Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-09 / nr. 229

Anu] VII Sibliu. Marţi 9|21 Octomvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibivn: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/t an 3 fl. 50 cr., '/* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca l­a Octomvrie v. 1890 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis­­fiarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“, Sibiiu, 8 Octomvrie v. (A) în Praga se continuă încercă­rile de pace. Cehii şi Germanii lucră de multe luni la pace, dar’ n’ajung nici la un sfîrşit bun cu dînsa. Cehii bătrâni, care erau aplecaţi la pace, sânt daţi la o parte de Cehii juni. Aceştia însă res­ping toate propunerile de pace. Speranţa, că se vor pută împăca pretensiunile Cehilor cu ale Germanilor în urma atitudinii cerbicoase a Cehilor juni, este atât de subţire, încât­­Ţarele au început a scrie şi despre crise mini­steriale în Cislaitania. Se­­fice că contele Taaffe are de sus, de la Coroană, misiunea de a împăciui pe Cehi cu Germanii. Nu-ş i succede, fiinţa lui în minister a per­­dut substratul. Contele se poate atunci duce. Se fac chiar şi combinaţiuni şi se pun în vedere persoanele, care vor urma contelui Taaffe în minister. Nimica mai uşor decât combina­ţiuni de cabinete ministeriale. Aceste sânt, ca şi ideile neajunse în stadiul de a li­ se fi dat expresiune, libere de taxe şi de imposite. Sentinţa aceasta de taxe şi de imposite nu cualifică întru nimica combinaţiunile de cabinet ministeriale mai demne de credinţă. Motiv dea­­juns, ca încredere să n’avem într’însele. Din contră dacă căutăm bine îm­­pregiurul monarchiei, trebue să ajungem la presupunerea, că contele Taaffe mai puţin se ocupă cu idea demisiunii de­cât cu ori­care altă idee. Poate­ că împăcarea nu-şi succede. Sânt multe momente, care vorbesc pentru nesuccedere. Cehii luni lucră din toate puterile, ca să facă împăcarea imposibilă. Situaţiunea însă dincolo de Laita este astfel, şi îndeosebi situaţiu­nea ministrului preşedinte actual, încât puţin are să-­i pese, dacă împăcarea succede sau nu succede. Contele Taaffe, faptele dovedesc, a fost mai înţelept decât colegii sei dela Budapesta. El nu­­şi-a însuşit nici­odată roluri de „sdrobitor“, nici de vâ­nător de „soboli“, sau rîmători în mi­niatură, ca „Bismarc“-ul maghiar, care s’a dus demult pe calea, pe care se p z­ice, că are să meargă şi contele Taaffe. Ce a făcut, ce a dres, dar’ mai mult sau mai puţin s’a ţinut de cuvântul, că el este mai presus de partide. Astfel stând lucrurile, s’ar pută, ca pe dînsul împăcarea sau neîmpăca­­rea dintre Cehi şi Germani, ca mi­­nistru-preşedinte, puţin să-­l jignească. Atitudinea de a fi mai presus de par­tide îi permite a sta în fruntea cabine­tului, chiar şi în caşul, când majori­tatea de astăzi din Reichsrath ar face loc alteia, din elemente cu totul opuse celor din majoritatea de astăzi. Cehii luni, împedecând împăcarea, se pun în aceeaşi posiţiune ca conce­tăţenii noştri maghiari cu idea lor de stat maghiar în faţa naţionalităţilor ne­maghiare. Şi unii şi alţii îşi fac ilu­­siuni de isbânde mari şi splendide. De pulberea ce o răscolesc ei înşişi nu sânt în stare să vadă ce ne aşteaptă dincolo de linia lor actuală de luptă. Deosebire cu toate aceste este între Cehii Juni şi între Maghiari. Este deo­sebire, că unii, între împregiurările lor, pretind prea mult şi alţii, că din posiţiunea lor, crea­ură nealterabilă, nu conced nimica. Este mare lipsă de înţelepciune po­litică şi din partea unora şi din partea altora. Pentru­ că subordinează interesul general al monarchiei egoismului lor exagerat şi merg în vanitatea aceasta politică atât de departe, încât pare-câ-’si­­jic: peară monarchia, peară Europa, noi din ce ni-am pus odată în cap nu cedăm nimica. Și în adevăr Germania, să tot umble, nu găsesce agitatori mai buni pentru dînsa ca pe Cehii juni, precum nici panslavismul rusesc, să tot umble, nu găsesce agitatori mai buni ca pe Maghiari. N’are Germania atâtea mărci şi Rusia atâtea ruble, ca să se plătească zelul şi meritele ce ’şi­ le câştigă şi unii şi alţii pentru serviciile ce fără să scie le fac. Stăruinţa contelui Taaffe dincolo de Laita şi a naţionalităţilor nemaghiare dincoace de Laita poate­ că tot vor pa­­ralisa resultatele zelului, cu care popoa­rele monarchiei austro-ungare sânt îm­pinse în braţele Germaniei o parte şi alta în ale panslavismului rusesc. La paralisarea aceasta însă au să concurgă în părţile translatiane, mai ales Românii, ca poporul cel mai nu­meros după Maghiari în regat. Nu este lucru uşor lucrul acesta. Românii însă în chipul acesta împli­nesc o misiune, care le asigură existenţa naţională şi merite pentru civilisaţiunea Europei occidentale, care garantează progresul omenirii. FOIŢA „TRIBUNEI“ Ursoanea Grand­ului. (Copie de pe natură.) De Ioan Pop Reteganul. (Urmare şi fine.) îndată­ ce a plătit pe vrăjitoare, Grăn­­cioana s’a dus aţă la loan Andreiu din Pe­­trosul, care era un vânător vestit, şi care şi în iarna trecută puşcase un urs mare şi 2 mai mici, şi fu norocoasă Grăncioana, că Ioan Andreiu era acasă, se gata să plece mai cătră seară la târg la Hațeg. Cela cum o vede, sciind, că ea nu umblă a cerși, o întreba, că ce vânturi o poartă pe acolo, doară n’a mu­rit Grand­ul? „N’o murit, Ioane, n’o murit, dar’ dă bună-seamă o muri, de nu te-’i milostivi d-ta să-’mi dai o leacă de untură dă urs, tot se prăpădesce“. „D’apoi cum, Grăncioana?“ „D’apoi aşa, că ’mi-o spus o Ţigană bătrână şi sciută, că Grand­ul meu o călcat în urmă dă urs şi de aceea-i beteag, şi de n’a­re untură dă urs în lapte dulce ferbinte şi de nu ’l-om unge cu untură dă urs, leac n'are“. „Aşa o fi, tu Grănc­oană, dar’ dracul­­l-o pus să calce el în urmă de urs?“ ,fi­e loan Andreiu în glumă; „ve­ fi, io-’s vânător, am puşcă colea cum îi data şi n’aş călca în urmă de urs să-’mi dai cât bine-i în lume“. „Aşa, aşa, bine ,fic' d-ta, că acuma eşti om cuminte, dar’ Grand­ul meu, cine mai era curagios ca el, acuma cu vitejiile lui era să-’şi pună capul, dar’ da­’mi, rogut­e, o leacă de untură dă urs, să nu moară cu­­J­ile“. „’Ţi-oiu da, Grăncioană, dar’ mai este un necaz. Mama urşilor trăesce colo în munte în făget, scii colo, unde mergeţi voi după bureţi şi după mure“. „Doară nu-i acolo?“ întrebă Grăncioana, sburlindu-’i-se părul măciucă de frică. „Ba-i acolo, tu Grăncioană, e chiar acolo şi ei îi miroasă untura puilor ei şi io me tem, cum n’aveţi pic de armă la bordeiu, să nu vină într’o noapte tot pe miros adulmecând pănă la bordeiul vostru și pe toți să ve mă­nânce“. „Că doară n’a veni!“ „Bine-i, io bucuros îți dau, numai ea să-’ți spun, păziți-vă!“ * * * Grand­u cum prinse a bea lapte dulce cu untură de urs, aruncă flegma din piept și se făcu din­­fi în a fi mai bine. Preste câteva septemâni car’ îl vedeai cu căciula p’o urechie (că pălărie nu purta nici-când), cu țundra p’un umor, în gură cu câmnisul pipei întors, în stânga cu un urcioraș cu vinars, car’ în dreapta cu câte un cap mare de berbece cu coarne cu tot, ori cu câte 2 rânduri de plumâni de oaie. Trăia­­file albe, ca să se îngrașe, să nu între slab în iarnă. După­ ce mânca bine şi bea vinars cu cipirig şi cu cinober şi cu ţucâr (zăhar), îşi aprindea pipa şi se întindea pe foaie dinaintea bordeiului, răzimat în co­tul stâng, care cu dreapta scărpina câte un porc ce se culca lângă el, precând puii de găină şi găinile se preum­blau în sus și’n jos pe spatele lui, car’ paripul păscea prin tu­fele de arin departe de bordeiu, precând co­coșul din vîrful bordeiului striga din când în când câte un cucurigu­­ semn, că era vesel de însănetoșarea Grand­ului. Grănd­oana era toată­­fiua în pădure, dar’ nu sus-­ în fă­get, acolo se temea de mama urşilor, numai mai în jos prin aluniş şi prin smeuriş, după smeură, mure, alune. Pănă în vara aceea în B*** nime n’a ţinut bivoliţe, nici bivoli, Iuse popa Nistor n’are ce lucra, ci cumpera o bivoliţă cu lapte, dar’ nu o mâna în câmp, ci o ţinea acasă în grajd, că avea luțernă destulă în grădină. Colo de câtră toamnă se­­p°raesce într’o seară o fortuna mare ploua ca cu cofa, şuiera vân­tul de gândiai, că munţii ’i-a resturna, do­bora merele, perele şi prunele de prin pomi; sălcii multe trânti la pământ; era o groază, de nici cânele să nu-’l scoţi afară. Grand­ul cu ai lui era în bordeiu, mai în fund era calul cel sur legat de un pociumb şi cu o legătură de fân dinainte, după aceea pe un aşternut de oglinji zăceau cei 3 porci graşi ai Grand­ului, pe o rudă deasupra porcilor dormiau găinile Grand­ului, car’ în giurul focului ce ardea liber şi care îşi trimetea fumul cătră nori printr’un coş de grădele, stau la poveşti Grand­ul, Grănd­u­­leasa şi fata lor, Borişca, care era măritată în Ocoliş, dar’ a fugit dela bărbat. Cu ei împreună mai erau veniţi în poveşti câţiva fini de ai Grand­ului. Când povestiau mai cu foc despre puterea vindecătoare a unturii de urs, despre curagiul Grand­ului de a călca în urma ursului, tocmai când­­ficea Grand­ul: „Cum vine primăvara, oblu în făget me duc şi car’ cale în urmă dă urs, se véd ce ’mi-o fi; când se minunau mai tare finii şi fiinele Grand­ului de curagiul lui — zup! prin bor­deiu în jos niște picioare negre și groase și bordeiul pârăi din temelie, car’ porcii fuga grohotind preste foc de tot îl împrășciară pe bulendrele povestitorilor; calul forăia, sălia, tropotia, ear’ Ţiganii înlemniră locului, vedjend ce nu mai vetjase nici­când; găinile sburând preste foc, se perdeau în noapte, car’ cocoş îi făcea o larmă de gândiai, că-i în gura diho­­rului. Borişca îşi veni mai curând în simţiri, se trase la cal şi-­i tăia căpăstrul; acela se smuci odată, surupa o parte de bordeiu şi fugi cât îl ţineau picioarele şi atunci mamiţa cade cu totul în bordeiu. Ţiganii o văd, se desmeţesc şi raita spre sat, prin apă, strigând cât îi luau gura: „Mama urşilor e în bordeiul Grancu­lui. La strigătul acesta se deşteaptă şi puradeii din alte bordeie, o iau şi ei la fugă ţipotind, după ei fug şi porcii lor şi fiecare cioroiu vedea îna­inte câte un urs, car’ Indéret câte un milion întreg; porcii îi urmau, ei fugiau şi mai tare prin apă, prin tufe, pănă intrară în sat şi se adăpostiră pe la creştini. Dar’ unde sâ-’ţi doarmă careva cât fu noptiţa de mare. Cum bâtea vântul prin ferestrile creştinilor, ei numai urşi aurfiau şi ursoaice. Gând la dimineaţa, un soare frumos lucra preste pământul ud de ploaie, curcubeul în toate colorile juca preste tufele de arin de printre bordeie, caii Ţiganilor păsceau printre tufe, care în bordeiul Grand­ului zăcea a lene şi rumega bivoliţa popii Nistor, care eşise seara din curtea popii, vântul doborîse poarta, şi se preumblase o leacă printre bordeie, care verjind în vîrful bordeiului lui Granciu o legătură de fân, se sui se cineze şi că­iu cu bordeiu cu tot ostaşii greci, eşiţi din calul lui Ulise în mijlocul Troiei în cap de noapte, n’au făcut nici umbră de spaimă în Troieni, precum a făcut bivoliţa popii Nistor în Ţiganii din B*** De atunci biata bivoliţă fu poreclită „arsoanea Grand­ului“, dar’ nici nu cutează vr’un Ţigan să­’i stee în cale, — care o vedea ca de o puşcătură, fugia v­itând tot urşi şi urseni. — Presa din străinătate şi situaţiunea politică a Românilor din Ungaria. Două voci importante germane se pronunţă astăzi asupra situaţiunii noastre: „Allgemeine Zeitung“ din München şi „Kreuzzei­tung“ din Berlin. „Münchner Allgemeine Zeitung“ expune pe larg situaţiunea Românilor mai ales dela „Sachsentag“ încoace, arată, că între Saşi şi Români domnesc o bună înţelegere; accen­tuează forma bruscă, cu care Românii sunt întimpinaţi decâtră Maghiari, şi-­şi termină ar­ticolul cu următoarele aprecieri: „în cercurile maghiare, precum şi în cercurile guvernamentale, mişcarea cea mai nouă a Românilor (convocarea conferenţei) se urmăresce cu atenţiune şi încordare uşor de înţeles; în presa maghiară înse ese la iveală iarăşi un ton atât de aspru al neîn­crederii duşmănesci, încât nu se pot observa nici un fel de semne pentru o atitudine îm­păciuitoare şi prevenitoare din această parte. Şi totuşi se atinge o cestiune cardinală a statului unguresc, care şi din punctul de vedere al monarhiei austro-ungare îndeobşte, chiar din punctul de vedere al poli­ticei de pace a Europei de mijloc poate să devină importantă“. „Kreuzzeit­ung“, sub titlul „Dieinhalt­baren Zustände in Siebenbürgen“, înădesce la vederile exprimate de profesorul universitar din Cluj Béla Szász, arată cum emigrările române în masse, provocate prin politica maghiară, trebue să sporească instiinţele irredentiste dincoace şi dincolo de C a r p a ţ i şi o fice : „Străinătatea trebue în sfîrşit să se lămurească asupra acestui lucru. Cu cât mai mult Maghiarii se înfuriază asupra Ro­mânilor, cu atât mai primejduite devin hotarele sud-estice ale monarchiei austriace“.|­­ ____________ Partidul naţional­*) Convocatorul dlor Dr. Raţiu şi Co­­roian a surprins lumea noastră politică, în faţa acestui convocator am ven­ut, cum dintr’odată presa maghiară a început, deşi cu reservă, dar, totuşi, ni­ se pare, a fi nedumerită în pronunciamentul ei faţă cu viitoarea atitudine politică ce are a se manifesta din partea partidului na­ţional. Nu mai încape nici o îndoeală, că pe atâta îi vine de neaşteptată această convocare, precât s’a întâmplat îndată după cele două procese de presă ce au avut în timpul din urmă „Gazeta“ şi „Tribuna“. Nu voim a discuta cu represen­­tanţii presei străine asupra acestei con­vocări a delegaţilor alegătorilor români, ci mai vîrtos voim a ne lumina cu toţii, cu buni cu răi, asupra acestui pas spon­­taneu ce se întreprinde din partea pre­şedintelui comitetului partidului na­ţional ! Tuturor ni-a plăcut a ne lăuda în faţa lumii, că sântem un popor de or­dine, un popor disciplinat, un popor, care merge orbesce acolo, unde ni­ se pretinde. Tuturor ni-a plăcut şi ne place a ne mândri în toate unghiuleţele, că sântem Românii un popor atât de con­­solit despre vitalitatea noastră naţională, încât pentru limbă şi naţiune sântem gata a aduce ori­ce jertfe fără a mai întreba, că pentru cine şi pentru­ ce scop le dăm. Tuturor ni-a plăcut a aplauda pănă acum în cercuri mai mici sau mai largi atitudinea presei române şi pe represen­­tanţii ei, care, luându-­şi inima în dinţi, au trecut preste interesele lor proprii ca şi preste afacerile lor familiare şi au strigat: sântem Români şi trăim ca Români. Dar, plăcându-ne toate aceste, am uitat un lucru capital, am uitat ceea­ ce din punct de vedere politic nu trebue să uite nici un popor din lume, şi nu mai cu seamă noi Românii, care pănă mai ieri balansam în valurile politicei patriei noastre fără ca să seim: ce vrem? fâră­ ca să seim, de unde am plecat și unde voim să ajungem ! ? Am uitat adecă, că astăiji este pusă întrebarea: de a mai fi noi sau de a nu mai fi? Am tot vorbit, ba am tot scris, că noi partidul naţional sântem atât de puternici, încât partidul nostru poate da piept cu ori­şi­care curent politic ce vine din partea stăpânitorilor. Şi precând aşa ne lăudam, nu eram ceea­ ce numai ni­ se părea că sântem. *) Ni­ se trimite din afară acest articol, care apre­­ciază situaţiunea din un alt punct de vedere. Şi nu eram, pentru­ că lipsia din sufletul şi din inima noastră voinţa ca să fim şi să muncim în sensul pro­gramului stabilit şi primit de noi înşine. Să ne ierte şi domnul vicepro­­curor Dr. Alexandru Jesszenszky, dar’ noi vorbim şi scriem despre pro­gramul nostru politic, să nu ne mai scornească programe, pe care nu le-a avut nici­odată poporul român. De la anul 1887 şi pănă astăzfi­ noi am tot aşteptat semne de vieaţă din partea comitetului partidului naţional. Am aşteptat! ? Lucrul cel mai comod!! întrebăm: mântuitu-ne-a aşteptarea? Sau sântem deprinşi numai a aştepta? Dacă sântem astfel deprinşi, nu mai trebue să muncim, ci să aşteptăm pănă­ ce ne va căda puiul fript în gură. întrebarea este: ce aşteptăm şi de la cine aşteptăm ? Noi ştim, că aştep­tăm o situaţie politică mai favoritoare pentru Români. Foarte frumos!! Dar, oare sânt vrednici Românii de o atare situaţie favoritoare? Oare lucră Românii ceva pentru schimbarea vitregităţii politice de astăzi?? Trebue să susţinem sus şi tare, că Românii lucră pentru schimbarea actualei situaţiuni politice, şi că tot în acel timp sânt şi hotărîţi a susţină lupta legală şi mai departe pe tere­nul, pe care se află. Cea mai nouă dovadă în sensul acesta este chiar convocătorul subscris din partea dlor Raţiu şi Coroian. Să nu fie între noi supărări. Să nu fie mai cu seamă între noi nelini­ştea politică, care se tâlcuesce în sens vulgar „confusiune“. Adecă să vor­bim ca să fim înţeleşi de ori-şi-cine, să nu ne suspicionăm. Ci mai vîr­tos să ne arătăm bărbaţi maturi, care avem încredere nu numai în domnii Raţiu şi Coroian, ci în ori-şi-cine, care s’ar fi aflat în aceste dile subscris în convocător. Se zice din multe părţi, că e prea pripită convocarea ? Această aserţiune ne face să stri­găm : e prea tîrzie!! Dacă sântem în stare de a susţină una ca aceasta, tre­bue să­­jicem! că poate nu am lucrat nimic pănă acum! ? Dacă am lucrat ceva, comitetul trebue să ne arete tuturor: ce a lu­crat el!? Dacă nu am lucrat nimic și dacă comitetul, tot asemenea nouă, nimic nu a îndeplinit din angajjamen­­tele sale față cu partidul, al cărui re- Nr. 229

Next