoluţiune. Osemintele părechii regale au fost însă mai târziu transportate în cripta regilor din St. Denis. N’am văzut încă o clădire aşa de tristă. Exteriorul exprimă deja atâta durere, încât fără voe îi vin omului lacrimile şi îi stă viu înaintea ochilor drama înfiorătoare, ale cărei victime odichiresc aici sub bobtiturile sumbre ale capelei sure. în interiorul capelei te emoţionează statua de marmoră a reginei în ultimele ei momente, consolată de religie, statua regelui, căruia îi strigă îngerul: „Fiiul sfântului Ludovic, înalţă-te la cer“. De aici ne duserăm la biblioteca naţio­nală, cea mai bogată ,pe pământ. Numărul cărţilor adunate aici se urcă la 2.500.000 de tomuri. întemeietorul este Francisc I.. Precedente de aceste au mai fost: mi­nisterul presidat de generalul Florescu, numit Säbelministerium, care nu a ţinut decât 17 Zile____ „Naţionalul“, organul dlui Lascar Catargiu scrie : Cât pentru guvernul actual, firesc e că nu este guvernul idealului nostru. Faţă însă cu grozava îngustime de idei a grupurilor noastre politice, nu putem decât să stăm în reservă şi să-­l vedem la lucru, întrucât va representa un conservatism moderat şi naţional, nu-­i vom face dificultăţi şi îi vom vota toate proiectele de legi ce vor întră în vederile noastre. De astăzi înainte „Naţionalul“ va fi un Ziar independent, representând conservatismul moderat şi tradiţional al acestei ţeri, păstrând o nestrămutată fidelitate domnului L. Catargiu. Discursul dlui I. C. Brătianu. Reproducem după „Democraţia“ discursul dlui I. C. Brătianu, ţinut Mer­etin seara la întrunirea clubului naţio­­nal-liberal. După­ cum se vede, informa­­ţiunea primită dela biroul telegrafic şi pu­blicată în Nrul nostru 252, n’a fost exactă, căci în textul „Democraţiei“ nu aflăm substratul informaţiunii respective des­pre acest prea interesant discurs. Domnul Ioan Sturdza de la Bârlad a în­ceput cuvântarea sa prin a face, că trebue să se desăvîrşească unirea în tabăra liberalilor şi că această mişcare, începută dela periferie se va impune vrend-nevrend şi centrului, adecă capitalei. Acest fenomen, ca judeţele să arete cu vioiciune şi tărie voinţa ţerii, nu se ivesce acum şi la noi pentru întâiaşi­ dată. Acest fe­nomen apare preste tot locul, unde este o mare vitalitate. El e o dovadă de o voinţă energică, puternică a poporului, de a nu fi sluga nimă­­rui, de a nu se lăsa să fie subjugat de ni­menea, în capitală însă, vorbind cu totul în afară de ori­ce presiune ar veni din judeţe, în ca­pitală poate oare cineva bănui, că acţiunea po­litică a cetăţenilor e pornită şi condusă de un individ, ori­cât de mare şi plin de talente ar fi el? De­sigur că nu, căci unde sunt mii de alegători, acţiunea personală dispare şi ceea­ ce dominează este acţiunea intereselor generale. De ar fi capitala ca şi judeţele, — unde din causa cercului mai restrîns al societăţii, ces­­tiunile personale joacă un rol mai accentuat, — ar pute fi şi în capitală vorba de tu şi eu; dar’ când e vorba de opiniunea a două sute mii oameni, aceasta este o mare mulţime, că­reia nimenea nu-­i poate impune cu persoana sa. Cei care ar veni spre noi, nu s’ar uni cu partisanii lui X., ci cu opiniunea publică a cetăţenilor întregei capitale. Şi în aşa con­diţii nimenea nu capitulează, nimenea nu se umilesce, căci toţi se unesc într’o acţiune co­mună în folosul ţerii. întrunirile noastre s’au făcut ele vre odată în folosul unor individualităţi oare-care? Nu. în întrunirile noastre discutăm des­pre nevoile şi despre interesele ţerii, şi dacă alţii vor să vină să iee parte la dînsele, ei vin în întrunirile generale ale cetăţenilor capitalei, în care nimenea n’a respins unirea pe terenul luptelo­r liberale şi naţionale. întrebat-am chiar pe vre-unul, care a întrat în mijlocul nostru, — ce a făcut în trecut? Nu. El a întrat şi noi­­l-am primit cu bună credinţă, că el vrea să servească cu devotament ţerii. Noi nu formăm o asociaţiune, care apar­ţine cuiva, ci sântem o asociaţiune pentru apă­care în anul 1536 a dat o ordinaţiune, ca din toate cărţile tipărite în Francia un exemplar să se depună acolo, şi firesce, că cele mai multe sânt în ediţie de lux, care dau un aspect frumos colecţiunii grandioase. De aici am trecut cu căruţa prin Louvre la piaţa du Caroussel, unde sosind lângă statua lui Gambetta, nu ne-am putut reţine să nu ne coborîm, ca să admirăm încă odată statua aceasta frumoasă, ridicată de naţiunea franceză marelui patriot şi celebrului bărbat de stat şi ilustrului orator, a cărui soarte timpurie a fost un doliu public. Un milion de oameni a urmat cortegiului funebru. Cea mai frumoasă biserică din Paris, nu­mită St. Sulpice, încă am cercetat-o. Faţada acesteia e foarte frumoasă, cu colonada duplă, cea din jos în stil doric, cea deasupra în stil ionic. Interiorul ei e surprinzător cu multele sale altare, cu capela Sf. Marii dindărătul al­tarului principal. Această capelă e de însemnat pentru architectura ei în stil Rococo. Grupa de marmoră a Sf. Marii de aici şi urcarea ei de pe cupolă­­mi-au făcut o impresiune magică. Mai visitând magazia cea mare „Aubon marché“, unde ne-am prevăzut cu mărunţişuri pentru împărţire de suveniri, s-a apropiat timpul de plecare. Sosind acasă la hotel, am pachetat, apoi ne-am adunat la o cină de adio cu aceia, cu care ne-am cunoscut în timpul cel scurt al petrecerii noastre în Paris. Cu multe suveniri plăcute şi duioşi de a ne despărţi de Parisul unic în felul seu, în rarea independenţei patriei foarte ameninţată astăzi, mai ameninţată decât ori­şi-când. Noi nu suntem asociaţiunea nimărui, de aceea nici avem şefi. Astfel a fost la liberali totdeauna şi nici poate fi altfel la bărbaţi liberi, care se luptă pentru libertate. Dar, de aceasta e vorba acum? Avem noi oare nevoie să dăm probe, că aşa este la noi şi în momentul de faţă? Eu cred că nu, pentru­ că având în împregiurările de astăzi în capul afacerilor un guvern incapabil, peri­colul comun trebue în adevăr să unească pe toţi aceia, care sunt de aceeaşi credinţă. O naţiune, care nu e ameninţată în in­dependenţa ei, poate suferi o bucată de timp un guvern nemernic, fără să-’i fie teamă de distrugere. Este ca­ şi­ cum ar trece printr’o vijelie de scurtă durată. Dar’ când o naţiune e mică, cum sântem noi, şi ea vede, că un co­los mare se ridică contra­’i şi întrebuinţează pentru a o distruge mijloacele cele mai nele­giuite şi mai infernale, atunci acea naţiune nu poate să sufere un guvern incapabil. Aceasta ar fi o sinucidere. Toţi ştim, că ţeara întreagă e plină de străini, care cutrieră toate localităţile neobser­vaţi de nimenea, neurmăriţi de nimenea, lu­crând în toată libertatea şi siguranţa la rea­­lizarea urîciosului lor plan, de a distruge din temelie regatul român. Poporaţiunile rurale sunt la noi încă naive, lesne crezătoare, şi uşor propaganda străinilor poate prinde. Nu am văzut noi sânt acum câteva luni, cum aceşti străini au ameţit pe ţerani, şi în loc ca acei străini să fie, de nu prinşi şi daţi jude­căţii, cel puţin prinşi şi isgoniţi afară din ţeară, ţeranii au fost împuşcaţi şi schingiuiţi? Guvernul României trebue să fie un gu­vern plin de demnitate, cu curagiu, inteligent, ca să poată face faţă la toate pericolele ce se pot ivi , de la iconari, de la jugănari şi dela ori­cine s’ar încerca a ne slăbi şi a ne dis­truge. Guvernul de astăzi e incapabil de a da ţerii o siguranţă oare­care, de aceea ţeara nu-­l va pute îndura, de aceea unirea libera­lilor se impune pentru ori­ce om de bună cre­dinţă. Dl Ioan Sturdza a mai atins încă o ces­­tiune: cestiunea dării în judecată a ministeru­lui liberal, care a guvernat ţeara în timp de doisprezece ani. Dl Ioan Sturdza a susţinut, că şeful sta­tului trebuia să intervină, ca să împedece făp­tuirea unei asemenea infamii, şi că rău a făcut regele, că a stat cu braţele încrucişate. Să-­mi fie permis să fiu de o altă pă­rere. Eu cred, că regele a făcut bine de a stat la o parte, precum şi noi, foşti miniştri, am făcut bine de nu ne-am apărat. De ce a fost purtarea noastră corectă şi bună? Pentru­ că prin ea am voit se ajun­gem la un scop mare; am voit să peară acea credinţă, adânc înrădăcinată, că în România totul se mişcă numai prin interese personale şi că nimenea nu e capabil de a-­şi face da­toria pe deplin şi chiar cu sacrificiul persona­lităţii sale. Nu ne-am apărat şi am lăsat ca inimicii noştri să ne lovească cât vor voi, pen­tru­ că avem conscienţa curată şi sufletul se­nin. Când m’am întors în ţeară în urma răs­­boiului,­­mi-a Z‘s cineva: „Ai reuşit, ar­mata vine victorioasă, ’ţi­ se cuvin cununi de lauri; dar’ de­veniai înapoi lăsând armata dincolo de Dunăre învinsă, îţi aruncam cu petri“. — Eu ’i-am răspuns: „Laurii ce-’mi oferi nu mă fac să-’mi perd cumpătul, pre­cum nici petrile ce ’mi-ai fi asvîrlit nu m’ar fi spăriat, căci eu aveam în toate caşurile con­scienţa împăcată că ’mi-am făcut pe deplin care am petrecut aşa Zile frumoase, oftând am plecat la gară, încă un adio cordial şi trenul s’a de­părtat cu noi în întunecimea mistică a nopţii, din inima lumii, din Parisul acela, care cu tot dreptul se poate numi o fată în veci jună, frumoasă şi cochetă, îmbrăcată totdeauna în haină rasa îndantelată, care seduce toată lu­mea şi care ne-a sedus şi pe noi cu farme­cele ei. Parisul e o carte deschisă, e o oglindă pururea zimbitoare, în care se oglindesce gloria strălucită a gintei latine. începând de la împăratul Iulian până în Zilele noastre, sânt păstrate aici trofeele de glorie ale gintei latine. Naţiunea franceză, care e încoronată de un trecut atât de glorios, care astăzi e înălţată prin bunăstare, cultură şi progres deasupra tuturor popoarelor, care a realizat la deplina perfecţiune idealul omenirii, libertatea, frăţietatea şi egalitatea, nu e fe­meia trufaşe şi sumeaţă, ci e o mamă cu inima deschisă, cu iubire nemărginită a tuturor care calcă pe pământul ei şi îmbrăţişază cu căl­dură la sinul seu pe toţi, care se apropie cu dragoste cătră ea. în Zoa cea de judecată, în faţă cu Domnul sfânt, va pută răspunde cu fruntea înălţată ca poetul sus şi tare: „Oh Doamne ! ’n lume cât am stat, „în ochii ei plini de­ admirare: „Pe tine te-am representat“. TRIBUNA (Va urma.) Nr. 256

Next