Tribuna, mai 1893 (Anul 10, nr. 96-118)

1893-05-23 / nr. 112

Anul X Nr. 112 Sibiiu, Dumnecă 23 Marn (4 Iunie) 1893 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/­ an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai m­ult. .Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fi. 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: Vi an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătimdu-se înainte.TRIRfiMă Îl JL111_JP | Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr, a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenum­eră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Lupulescu, secretarul Ligei. Strada Nouă nr. 2. Epistole nefrancate se refusă.­­ Manuscripte nu se înapoiază. Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.­n „Allgemeine Zeitung“ (din 30 Maiu) din München publică următorul articol, care în situaţia de astăzi are o deosebită importanţă: Mişcarea naţionalităţilor în Ungaria­ Mişcarea între naţionalităţile ne­maghiare ale Ungariei negreşit că în lunile din urmă a devenit mai întinsă şi mai intensivă, deşi în faptă nu s’a poticnit nici­odată. Dacă amicii şi apo­logeţii ministrului-president de odini­oară Coloman Tisza, care a condus gu­vernul 15 ani, afirmă că ar fi îmbrân­cit şi înfrânat „hidra naţionalităţilor“, hotărît că această afirmaţiune nu co­­respunde adevărului. Adevărat că Tisza şi fişpanii sei „energici“, prin măsuri draconice ce a scos din dieta ţerii pe re­­presentanţii naţionalităţilor şi a cercat să înăbuşească afară în popor ori­ce manifestare a firii naţionale şi vieţii ne­maghiarilor ; dar d­efectul a fost numai acela, că mişcarea a mers dela supra­faţă spre adâncime şi a prins rădăcini cu atât mai puternice. Când apoi pre­siunea silnică din afară s’a domolit şi în parte s’a înlăturat prin o procedere mai dreaptă faţă cu naţionalităţile sub ministrul-president contele Iuliu Sza­­páry, abia atunci au eşit la iveală ur­mările „energicelor“ măsuri şi şoviniştii au început acum să se vaere şi să se plângă că la hidra naţionalităţilor şi-ar fi crescut din nou capetele. Ministrul-preşident actual, Dr. Ale­xandru Wekerle, în vorbirea sa de Anul­ Nou a numit această mişcare a naţio­nalităţilor drept „reacţie nemotivată şi neîndreptăţită a întăririi ideii maghiare de stat“. Aceasta este recunoaşterea unui fapt­ în lumină nepotrivită. Naţio­nalităţile Ungariei nu au nimic în con­tră, ca patria ungară comună să fie un stat puternic şi plin de vieaţă; aceasta este tocmai sincera dorinţă şi tendenţă a lor. Aversiunea şi opoziţia lor este însă îndreptată contra creării unui stat naţional-maghiar, în care pe lângă o altă naţionalitate decât cea maghiară nu rămâne loc. Şi deoare­ce înfiinţarea unui atare stat în Ungaria unificat în pri­virea naţională şi a limbii chiar şi în cercurile competente este pusă în frun­tea măsurilor şi dispoziţiilor politice, le­­gislatorice şi administrative şi societa­tea maghiară aco­rdă acestor tendinţe tot sprijinul posibil, fie şi teroristic, na­ţionalităţile se simt ameninţate şi chiar primejduite în existenţa şi viitorul lor, şi astfel mişcarea lor este negreşit „mo­tivată şi îndreptăţită“. Drept martor ne provocăm la actualul ministru de interne, dom­nul Carol Hieronymi, care la 3 No­­emvrie anul trecut, aşadar, 14 zile mai nainte de intrarea sa în mi­nister, a recunoscut în faţa alegătorilor sei, că „Memorandul“ mult combătut al Românilor „cuprinde şi pretensiuni, care ar trebui considerate“. Intre aceste pretensiuni el a numit: revisiunea cen­sului electoral, o împărţire mai echita­­bilă a cercurilor electorale, înlăturarea vechilor neajunsuri sociale dăinuitoare, introducerea unei bune administraţiuni, mai ales şi în direcţia, ca „amploiaţii în ţinuturile româneşti să cunoască limba poporului“, că „afacerile tuturora să se respalve echitabil fără conside­rare la naţionalitate şi că fiecare cetă­ţean, de ori­ce limbă, să se bucure de acelaşi scut“, în sfîrşit, „că fiecine, oare e capabil, să poată găsi funcţiuni de stat fără privire la naţionalitate“. Chiar dacă naţionalităţile nema­ghiare nu ar ave să îndure decât re­lele şi abusurile recunoscute de actua­lul ministru de interne, ar fi îndestul motiv de a se văiera şi jelui şi sufi­cientă dovadă, că mişcarea care merge propăşind între naţionalităţi, nu poate fi numit „nemotivată“ nici „neîndrep­tăţită“ . Dar, această mişcare a primit, în timpul din urmă, din două părţi un nou şi puternic impuls. Unul a pornit din Austria, unde, de când cu avântul junilor Cehi şi în legătură cu el a ju­nilor Slavi şi a „ideii de mare Croaţie“ valurile naţionalismului s’au ridicat din seamă afară, aşa că în efectul lor au trecut graniţele Ungariei şi Croaţiei, înfrăţirile sud-slavice de astăzi pe te­meiul programului fiitoarei Chrnaţii-naţi­i nu sânt decât consecvenţele acelor ten­denţe în scopul reînvierii dreptului ce­hie de stat şi reînfiinţării marelui im­periu al Sf. Wenzel, care ar fi să se întindă peste Carpaţi până la Dunăre. Precum aici Croaţii şi Slovacii sânt in­fluenţaţi naţionaliceşte de cătră Austria, Românii şi în parte Sârbii şi Rutenii stau şi ei sub asemenea influenţe, pe lângă că asupra Românilor şi Sârbilor exercită o puternică influenţă apropierea şi viua comunicaţie cu regatele naţio­naliceşte înrudite. Aceste curente naţionale în creş­tere­­şi-au găsit expresiunea potrivită în întruniri, convorbiri, congrese, resolu­­ţiuni etc. ţinute de conducătorii naţio­nalităţilor sau de clientela acestora. în modul acesta s’a născut, cu încetul „so­lidaritatea naţionalităţilor“ din Austria şi Ungaria, care ar pută să devină fa­tală mai ales pentru Ungaria. Aceasta s’ar pută întâmpla anume atunci, dacă la aceste popoare nemulţumite s’ar alipi şi Nemţii, care astfel ar face causa comună cu ceialalţi nemaghiari. Nici până azi n’au lipsit încercări a atrage pe Nemţii din Ungaria la o aşa st­rînsă legătură cu compatrioţii lor nemaghiari; mai cu seamă Românii îşi dădură silinţă a îndupleca pe Saşii din Ardeal pentru o procedare co­mună în contra maghiarismului cotro­pitor. Asemenea propuneri şi încercări însă întotdeauna au fost respinse cu h­o­­tărîre şi anume: parte din cauza neîn­crederii întemeiate în contra acestei to­vărăşii de luptă ce li­ se oferia, parte crezând şi sperând că şovinismul ma­ghiar trebue privit numai drept o ră­tăcire trecătoare. Saşii cugetau că fac­torii conducători vor trebui să recu­noască în curând că este lucru nu nu­mai nenatural, dar’ şi contrar ori­cărui drept şi ori­cărei legi a voi a închega prin volnicie un stat unitar curat na­ţional dintr’un stat poliglot. Măsurile mai cumpănite luate de cabinetul Sza­­p­á­r­y păreau a justifica această price­pere a lucrurilor de cătră Nemţi. De la căderea cabinetului S z a­­p á r y însă iarăşi a devenit predomni­tor în privinţa aceasta alt curent. Şo­vinismul maghiar se află acum în toiul lui ridicându-­şi fiecare zi capul sus cu mai multă cutezanţă ; pe zi ce merge îşi măreşte pretenţiile, din zi în zi perse­cută fără a ţină socoteală de nimic tot ce nu este maghiar. Şi întru acest scop al naţionalismului pătimaş au fost create şi proiectele politice­ bisericeşti ale gu­vernului. Oamenii care cunosc ţeara şi stă­rile om­ului no­tomul încă nu a­­cva atenţia asupra primejdiilor ce isvoresc din împrejurarea că în Ungaria cestiu­­nile şi interesele confesionale­ bisericeşti se află adese­ori în legătură strînsă şi cu afacerile naţionalităţilor, în aşa mod certele confesionale adese­ori se îm­preună cu cele naţionale, încât ele ar pute să desbine întreagă ţeara în multe tabere vrăjmaşe. Aceasta, durere, s’a şi întâmplat. Destiuţiile de reforme bisericeşti au des­­binat şi disolvat nu numai societatea maghiară, ci ele au dat şi un alt im­bold întru manifestarea mai energică a mişcării naţionalităţilor. Amicii prea zeloşi ai politicei bisericeşti urmate de cabinetul Wekerle au pus prea de timpuriu în vileag, că reformele cu pri­cină nu sânt într’atâta cerinţe ale libe­ralismului sau ale suveranităţii statului, sau în sfîrşit o necesitate a societăţii ungare, pe cât ele cu mult mai mult nu sânt altceva decât un nou şi pu­ternic mijloc pe calea maghiarizării com­plete a statului. Această opiniune se propagă în fiecare zi pretutindenea prin graiu viu şi prin scris; nu e deci mi­rare dacă naţionalităţile au devenit cu băgare de seamă. Apoi însuşi unul din adversarii reformelor bisericeşti, depu­tatul conte Szapáry Gyula a zis-o verde în parlament: „In faţa acestor reforme naţionalităţile vor spune: „în vieaţa publică ni-aţi luat limba, acuma voiţi să ne despoiaţi şi de religiunea noastră (naţională)““. Aşadar, vedem că pe rînd Sl­o­­vacii, Românii şi Sârbii ţin adu­nări foarte numeros cercetate, în care ei ridică protest contra reformelor plă­nuite de guvern. In aceeaşi vreme ceea­ ce este caracteristic în mişcările acelea, adunările se folosesc de acest prilegiu spre a cere ca legea naţionali­tăţilor din 1868 să fie respectată de autorităţi. Această cerere accentuată cu stă­ruinţă chiar şi de „blânzii, pacinicii Slovaci“, deşteaptă mănia deosebită în cercurile maghiare, unde cu violenţă mereu crescândă se strigă după poliţie şi întru aplicarea de măsuri extraordi­nare, între altele comitatul Pojon s’a blamat într’atâta, încât a cerut „ocro­tirea“ guvernului şi legislativei în contra violentării de cătră panslavişti“. Acea­sta este pur şi simplu lucru de rîs, do­vedeşte conştienţa rea. Slovacul adecă nu voeşte a pricepe, de ce oare folo­sirea şi cultivarea limbii sale materne strămoşeşti să formeze o faptă „nepa­­triotică“, ba chiar de „tradare de pa­trie“. Coardele prea tare Întinse ame­ninţS api o iMiprt A r«-Minucil eşti destul de puternic la iveală şi la un alt popor mult răbdător din U­n­­garia, adecă la Nemţi. Câte şi câte nu le-au îndurat aceştia cu răbdare! In oraşele fondate şi locuite în mare parte de ei, limba germană a fost isgonită din administraţia comunală, li­ s’au luat şcoa­­lele, li­ s’au închis teatrele, tablele cu firme nemţeşti sânt batjocorite şi mur­dărite, limba lor comercială ocărită, ba chiar şi din biserici şi cult să dă afară tot ce e nemţesc. Dar’ acest din urmă fapt pare în sfîrşit că a scos din răb­dare pe Nemţi; în fine şi la ei s’a năs­cut reacţia. în Budapesta preoţii au avut deja prileju să observe că suprimarea predicelor şi cântărilor nemţeşti deşteaptă în poporaţie nemulţumire ce creşte din zi în zi şi au cerut ca interzicerea ne­chibzuită să fie domolită. Spiritul ace­sta de nemulţumire se manifestă şi în pri­vinţa şcoalei desnaţionalisate a lor. Cestiunile de reforme politice­ bise­­riceşti, care au să slujască întru gră­birea maghiarisării, au deşteptat bine înţeles şi la Saşii din Ardeal din nou neîncredere; dacă chiar din punctul de vedere bisericesc cu chiu cu vai s’ar împăca cu reformele, totuşi din acela al dreptului în vigoare, din interes na­ţional trebue să le opună împotrivire energică. Astfel dar’ vedem pe toate naţio­nalităţile nemaghiare din Ungaria în agitare crescândă întru respingerea ma­ghiarismului cotropitor şi apărarea şi păstrarea propriei lor individualităţi na­ţionale; dorinţa şi inştinţele de a se uni strîns laolaltă, de a face trup so­lidaritatea şi comunitatea în acţiune a naţionalităţilor ese la suprafaţă în mod tot mai mult bătător la ochi. Cu rea­­lizarea acestor instinţe desvoltarea ces­­tiunii naţionalităţilor începe a întră în­­tr’o nouă faşă. FOIŢA „TRIBUNEI". Stinge focul până când arde su­d spuză-De Contele I.co Tonitor. (Urmare şi fine.) Toată noaptea a ars. Ivan sta lângă curte, se uita la flăcări şi repetă totdeauna: „Ce este asta? fraţilor! Eu nu trebuiam decât se smulg paiele din streşină şi să le calc cu picioarele“. După­ ce a urlat coperişul, se vîrî în casă, apucă o grindă aprinsă şi o scoase afar­ă din foc. Femeile se încercară să-’l oprească, el însă se vîrî ear’ în casă. Cuprins de ameţeli se clătină şi căzu jos. Ficiorul lui mai bătrân se vîrî după el şi îl trase afară. Barba, perul şi hainele ’i­ s’au aprins, şi­­şi-a stricat o mână. El nu simţi arsura. De supărare îşi perdu mintea, ziseră oamenii. Cu timpul se potoli focul, Ivan însă sta tot pe acolo şi zise numai: „Ce este asta? fraţilor! Eu nu trebu­iam decât să smulg paiele din streşină şi să le calc cu picioarele“. Dimineaţa veni firul starostelui la el. „Unchiule Ivane, tatăl tău e pe moarte, m’a trimis să te chem, ca să-’şi iee rămas bun de la tine“. Ivan ’şi-a uitat şi de tatăl seu, şi nu înţelese ce ’i­ s’a zis. „Ce tată?“ întrebă el „Cine mă strigă?“ „Ca să-’şi iee rămas bun, te strigă. El zace pe moarte în casa noastră. Vino unchiule, Ivane“. Abia acum înţelese Ivan şi merse după fiiul starostelui Pe când fu bătrânul scos din casă, fu tare vătămat de foc. El a fost dus la sta­roste în alt sat. Când veni Ivan la tatăl seu, erau în casă numai femeia starostelui şi după cuptor copiii. Ceialalţi se duseră la locul unde a ars. Bătrânul zăcea pe bancă, cu o luminare în mână, şi privia spre uşe. Când văzu că întră firul lui în casă, se mişcă puţin. Ivan păşi la el. „Vanjacica“, începu el, „nu ţi-am spus? Cine este urzitorul focului?“ „El, tată, el. Eu ’l-am prins cu fapta în mână, înaintea mea a pus foc sub stre­şină. Eu nu trebuiam decât să smulg sno­pul aprins, şi să-­l calc cu picioarele — şi nu s’ar fi întâmplat nimic“. „Moartea mea s’a apropiat, Ivane, şi şi tu vei muri. Spune-’mi mie: al cui este pă­catul?“ Ivan se uită la tatăl seu şi tăcu, nu putui scoate nici o vorbă din gură. „Spune înaintea lui Dumnezeu al cui e păcatul? Ce ’ţi-am zis eu ţie?“ Ivan îşi veni în fire, el pricepu totul. El căzu în genunchi înaintea tatălui seu, plânse şi zise: „Tată, iartă-’mi mie pentru Dumnezeu, vinovat sânt înaintea ta şi înaintea lui Dum­nezeu“. Bătrânul luă luminarea în mâna stângă şi cu cea dreaptă voi a-’şi face cruce, dar’ nu o putîi aduce la frunte şi sta pe loc. „Dumnezeu cu tine ! Dumnezeu cu tine !“ mormăi bătrânul şi se uita la Ivan. „Vanjca, o Vanjca!“ „Ce tată?“ „Ce este de făcut?“ Ivan încă tot plângea. „Eu nu ştiu, tată, cum vom trăi de aici înainte“. Bătrânul închise ochii, cu buzele mai mişcă, ca­ şi­ când ar voi se prindă cui’ar, des­chise ear’ ochii şi zise: „Voi veţi scăpa şi de asta. Dacă trăiţi cu Dumnezeu, veţi scăpa de năcaz“. El tăcui, zimbi şi zise mai de­parte: „Tu nu trebue se spui la nime, Wanjca, cine ’ţi-a dat focul. Acopere păcatul străin şi Dumnezeu îţi va ierta îndoit“. Şi bătrânul prinse luminarea cu amân­două mânile, oftă, se întinse şi muri. * * * Ivan nu spuse la nime că Gavrilă a dat foc, şi nime nu aflase din ce s’a născut focul i ura lui faţă cu Gavrilă a încetat cu totul. Gravrilă nu se putu­ mira îndestul, că Ivan nu face vorbă; la început avea frică, dar’ cu încetul se dedase cu el. După­ ce a încetat cearta între bărbaţi, şi ceialalţi membri ai familiei începură a se suferi. Pe când îşi edificau din nou caşi, trăiau laolaltă tot într’o curte. Căsile nu ’şi­ le mai zidiau aşa aproape­­ una de ceealaltă, dar’ totuşi Ivan şi Gavrilă­­ rămaseră vecini ca mai nainte. Şi ca vecinii, cum trăiau odinioară be­­trânii, trăiau ei laolaltă. Ivan Cherbacov îşi aduse aminte de cuvintele bătrânului: focul trebue stîns până când arde sub spuză; îi face cineva ceva rău, el nu-’Şî res­­bună, ci se încearcă a face pace; vorbeşte cineva de el de rău, el nu-­i răspunde tot rău, ci se încearcă al învăţa se vorbească bine. Aşa făcură şi copiii şi femeile. Şi Ivan Ceherbacov se ridică din năcaz şi averea lui Incepu a creşte. Avrig, 14 Octomvrie 1892. I. Cândea. O păcâliturâ­ — Din franţuzeşte. — De Fulgerul. Baronul X. era nefericit. Baronesa, soţia lui, o femeie blondă, cu ochi azuri, a căror coloare părea că e împrumutată din cer, ade­se­ori îşi uita de ceea­ ce a jurat bărbatului ei înaintea sfântului altar. Baronul îşi iubia nevasta,, o iubia într’atâta, încât pentru a nu se apropia vre­ un nor de furtună peste ei, care ar turbura fericirea lui mai mult, ascun­­zându-’şi frumoasa baronesă razele ei fermecă­toare şi zimbetul ei încântător, privia cu ochi­i închişi toate excesele infidentei sale soţii. I Intr’un mod numai îi plăcea a-’şi răsbuna asu­pra amăgitorilor sei, a-’i provoca la satisfacere cavalerească și a-’i omorî. Odată însă, în inima a multor iubitoare a baronesei amoroase se alină vântul turbat al amorului. Jalusul ei bărbat observa acestea din acea împrejurare, că de un timp se pă­reau a fi dispărut umbrele suspecte din jurul castelului lor de la sat. Au încetat corespon­denţele secrete şi nu mai sosiau buchete, care de atâtea­ ori făcea a se naşte în inima baro­nului câte o credinţă falsă. Cu un cuvânt frumoasa femeie începu o vieaţă întru toate liniştită şi fără excepţie, încât bărbatul ei cuprins acum de cele mai bune presupuneri liniştit gândia la un viitor fericit. Baronul îşi desmerda în toate formele nevasta lui frumoasă, care se bucura mult de provenienţa şi manierile bărbatului seu. — Vezi dar’ — îşi zicea baronul — că se adevereşte proverbul: „Totdeauna ne reîn­toarcem la primul amor“. Aceste raze de mângâiere însă de grab fură ascunse și conturbate de un nor întunecos .... în forma unui domn, care, după exteriorul lui judecat, se părea a fi un aristocrat, care într’o zi frumoasă căuta loc de ascundere după gardul grădinii baronului. Baronul era ocupat de privirea trandafiri­lor și altor rase frumoase car­e îi împodobiau gră­dina pe când a observat după tufișul iorgova­nilor de lângă gard pe aristocratul străin as­­cunzându-se. în spaima sa așa strînse în mână surceaua spinoasă a tradafirului la ai cărui bo­boci privia, încât din toate împunsăturile spi- Darea în judecată a MEMORANDULUI. Sibiiu, 3 Iunie n. Ieri, în ziua de Sf. Constantin şi Elena, judele de instrucţie Gödrn în­soţit de un actuar a plecat la Răşinari pentru a asculta pe domnul Dr. D. P. Bard­aili, profesor şi membru în co­mitetul partidului naţional. Domnul Dr. Barcianu, reconvalescent fiind, petrece de vr’o câteva zile la ţeară. Judele de instrucţie Gödri se adre-SCttZitt ia 1 I ÎL —---------A__ . - *Lj o vorbeşte foarte rău, cătră domnul Barcianu. întrebările puse consună în­tru toate cu cele adresate celoralalţi membri deja ascultaţi. Văzând că ju­dele dictează în limba maghiară la protocol răspunsurile date, dl Bar­cianu protestează şi cere ca răspunsu­rile sale să fie trecute în procesul ver­bal aşa precum le dă în limba sa ma­ternă. Judele declară că nu poate să împlinească cererea şi continuă cu dictarea. Domnul Barcianu recunoaşte a fi luat parte la conferenţa naţională din 20 şi 21 Ianuarie 1892 precum şi la şedinţa comitetului executiv din 25 şi 26 Maiu 1892, unde s-a stabilit textul definitiv al Memorandului pregătit de mai înainte, şi tipărirea şi distribui­rea lui. Nu stă în nici un raport cu tipografia „Institutului Tipografic“ şi d-sa personal n’a distribuit exemplare, însă primeşte întreaga răspundere pentru

Next