Tribuna, noiembrie 1890 (Anul 7, nr. 249-273)

1890-11-21 / nr. 266

An ill ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/2 an 2 fl. 50 cr., 1/9 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Hihira, Mercuri 21 Noemvrie (3 Decemvrie) 1890 Apare în fiecare zi de lucru M­r. 266 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci pnmesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază în numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. De 1000 de ani maghiara? i. între multele doctrine false ale po­liticei maghiare moderne, una dintre cele mai des citate este, că Ungaria de o miie de ani este maghiară şi prin urmare, lucru de sine înţeles, ma­ghiară trebue să fie şi în present şi ma­ghiară are să rămână şi în viitor. Conclusiunile aceste se par foarte plausibile, presupunând se înţelege, că este exactă premisa, din care au purces. Fără îndoeală. Dacă ţerile aceste, sub­semnate sub numele Ungaria, de zece veacuri au fost tot maghiare, ar fi o ne­dreptate şi absurdă şi ridicolă a pre­tinde, ca de acum înainte să nu mai fie. Prin urmare să fie şi vor fi ma­ghiare, dacă este adevărat, că au fost şi în trecut. Sub această condiţiune mă învoesc şi eu şi mă deoblig a mă face cel mai înfocat campion al ideii de „stat naţional“, deşi pănă în oihia de astăzi idealul meu politic este statul poliglot pe basa egalei îndreptăţiri a tuturor po­poarelor sale. Dacă­ „Hier liegt der Hund be­graben­“ ar exclama răposatul Gotthold Ephraim Lessing, dacă ar fi avut feri­cirea, de a se bucura de părinteasca oblăduire a șovinismului din noastre. Atât de banală este trasa cu ma­ghiarismul de o miie de ani al iubitei noastre patrii comune, atât de usată şi de îmblătită, încât ’mi­ s'a făcut leha­mite de ea şi ’mi-am pus de gând a-’i trage, cu permisiunea onoratei redac­­ţiuni, o răfueală, a o lua la răspăr, ca să vedem ce este şi ce nu este adevărat într’însa. Lucruri noue nu am să spun. Toate sunt bine cunoscute şi se pot afla în ori care manual de istorie a Ungariei, fie chiar şi maghiar, numai citit prin ochielarii şovinismului să nu fie. Eau să vedem. O fugitivă ochire preste istorie ne va lămuri! Maghiarii au venit în ţerile aceste pe la finea sutei a noua, mai precis la anul 888. Cum au venit este deobşte cunoscut. Ca numai şi rudimentari, săl­bateci, fioroşi şi fără nici un leac de cultură. Şi ce au aflat aici? Pustieşaguri? Locuri nelocuite de oameni? Nici­de­­cum. Au aflat mai multe state şi stă­tuleţe cu începuturi pronunţate de vi­­eaţă organisată şi de cultură. Locuitorii acestor state (Slavi şi Români) erau deja Creştini, aveau locuinţe stabile, cu­­nosceau binefacerile plugului şi erau organisaţi în toate privinţele în stil eu­ropean, se înţelege, după conceptele de atunci, în patria acestora au năvălit Ma­ghiarii nomafii. Dar’, după­ cum însăşi istoriografia maghiară ne spune, ei nu au cucerit aceste state cu puterea armelor, sau cel puţin nu le-au cucerit pe toate, ci numai părţile dinspre câmpia ungurească, unde s’au aşezat ei cu locuinţele, sau mai bine dus cu hergheliile lor. Cele­lalte părţi ale Ungariei de a struji au ră­mas pănă târtfiu autonome, car’ dacă au intrat în legături de dependenţă cu invasorii maghiari, aceasta au făcut-o prin învoeli libere, prin tractate reci­proce, însă totdeauna păstrându-’şi in­dividualitatea şi obiceiurile proprii. Să-’i supună în înţelesul comun al cuvântului pe toţi nemaghiarii aflaţi în ţeară şi cu deosebire să imprime ţerii caracterul lor naţional. Maghiarii nici nu ar fi putut, nici nu au avut nevoie. Pentru­ că doi secoli după descăle­carea lor în Europa, ei­­şi-au mai con­tinuat vieaţa de nomazi asiateci. Lo­cuinţa lor li-a fost cortul şi spinarea calului, care ocupaţiunea pascerea her­gheliilor şi cu deosebire invasiunile je­fuitoare prin ţerile vecine. Aşa a fost pănă pe la finea sutei a zecea d. Chr., când prin două înfrângeri crâncene, la Augsburg şi Lerchfeld, li-au demonstrat împăraţii germani de pe atunci, că în Europa nu trăesc popoarele din pră­darea vecinilor. Pe aceste vremuri nici nu se putea vorbi de un stat ungar în înţelesul eu­ropean al cuvântului. Cu atât mai pu­ţin de un stat maghiar şi şi mai pu­ţin de popoare cucerite. Maghiarii, care trăiau din pradă şi nu produceau ni­mic, aveau cele mai puternice cuvinte să fie cruţător­i faţă cu locuitorii de baş­tină, care erau Europeni şi plu­gari şi prin roadele muncii lor puei­­nice înlesniau şi traiul veneticilor asiateci. Dar, în cele din urmă la această epocă de tristă glorie nici nu le va da şoviniştilor mâna să se prea provoace, şi astfel cu o trăsătură de condeiu fraza sforăitoare, că Ungaria de o miie de ani este maghiară, o putem reduce bi­nişor cu 200 de ani. Trecând mai departe, ajungem la epoca încreştinării Maghiarilor şi a în­temeierii regatului ungar sub primul rege Sfântul Ştefan la anul 1000 d. Chr. Atunci în adevăr a intrat Un­garia în şirul statelor europene, însă cum ? Pentru introducerea bisericii creştine, acest mare rege a adus din ţeri străine preoţi şi episcopi. Aceştia au convertit pe Maghiari şi au organi­zat ierarchia bisericească. Pentru orga­­nizarea sistemului de apărare al ţerii, Sfântul Ştefan a chiemat tot din s­t­r­ă­i­­nătate numeroşi cavaleri, care au pus basa sistemului feudal de mai apoi. Pentru introducerea diferitelor meserii în ţeară au fost aduşi din ţerile apu­sene mulţime de burgh­eşi, care au întemeiat mai toate oraşele din lungul şi latul regatului ungar, căci Maghiarul nomad nu avea sentiment pentru vieaţa orăşenească, ceea­ ce lă­murit se vede şi de acolo, că oraşele întemeiete numai de ei pe şesul Unga­riei, bună­oară Kecskemét-ul, pănă în­­jiua de astăzi sânt nisce simple sate mari, dar’ nu oraşe în înţeles euro­pean. Ear’, că cât de puţin a identificat primul rege al Ungariei regatul seu cu rasa specifică maghiară, se vede de acolo, că principiul lui era: regnum unius linguae fragile et imbecille est. Opera începută de Sfântul Ştefan, după­­cum a picat ne spune istoria, au conti­­nuat-o aproape toţi moştenitorii regatu­lui seu din casa aşa numită a lui Ár­pád. Pănă târziu la finea secolului XIII, aproape fiecare rege aduce străini în ţeară, parte pentru apărare, parte pentru cultivarea pământului. Aşa vin cavalerii Teutoni în Ţeara­ Bârsei, aşa mai apoi Saşii din Transilvania şi Săpuş, aşa în mai multe rînduri C­u­­m­a­n­i, Bulgari şi Sârbi de preste Dunăre. Eare elementul specific maghiar constitue în aceste timpuri elementul revoluţionar şi regii ţerii de mai multe­ ori trebue să întrebuinţeze armele şi să introducă legi foarte aspre, ca "Să-’i înfrâneze şi să-’i ecn..*lingă la noul mod de vieaţă. Revoluţiunile lui Kop­pány şi Watha sunt în această pri­vinţă dovadă, că în aceste timpuri Ma­ghiarii duceau mult dorul vechilor cei păgâni, dar’ mai ales al vechilor j­a­­furi prin ţerile vecine, dela care pro­prii lor regi cu ajutorul Europe­nilor aflaţi şi chiemaţi în ţeară ’i-au desmântat. Ei bine, poate­ se zice, că pe aceste vremuri Ungaria a fost maghiară? Mai curând s’ar pută zice contrarul, şi iată astfel, că din miia de ani a maghiaris­mului Ungariei fără nici un scrupul mai putem scări trei sute. Restul timpurilor medievale ne pre­­senta aceeaşi icoană, înainte de toate pe atunci în Ungaria, ca în toată lu­mea, încă nu se punea ce­stiunea aşa. Maghiar şi nemaghiar, ci aşa: nobil sau nenobil, sau cel mult: catolic sau sismatic. Ear, după­ ce mare parte a aristocraţiei era recrutată din cnejii şi voevozii Românilor şi din nobilimea celoralalte popoare, precum şi din ca­valerii străini, veniţi în ţeară pe rînd sub diferiţi regi, şi după­ ce numai nobilimea fără considerare la naţio­nalitate, ci cel mult la confesiune, avea drepturi politice, cu acelaşi drept, cu care se dacei că Maghiarii au fost pe atunci stăpânii ţerii, s’ar pută zyice, că au fost şi celelalte popoare în proporţie cu nobilimea lor, care nu era încă ma­­ghiarisată. Unele drepturi mai aveau şi oraşele libere regesei, dar’ locuitorii acestora fără excepţiune, cu toţii erau nem­aghiari. De „oaspeţii“ privilegiaţi nici nu mai facem amintire. Aşa stă treaba cu respect la si­tuaţia politică. Ear’ încât privesce cultura din aceste vremuri, întrucât se poate vorbi de cultură, apoi ea nu­mai maghiară nu a fost. Limba în administraţie era cea latină. Asemenea şi în biserica privilegiată catolică, ear’ în cea orientală, la început egal îndrep­tăţită, ear’ mai apoi prigonită sub in­fluenţa Papilor dela Roma, se usita limba antică slavonă. Limba maghiară însă nicăiri, nici chiar ca limbă de co­­municaţiune nu prea era folosită. Limba maghiară era tot atât de rudimentară şi de incultă, ca şi limbile celoralalte popoare conlocuitoare, sau poate şi mai şi. Pe timpul falnicilor regi din casa Anjou, când vieaţa culturală la curte şi în societatea superioară a ajuns la oare-care înflorire, timbrul acestei cul­turi era cu desăvîrșire nemaghiar. Ear’ în epoca Românului Matia Corvinul, când cultura medievală ’și-a ajuns apo­geul seu în Ungaria, această cultură s’a cristalisat în biblioteca lui renumită dela Buda, care însă nu de Maghiari a fost scrisă, ci de învăţaţi străini aduşi din Italia, din Germania şi din alte ţeri apusene. Pe ce base dar’ se poate susţină, că în evul mediu Ungaria a fost ma­ghiară ? Delaiie. FOIŢA „TRIBUNEI" Figurile femeiesci în opurile lui Shakespeare. (După Taine.) De Laurenţiu Bran. Femeile în opurile lui Shakespeare sunt niste fiinţe delicate, foarte simţitoare, şi iubesc nebunesce. Au priviri plăcute, crumperi mici de mânie, cuvinte dulci prietenesci, bosumflare cochetă, sunt sprintene, — ceea­ ce ne face să ne aducem aminte de ciripitul şi sburătăcitul pa­sărilor.— Eroinele de pe scena franceză sunt aproape bărbaţi, dar’ pentru aceea sunt femei în puterea cuvântului. Nu aşa la Shakespeare. Nu-­ţi poţi închipui o fiinţă mai fără socoteală decât Desdemona. Cere graţie pentru Casio cu atâta stăruinţă, negândindu-se la drept sau nedreptate, neavând grije de pericolele, care o amenință. Nu seie despre legile omenesci, dar’ nici nu vrea să scie. Ea numai una vede, numai una scie, că Casio e nefericit. „Me crede, bunul meu Casio, eu fac tot ce se poate pentru tine . . . Nu-’l las pe bărbatul meu să doarmă, îi tot vorbesc, fac şcoală din patul lui şi din masă-’i scaun de mărturi­sire, în toate lucrurile sale ţăs numele tău, Casio . . .“ Cere graţie pentru Casio. Othelo: „Ah, atoi nu, în alt rând, Desde­­monă dragă“. Desd.: „De curând?“ Oth.: „Pentru voea ta cât de în grabă“. Desc­.: „Aşa­dar’ astă-seară ?“ Oth.: „Nu, astă4i nu. Desd.: „Deci pe mâne la amea4i ?“ Oth.: „La amea4i nu voiu fi acasă“. Desd.: „Deci pe mâne seară? Sau Marţi dimineaţa? Sau Marţi la ameaifi ? Seara ? Mercuri dimineaţa ? Ah pune termin, dar’ să nu fie mai lung de trei zile. Lui îi pare rău de ceea­ ce a făcut . . . Nu zic pentru mine. Asta-i chiar aşa ca­ şi­­cu­m te-aş ruga să porţi mânuşi când e frig sau să mănânci bine, sau să te grijesci. . . Şi oare le-aş opri eu aceste de la tine? Nu, rămâi cu bine. . . Vino, Emiliă! Fie cum vrei tu, căci eu şi în capriţiile tale îţi sunt ser­vitoare.“ Vioiciunea şi vehemenţa aceasta nu ex­clude modestia tăcută şi fricoasă, din contră, amândouă au aceeaşi cauză, sunt foarte sim­ţitoare. Cine e foarte simţitor şi la moment, acela e sfiicios, dar e plin de pasiune; el sau crampe, sau nu face nimic; tace sau spune tot ce stie. Aşa este Imogen, care „simte, atât de sdânc înfruntările, încât cuvântul îi este lovitură, ear’ lovitura moarte“. Aşa e Vir­ginia, modesta soţie a lui Coriolan, n’are inimă de Roman, se teme de învingerile soţului seu; ear’ când îl descrie Volumnia cum dă cu pi­ciorul pe câmpul de bătaie şi-­şi şterge frun­tea sângerândă, Virginia îngâlbinesce. „Sânge­rândă!“ — exclamă — „nu, ah Jupiter numai sânge nu!“ Vrea să uite în ce pericole se află el, se teme să se şi gândească la, el, şi când este întrebată, că nu vine câte­odată soţul seu rănit din luptă, răspunde: ah! nu, nu, nu! Fuge de această icoană spăimântâtoare, dar’ totuşi ’i­ se încuiba în fundul inimii o nelinişte ce o torturează. Nu merge nicăiri de acasă, nu suride, abia se poate hotărî să primească visite. Când se întoarce Coriolan din câmpul de bătaie, Virginia nu stie numai să roşească şi să plângă. Sentimentalismul acesta trebue să-­şi aibă sfirşitul în dragoste. Pentru aceea mai toate iubesc preste măsură­­ de comun la prima vedere sau întâlnire. Când Iulia pen­tru prima­ dată îl vede pa Romeo, se întoarce câtră luptătoarea sa şi zice: „Mergi, întrea­­bă-’i numele Şi dacă-i însurat, coşciugul îmi va fi patul de mireasă“. Moartea le este ca să iubească, căci aşa cum le-a alcătuit Shakespeare sunt silite să iubească —­ pănă la moarte. Prima vedere este un extas dulce şi sunt răpite, când se deşteaptă dragostea în ele. Miranda când îl vede pe Fernando, crede că vede o fiinţă cerească. Stă uimită în farmecul acestei visiuni repentine şi as­cultă glasurile ceresci, care se înalţă din as­cunsul inimii sale. Plânge, când îl vede pur­tând b­­uci grei, şi vrea să isprăvească ea acest lucru cu mânuţele ei albe pănă Fer­nando odiehnesce. Este răpită de compăti­mirea şi frăg­ă Jimea ei proprie, nu’şi este stăpână vorbelor, spune ce nu vrea să spună, ceea-ce ’i-a o­rit tatăl seu, ceea-ce înainte cu o min­­să n’ar fi fost în stare să spună. Acest suflet se deschide fără să scie, este plin de fe­ricire şi o atâta stieală răpitoare plutesce în valurile simţămintelor noue, care mai ’i-l aco­per. Miranda­: „ . . Ce nebună sânt eu, că plâng de ceea­ ce mă face să mă bucur “. Fer­nando: „. . Pentru­ ce plângi, draga mea ?“ Mir: „N’am curagiu se-’ţi ofer ceea­ ce doresc să-’ţi dau şi să iau aceea, fără care aş muri. . Iată îţi sânt femeie, dacă îţi trebuesc, şi dacă nu, — voiu muri ca sclava ta.“ Acest neînvins atac al dragostei stră­mută întreg caracterul ‘ fiinţei.­­— Desde­mona, de altădată atât de fricoasă şi atât de slabă, deodată în faţa întreg senatului, fiind acolo şi tatăl seu, — se spăda de el; nici prin minte nu-’i trece să-’l consoleze sau să-’l roage de iertare. Vrea să meargă cu Othello în Cyprus, când marea e furtunoasă, și-i gata să treacă cu el printre năile inimicului. Pen­tru ea toate per dinaintea chipului adorat, care’i-a cuprins inima cu o putere nemărginită. Pentru aceea nefericirile mari şi hotărîrile ucigaşe sînt numai urmările naturale ale dra­gostei de acest fel. — Ophelia înebunesce; Iulia se ucide, — dar’ ori-şi-cine poate vedea, că această nebunie şi această moarte sunt de lipsă. — In aceste suflete şi în fiinţe de acest fel nu găsim virtute, căci ceea­ ce pri­cepem noi sub numirea de virtute, aceea este voinţa precugetată de a face bine şi obe­dienţa bine cumpănită faţă cu datorinţele. Aceste femei sunt nevinovate numai pentru­ că iu­besc sau pentru­ că sunt slabe. Se îngrozesc de păcat ca de un lucru urît, dar’ nu ca de un ce imoral. Nu reverinţă faţă cu căsăto­ria, ci adorare faţă cu bărbatul este în ele .... Când Imogen aude, că soţul ei o crede necre­dincioasă şi vrea să o omoare, nu se revoaltă faţă cu această mişelie, nu este în ea sumeţie nu este numai dragoste. „Eu să-­i fiu lui necredincioasă!“ A leşinat la cugetul, că nu este iubită. —■ Când o întreabă pe Cordelia tatăl seu, care atunci era deja foarte nervos şi aproape nebun, — că iubesce-’l oare? Cordelia nu se poate ho­tărî la vorbe linguşitoare, în care erau meştere surorile ei; îi este ruşine să-’şi descopere iu­birea, care o nutresce faţă cu tatăl seu, ca prin aceasta să ’şi tîrguească zestre. — Tatăl seu se lapădă de ea şi o alungă dela casă. Ea tace. Ear’ când mai târtjiu îl află pe tatăl seu delăsat şi nebun, c’o durere atât de pătrunzătoare îngenunchie lângă el şi cu — atâta milă plânge pe capul scumpului bân­tuit, încât credem, că auzim glasul urnei desperate, care sărută buzele reci ale copilaşu­lui seu muribund. „D-zeilor! întocmiţi-’i oar’ frânturile grozave ale firii lui şi înstrunaţi-’i din nou simţămintele atât de confus glăsui­toare ale acestui părinte devenit iarăşi copil... . . . Ah, tatăl meu iubit! Ah, însănătoşare! pune balsam vindecător pe buzele lui. Adu­că’ţi odichnă sărutarea după vătămările neîn­­durate, cu care surorile mele ’ţi-au necinstit vîrsta ta venerabilă . . . Aşa obraz e acesta, ca să-’l bată vânturile şi vijelia? . . . Cânele vrăşmaşului de m’ar fi muşcat, totuşi în aşa noapte ’l-aş lăsa la vatra mea . . . înălţate îm­părate, cum te afli? Cum se sim­t Maiestatea Ta? . . .“ REVISTA POLITICA. Sibiiu, 20 Noemvrie st. v. Afaceri interne­­ Cu privire la mai multe numiri în ministerul de externe comun, care s’au fost adus în legătură cu in­trarea şefului de secţiune Szögyény în ministerul unguresc, „Fremdenblatt“, organul oficiului nostru de externe, e autorizat a declara, că abstracţie făcând dela aceea, că ministrul de externe, că­ruia însuşi îi compet numirile din re­sortul seu, nici nu a fost în Viena pe timpul acela şi că prin urmare cestiu­­nile aceste nici nu au putut fi aduse în discuţiune, toate notiţele de pănă acum despre acest obiect se întemeiază exclusiv numai pe combinaţiuni. „Magyar Hiradó“, o corespon­denţă locală din Budapesta, aduce ur­mătoarea scrie: Codificarea dreptului matrimonial e o cestiune a celui mai apropiat viitor. Resolvarea ei nu va urma pe basa căsătoriei civile obligato­­rice. Cei­ ce se ţin de una şi aceeaşi con­fesiune se vor cununa înaintea preotului lor, precum s’a fost întâmplat şi pănă acum. Cei­ ce aparţin însă deosebitelor confesiuni (fie membri de ai confesiu­nilor recepte, fie de ai confesiunilor ne­­recepte) vor pută să se împreune pe calea căsătoriei civile, dacă în această privinţă se vor ivi pe deci din punct de vedere bisericesc. Desfacerea căsătoriilor şi cestiunile ce stau în legătură cu ea se vor ţină de competenţa judecătoriilor civile. Baronul Carol Huszár, deputat dietal, a fost convocat pe deputaţii die­­tali ardeleni la o conferenţă în privinţa regulării raporturilor de pro­prietate în Ardeal. La conferenţă aceasta au participat: Nicolae Bartha, Alexiu Bokrosa, Eugen Gaál, contele Eugen Haller, contele Ludovic Horváth- Tholdy, baronul Carol Huszár, Mik. László, contele Eugen Lázár, Alexandra Mohay, Anton Molnár, Gavriil Tholnay, Daniil Zeyk şi Carol Zeyk. După o consultare mai lungă majoritatea con­­ferenţei s’a unit a da expresiune urmă­toarelor păreri: E de dorit, ca pentru aceste afaceri să se întrebuinţeze cele mai bune puteri judecătoresci şi ca acestora să li­ se dee practicanţi în drept şi notari, spre a se obţină o sucrescenţă cum se cade. Chiar şi la cele mai mici tribunale ar trebui să se ocupe cu ele cel puţin doi judecători, şi dacă e de lipsă, statul judecătorilor de la aceste tribunale să se îmulţească cu câte un jude­cător. Conferenţă nu aproabă aplicarea de judecători mobili, şi nu ar trebui ca o singură tablă regească să funcţio­neze ca instanţa a doua. Conferenţă e mai departe de părere, ca afacerile de comassaţiune să se respalve de către au­torităţile administrative şi ca după du­cerea în­deplinire a execuţiunii să se permită o apelaţiune extra dominium la Curte, România. Votul senatului în cestiunea alegerii de președinte a produs în Ro­mânia o nouă criză ministerială. Lucral s’a petrecut astfel:

Next