Tribuna, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1-24)
1890-01-13 / nr. 9
Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 er.,* an 2 fl. 50 er., l/ an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 er., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străin .tate: l/ an 10 franci, l/a an 20 franci 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plf.Uu iu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 13-25 Ianuarie 1890 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.; 0 socoteală. * Ca totdeauna în ajunul reînoirii abonamentelor, spre sfîrșitul anului trecut adversarii români ai noştri au luat printr’un om cu cele mai întinse legături, directorul unei bănci, care dispune de o regiune de agenţi, iniţiativa pentru o campanie violentă, contra „Tribunei“, care timp de câteva luni s’a urmat şi prin graiu viu, şi prin tipar, şi prin scrisori particulare. Tocmai fiindcă lucrurile se petreceau în ajunul reînoirii abonamentelor noi ne-am mărginit a face declaraţiunea, că cu tot bilanţul atât de ingenios interpretat de domnul director de bancă, existenţa „Tribunei“ e asigurată. Acum, după ce numărul abonaţilor s’a urcat preste cifra din anul trecut, putem să corectăm socoteala ce ni s’a făcut, fâră ca să ni se poată cjicet cerşim abonamente. E lucru sciut, că intreprinderile literare pretutindenea, chiar și în mijlocul societăților ajunse la un înalt grad de desvoltare culturală, numai încetul cu încetul pot să ajungă a fi rentabile din punctul de vedere comercial; la început, adeseori ani dejde de-a rîndul, ele sunt împreunate cu perderi însemnate, care sunt luate drept chieltueli de fundaţiune. „Institutul tipografic“ e aici la noi prima întreprindere literară aseciată pe temelii mai largi. Scopul întemeietorilor lui e să ajute mişcarea literară română şi propagarea culturii între Români prin susţinerea unuitiar român redactat potrivit cu exigenţele timpului nostru, prin publicarea unei biblioteci poporale ieftine şi bine alese, prin încuragjarea scriitorilor români, publicând scrierile lor în condiţiuni avantagioase pentru dînşii şi mijlocind răspândirea publicaţiunilor făcute de dînşii. Era lucru învederat, că această lucrare, aşedată pe nisce temelii atât de largi, va consuma întimp de câţiva ani micul capital, cu care s’a început întreprinderea, deoarece nici un d*31' în lumea aceasta nu se publică în primii ani ai existenţei sale fără de jertfe materiale, car’ banii băgaţi deodată în cărţi, chiar şi acolo, unde publicul cetitor e mare, numai încetul cu încetul se întorc înapoi. Noi însă nu ne aflam la începutul lucrării noastre, ci voiam să continuăm cu puteri noue şi în condiţiuni mai bune o lucrare începută cu mult mai nainte. Tari deci în credinţa, că publicul, încredinţându-se, că e bună lucrarea aceasta, ne va da o particulară sprijinire, am luat fără de şovăire sarcina cea grea asupra noastră. Cu toate aceste, ba tocmai de aceea în timpul celor dintâiu câţiva ani după întemeierea „Tribunei“ cei ce doriau să ne vadă ajunşi cât mai curând în strâmtorare, prelângi toate celelalte,şi-au mai dat şi silinţa de a face ca lumea să creadă, că „Institutul tipografic“ s-a făcut cu scopul de a exploata pe publicul român şi realizează cu câştiguri mari, din care plătesce lemn enorme. Astfel timp de câţiva ani întemeietorii „Institutului tipografic“ erau pentru mulţi un „consorțiu de exploatare“, car’ nu ceea ce în adever sânt, — susțiitorii unui așezământ de utilitate publică. Aceasta cu scopul învederat de a face, ca publicul să creadă, că ar fi deprisos să ne mai sprijinească. Resultatul firesc a fost, că n’am putut să încuragiăm pe autori nici prin onorarii fie cât de mici, nici chiar tipărind operele lor cu preţuri mai scăzute. în urmă a ieşit apoi la iveală adevărul de sine înţeles, că în timp de câţiva ani lucrarea noastră a consumat o parte însemnată din capitalul societăţii. Tot oamenii, care ani de dns de-a rîndul bucinaseră mereu, că „Institutul tipografie“ exploatează pe publicul român, acum nu s’a sfiit să publice bilanţuri dela acelaşi institut, spre a trage din ele conclusiunea, că întemeietorii „Tribunei“ sânt nisce faliţi,, eară nu, ceea ce este adeverul, nisce oameni gata de a aduce jertfe. Ear’ aceasta cu scopul învederat de a face, ca publicul să creadă, că acum în zadar ne-ar mai sprijini. Resultatul firesc a fost, că a trebuit să încetăm a mai spori „Biblioteca Poporală“, în care băgăm mii de fiorini pe fiesce-care an, ca să-’i scoatem în parte cu câte 5 și 10 ci. N’a mai rémas dar’ din cele croite dintru început decât „Tribuna“, ca cel mai puternic mijloc de înrâurire, dar’ „Tribuna“ a rémas şi va rămâne, deşi deocamdată din punct de vedere literar şi ea mai prejos de ceea ce ar fi putut să fie. Un om, care face de câţiva ani neguţătorie cu hârtie tipărită de banca austro-ungară, a crezut că va face şi existenţa „Tribunei“ preste putinţă, dacă ne va croi o socoteală neguţ âtorească nouă, care tipărim aici la Sibiiu hârtie ce nu are trecere decât la cărturarii români mai rîvnitori de cultură. Reu ’şi-a făcut socoteala. El nu trebuia să scape din vedere două lucruri: I. Că „Tribuna“ e mijlocul de înrîurire al unui larg cerc de oameni de litere, care pot să susţină un diar Bine Şi acasă îmi pleca, Dar’ pe cale se ’ntâlnia Cu o Bulă ’mpărătească, redactat şi cu foarte puţine chieltueli de redacţiune, prin colaborări gratuite. II. Că susţinătorii „Tribunei“ nu numai sunt oameni, care sciu şi pot să jertfească, dar se şi sporesc din di în el şi astfel, dacă dintru început o sarcină mare era purtată de mai puţini, ani mai mulţi au să poarte o sarcină neasemănat mai mică. Mărginind deci cercul lucrării noastre, educând chieltuelile de redacţiune şi sporindu-se numărul susţinătorilor, trebuia neapărat să ajungem într’o situaţiune, în care n’are să ne mai pese de socotelile neguţătoresci ce ni se fac. Şi nici că ni-ar fi păsat, dacă vorba ar fi fost numai de noi. Vorba e însă, că a trebuit să risipim în polemicele ce ni s’au impus o mulțime de puteri făcute de Dumnezeu pentru muncă roditoare, vorba e că am fost puși în neputință de a face binele, la care rîvnim, că n’am putut și nu putem să încuragiăm din destul lucrarea literară, că a trebuit să încetăm cu sporirea ,,Bibliotecii Poporale“, că am fost până chiar şi de Români jigniţi în lucrarea noastră literară românească. Preocupaţi de dorinţa de a face în viitor şi ceea ce n’am putut să facem în trecut, le facem fraţilor noştri români. Luaţi învăţătură din cele petrecute şi nu mai puneţi nici un temeiu pe spusele unor oameni, care ori nu sânt în stare să înţeleagă lucrarea noastră, ori n’au în inimile lor destulă abnegaţiune spre a ne lăsa să lucrăm în pace, pentru ca să facem ceea ce ei nu pot. Viitorul el singur va putea să ne arete, dacă înrîurirea noastră politică a fost bună ori rea; nu mai încape însă nici o îndoeală, că mare şi binefăcătoare a fost înrîurirea literară şi culturală a lucrării săvîrşite de noi şi că mult a contribuit „Tribuna“ la educaţiunea politică a Românilor, — fie chiar şi numai prin greşelile ei, multă lumină s’a revărsat şi prin coloanele „Tribunei“ asupra vieţii noastre comune. Acesta e punctul de vedere, din care Românii cu durere de neam au să judece lucrurile. N’am făcut ceea ce am făcut nici din răsfăţare, nici din plăcere particulară, nici pentru că n’am fi destoinici de a face şi altceva, ci pentru că într’un timp, când limba românească şi cultura românească sânt persecutate în toate sferele vieţii comune, toate puterile neamului nostru trebuiau să se consume în propaganda culturală românească şi nu puteam să stăm nici noi inactivi ori să ne petrecem vieaţa în altă lucrare poate nouă mai plăcută. „Ci te-am luat călăreţ, „Că vizirul ’mi-a murit „’Şi-a rămas cal de călărit, FOIŢA „TRIBUNEI. Novac şi Gruia. Colea sus, la cel cerdac Al bătrânului Novac, Multă ţeară s’a strîngea Şi ’ncepea a se gusta. Gruia era mănios Şi şedea cu faţa ’n jos, Tare rău că-’mi căuta, Ear’ Novac îl întreba: „Ei tu, Gruia, puiul neichi, „Pentru ce eşti mănios „Şi îmi şezi cu faţa ’n jos?“ „Cum n’oi fi eu mănios „Şi n’oi şede cu faţa ’n jos, „Că multă ţeară bagi în iarnă „Şi nu-’s bani de chieltueală“. Novac, dacă audia, Tare se mai măria, La Gruia se slobodia, Frumușel că ’mi-’l lega, Unde Doamne îl pornia ? La Ţărigrad îl ducea Şi în tîrg că îl scotea, Doar’ cineva’l cumpăra. — Toţi robii ’mi se vindea, Numai Gruia rămânea, Ca prea mult pe ei cerea; înapoi se întorcea Doamnă mare d’a turcească. Ea din graiu aşa grăia: „O ’ţi-e robul de vândare, „Mie ’mi-e de cumpărare?“ Novac aşa’i răspundea : „Dacă mie îmi vei da „Bani câţi voi pute lua, „Robu-’l las în grija ta“. Ea, dacă îmi audia, Pe loc ’mi se învoia, Novac după ea pleca, La ea acasă-ajungea, în cămară îl băga, Novac banii îşi lua, De Bula se spăimânta, Apoi acasă pleca. Bula pe Gruia-’l lua, Frumuşel îl deslega, Că de el tare-’i plăcea, Că era voinic colea, în chilie îl băga, După masă îl punea Şi într’una-’l îmbia Să mănânce şi să bea, Dar’ Gruia rău îmi căta, Eară Bula-aşa 4,cea: „Dar’ ce câţi aşa de rău, „Că n’o să te mănânc eu, „Că nu te-am luat robuleţ, „Bani destui de sdrăncănit“. Gruia, când îmi audia, începea se ’nveselia Şi din gură-aşa ducea : „Nici n’oi bea, „Nici n’oi mânca, „Pănă calul n’oi vedea“. Ea din pălmi că îmi plesnia, Două slugi că îmi venia, Lor poruncă că te da, Ei deloc o împlinia; Calul din grajd îl scotea, Şi cum Gruia îl vedea, La inimă îl strâcnia, Frâul în cap îl punea Şi pe el încăleca, Cătră Bulă-aşa du cea: „Aud* Bulă, dumniata, „Dacă e lucrul aşa, „Adă bani de sdrăncănit, „Calu-i bun de călărit, „Şi-ai da tu în tîrg cu mine, „Ca să mă probesci tu bine, „Să vedi cum îmi va şeda, „Fi-voiu frumos eu sau ba“. Bula, cum îmi audia, Desagi de galbini umplea Şi la șauă îi punea, Cu Gruia în tîrg pleca, Calul când îmi sdrăjaia, Banii tare ’mi sdrâncânia, Turcii la ea se uitau Şi foarte mult se mirau; Dară Gruia ce făcea? Pinteni calului îi da, Din oraş afar’ ieşia, înapoi car’ se ’ntorcea Şi la Bula îmi venia. Mai făcea ce îmi făcea, Mai odată fuga da, Piaţa încungiura, Firea calului afla, înapoi car’ se ’ntorcea. — Mai odată’mi alerga, Sănătate îşi lua, înapoi nu mai ’ntorcea, Toţi Turcii că îmi rîdeau, Joc de Bula îşi băteau, Dar’ Bula ce îmi făcea ? La ’mpăratul se ducea Şi de el ’mi se ruga. Mare oaste ridica, După Gruia se lua. Tot curca, cât îmi culca, Pe Gruia îl ajungea, Gruia ’napoi se ’ntorcea, Săbioara îşi trăgea, Mulţi Turci el că îmi tăia, Aceia, care, făcând altceva, s’au mai şi că sunt să ne jignească în lucrarea noastră, au dovedit mai presus de toate, că nu înţeleg rostul timpului, în care trăim. Să-’i iertăm şi să mergem cu inima împăcată înainte! Adrese de aderenţă. Domnului general Traian Doda în Caransebeş. Ilustre Domnule General! Lumea civilisată întreagă, fără deosebire de naţionalitate şi religiune Te admiră ca pe un „meteor“ al omenirii, care cu atâta bărbăţie, abnegaţiune şi tărie sufletească ai susţinut causa dreaptă şi ai fâlfâit stindardul falnic al neamului căruia apărţini. Şi dacă naţiunile străine îţi sânt recunoscătoare, cu atât mai vîrtos îţi este şi îţi va fi întreaga naţiune română’; îţi va fi recunoscătoare pentru învingerile morale ce ai obţinut de la înaltul Tron al Maiestăţii Sale a împăratului şi Regelui nostru Francisc Iosif I., pentru a căruia dinastie şi Tron moşii şi strămoşii noştri ’şi-au vărsat sângele şi-’ l vor vărsa totdeauna, când împregiurările şi forţa majoră vor pretinde de la noi, ca să sărim mic şi mare, ca lupii în stână, pentru apărarea şi susţinerea Tronului Preaînalt şi a patriei comune. Românul a dovedit prin fapte nediscutabile, că în cer recunoasce pe Dumnezeu, car’ pe pământ pe împăratul şi Regele seu de factorul principal al destinului tuturor popoarelor guvernate de dînsul. Şi dacă Românul nici în trecut, când încă nu era secolul civilisaţiunii, nu s’a înşelat în presupunerile sale, cu atât mai puţin are să se teamă în secolul civilisaţiunii, căci dreptatea odată, deşi mai târziu, are să reiese învingătoare !! ! Ilustre Domnule ! îndeosebi noi Severinenii, plini de pietate şi mândrie pentru actul Preagraţios acordat Ilustrităţii Tale, vom fi pururea recunoscători faţă de înaltul Tron, care Ţie, ca şi până aci, îţi vom fi de noni imitători şi admiratori ; căci nu voim alta decât egala îndreptăţire, frăţietate şi dreptate. Trăească Maiestatea Sa dimpreună cu întreaga dinastie la mulţi fericiţi ani, spre mângâierea şi fericirea tuturor popoarelor de sub sceptrul Seu. Să trăesci, ilustrul nostru bărbat şi anteluptător, la mulţi fericiţi ani spre binele neamului ce atât de mult te adoră şi stimează. Dat în Orşova, în 20 ianuarie 1890. Toma Giurginci m. p., cassar urban; Şofron Didagra m. p., oficiant urban; Traian Henţu m. p., învăţător rom. gr.-or.; Mih. Băiaş m. p., comerciant; Simeon Brinzeiu m. p., comerciant; Ioan Roescu m. p., cassar la cassa înainte că mergea, Eară Gruia după ea. care măreaţă era, de păstrare; Stefan Vior m. p., comptabil; George G. Ioanoviciu m. p., comerciant; Lazar G. Ioanoviciu m. p., comerciant; Petru Calciunariu m. p., advocat; Iuliu Catrusca m. p., advocat; Nicolae Gamber m. p., comerciant; Stefan Lujanovits m. p., director la cassa de păstrare; Nic. Mohora m. p., architect; Paul Ioanoviciu m. p., comerciant; Nicolae Baias m. p., comerciant. Nosce te ipsum. iii. (b) Trăgând cuvenita învăţătură, se lăsăm trecutul şi, deşi cu adâncă durere, se căutăm puţin şi la actualitate şi se vedem, care nu se petrec şi într’însa scene de talia celor înşirate; se vedem, nu se iau în goană şi astăzi oameni dintre cei mai grei la cumpănă, ce biet îi avem, numai şi numai pentru că nu au destulă deprindere în tămâieri, numai şi numai pentru că sunt superiori prin muncă şi prin fapte, numai şi numai pentru că ţin şi ei să fie folositori bisericii şi neamului lor în felul lor, dar nu împotriva legii. Durere, de trei ori durere, astfel de scene triste se petrec şi astăzi, şi încă putem 4i°ei cel puţin în aceleaşi proporţii ca şi în trecut. Căci oare nu este prigonire a suspenda pe un protopop „din cause grave“, fără de a aminti barem una dintre ele; oare nu este prigonire a suspenda pe un protopop numai pentru că a slujit în biserică pentru sănătatea unui preot; oare nu este prigonire a înlătura pe un profesor de teologie din postul seu numai pentru că nu este sluga plecată a superiorului seu; oare în sfîrșit nu este ceva asemenea prigonirii a lipsi pe trei profesori de posturile lor şi în contra voinţei lor a-’i pune preoţi pe la sate, pentru că şi-au împlinit chiemarea conscienţios ? Tot omul cu inima la loc şi cu judecata întreagă să judece el singur. Ei, dar’ pentru ce s’au petrecut aceste lucruri, pentru ce episcopii români au făcut aceşti paşi nevrednici de înalta lor chiemare ? Pentru că vrednicul Simeon Popescu, fostul protopresbiter al Sibiiului, era cel mai adânc teolog poate în întreagă provincia metropolitană, pentru că era Român din crescet pănă în tălpi şi lucra românesce, pentru că punea în umbră prin lucrarea sa pe mulţi dintre „marii“ bisericii şi mai presus de toate pentru că sprijinia şi el moralicesce şi materialicesce grupul de oameni, care lucrează pentru limpezirea situaţiei noastre şi pentru spulberarea solzilor de pe ochii publicului român atât de adeseori amăgit de prorocii sei mincinoşi. Eară fuga că îmi da, Tot fugia, cât îmi fugia, Păn’ pe Novac ajungea, Şi pe el cum îl afla? îl afla jos la pământ Şi-’l afla tot suspinând, De dorul Gruii plângând. Gruia la el ajungea, Dară el nu îl vedea Şi aşa lui îi grăia: „Ei, tu taică, taie’ Novace, „Ce-ai făcut tu, nu mai face, „Ia-’ţi bine sabia ta „Şi rămâi în urma mea, „Ca să te pui să gostesci, „Pe cuscrii se-’i omeneaci, „Că cu ei te-ai încuscrat „în oraş în Ţărigrad“.— Novac în sus se uita Şi pe Gruia îl vedia, Vorba lui o auzea, Pe frunte îl săruta Şi din graiu aşa grăia: „Du-te tu taiebi acasă, „Las’ pe taica să-’i gostască“. Gruia acas’ se ducea, Ear’ Novac îmi rămânea, Și cum Turcii îmi venia, Printre ei se slobodia. Pe toţi el îi prăpădia, Nici unul viu nu lăsa. —