Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-21 / nr. 267

I/ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/a an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Va an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.­­\Oi? Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. gau 15 bani rom.­ Aliul VI Sibiiu, Marţi 21 Noemvrie (3 Decemvrie) 1889 M­r. 267 iinnm'iniwi“»——n—an——7 i«uMiri rT~tAi iwi'iffi» mimwi t Sibiiu, 20 Noemvrie st. v. (A) Ecce........ sobolii! Om de cuvânt e dl Tisza. A promis că va descoperi sobolii. Care soboli? Cei primejdioşi pentru patrie. Este atotputernic dl Tisza şi teri­bil în mânie. Cel puţin aşa îl ţin unii. Sobolii se scape dinaintea feţei dom­­niei-sale ? O seamă de desbateri parlamen­tare în felurite rânduri au dovedit, că domnul Tisza, când promite ceva, şi face. După desbaterea generală a budgetului unguresc, care desbatere s’a încheiat în săptămâna expirată, şi după propunerea deputatului Irányi pentru modificarea legii incolatului, se mai poate îndoi ci­neva, că domnul Tisza, când promite, că va descoperi sobolii, îi scie şi des­coperi ? S’ar pară că e ironie ceea­ ce am scris în cuvintele premergătoare. Insă şi dacă ironie ar fi, este cu mult mai puţină în cuvintele acele, neasemănat mai puţină, decât în faptele şi numai câte s’au petrecut în parlamentul un­guresc de atunci, de când domnul mi­­nistru-preşedinte a ameninţat cu desco­perirea, prinderea­­şi nimicirea sobolilor primejdioşi. Căci serios vorbind, dl ministru­­preşedinte Tisza, deşi proroc a fost, când între aplausele casei deputaţilor un­­guresci spunea, cum şi cu ce resultate are să facă vânătoare de soboli, n’avea idee, că ce fel au să fie acei soboli. Sigur, că el gândia la Români, la Sârbi, la Slovaci, şi cu un cuvânt la naţionalităţile nemaghiare. La toată în­tâmplarea nu la nemijlocita apropiere de focularul vieţii politice maghiare şi nici­decum la parlamentul maghiar, la­ a cărui maghiarizare nu puţin a con­tribuit şi dinsul. Şi tocmai într’aceasta este ironia cea mare a întâmplării. Căci precând guvernul dlui Tisza pentru eroarea sobolilor pusese o armată de „mirositori“ şi denunţanţi în miş­care, precând acestora le dase plenipo­­tenţe extraordinare pentru a nepăc­ui şi a aduce cetăţeni nevinovaţi pe cărarea temniţelor, numai ca să-şi potă trece în ochii lumii de soboli, veritabilii soboli, preste voea dlui Tisza şi a guvernului seu, îşi ridică capetele în însuşi parla­mentul maghiar, dintre şirur­ile acelora ce nu „gravitează în afară“ şi nu sunt contrari „naţiunii“ şi „ideii“ maghiare de stat. Săracul dl Tisza ! Dînsul cu sobolii sei n’a păţit-o ca Saul, când a plecat să caute asinii tatălui seu. Acela a plecat după asini şi a găsit coroană. Domnul Tisza a plecat după soboli şi până când batea câmpurile să-­i afle printre naţionalităţile nemaghiare, îl deşteaptă ca dintr’un vis înşişi veritabilii soboli de lângă dînsul, odinioară tovarăşi po­litici ai dînsului, pe care în admira­­ţiunea, cu care îi onorifică, îi numesce nici mai mult, nici mai puţin, decât de­­tronisatori. Greu cuvânt a eşit din gura mi­nistrului când a rostit cuvântul detro­­ni­sa­tori. Şi ori­şi-cât a umblat după­ ce ’l-a rostit să-’l împodobească şi să-’l atenueze, dar’ a rămas rostit. Ear’ de­­tronisatorii, va concede ori-şi-cine, şi dl Tisza, sünt mai răi şi decât gravitatorii în afară, chiar şi când aceştia ar exi­sta, precum se vede că există detroni­­satorii, fie şi numai titulari. Sünt însă leali detronisatorii titu­lari ai domnului Tisza, leali ca şi dînsul. Se poate. Nu-­i supunem examenului. De­putatul Polónyi dealtmintrelea a spus-o, până unde sânt lealii hotărîţi a merge cu lealitatea. Dacă Regele, — aceasta e cuintesenţa, — va asculta de leali, şi dînşii vor asculta de Rege. . . . Situaţiunea este acum de tot cla­rificată. Patrioţii per excellenţiam ni­ au clarificat-o, încât mai mult de atâta nu putem aştepta. Cea mai mare satisfacţiune pentru noi Românii însă este şi rămâne, că dl Tisza a dat de urma sobolilor. Gestiu­nea, cum şi când a dat de ei, nu ne preocupă. De aceea nici cu cestiunea, dacă a dovedit prin aceasta, că este om mare de stat, nu ne vom bate capul. Om de cuvânt cel puţin pănă la des­coperirea sobolilor este. Şi pentru noi aceasta e mai de mare preţ, decât dacă ar fi făcut cine ştie ce altă minune. Dacă îi va şi strivi pe soboli, este numai treaba dînsului, în care noi nu ne amestecăm nici baremi cu un cuvânt. FOIŢA „Ti V o i­c­h i­ţ­a. Jos şi mai din jos, La ţeara de jos, La ţară şuşară, La mică ciupară, La cei munţi de rouă, La cea casă nouă, Cine­­n ea şedea? Cine locuia? Constantin Cu Din Şi cu şepte fraţi, Toţi mari şi bărbaţi, Şi cu-a lor soruţă Frumoasa Voichiţă. Peţitori veniau, Pe Voi­ca peţiau, Tot de preste mări Şi din nouă ţeri. Dinu îmi­­ficea: „Măiculiţa mea, „Dă tu pe Voica“. Mumă-sa-m i o­icea : „Ba, Dinule, ba, „Nu oiu mărita „Pe Voichiţă mea „Preste-acele mări „Şi preste-acele ţeri, „Că-i străinătate „Şi-i tare departe!“ Constantin ’ficea: „Lasă, maica mea, „Că noi vom pleca „După Voichiţă, „Şi noi ’ţi-o vom aduce, „Că ni-e soră dulce, „Vara de nouă­ ori, „Iarna de două ori“. Măică-sa slăbia, învoeala-’şi da, Peţitori veniau, Pe Voica peţiau Şi ’mi-o logodiau, Nuntă ridicau Şi se cununau. Cu nunta pleca, Voichiţă plângea Şi din graiu grăia: „Aiufi, Constantine, „Şi aueji tu, Dine, „Eu cu nunta plec „Şi­’n lacrimi me ’nec, „Voi m’aţi depărtat, „M’aţi înstrăinat, „Se dea Dumnezeu „Se v’ajungă rău, „Ciuma vă lovească, „Pe toți vă cosească, „Numai maică-mea „Să-’mi rămână ea, „Singur’ singurea „Numai cu mâţa“. Nunta se ducea, Vremea îmi trecea, Ciuma că venia, Pe toţi îi lovia, Pe toţi îi cosia, Numai rămânea Maica singurea, Ni­­mai cu mâţa. Tare ea­’mi plângea, La mormânt pleca, De cruci scutura, Cu lacrimi le-uda Şi-aşa se cânta: „Scoală, scoală, Dine, „Şi tu, Constantine, „Pe Vochiţa mea „Aduceţi la maica, „Vara de nouă­ ori, „Iarna de două ori, „C’aşa aţi vorbit „Când făr’ ea-’mi udit“, *) Constantin Şi Din, Când îmi aucjiau, Umbre se făceau, Din mormânt ieşiau, La Voica plecau. Treceau munţi înalţi înalţi şi minunaţi, Cu paseri multe Şi cu coadele citite, Versuri îmi cântau Şi-una o minau: „Fiu şi foio fiu „Merge mort la viu!“ Treceau preste mări, Preste nouă ţeri, De Voichiţa­’mi dau Şi ei îi grăiau : „Haida, Voice, haida, „Haida păn’ la maica, „Ca să te gostesci, „Sé te veselesci, „Că noi ne ’nsuram „Neveste luăm“. *) Remas. Voichiţă auijia, Deloc se punea, Mânile-’şi sticla, Sueia mâneci largi, De-’mi făcea colaci, în traistâ-’i punea, Cu cei doi pleca. Mergeau cât mergeau, La munţi ajungeau, Treceau munţi înalţi, înalţi şi minunaţi, Cu paseri cam multe Cu coadele citite, Ce versuri cântau, Şi una-o minau: „Fiu şi foio fiu, „Duce mort pe viu!“ Voica c’amjia, Pe ei întreba, Ce paseri-s astea, Şi lor le­­jicea : „Eu mă ’ntorc din drum, „Că nu-i lucru bun“. Constantin Şi Din Aşa îi­­jicea: „Haida, soro, haida, „Al lor le e versul, „Ear nouă ni-e mersul“, înainte mergeau, în sat ajungeau* Constantin Cu Din Deodată periau, în mormânt mergeau, De se odichiiau. Voica-’mi rămânea Şi se spăimânta, Acasă mergea, La uşe striga : „Maică, măiculiţa! „Deschide uşiţa „C’a venit Voichiţă“. Maicâ-sa­’i striga: „Dute, ciumă, dute, „Că nu eşti Voichiţă, „Ci îmi eşti d­umiţa, „Doar’ te-ai săturat „Ficiori ’mi-ai luat“ ! Voica se punea, Semnu-’i atâta, Mumă-sa-’l vedea Şi îi deschidea, Şi când ’mi-o vedea, Se îmbrăţişau, Atâta plângeau Pănă îmi pocniau, Moarte jostipicau! Coş­tei­u, în 27 Oct. v. 1889. Comunicată de V. Mi­cu. Avram Corcea. Rozan. La curţi mari şi curţi domnesci, Curţi frumoase boeresci, Boeri mulţi se adunau, Şi într’una se gustau, Voe bună îşi făceau, C’acele curţi că erau Ale văduvei Ilenei, Boerească Prea aleasă. Pat cald pentru „Tribuna“. * Mulţi sânt şi de multe feluri duş­manii, pe care ’i-’i-am făcut noi „Tri­bunei“, şi ni se par’că vedem cu ochii, cum fiesce-care din aceşti duşmani se folosesce în cercul lui de înrîurire de toate­ mijloacele ce-’i stau la îndemână, ca să facă preste putinţă continuarea lu­crării pornite prin întemeierea „Tri­bunei“. Din când în când iese câte unul la iveală, şi violenţa, cu care dă năvală asupra noastră, ne încredinţează, că sim­ţământul zădărniciei silinţelor sale ’l-a făcut să-’şi peardă rostul, încât nu-’şi mai dă seamă despre ceea­ ce dice ori face şi nu simte, că voind să se dreagă, mai vîrtos se strică, şi că voind să ne strice nouă, mult ajutor ne dă. Simţindu-o aceasta, î­şi perd şi ceia­­lalţi rostul, şi nu odată fraţii noştri ro­mâni au fost alarmaţi de năvala, pe care o dădeau cu toţii în mod concentric asupra noastră, în vreme­ ce noi stăteam la mijloc ca înfipţi în pământ, uimiţi de efectul, pe care­­l-am produs, de im­portanţa ce ni­ se dă, de sgomotul ce se face împregiurul nostru. Aşa a trăit „Tribuna“ din­­Ţaia intrării ei în fiinţă şi pănă astăzji. Mulţi dintre cei­ ce au susţinut-o fie prin munca lor, fie prin jertfă din roadele muncii lor, au suferit lovituri grele; mulţi dintre cei­ ce au cetit-o au fost mustraţi de mai marii lor pentru aceasta, încât trebuiau să o cetească prin ascuns ; mulţi ’şi-au câştigat merite ori s’au scu­tit de prigoniri stăruind cu succes, ca lumea să nu o mai cetească; multe pu­teri vii s’au consumat în opintirile fă­cute pentru­ ca să n i­ se fee „Tribunei“ condiţiunile de existenţă, dar’ „Tri­buna“ e tot ceea­ ce a fost din zi­ua întemeierii ei. Un lucru firesc ar fi deci, ca să seim aeji lămurit, unde sânt duşmanii „Tribunei“ şi unde putem să găsim pe prietenii ei. Şi credem în adevăr, că o şi ştim aceasta. Am avut destule pensiuni, ca să ne convingem, că e un adevărat act de eroism, ca vre-un funcţionar public ori vre-un preot din diecesa Aradului ori din archidiecesa Sibiiulu­i să vorbească pe faţă altfel decât rău despre „Tri­buna“. Sânt cu toate aceste şi între aceştia oameni, care vorbesc bine: e un act de eroism, pe care îl admirăm, dar’ nu-’l cerem, îl primim cu deosebită mulţumire, dar’ nu-’l solicităm. Am avut deasemenea destule oca­­siuni de a ne convinge, că tot un fel de act de eroism e şi pentru aceia, care au termine de plată la unele bănci „na­ţionale“, să vorbească bine despre „Tri­­b­u­n­a“. Ni-am căutat deci prietenii numai între Românii, care pot să-­şi permită luxul de a vorbi şi de a face ceea­ ce îi trage inima. Aflăm acum, că mai avem o ca­tegorie de duşmani, despre care nu vtiam pănă acum nimic, şi un întreg şir de prieteni, la care nu ne-am gân­dit deloc. Ear’ meritul de a o fi constatat aceasta e al guvernamentalilor din Cluj. Vorbind în numărul de la 27 Noem­vrie al organului lor „Kolozsvár“ despre Ovrei, ei admit, că multe averi nobilitare din Ardeal au trecut în stă­pânirea acestor concetăţeni harnici ai noştri, „în părţile ardelenesci însă“, — ej­c „gu­­vernamentalii din Cluj“, — Ovreii sunt adevă­raţii aliaţi ai maghiarismului. Ei sunt un po­por silitor, priceput, capabil de desvoltare şi accesibil. Acolo, unde este el cel mai tare, Ovreul se îmbogăţeşce, şi ori­şi­care ar fi na­ţionalitatea ţinutului, în care se află, el îşi validitează înrîurirea câştigată pentru susţine­rea intereselor maghiare. îndată­ ce se ridică din starea sărăciei, el se interesează pentru toată causa umană şi patriotică. El cumpără cărţi maghiare, ţine diare maghiare, caută so­cietatea maghiara. „în ţinuturile românesc“ (oláh), unde vre-un Român ia cârcuma în arendă şi se îmbogăţesce pe spinarea elemen­telor slabe şi expuse, acolo se plămă­­desce un pat cald pentru ideile „Tri­bunei“. „Dacă însă în aceeaşi posiţiune vre-un Ovreu ajunge prin averea lui la putere, ma­­ghiarisarea câştigă o mică insulă“. Iată deci, că alăturea cu duşmanii scitiţi pănă acum mai sânt şi Ovreii, care se îmbogăţâsc ca cârcîmari în ţi­nuturile cu poporaţiune română, car’ în rîndul prietenilor noştri mai avem şi pe cârelmarii români, numai însă d­u­pă­ ce ei fac avere. Constatarea aceasta, mai ales fiind făcută în coloanele­­Ţarului „Kolozs­vár“, e precât de preţioasă, pe atât de instructivă. Nu noi pretindem, ci guvernamen­talii din Cluj afirmă, că acolo, unde vre un Român, fie chiar şi ca cârcimar, adună avere, se aşterne pat cald pen­tru „Tribuna“. De ce ? Pentru­ că averea îi dă pănă chiar şi cârcimarului putinţa independen­ţei de caracter. Constatând deci ceea­ ce constată, guvernamentalii trag numai conclusie din adevărul recunoscut şi de dînşii, că ori­şi­care Român din ţeara aceasta, ajungând la o posiţiune, în care poate se spună ceea­ ce are pe inimă, mărtu­­risesce fără de sfieală ceea­ ce mărturi­sim noi şi aşterne în casa lui pat cald pentru „Tribuna“. Atât ni­ e destul nouă, pentru­ ca să ne pătrundem de gândul, că bună e şi românească lucrarea, pe care o săvîrşim şi că trebue să stăruim cu hotărîre bărbătească în lucrarea aceasta. Atât însă fi­ e destul şi fraţilor noştri români, pentru­ ca să stie, cum au să-’i judece pe aceia, care-­şi mistu­­esc vieaţa opintindu-se să zădărnicească o lucrare ce resultă în mod firesc din starea ce li­ s’a creat Românilor în ţeara aceasta: ei ori nu-’şi dau seamă despre ceea­ ce fac, ori n’au în inimile lor de­cât setea de a exploata pe cei „slabi şi expuşi“. Noi stăm aici, unde ne-a chiemat o grea datorie, şi nici miseriile ce ni­se fac nu ne vor desgusta, nici greută­ţile ce ni­ se pun nu ne vor descuragia, căci ideile emise de noi au pat cald in inimile Românilor, chiar şi în ale celor­ ce ari încă nu se încumet a le mărturisi. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 20 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar. In şedinţa dela 29 Noemvrie nou s’a terminat în sfîrșit desbaterea gene­rală asupra proiectului de budget. Ne mai fiind nimenea prenotat la cuvânt, au mai vorbit numai referentul Hege­dűs, recomandând primirea budgetului, și bătrânul Daniil Iványi, recoman­dând primirea cunoscutei sale propu­neri relative la incolatul lui Kossuth, în cestiuni personale au luat cuvântul mai mulţi, între care şi baronul Ivor Ka­as, surprinjând casa cu sch­ea, că pe timpul desbaterilor asupra legii mi­litare ar fi fost plănuit un aten­tat de dinamită contra minis­­trului-preşedinte Tisza, care însă a fost zădărnicit prin intervenţiu­­nea unui deputat oposiţional. Venind lucrul la votare, proiectul de budget a fost primit, care propunerea lui Irányi, precum şi aceea a lui Boda, amân­două relative la modificarea legii de incolat, au fost respinse, în cestiunea

Next