Tribuna, decembrie 1889 (Anul 6, nr. 275-297)

1889-12-03 / nr. 277

Anul VI Sibiiu, Duminecă 3/15 Decemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/ an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */­ an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr , a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­Ziarului „TRIBUNA“. Biserică şi naţiune. 1. * Preoţimea română, ieşită din po­por şi trăind în cea mai strînsă legătură cu poporul, îndeosebi aici în ţerile co­roanei ungare a fost timp de mai multe veacuri singurul purtător al aspiraţiu­­nilor culturale romântesci şi astfel con­ducătorul firesc al poporului român. Ea a întemeiat sânt acum vre-o trei sute de ani literatura română, ea a sădit sânt acum vre-o sută de ani ger­menul culturii moderne române, ea a deşteptat în toată românimea avântul naţional şi tot ea ne-a condus şi în lup­tele noastr’e pentru emanciparea po­litică. Guvernele, care au voit dar’ să în­­rîurească asupra poporului român, ’şi-au dat înainte de toate silinţa de a-’şi asigura spriginul preoţimii române. Gloria preoţimii române este, că a dat acest sprigin numai guvernelor, care ţineau să dovedească prin fapte bună­voinţa lor faţă cu poporul român. Atât şi numai atât cerem noi şi astăzi dela preoţimea noastră. E nepreţuit ajutorul, pe care ea ar pută să ni-­l dee în luptele noastre politice, n’am cerut însă şi nu cerem acest ajutor, fiindcă e o cestiune de prudenţă politică să nu-­i expunem pe preoţii noştri, — şi expus­e ori­şi­care om ce a intrat odată în vieaţa politică. Stim din experienţele făcute atât de alţii, cât şi de noi înşine, că precât de tare şi de necruţător e adversarul, în faţa căruia ne aflăm, pe atât de slab şi de nesigur e sprijinul, pe care lup­tătorul român îl poate găsi în ţeara noastră la fraţii sei. Românul, care aici la noi întră în luptă, trebue să fie îm­păcat cu gândul, că are neapărat să fie lovit fără de milă, că fraţii lui nu sunt nici destul de tari, ca să-­l poată ocroti, nici politicesce destul de maturi, ca să-­l poată judeca, şi că singura mângâiere îi va fi, că pregătesce succesele celor­ ce vor continua lupta în condiţiuni mai priincioase ca cele de astăzi. Această lăpădare de sine trebue să o aibă tot Românul, care poate să dis­pună el singur de sine, dacă ţine să se bucure de iubirea fraţilor sei. N’avem însă să o cerem şi dela aceia dintre fraţii noştri, care sânt legaţi şi prin alte datorii ori, oameni fără de avere, au să hrănească o familie , mai mult ori mai puţin grea. A ce­şti­, se fac vrednici de iubirea obştească, dac­ă-­şi împlinesc celelalte datorii fără­ ea se de­vină unelte ale adversarilor noştri. Căci noi nu putem să-’i scutim, c­­ă întră în conflict de“datorii, nici r *• ales să le sărim îfur’ajutor, dacă familiile lor rămân fără de căpătâiu. Şi într’o luptă atât de grea ca cea purtată de noi, în care trebue în toată clipa să ne îmbărbătăm unii pe alţii, nu e nimic mai demoralisător decât ca aceia, care au susţinut causa noa­stră cu hotărîre bărbătească, să alerge plângându-se de noi pe la toate uşile, să fie în miseri­a lor arătaţi cu degetul, ba să ajungă poate a se lăpăda de causa, pentru care s’au jertfit. Mai ales preoţii noştri sunt aceia, pe care trebue să-’i ferim de aceasta, fiindcă ei trăesc în nemijlocită atingere cu poporul şi haina, pe care o poartă ei, e simbolul sfinţeniei. Am cerut deci şi cerem dela tot preotul român şi — în genere — dela toată faţa bisericească să păzească drep­turile bisericii sale, să nu se facă unealtă a celor­ ce voesc să înâbuşească avântul nostru de desvoltare culturală, nici agent al adversarilor noştri în mi­jlocul poporului român, să ne fie frate adevărat, să nu se înstrăineze de noi, să nu ne silească să-­l lovim. Acela, care ne dă chiar mai mult ca atât, îşi câştigă titluri particulare la iubirea fraţilor sei. Şi fala neamului nostru, mângâierea lui în aceste tim­puri de restrişte este, că sunt şi între preoţii români mulţi oameni, care, cu­prinşi de durerea de neam, se ridică mai presus de interesele particulare ale stării lor şi se expun alăturea cu fraţii lor mireni pentru causa română, care e totodată şi causa bisericii lor. Vrednicia lor e cu atât mai mare, cu cât sciu şi ei, că nimeni nu-­i ocro­­teste, şi întră în luptă cu gândul. Eu din chiar al meu îndemn o fac; tot eu singur am să­­port fi consecvenţele ! Ei şi numai ei, căci biserica, ori­­şi­care ar fi ea, nu poate decât să câ­ştige, dacă preoţii ei sunt oameni, care fac fala şi mângâierea neamului nostru. Vine acum cineva de la Gherla şi ne cere să-mi deschidem coloanele „Tri­bunei“, pentru­ ca din ele să-şi spună lumii, că nu interesele particulare ale feţelor bisericeşti, ci interesele bi­sericii române grec­o-c­a­t­o­l­i­c­e sunt acele, care au cerut, ca părintele pro­topop Berinde să fie lovit, şi cer ca preoţii să nu susţină şi ca cetăţeni causa română. Aceasta e părerea admisă în cercul conducător al diecesei de Gherla. Noi ştim însă, că în biserica ro­mână greco-catolică sunt foarte mulţi oameni distinşi, ba chiar şi foarte mulţi preoţi, care nu admit părerea aceasta, ci susţin cu toată bărbăţia causa ro­mână, şi că aceştia, cară nu alţii, sânt fiii bisericii greco-catolice, care se bucură de iubirea particulară a Româ­nilor şi fac, ca biserica lor să aibă apă­rători sinceri şi călduroşi chiar şi între Românii, care nu îi sânt fii. Credem deci, că părerea cercului conducător din diecesa Gherlei e cel puţin discu­tabilă. Mai ştim apoi, că părintele Be­rinde n’a făcut ceea­ ce a făcut numai aşa de capul seu, ci în virtutea unei înţelegeri luate cu o mulţime de oameni de frunte, care toţi sunt fii ai bisericii române greco-catolice, lovind deci în părintele Berinde, cercul conducător al diecesei de Gherla s’a pus în conflict cu o parte şi poate cu partea cea mai bună a bisericii. Şi nu exagerăm, dacă susţinem, că nici acest conflict nu e cerut de interesele bisericesci. Stim în sfîrşit, că noi ţinând, ca totdeauna, să nu atingem susceptibilită­ţile numeroşilor luptători, pe care ni-­i dă biserica greco-catolică, eram hotărîţi să observăm şi de astădată o atitudine reservată şi precât se poate de binevoi­toare ; dacă însă din Gherla se scoate cu atâta hotărîre la iveală punctul de vedere bisericesc, suntem siliţi să accentuăm şi noi pe cel naţional, căci noi suntem aici pentru­ ca să lu­minăm capetele, când alţii fac încer­carea de a le întuneca. Trebue deci să le aducem aminte venerabililor părinţi din Gherla şi tu­turor celor de o părere cu dînşii, că bi­sericile noastre sunt amândouă naţionale române, fiindcă numai ca naţionale române au raţiune de a fi, numai ca naţionale române pot să se susţină în mijlocul poporului român, îndeosebi biserica greco-catolică a fost întemeiată din gândul desvoltării culturale a poporului român, s’a conso­lidat propagând cultura naţională ro­mână şi se menţine, fiindcă ’i-a dat şi urmează a-’i da neamului românesc o mulţime de propagatori culturali, cu care ori-şi-care popor s’ar pută mândri, un lung şir de luptători naţionali, care îi dau vieţii noastre un lustru de antică bărbăţie. Aici e puterea de vieaţâ a bisericii române greco-catolice. Românii luminaţi sciu toţi să pre­­ţueascâ înaltele calităţi ale episcopatului român greco-catolic şi numai puţini se vor fi găsind între dînşii, care nu sunt gata să se închine în faţa strălucitelor virtuţi archieresci ale actualului cap al bisericii române greco-catolice, astăcji însă, când conscienţa naţională covîr­­şesce totul, nu e destul nici atât. La Sibiiu poate să fie un cap bi­sericesc, care timp de aproape două de­cenii nu ’i-a adus bisericii nici un spor, n’a asistat la nici un examen, n’a spri­­jinit nici o lucrare culturală, n’a încu­­ragiat pe nimeni în silinţele lui literare, ba a ţinut bătută cu cuie biblioteca adunată de un mare predecesor al seu: e o nenorocire, o grea încercare pentru biserică astfel de păstorire, dar’ o ce­stiune de existenţă nu este. Biserica greco-catolică s’ar risipi, dacă ar fi păstorită de asemenea ar­­chierei. Căci ce ni-e nouă Românilor de astăzji erudiţiunea unei mari părţi din clerul greco-catolic, ce ni-e nouă zelul preoţimii greco-catolice întru cultivarea simţământului religios, ce ne sünt nouă înaltele calităţi ale episcopatului greco­­catolic, ce ne sânt strălucitele virtuţi archieresci ale metropolitului dela Blaj, ce ne sânt jertfele de sute de mii de fiorini, dacă preoţimea greco-catolică e din 4i în 4i mai puţin românească, ad­ministraţiunea bisericii greco-catolice din 4i în 4i mai accesibilă pentru lăpădarea limbii române, aşezămintele de învăţă­mânt ale bisericii greco-catolice sunt din 40 în 41 mai puţin naţionale ro­mâne ! ? Noi nu suntem dintre cei­ ce, —stând poate jigniţi la o parte, le strigă episcopi­­lor: Puneţi-vă cârjile şi mitrele în cumpănă pentru apărarea drepturilor naţiunii! Nu! — căci oamenii ca întru fericire pomenitul metropolit Sterca-Siuluţiu nu se nasc în fiesce-care 4, şi în zilele noastre ei nu­mai prin o tainică disposiţiune provi­denţială ar mai pută ajunge în scaunul archieresc. Archiereii, toţi fără deo­sebire, vor soi ei înşişi mai bine, cum îi trage inima. Treaba noastră e să-­i sprijinim, când fac bine, şi să le stri­găm un: „quod non!“, când vor să ne abată din calea cea dreaptă. Tocmai de aceea, când din Gherla ’i­ se spune lumii, că interesele bisericii greco-catolice nu sunt identice cu ale neamului românesc, noi trebue să facem constatarea, că în zi­le noastre nimeni n’a susţinut în mijlocul poporului ro­mân adevăratele interese ale bisericii gr.­­catolice aşa, cum le-au susţinut aceia dintre preoţii greco-catolici, care în frunte cu părintele Dr. Vasdie Lucaciu s’au expus în fiesce­care 40 pentru causa neamului românesc. Aceia dintre fiii bisericii române greco-catolice, care înţeleg altfel intere­sele bisericii lor, rău le înţeleg şi nu stiu să le susţină. Dar’ ce ne sânt nouă interesele unei biserici, fie ea greco-orientală, fie greco-catolică? Noi suntem preocupaţi de interesele neamului românesc, car­­de ale bisericilor numai câtă vreme ele sunt naţionale românesci. Şi în naţionalitatea ei e ameninţată biserica română greco-catolică prin pri­gonirea preoţilor ca protopopul Berinde. FOIŢA „TRIBUNEI Actul al cincilea. După Edvin Bormann. Aș’! N’am dormit deloc, am scris o tragedie. Stai! Ce-am zis? „E umbră tot“, 4'e filosofii, „Și tot ce­­ umbră e și vis“. — Dar’ unde dracul ’mi-’s pantofii? Eroul trebue de-acum Se moară! Trebue, dar’ cum? în nori fac să-’i apună steaua. Aici figuri, colori, parfum. — Matildă, nu-’mi aduci cafeaua? Trei morți! Ha, bravo, lângă ei Mai pot să mai omor pe trei! Acum se schimb odată peana. E actul ultim, domnii mei. — Matildă, adă-’mi o Havana. E bine tot, frumos și nou! Și acum în urmă un tablou, Persoanele mor cu grămada! Efect la cel mai nalt niveu, — Matildă, ce-i cu limonada? Din act în act mai mult avânt, Şi privitorii ’n lege sânt Frapaţi, cât nu se poate spune, E o tăcere ca ’n mormânt, — Matildă, un vinars de prune! Toţi plâng şi-aplaudează toţi, O piesă clasică! Socoţi Ce bine-a mai jucat şi trupa. Şi toţi, toţi chiamă pe poet. — „Bărbate, haid’, că-i rece supa!“ George Coşbuc. Din literatura geografică a Transil­vaniei. (Erdély földe ritkaságai, de Ladislau Kővári, Gruj, 1853, 8-av, pag. 260.) Dare de seamă de Silvestru Moldovan. Cartea cu titlul de sus este un op al lui Kővári, care se ocupă cu o parte din geo­grafia fizică a Transilvaniei, anume cu de­scrierea rarităţilor create de natură pe pă­mântul ţerii noastre. Ea este împărţită în 12 capitole, dar, după cum se tractează materialul, o putem împărţi în două părţi principale, anume: partea întâia (cap. II—IX), cea mai voluminoasă, care se ocupă cu descrierea ra­rităţilor naturii aparţinătoare orografiei (uscat) şi partea a doua (cap. X. şi XL), mai mică, în care se află descrise rarităţile ce se ţin de idrografie (apă), care ca încheiere cap. XII, e menit a ne da o privire generală asupra configuraţiunii verticale a ţerii întregi. Fiecare din capitolele cărţii formează un ce întreg, cu material omogen, adecă în fie­care capitol se află descrise rarităţi de un fel, d. e. într’un capitol se descriu păsurile ţerii, într’altul se descriu peşterile, în al treilea apele minerale şi scărijile etc. Apoi fiecare capitol are la început un fel de introducere, în care se află aprecieri generale referitoare la felul de rarităţi ce se descriu în special, care capitolul prim formează introducerea la opul întreg. în capitolul acesta autorul ne arată, care este cuprinsul opului seu, şi atrage atenţiunea asupra teoriei geologice despre formarea ver­ticală şi orizontală a suprafeţei ţerii noastre, apoi ne schiţează literatura geografică a Tran­silvaniei, făcându-ne cunoscute pe scurt unele producte literare mai însemnate, începutul descrierilor îl face autorul în capitolul al doilea, cu piscurile Carpaţilor, care încungiură ţeava de toate părţile. Introdu­cerea acestui capitol, deşi scurtă, fiind o ca­racteristică a posiţiei fizice a Transilvaniei, ca platou, o dăm aci în traducere; Iată cum scrie autorul: „Posiţia fisică sau aşezarea Transilvaniei este una dintre minunile Europei şi respective a pământului întreg. Cine nu cunoasce decât ţeara Ardealului, cu greu poate să aibă cu­­noscinţă despre aceea, că el locuesce pe un teritor, asemenea căruia puţine se află pe glo­bul pământesc. „Precând Europa şi o parte mare a omenirii locuesce aproape la un nivel cu su­prafaţa apelor mării, Ardelenii­­şi-au alcătuit o patrie sus pe culmile munţilor, aşa de sus, încât satele şi oraşele noastre se află de obiceiu la o înălţime de 1400—1500 de urme preste suprafaţa mării, aşadară văile încă sânt culmi de munţi. „Transilvania este unul dintre cele mai mari platouri din lume, care între platourile Europei este cel mai mare. Cu el seamănă mai bine platourile Moldei, ale Boemiei, ale Elbei şi ale Spaniei, dar’ caracterul de platou pe un teritor de lOOO de mituri pătrate nu se află nicăiri în Europa aşa de frumos imprimat ca aici, el ne revoacă în memorie platourile Asiei. „Cei care locuesc în Ardeal abia pot să observe poziţia aceasta înaltă, dar­ cu atât mai frapantă e pentru aceia, care vin din afară în această ţeară. Ori din­cotro să vină călătorul la noi, din toate părţile e silit să treacă printre dealuri, mai cu seamă dinspre Ungaria şi România. în vecinătatea noastră se extind deoparte în Ungaria câmpiile jos aşezate şi mocirloase ale Tisei, care de altă parte în România cele ale Dunării. Dacă comparăm văile noastre cu poziţia văilor din ţerile vicine aflăm, că văile noastre de înăl­ţime mijlocie sânt mai înalte cu 1100 de urme decât văile Tisei, cu 1200 de urme de­cât cele ale Munteniei şi cu 1300 de urme decât văile Moldovei. „Ori dincătre să vină la noi străi­nii, la marginea ţerii preste tot tocul le stau în cale şiruri de munţi înalţi, asemenea unui mur gigantic, prin care, ca se străbată, au lipsă pretutindenea de câteva oare. Mai înalţi şi mai ţepişi sânt munţii aceştia de cătră Ro­mânia, precând spre Ungaria au înclinare mai lină şi astfel se perd în şesurile extinse ale Ungariei. „Cu astfel de posiţie minunată a bine­cuvântat natura patria noastră. Astfel de po­siţie deosebită mi-a dat revoluţiunea vulcanică suterană, care în aurora vremilor străvechi a străbătut uscatul Europei, manifestându-­şi puterea prin formarea unui şir uriaş de munţi, începând de la Sud-Vestul Europei şi pănă în Asie, şi forţa cea mai mare a desvoltat-o la Ardeal. Şi fiindcă marginile Ardealului le-a încungiurat aşa c­ când ca cu niste ziduri, înainte de a întră în lăuntru, să ne ocupăm mai întâiu cu cercetarea munţilor mărginaşi ai ţerii“. (p. 28—39.)­­­ Astfel autorul descrie pe rînd cele patru şiruri de munţi, care încungiură Ardealul la Est, Sud, Vest şi Nord. La fiecare şir de munţi se află o scurtă caracteristică orografică, după care se descriu în special mai multe piscuri, între care şi de acele, care din punct de vedere geografic sânt de puţină însemnă­tate, dar, despre care se povestesce vre-o tra­­diţiune sau amintire istorică, în caracteristica generală la fiecare şir aflăm o statistică a înălţimii piscurilor, care erau măsurate pănă pe la anii 50. Aceste date ipsometrice sânt culese cu deosebire din coloanele foilor să­­sesci ardelene, pe care le citează autorul, şi ele sânt preţioase, deşi multe din ele, precum este cunoscut, în timpul mai nou au trebuit să fie rectificate. Mai bine şi mai pe larg e descris şirul de munţi sudici, care cel nordic, unde nu se descriu decât trei piscuri, şi cel vestic sau Munţii­ Apuseni, unde în special nu se descrie nici un munte, sânt slab de­scrise. Descrierile piscurilor singuratice în ge- Nr. 277 REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 2 Decemvrie st. v. Declaraţiunea ministrului-preşedinte Tisza. Toate cercurile politice şi întreaga presă din Ungaria se ocupă cu decla­­raţiunea, pe care domnul ministru-pre­­şedinte Tisza a făcut-o în afacerea drep­tului de cetăţean al lui Ludovic Kos­suth. Precând giarele guvernamentale se opintesc a demonstra, că domnul Coloman Tisza nu a făcut altceva, de­cât a repetat ceea­ ce a declarat mai nainte cu privire la proiectul de reso­­luţiune al deputatului Irányi, organele oposiţionale susţin mereu, că Tisza a cedat unei presiuni venite din partea opoziţiei şi a promis, că guvernul va pre­­senta un proiect de lege relativ la re­­vizuirea legii despre incolat. Oposiţio­­nalul clujan scrie, că cei mai mulţi îşi explică lucrul astfel, că prin declara­ţia aceasta domnul Tisza a voit să pro­ducă o crisă. El­­şi-a gândit, că îşi câştigă oare­care popularitate şi Coroana nu îl va demite. După acelaşi ti­, însă în cercurile bine informate să şi vor­­besce de următorul domnului Tisza în portfoliul de ministru-preşedinte şi se zice, că acela ar fi Ladislau Szö­­gyény Ma­rich, şeful de secţiune din ministerul de externe. Rusia şi Austria, în unul din recenţii numeri ai ziarului „Novoie Vremia“ s’a publicat o corespondenţă datată din Viena, în care se scrie cu multă căldură despre prietenia ce trebue păstrată între cele două state: Austria şi Rusia. Articolul a făcut sensaţie în lumea diplomatică. Ceea­ ce a pricinuit însă sensaţie mai mare e, că tot în acelaşi timp „Moscovskia

Next