Tribuna, octombrie 1891 (Anul 8, nr. 218-242)

1891-10-09 / nr. 225

Anul VIII niiiTa—W1 fiBiirwMiHi-rirrwrrr i Hin ABONAMENTELE Pentru Siblin: tună 85 er., »/« an 2 fl. 50 er., »/» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/* an 3 fl. 50 er., l/« an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '« an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac uium­i plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Mercmi 9/21 Octomvrie 1891 Nr. 225 INSERŢIUNILE Un şir­ garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia fi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu l­a Octomvrie v. 1891 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimii, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­riţi! dela făşiile, în care li­ s’a trimis­­ziarul pănă acuma. Administraţi­unea ziarului „T­ribun­a“. Exces de zel. Sânt oameni, care fac exces de zel. Se zicge despre ei, că sânt mai catolici decât Papa. Întocmai însă cum letargia este condamnabilă, tot aşa şi excesul de zel duce adesea la rău sfîrşit. De aceea pentru noi Românii e o adevărată feri­cire, că nu prea ne rupem aşa tare după nimic ; nu prea facem exces de zel, oar’ când facem, de cele mai multe­ ori am apucat calea cea strîlubă. Probă­zânt cele două scrii ce ne vin despre excesul de zel al unor Ro­mâni din Arad şi Sătmar. La Arad reuniunea de învăţători română a luat parte prin delegaţi la adunarea generală a reuniunii învăţăto­rilor maghiari ţinută la Ghioroc. Ear’ cât despre spirea din Sătmar, iată-o cum e scrisă în „Gazeta tran­­silvaniei“ : „La 16 (4) Octomvrie­ a. c. s’a scvârfit sfinţirea bisericii renoite din Porcealma prin protopopul loan Darabant, pe lângă asis­tenţa preoţimii tractuale. Şi după­ ce proto­popul Sătmarului este un şovinist pronunţat, toată solemnitatea a decurs în limba maghiară, încât de nu vedeai crucea pe turnul bisericii, cugetai că te afli la adu­narea societăţii széchenyi­ana, car’ nu la sfinţirea unei biserici românesci“. Faptele aceste două sânt mult mai grave decât s’ar pâră. Tocmai din această causă nu ne este îngăduit să trecem peste ele cu uşurinţă, să le în­registrăm numai cu mâhnire, ci trebue inferaţi autorii lor cu stigmatul pe care îl merită un om ce-­şi necinsteşte neamul. Ne plângem mereu, că guvern şi societate maghiară fac vidnic siluiri pen­tru a ne maghiariza, pentru a sădi prin­tre noi „spiritul patriotic“ în înţeles unguresc. Şi plângerile noastre sânt legitime, întocmai după­ cum sânt evidente căl­cările de legi şi îndrăsneala protivni­­cilor noştri, întrebăm însă: Mai avă-vom oare noi dreptul să ne plângem cu atâta os­­tentaţiune, când bărbaţi de şcoală şi bi­serică ai noştri fac exces de zel în fa­vorul şoviniştilor şi în detrimentul aşe­­­zămintelor noastre culturale, ai căror păzitori sânt? Evident că nu, evident că ase­menea fapte sânt o ruşine pentru nea­mul nostru, că ele în acelaşi timp sânt cele mai tari arme în mânile Unguri­lor. Nu trebue pentru dovedirea aces­tui lucru decât să cetim scrisele foilor unguresci, laudele ce ele aduc celor rătăciţi, bucuria cu care ele strigă în cor: „Iată, vedeţi, Românii, massa po­porului, representată prin preoţi şi în­văţători, vin ei de voea lor şi cu drag s­ă se încălzească la razele „binefăcă­toare“ ale culturii unguresci. Numai foile lor politice agită şi se frământă contra noastră! “ . . Evident, că dacă s’ar înmulţi ase­menea reprobabile fapte, lupta noastră ar slăbi în efecte, s’ar zădărnici chiar, şi ar fi revoltător, ar fi trist ca câţiva rătăciţi să strice unei cause, care nu este a noastră numai, cei­ ce luptăm prin presă, dar’ este a tuturor Românilor, căci poporul nostru întreg ar suferi, ar fi ameninţat de potopul unguresc, când faptele celor dela Arad şi Sătmar n’ar indigna pe toţi Românii cu iubire pentru naţionalitatea lor. De aceea nu ne stim îndestul mila, şi condamna în acelaşi timp, a­cum părintele Moi se Bocşan, in­spector şcolar al tractului Aradului, şi ginerele seu dl T. C e o n t e a, preşedinte al reuniunii învăţătorilor, nu s’au gân­dit ce fac, la răul ce-’l căşunează cau­­sei române când într’un mod oficial deleagă doi învăţători să presente reu­niunea română la adunarea celei un­guresci. Dar’ bine, nici acum luminăţiile lor nu s’au convins, că alta e chemarea învăţătorilor români, şi altul este idea­lul celor maghiari? ... Cei români tre­bue să stee pasă, se stee mereu trezi pentru apărarea limbii naţionale, car’ cei maghiari dimpotrivă, cauta a găsi mijlocul, prin care îi nimicească în noi mai cu grabă conscienţa naţională . . . Nu stiu oare luminăţiile lor, părintele Bocşan şi dl Ceontea, că nu mai de­parte decât astăvară, reuniunea de în­văţători maghiari din Timişoara s’a constituit tatr’un fel de Kultur-egylet, într’un fiel de soerita­te de maghiarisare ? . . . Ori cred luminăţiile lor, că învăţă­torii maghiari dim comitatul Aradului sânt mai puţin to­i mişti, car’ foile din Arad mai puţin proaste, ca să nu ex­ploateze această faptă a d-niilor lor în favorul maghiarimii. Da,r, înainte de a se deschide adunarea reuniunii învăţătorilor maghiari au­ c­eh f° ce d’acolo au Lăudat reuniunea română pentru­ că se fuce a se scălda în apele unguresci . . . Telegrafic ar fi trebuit să recheme pe cei doi învăţători delegaţi, dacă luminiţiile lor vreau înţelepciunea poporului, care (fire­­sc soli, că atunci când te laudă profira­icul tău, ai făcut o prostie mare. Bine. Înţelegem, ca locuind în con­tact cu Ungurii, unii dintre fraţii noş­tri, să trăească în oare­care relaţi­uni de prietenie cu ei. Mai natural ni­ se pare însă, ca tocmai aceia dintre Ro­mâni, care locuesc între Unguri, să-­şi dee mai bine semna de interrţiunile ce aceştia hrănesc faţă cu noi, şi când e vorba de vre-o acţiune publică, care nu privesce numai pe vre-o câteva persoane, ei un corp întreg din socie­tatea română, fraţii noştri să fie mai precauţi. Ne place a crede, că după lau­dele ce li-au adresat foile unguresci, conducetorii re­un­­inii de invăţittori română din Arad îşi vor fi recunoscut greşeala ce au comis şi se vor păzi pe viitor de a se mai da coadă de topor în mânile Ungurilor. Cât despre caşul raportat de con­fraţii noştri din Braşov, el este atât de monstruos, încât nu găsim un destul de aspre cuvinte pentru a vesceji pe au­torul lui. Faptul fiind şi anticanonic, ne aşteptăm, ca forurile bisericesci com­petente să facă cele necesare, pentru­ ca păcătosul să-­şi fee răsplata. FOIŢA „TRIBUNEI Toamna. Incepe-a bata vânt de Mează-noapte; îngălbinesce frunza de pe ramuri. Ca nisce valuri trec, se duc departe A pasărilor călătoare neamuri. Se coace poama; strugurii îndoaie Sub greutatea lor viţa de vie, — Şi nucii ramurile-’şi încovoaie, Pe când câmpia ’ntinsă e pustie. Ca să 'ntrerupă cursul grelei linişti Paraele şoptesc: — în zare focul încet cuprinde galbinele mirişti, Şi ’n urma lui rămâne negru locul. în suflet simt un gol, șoptesc un nume. Ca frunza sboară ultima credință .... Durerea 'mi-a fost partea mea pe lume. Voesc s’o uit, — dar­ vai! cu neputință ! loan N. Roman. Valurile primăverii. Roman de Ivan Turghenev. (Urmare.) Sanin găsi că e necesar să-’l mai în­­curagieze, și de aceea îi zise foarte ni­merit : — Dar’ unde 'ţi-a perit curagiul, signor Cipatolla? Unde 'ţi-e — il antico valori Signor Cippatola se sculă în sus, îşi lungi gâtul, şi încreţind din sprîncene, zise: — 1l antico valori Non e ancora spento — (n’a perit încă) il antico valor. Şi apoi luându-’şi o posiţie maiestoasă, începu a vorbi despre vieaţa lui din trecut, despre operă şi faimosul tenorist Garcia, aşa că pe când ajunseră la Hanau, bătrânul pă­rea a fi reîntinerit. XXII. Mica pădure, unde trebuia să se dee duelul, era la jumătate oară de Hanau. Sanin şi Pantaleone, după­ cum şi spuse ace­sta din urmă, ajunseră cei dintâiu pe teren. Trăsura se opri la marginea pădurii, car’ ei se îndreptară înspre desiș, unde căutară un loc umbros. Au așteptat aproape o oară pănă să vină ceialalți. Acest timp de așteptare n’a fost tocmai neplăcut pentru Sanin. Umbla încoace și încolo pe potecă, asculta cântecul pasărilor, privia fluturii cum sboară și făcea ce fac doctorii în asemenea ocasiuni: nu se gân­dia la nimic. Nu se adânci în gândiri decât o singură dată, când dete peste un teiu tânăr, rupt, probabil de furtuna care a trecut peste pădure ieri . . . Stejarul se apropia de peire­­ . . frunzele începeau să îngălbinească. „Ce-i asta ? alegoria propriei mele vieţi ?“ . . . se gândia trist Sanin. Dar, în acelaşi moment a şi început să fluiere vesel, sări peste teiul rupt şi continuă plimbarea prin pădure. Pantaleone era cu totul altmintreli dis­pus : mormăia, gemea, înjura pe Nemți, își scărpina când spatele, când genunchiul, iri­tat cum era, începu să casce chiar, cu care ocasie fața lui luă o expresie grozav de ca­raghioasă. Privindu-­l, Sanin abea se putu reține să nu rîdă. în fine se auz­i sgomot de căruță. — Au sosit, zise Pantaleone. Se sculă în acelaşi timp, se puse în poziție de mar­tor, încercând a-­şi stăpâni tremurul de care fu cuprins. — Er, 4*8e, dimineața asta e cam răcoare . . . Iarba era acoperită de rouă, dar’ căldura solară din afară de pădure începuse să pătrundă și printre arbori. Cei doi oficeri apărură în curând sub arbori, însoţiţi de un om mic, gros, flegma­tic, cu o faţă aproape adormită: acesta era doctorul regimentului. înt­r’o mână ţinea un vas cu apă, car’ într’alta cutia cu aparatele chirurgicale; trebue să se aştepte omul la toate! Se vede că era obicinuit cu asemeni excursiuni, care erau isvorul principal al ve­niturilor sale: primia câte opt galbini pentru asistența sa la fiecare duel. Domnul Richter aducea cutia cu pistoale, car’ dl Dönhoff se juca cu un bastonaș. — Pantaleone, dacă s’ar întâmpla să cad, toate­’s cu putinţă, caută în buzunar la mine, vei găsi o hârtie, în ea este un tran­dafir. îl vei da Gemmei. Ai auz­it? îmi pro­­miţi? întrebă Sanin. Bătrânul îl privi trist şi dete din cap afirmativ. D-teu scie, dacă a înţeles rugă­­mintele lui Sanin. Combatanţii şi martorii se salutară, după­­cum e obiceiul. Numai doctorul rămase ne­mişcat, nu-­şi mişca nici măcar sprîncenele, ci căscând plictisit, se aşeză pe iarbă, ca­ şi­­când ar fi vrut să spună: „Aceste salutări nu întră în ocupaţiunea mea!“ Dl Richter lăsă pe dl Cippatola să aleagă locul. Dl Cip­patola zise însă cu greu („păretele“ care în­cepea să se surpe): „Arangiază d-ta totul, eu o să privesc numai“ . . . D) Richter începu îndată să facă cele necesare. Dete în apropiere peste un loc foarte bun, un loc acoperit cu flori. Măsură distanţa, însemnă cu două beţişoare tăiate de curând locul fiecărui duelist, scoase pistoalele, se aşeză jos să le umple, cu un cuvânt lucra atât de zelos şi de repede, încât tot mereu trebuia să-­şi scoată batista şi să se şteargă de înăduşeli. Dimpotrivă Pantaleone, care-’i urmăria ori­ce mişcare, părea a fi cuprins de o frică, încât părea că-­i clănţenesc dinţii în gură. în tot acest interval cei doi combatanţi­­ stăteau la o parte, făcând­u-­ţi impresia a doi­­ şcolari, care au primit de la învăţătorii lor să înveţe câte o poesie. Momentul decisiv sosi. „Fiecare pune mâna pe pistol. . Acum dl Richter observă dlui Panta­leone, că fiind el martorul cel mai în vârstă, înainte de a striga fatalul „unu, doi . . . trei“, e dator, conform regulelor duelului, să încerce a împăca pe clienţi, cu toate­ că asemenea în­cercări n’au nici­odată resultat, şi se fac numai pentru a da probă de imparţialitate a marto­rilor și pentru a se descărca de prea marea răspundere. Pantaleono, care se retrase deja în do­sul unei tufe, de unde nu vedea ipe protiv­­nicul lui Sanin, la început nu înțelegea ni­mica din vorbele dlui Richter, pentru­ că acesta vorbia cam pe nas, — deodată se re­culese însă, se scutură tare, făcu înainte câțiva pași, și bătându-se nervos cu pumnii în piept strigă amestecat în toate limbile: „A la la la ... Che bestialita ! Deux zeu n’ommes comme ga que si battono — per­che ? Avolate casa! “ — Nu mă împac, strigă repede Sanin. — Nici eu, adăugă protivnicul seu. — Atunci strigă: unu doi . . . trei, zise dl Richter lui Pantaleone. Acesta se ascunse repede ear’ în dosul trufei, se făcu­ acolo ghem, îşi închise ochii, şi întorcându-’şi capul strigă din răsputeri şi spăriat: „Una . . . due . . . e tre!“ Sanin trase, cel dintâiu, şi­­ greşi. Glonţul întră într’un arbore. Imediat după el Partidul maghiar naţional. Am atras atenţiunea lectorilor noş­tri asupra discursului, pe care contele Apponyi ’l-a ţinut în camera ma­ghiară cu ocasiunea discuţiunii asupra afacerii cu indemnity, discurs prin care anunţă lupta aspră contra guvernului, prin care atacă mai ales pe ministrul de justiţie şi-­şi desfăşoară programul partidei noue, „liberal naţionale“ ce voe­­sce să înfiinţeze. Dăm azi acea parte a discursului seu, care ni­ se pare mai importantă, partea a doua, căci în prima parte po­­lemisează pur şi simplu cu răspunsul ce guvernul a dat discursului lui Beö­thy Ákos, care vorbise mai înainte. Contele Apponyi: Dacă acusarea, pe care ni-o aduce onoratul ministru de justiţie, se referă la epoca, în care aveam onoarea a-’l număra şi pe d-sa în rîndurile noastre, nu cred că trebue din parte-­mi să o resping (aprobări în stânga), căci răspunderea pentru cele întâmplate atunci o are şi d-sa, şi apă­rarea noastră las să o facă tot d-sa (apro­bări în stânga). Sper să facă aceasta cu ace­laşi simţământ de solidaritate, cu care a gră­bit în apărarea cabinetului cu ocazia discu­ţiunii reformei administrative (ilaritate în stânga). Dacă însă acusaţia se referă la cele întâmplate după­ ce onorabilul ministru de jus­tiţie a părăsit rîndurile noastre, primesc să mă apăr de acusaţie, şi îndrăsnesc să afirm, că d-sa poate acusa, dar a dovedi nu poate cu nimic (ap­obâri în stânga, mişcări în dreapta). Politica ce am urmat-o noi, ceşti de pe aceste bănci, politica al cărei luptător am fost, totdeauna a avut ca principiu fundamental a face să se întrupeze ideile naţionale maghiare (apro­bări sgomotoase în stânga). Eare sistemul, calea pe care am purces pentru realizarea acestui lucru, a fost libertatea politică indi­viduală, sistemul politic al liberalismului ne­falsificat. Politica ungurească nici nu poate fi alta decât politică liberală. Această poli­tică n’a fost în partidul acesta radicală, după­­cum n'a fost nici reacţionară, am stat şi stăm şi atji pe temeiul învoirii lui» 1007 am luptat pentru susţinerea acestei legi, dar’ nu pentru schimbarea ei, dar’ în acelaşi timp am cerut realisarea cuceririlor naţionale care sânt cuprinse în lege, dar’ nu sânt încă traduse în fapte. Din această cauză, domnii mei, a fost luptă de cele mai multe­ ori între noi şi d-voastre. în legea dela 1867 e scris, că ehert­u­­elile întreţinerii Curţii nu sânt co­mune, din ceea­ ce resultă, că nici comunita­tea întreţinerii Curţii nu se cuprinde între principiile legii de atunci. Dacă aşa stau lu­crurile, ei bine, noi pretindem ca şi în pri­vinţa întreţinerii Curţii idea de stat na­ţional de sine stătător să fie respectată (aprobări în stânga). Cerem aceasta pe basa legii de la IS67 (aprobări în stânga). Am pretins aceasta când cu ocazia proiectului de lege militar, am arătat dorințele noastre într’un proiect separat, însemnând cu precisiune acel minimum, care e necesar ca armata co­mună se fie în adevăr comună, ca în partea maghiară a ei să ajungă la expresiune idea de stat maghiară. Din acest punct de vedere am pretins totdeauna ca să se intro­ducă pe toate liniile instrucţia militară ungurească, să se ţină soco­teală de legile care nu sânt abrogate şi care scriu, ca autorităţile militare ale regimentelor maghiare să corespondeze în limba maghiară cu autorităţile civile (vii aprobării în stânga şi stânga extremă). Pe această basă am cerut să se păstreze intact caracterul maghiar al honvezilor. De aceea am desaprobat politica domnului ministru de honvefji, care a um­plut cadrele honvezilor cu ofițeri luaţi din armata comună (aprobări în stânga), de aceea am desaprobat şi desaprobăm căl­carea adusă legilor şi ofensa adusă sim­ţământului naţional de a nu se respecta cu­lorile naţionale, lucru care s-a întâmplat sub guvernarea domnului ministru actual de hon­­verb. Am pretins, ca în instituţiunile comune să ajungă la expresie Ungaria ca stat de sine stătător. Acesta e cuprinsul politicei noastre naţionale privitoare la afacerile externe. Acelaşi spirit, aceeaşi tendenţă ne con­duce şi în ceea­ ce priveste afacerile interne, unde asemeni ne propunem a loia o direcţie naţională politicei noastre. Aceasta nu va să zică însă o direcţie jignitoare pentru cetăţenii de naţionalitate nemaghiară, pentru­ că punc­tul nostru de plecare este idea de stat uni­tar maghiar, ai cărui cetăţeni au aceleaşi drep­turi şi aceleaşi datorii (vii aprobări în stânga). Limba maghiară formează legătura intelec­tuală cea mai indispensabilă între toţi cetăţenii Ungariei (vii aprobări în stânga şi stânga extremă). Nu voim să forţăm însă pe nimeni s-o înveţe, ne ţinem însă de o da­torie a înlesni ori­cui însuşirea limbii maghiare (aprobări în stânga). Vorbind apoi despre reforma legii administrative arată, că trebue să se dee expresie deopotrivă atât voinţei re­gelui, cât şi a naţiunii. Nu trebue, zice oratorul, să se formeze zid între rege şi popor de către o clasă de politicieni, care se crede indispensabilă pentru ţeară (lungi aplause în stânga), care având la spatele ei întreg aparatul funcţionarilor. zice: L’etat c’est moi! Pe acest teren nu cred să ne întâlnim. Este o încercare pe biuroul camerei, şi acesta este proiectul de ref­rmă a Curiei. Deveni-va însă acest proiect lege în sesiunea actuală ? (Strigăte în stânga : Nici­odată! Mişcare şi sgomot în dreapta.) Eu fac cu ori­cine rămăşag, că nu va deveni lege amintitul proiect. Aceasta este programa partidei noastre. Sânt deci neîntemeiete afirmările, că am trece printr’o schimbare. A fost, da, a fost vorba, mai ales în cluburile provinciale ale amicilor noştri, ba şi aici în capitală, ca acest par­tid să fie un astfel de nume, care să

Next