Tribuna, octombrie 1891 (Anul 8, nr. 218-242)
1891-10-09 / nr. 225
Anul VIII niiiTa—W1 fiBiirwMiHi-rirrwrrr i Hin ABONAMENTELE Pentru Siblin: tună 85 er., »/« an 2 fl. 50 er., »/» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/* an 3 fl. 50 er., l/« an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '« an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac uiumi plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Mercmi 9/21 Octomvrie 1891 Nr. 225 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia fi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu la Octomvrie v. 1891 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimii, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipăriţi! dela făşiile, în care li s’a trimisziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „Tribuna“. Exces de zel. Sânt oameni, care fac exces de zel. Se zicge despre ei, că sânt mai catolici decât Papa. Întocmai însă cum letargia este condamnabilă, tot aşa şi excesul de zel duce adesea la rău sfîrşit. De aceea pentru noi Românii e o adevărată fericire, că nu prea ne rupem aşa tare după nimic ; nu prea facem exces de zel, oar’ când facem, de cele mai multe ori am apucat calea cea strîlubă. Probăzânt cele două scrii ce ne vin despre excesul de zel al unor Români din Arad şi Sătmar. La Arad reuniunea de învăţători română a luat parte prin delegaţi la adunarea generală a reuniunii învăţătorilor maghiari ţinută la Ghioroc. Ear’ cât despre spirea din Sătmar, iată-o cum e scrisă în „Gazeta transilvaniei“ : „La 16 (4) Octomvrie a. c. s’a scvârfit sfinţirea bisericii renoite din Porcealma prin protopopul loan Darabant, pe lângă asistenţa preoţimii tractuale. Şi după ce protopopul Sătmarului este un şovinist pronunţat, toată solemnitatea a decurs în limba maghiară, încât de nu vedeai crucea pe turnul bisericii, cugetai că te afli la adunarea societăţii széchenyiana, car’ nu la sfinţirea unei biserici românesci“. Faptele aceste două sânt mult mai grave decât s’ar pâră. Tocmai din această causă nu ne este îngăduit să trecem peste ele cu uşurinţă, să le înregistrăm numai cu mâhnire, ci trebue inferaţi autorii lor cu stigmatul pe care îl merită un om ce-şi necinsteşte neamul. Ne plângem mereu, că guvern şi societate maghiară fac vidnic siluiri pentru a ne maghiariza, pentru a sădi printre noi „spiritul patriotic“ în înţeles unguresc. Şi plângerile noastre sânt legitime, întocmai după cum sânt evidente călcările de legi şi îndrăsneala protivnicilor noştri, întrebăm însă: Mai avă-vom oare noi dreptul să ne plângem cu atâta ostentaţiune, când bărbaţi de şcoală şi biserică ai noştri fac exces de zel în favorul şoviniştilor şi în detrimentul aşezămintelor noastre culturale, ai căror păzitori sânt? Evident că nu, evident că asemenea fapte sânt o ruşine pentru neamul nostru, că ele în acelaşi timp sânt cele mai tari arme în mânile Ungurilor. Nu trebue pentru dovedirea acestui lucru decât să cetim scrisele foilor unguresci, laudele ce ele aduc celor rătăciţi, bucuria cu care ele strigă în cor: „Iată, vedeţi, Românii, massa poporului, representată prin preoţi şi învăţători, vin ei de voea lor şi cu drag să se încălzească la razele „binefăcătoare“ ale culturii unguresci. Numai foile lor politice agită şi se frământă contra noastră! “ . . Evident, că dacă s’ar înmulţi asemenea reprobabile fapte, lupta noastră ar slăbi în efecte, s’ar zădărnici chiar, şi ar fi revoltător, ar fi trist ca câţiva rătăciţi să strice unei cause, care nu este a noastră numai, cei ce luptăm prin presă, dar’ este a tuturor Românilor, căci poporul nostru întreg ar suferi, ar fi ameninţat de potopul unguresc, când faptele celor dela Arad şi Sătmar n’ar indigna pe toţi Românii cu iubire pentru naţionalitatea lor. De aceea nu ne stim îndestul mila, şi condamna în acelaşi timp, acum părintele Moi se Bocşan, inspector şcolar al tractului Aradului, şi ginerele seu dl T. C e o n t e a, preşedinte al reuniunii învăţătorilor, nu s’au gândit ce fac, la răul ce-’l căşunează causei române când într’un mod oficial deleagă doi învăţători să presente reuniunea română la adunarea celei unguresci. Dar’ bine, nici acum luminăţiile lor nu s’au convins, că alta e chemarea învăţătorilor români, şi altul este idealul celor maghiari? ... Cei români trebue să stee pasă, se stee mereu trezi pentru apărarea limbii naţionale, car’ cei maghiari dimpotrivă, cauta a găsi mijlocul, prin care îi nimicească în noi mai cu grabă conscienţa naţională . . . Nu stiu oare luminăţiile lor, părintele Bocşan şi dl Ceontea, că nu mai departe decât astăvară, reuniunea de învăţători maghiari din Timişoara s’a constituit tatr’un fel de Kultur-egylet, într’un fiel de soeritate de maghiarisare ? . . . Ori cred luminăţiile lor, că învăţătorii maghiari dim comitatul Aradului sânt mai puţin toi mişti, car’ foile din Arad mai puţin proaste, ca să nu exploateze această faptă a d-niilor lor în favorul maghiarimii. Da,r, înainte de a se deschide adunarea reuniunii învăţătorilor maghiari au ceh f° ce d’acolo au Lăudat reuniunea română pentru că se fuce a se scălda în apele unguresci . . . Telegrafic ar fi trebuit să recheme pe cei doi învăţători delegaţi, dacă luminiţiile lor vreau înţelepciunea poporului, care (firesc soli, că atunci când te laudă profiraicul tău, ai făcut o prostie mare. Bine. Înţelegem, ca locuind în contact cu Ungurii, unii dintre fraţii noştri, să trăească în oarecare relaţiuni de prietenie cu ei. Mai natural ni se pare însă, ca tocmai aceia dintre Români, care locuesc între Unguri, să-şi dee mai bine semna de interrţiunile ce aceştia hrănesc faţă cu noi, şi când e vorba de vre-o acţiune publică, care nu privesce numai pe vre-o câteva persoane, ei un corp întreg din societatea română, fraţii noştri să fie mai precauţi. Ne place a crede, că după laudele ce li-au adresat foile unguresci, conducetorii reuninii de invăţittori română din Arad îşi vor fi recunoscut greşeala ce au comis şi se vor păzi pe viitor de a se mai da coadă de topor în mânile Ungurilor. Cât despre caşul raportat de confraţii noştri din Braşov, el este atât de monstruos, încât nu găsim un destul de aspre cuvinte pentru a vesceji pe autorul lui. Faptul fiind şi anticanonic, ne aşteptăm, ca forurile bisericesci competente să facă cele necesare, pentru ca păcătosul să-şi fee răsplata. FOIŢA „TRIBUNEI Toamna. Incepe-a bata vânt de Mează-noapte; îngălbinesce frunza de pe ramuri. Ca nisce valuri trec, se duc departe A pasărilor călătoare neamuri. Se coace poama; strugurii îndoaie Sub greutatea lor viţa de vie, — Şi nucii ramurile-’şi încovoaie, Pe când câmpia ’ntinsă e pustie. Ca să 'ntrerupă cursul grelei linişti Paraele şoptesc: — în zare focul încet cuprinde galbinele mirişti, Şi ’n urma lui rămâne negru locul. în suflet simt un gol, șoptesc un nume. Ca frunza sboară ultima credință .... Durerea 'mi-a fost partea mea pe lume. Voesc s’o uit, — dar vai! cu neputință ! loan N. Roman. Valurile primăverii. Roman de Ivan Turghenev. (Urmare.) Sanin găsi că e necesar să-’l mai încuragieze, și de aceea îi zise foarte nimerit : — Dar’ unde 'ţi-a perit curagiul, signor Cipatolla? Unde 'ţi-e — il antico valori Signor Cippatola se sculă în sus, îşi lungi gâtul, şi încreţind din sprîncene, zise: — 1l antico valori Non e ancora spento — (n’a perit încă) il antico valor. Şi apoi luându-’şi o posiţie maiestoasă, începu a vorbi despre vieaţa lui din trecut, despre operă şi faimosul tenorist Garcia, aşa că pe când ajunseră la Hanau, bătrânul părea a fi reîntinerit. XXII. Mica pădure, unde trebuia să se dee duelul, era la jumătate oară de Hanau. Sanin şi Pantaleone, după cum şi spuse acesta din urmă, ajunseră cei dintâiu pe teren. Trăsura se opri la marginea pădurii, car’ ei se îndreptară înspre desiș, unde căutară un loc umbros. Au așteptat aproape o oară pănă să vină ceialalți. Acest timp de așteptare n’a fost tocmai neplăcut pentru Sanin. Umbla încoace și încolo pe potecă, asculta cântecul pasărilor, privia fluturii cum sboară și făcea ce fac doctorii în asemenea ocasiuni: nu se gândia la nimic. Nu se adânci în gândiri decât o singură dată, când dete peste un teiu tânăr, rupt, probabil de furtuna care a trecut peste pădure ieri . . . Stejarul se apropia de peire . . frunzele începeau să îngălbinească. „Ce-i asta ? alegoria propriei mele vieţi ?“ . . . se gândia trist Sanin. Dar, în acelaşi moment a şi început să fluiere vesel, sări peste teiul rupt şi continuă plimbarea prin pădure. Pantaleone era cu totul altmintreli dispus : mormăia, gemea, înjura pe Nemți, își scărpina când spatele, când genunchiul, iritat cum era, începu să casce chiar, cu care ocasie fața lui luă o expresie grozav de caraghioasă. Privindu-l, Sanin abea se putu reține să nu rîdă. în fine se auzi sgomot de căruță. — Au sosit, zise Pantaleone. Se sculă în acelaşi timp, se puse în poziție de martor, încercând a-şi stăpâni tremurul de care fu cuprins. — Er, 4*8e, dimineața asta e cam răcoare . . . Iarba era acoperită de rouă, dar’ căldura solară din afară de pădure începuse să pătrundă și printre arbori. Cei doi oficeri apărură în curând sub arbori, însoţiţi de un om mic, gros, flegmatic, cu o faţă aproape adormită: acesta era doctorul regimentului. într’o mână ţinea un vas cu apă, car’ într’alta cutia cu aparatele chirurgicale; trebue să se aştepte omul la toate! Se vede că era obicinuit cu asemeni excursiuni, care erau isvorul principal al veniturilor sale: primia câte opt galbini pentru asistența sa la fiecare duel. Domnul Richter aducea cutia cu pistoale, car’ dl Dönhoff se juca cu un bastonaș. — Pantaleone, dacă s’ar întâmpla să cad, toate’s cu putinţă, caută în buzunar la mine, vei găsi o hârtie, în ea este un trandafir. îl vei da Gemmei. Ai auzit? îmi promiţi? întrebă Sanin. Bătrânul îl privi trist şi dete din cap afirmativ. D-teu scie, dacă a înţeles rugămintele lui Sanin. Combatanţii şi martorii se salutară, dupăcum e obiceiul. Numai doctorul rămase nemişcat, nu-şi mişca nici măcar sprîncenele, ci căscând plictisit, se aşeză pe iarbă, ca şicând ar fi vrut să spună: „Aceste salutări nu întră în ocupaţiunea mea!“ Dl Richter lăsă pe dl Cippatola să aleagă locul. Dl Cippatola zise însă cu greu („păretele“ care începea să se surpe): „Arangiază d-ta totul, eu o să privesc numai“ . . . D) Richter începu îndată să facă cele necesare. Dete în apropiere peste un loc foarte bun, un loc acoperit cu flori. Măsură distanţa, însemnă cu două beţişoare tăiate de curând locul fiecărui duelist, scoase pistoalele, se aşeză jos să le umple, cu un cuvânt lucra atât de zelos şi de repede, încât tot mereu trebuia să-şi scoată batista şi să se şteargă de înăduşeli. Dimpotrivă Pantaleone, care-’i urmăria orice mişcare, părea a fi cuprins de o frică, încât părea că-i clănţenesc dinţii în gură. în tot acest interval cei doi combatanţi stăteau la o parte, făcându-ţi impresia a doi şcolari, care au primit de la învăţătorii lor să înveţe câte o poesie. Momentul decisiv sosi. „Fiecare pune mâna pe pistol. . Acum dl Richter observă dlui Pantaleone, că fiind el martorul cel mai în vârstă, înainte de a striga fatalul „unu, doi . . . trei“, e dator, conform regulelor duelului, să încerce a împăca pe clienţi, cu toate că asemenea încercări n’au niciodată resultat, şi se fac numai pentru a da probă de imparţialitate a martorilor și pentru a se descărca de prea marea răspundere. Pantaleono, care se retrase deja în dosul unei tufe, de unde nu vedea ipe protivnicul lui Sanin, la început nu înțelegea nimica din vorbele dlui Richter, pentru că acesta vorbia cam pe nas, — deodată se reculese însă, se scutură tare, făcu înainte câțiva pași, și bătându-se nervos cu pumnii în piept strigă amestecat în toate limbile: „A la la la ... Che bestialita ! Deux zeu n’ommes comme ga que si battono — perche ? Avolate casa! “ — Nu mă împac, strigă repede Sanin. — Nici eu, adăugă protivnicul seu. — Atunci strigă: unu doi . . . trei, zise dl Richter lui Pantaleone. Acesta se ascunse repede ear’ în dosul trufei, se făcu acolo ghem, îşi închise ochii, şi întorcându-’şi capul strigă din răsputeri şi spăriat: „Una . . . due . . . e tre!“ Sanin trase, cel dintâiu, şi greşi. Glonţul întră într’un arbore. Imediat după el Partidul maghiar naţional. Am atras atenţiunea lectorilor noştri asupra discursului, pe care contele Apponyi ’l-a ţinut în camera maghiară cu ocasiunea discuţiunii asupra afacerii cu indemnity, discurs prin care anunţă lupta aspră contra guvernului, prin care atacă mai ales pe ministrul de justiţie şi-şi desfăşoară programul partidei noue, „liberal naţionale“ ce voesce să înfiinţeze. Dăm azi acea parte a discursului seu, care ni se pare mai importantă, partea a doua, căci în prima parte polemisează pur şi simplu cu răspunsul ce guvernul a dat discursului lui Beöthy Ákos, care vorbise mai înainte. Contele Apponyi: Dacă acusarea, pe care ni-o aduce onoratul ministru de justiţie, se referă la epoca, în care aveam onoarea a-’l număra şi pe d-sa în rîndurile noastre, nu cred că trebue din parte-mi să o resping (aprobări în stânga), căci răspunderea pentru cele întâmplate atunci o are şi d-sa, şi apărarea noastră las să o facă tot d-sa (aprobări în stânga). Sper să facă aceasta cu acelaşi simţământ de solidaritate, cu care a grăbit în apărarea cabinetului cu ocazia discuţiunii reformei administrative (ilaritate în stânga). Dacă însă acusaţia se referă la cele întâmplate după ce onorabilul ministru de justiţie a părăsit rîndurile noastre, primesc să mă apăr de acusaţie, şi îndrăsnesc să afirm, că d-sa poate acusa, dar a dovedi nu poate cu nimic (apobâri în stânga, mişcări în dreapta). Politica ce am urmat-o noi, ceşti de pe aceste bănci, politica al cărei luptător am fost, totdeauna a avut ca principiu fundamental a face să se întrupeze ideile naţionale maghiare (aprobări sgomotoase în stânga). Eare sistemul, calea pe care am purces pentru realizarea acestui lucru, a fost libertatea politică individuală, sistemul politic al liberalismului nefalsificat. Politica ungurească nici nu poate fi alta decât politică liberală. Această politică n’a fost în partidul acesta radicală, dupăcum n'a fost nici reacţionară, am stat şi stăm şi atji pe temeiul învoirii lui» 1007 am luptat pentru susţinerea acestei legi, dar’ nu pentru schimbarea ei, dar’ în acelaşi timp am cerut realisarea cuceririlor naţionale care sânt cuprinse în lege, dar’ nu sânt încă traduse în fapte. Din această cauză, domnii mei, a fost luptă de cele mai multe ori între noi şi d-voastre. în legea dela 1867 e scris, că ehertuelile întreţinerii Curţii nu sânt comune, din ceea ce resultă, că nici comunitatea întreţinerii Curţii nu se cuprinde între principiile legii de atunci. Dacă aşa stau lucrurile, ei bine, noi pretindem ca şi în privinţa întreţinerii Curţii idea de stat naţional de sine stătător să fie respectată (aprobări în stânga). Cerem aceasta pe basa legii de la IS67 (aprobări în stânga). Am pretins aceasta când cu ocazia proiectului de lege militar, am arătat dorințele noastre într’un proiect separat, însemnând cu precisiune acel minimum, care e necesar ca armata comună se fie în adevăr comună, ca în partea maghiară a ei să ajungă la expresiune idea de stat maghiară. Din acest punct de vedere am pretins totdeauna ca să se introducă pe toate liniile instrucţia militară ungurească, să se ţină socoteală de legile care nu sânt abrogate şi care scriu, ca autorităţile militare ale regimentelor maghiare să corespondeze în limba maghiară cu autorităţile civile (vii aprobării în stânga şi stânga extremă). Pe această basă am cerut să se păstreze intact caracterul maghiar al honvezilor. De aceea am desaprobat politica domnului ministru de honvefji, care a umplut cadrele honvezilor cu ofițeri luaţi din armata comună (aprobări în stânga), de aceea am desaprobat şi desaprobăm călcarea adusă legilor şi ofensa adusă simţământului naţional de a nu se respecta culorile naţionale, lucru care s-a întâmplat sub guvernarea domnului ministru actual de honverb. Am pretins, ca în instituţiunile comune să ajungă la expresie Ungaria ca stat de sine stătător. Acesta e cuprinsul politicei noastre naţionale privitoare la afacerile externe. Acelaşi spirit, aceeaşi tendenţă ne conduce şi în ceea ce priveste afacerile interne, unde asemeni ne propunem a loia o direcţie naţională politicei noastre. Aceasta nu va să zică însă o direcţie jignitoare pentru cetăţenii de naţionalitate nemaghiară, pentru că punctul nostru de plecare este idea de stat unitar maghiar, ai cărui cetăţeni au aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii (vii aprobări în stânga). Limba maghiară formează legătura intelectuală cea mai indispensabilă între toţi cetăţenii Ungariei (vii aprobări în stânga şi stânga extremă). Nu voim să forţăm însă pe nimeni s-o înveţe, ne ţinem însă de o datorie a înlesni oricui însuşirea limbii maghiare (aprobări în stânga). Vorbind apoi despre reforma legii administrative arată, că trebue să se dee expresie deopotrivă atât voinţei regelui, cât şi a naţiunii. Nu trebue, zice oratorul, să se formeze zid între rege şi popor de către o clasă de politicieni, care se crede indispensabilă pentru ţeară (lungi aplause în stânga), care având la spatele ei întreg aparatul funcţionarilor. zice: L’etat c’est moi! Pe acest teren nu cred să ne întâlnim. Este o încercare pe biuroul camerei, şi acesta este proiectul de refrmă a Curiei. Deveni-va însă acest proiect lege în sesiunea actuală ? (Strigăte în stânga : Niciodată! Mişcare şi sgomot în dreapta.) Eu fac cu oricine rămăşag, că nu va deveni lege amintitul proiect. Aceasta este programa partidei noastre. Sânt deci neîntemeiete afirmările, că am trece printr’o schimbare. A fost, da, a fost vorba, mai ales în cluburile provinciale ale amicilor noştri, ba şi aici în capitală, ca acest partid să fie un astfel de nume, care să