Tribuna, mai 1893 (Anul 10, nr. 96-118)
1893-05-23 / nr. 112
Anul X Nr. 112 Sibiiu, Dumnecă 23 Marn (4 Iunie) 1893 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/ an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. .Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fi. 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: Vi an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătimdu-se înainte.TRIRfiMă Îl JL111_JP | Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr, a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Lupulescu, secretarul Ligei. Strada Nouă nr. 2. Epistole nefrancate se refusă. Manuscripte nu se înapoiază. Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.n „Allgemeine Zeitung“ (din 30 Maiu) din München publică următorul articol, care în situaţia de astăzi are o deosebită importanţă: Mişcarea naţionalităţilor în Ungaria Mişcarea între naţionalităţile nemaghiare ale Ungariei negreşit că în lunile din urmă a devenit mai întinsă şi mai intensivă, deşi în faptă nu s’a poticnit niciodată. Dacă amicii şi apologeţii ministrului-president de odinioară Coloman Tisza, care a condus guvernul 15 ani, afirmă că ar fi îmbrâncit şi înfrânat „hidra naţionalităţilor“, hotărît că această afirmaţiune nu corespunde adevărului. Adevărat că Tisza şi fişpanii sei „energici“, prin măsuri draconice ce a scos din dieta ţerii pe representanţii naţionalităţilor şi a cercat să înăbuşească afară în popor orice manifestare a firii naţionale şi vieţii nemaghiarilor ; dar defectul a fost numai acela, că mişcarea a mers dela suprafaţă spre adâncime şi a prins rădăcini cu atât mai puternice. Când apoi presiunea silnică din afară s’a domolit şi în parte s’a înlăturat prin o procedere mai dreaptă faţă cu naţionalităţile sub ministrul-president contele Iuliu Szapáry, abia atunci au eşit la iveală urmările „energicelor“ măsuri şi şoviniştii au început acum să se vaere şi să se plângă că la hidra naţionalităţilor şi-ar fi crescut din nou capetele. Ministrul-preşident actual, Dr. Alexandru Wekerle, în vorbirea sa de Anul Nou a numit această mişcare a naţionalităţilor drept „reacţie nemotivată şi neîndreptăţită a întăririi ideii maghiare de stat“. Aceasta este recunoaşterea unui fapt în lumină nepotrivită. Naţionalităţile Ungariei nu au nimic în contră, ca patria ungară comună să fie un stat puternic şi plin de vieaţă; aceasta este tocmai sincera dorinţă şi tendenţă a lor. Aversiunea şi opoziţia lor este însă îndreptată contra creării unui stat naţional-maghiar, în care pe lângă o altă naţionalitate decât cea maghiară nu rămâne loc. Şi deoarece înfiinţarea unui atare stat în Ungaria unificat în privirea naţională şi a limbii chiar şi în cercurile competente este pusă în fruntea măsurilor şi dispoziţiilor politice, legislatorice şi administrative şi societatea maghiară acordă acestor tendinţe tot sprijinul posibil, fie şi teroristic, naţionalităţile se simt ameninţate şi chiar primejduite în existenţa şi viitorul lor, şi astfel mişcarea lor este negreşit „motivată şi îndreptăţită“. Drept martor ne provocăm la actualul ministru de interne, domnul Carol Hieronymi, care la 3 Noemvrie anul trecut, aşadar, 14 zile mai nainte de intrarea sa în minister, a recunoscut în faţa alegătorilor sei, că „Memorandul“ mult combătut al Românilor „cuprinde şi pretensiuni, care ar trebui considerate“. Intre aceste pretensiuni el a numit: revisiunea censului electoral, o împărţire mai echitabilă a cercurilor electorale, înlăturarea vechilor neajunsuri sociale dăinuitoare, introducerea unei bune administraţiuni, mai ales şi în direcţia, ca „amploiaţii în ţinuturile româneşti să cunoască limba poporului“, că „afacerile tuturora să se respalve echitabil fără considerare la naţionalitate şi că fiecare cetăţean, de orice limbă, să se bucure de acelaşi scut“, în sfîrşit, „că fiecine, oare e capabil, să poată găsi funcţiuni de stat fără privire la naţionalitate“. Chiar dacă naţionalităţile nemaghiare nu ar ave să îndure decât relele şi abusurile recunoscute de actualul ministru de interne, ar fi îndestul motiv de a se văiera şi jelui şi suficientă dovadă, că mişcarea care merge propăşind între naţionalităţi, nu poate fi numit „nemotivată“ nici „neîndreptăţită“ . Dar, această mişcare a primit, în timpul din urmă, din două părţi un nou şi puternic impuls. Unul a pornit din Austria, unde, de când cu avântul junilor Cehi şi în legătură cu el a junilor Slavi şi a „ideii de mare Croaţie“ valurile naţionalismului s’au ridicat din seamă afară, aşa că în efectul lor au trecut graniţele Ungariei şi Croaţiei, înfrăţirile sud-slavice de astăzi pe temeiul programului fiitoarei Chrnaţii-naţii nu sânt decât consecvenţele acelor tendenţe în scopul reînvierii dreptului cehie de stat şi reînfiinţării marelui imperiu al Sf. Wenzel, care ar fi să se întindă peste Carpaţi până la Dunăre. Precum aici Croaţii şi Slovacii sânt influenţaţi naţionaliceşte de cătră Austria, Românii şi în parte Sârbii şi Rutenii stau şi ei sub asemenea influenţe, pe lângă că asupra Românilor şi Sârbilor exercită o puternică influenţă apropierea şi viua comunicaţie cu regatele naţionaliceşte înrudite. Aceste curente naţionale în creştereşi-au găsit expresiunea potrivită în întruniri, convorbiri, congrese, resoluţiuni etc. ţinute de conducătorii naţionalităţilor sau de clientela acestora. în modul acesta s’a născut, cu încetul „solidaritatea naţionalităţilor“ din Austria şi Ungaria, care ar pută să devină fatală mai ales pentru Ungaria. Aceasta s’ar pută întâmpla anume atunci, dacă la aceste popoare nemulţumite s’ar alipi şi Nemţii, care astfel ar face causa comună cu ceialalţi nemaghiari. Nici până azi n’au lipsit încercări a atrage pe Nemţii din Ungaria la o aşa strînsă legătură cu compatrioţii lor nemaghiari; mai cu seamă Românii îşi dădură silinţă a îndupleca pe Saşii din Ardeal pentru o procedare comună în contra maghiarismului cotropitor. Asemenea propuneri şi încercări însă întotdeauna au fost respinse cu hotărîre şi anume: parte din cauza neîncrederii întemeiate în contra acestei tovărăşii de luptă ce li se oferia, parte crezând şi sperând că şovinismul maghiar trebue privit numai drept o rătăcire trecătoare. Saşii cugetau că factorii conducători vor trebui să recunoască în curând că este lucru nu numai nenatural, dar’ şi contrar oricărui drept şi oricărei legi a voi a închega prin volnicie un stat unitar curat naţional dintr’un stat poliglot. Măsurile mai cumpănite luate de cabinetul Szapáry păreau a justifica această pricepere a lucrurilor de cătră Nemţi. De la căderea cabinetului S z ap á r y însă iarăşi a devenit predomnitor în privinţa aceasta alt curent. Şovinismul maghiar se află acum în toiul lui ridicându-şi fiecare zi capul sus cu mai multă cutezanţă ; pe zi ce merge îşi măreşte pretenţiile, din zi în zi persecută fără a ţină socoteală de nimic tot ce nu este maghiar. Şi întru acest scop al naţionalismului pătimaş au fost create şi proiectele politice bisericeşti ale guvernului. Oamenii care cunosc ţeara şi stările omului notomul încă nu acva atenţia asupra primejdiilor ce isvoresc din împrejurarea că în Ungaria cestiunile şi interesele confesionale bisericeşti se află adeseori în legătură strînsă şi cu afacerile naţionalităţilor, în aşa mod certele confesionale adeseori se împreună cu cele naţionale, încât ele ar pute să desbine întreagă ţeara în multe tabere vrăjmaşe. Aceasta, durere, s’a şi întâmplat. Destiuţiile de reforme bisericeşti au desbinat şi disolvat nu numai societatea maghiară, ci ele au dat şi un alt imbold întru manifestarea mai energică a mişcării naţionalităţilor. Amicii prea zeloşi ai politicei bisericeşti urmate de cabinetul Wekerle au pus prea de timpuriu în vileag, că reformele cu pricină nu sânt într’atâta cerinţe ale liberalismului sau ale suveranităţii statului, sau în sfîrşit o necesitate a societăţii ungare, pe cât ele cu mult mai mult nu sânt altceva decât un nou şi puternic mijloc pe calea maghiarizării complete a statului. Această opiniune se propagă în fiecare zi pretutindenea prin graiu viu şi prin scris; nu e deci mirare dacă naţionalităţile au devenit cu băgare de seamă. Apoi însuşi unul din adversarii reformelor bisericeşti, deputatul conte Szapáry Gyula a zis-o verde în parlament: „In faţa acestor reforme naţionalităţile vor spune: „în vieaţa publică ni-aţi luat limba, acuma voiţi să ne despoiaţi şi de religiunea noastră (naţională)““. Aşadar, vedem că pe rînd Slovacii, Românii şi Sârbii ţin adunări foarte numeros cercetate, în care ei ridică protest contra reformelor plănuite de guvern. In aceeaşi vreme ceea ce este caracteristic în mişcările acelea, adunările se folosesc de acest prilegiu spre a cere ca legea naţionalităţilor din 1868 să fie respectată de autorităţi. Această cerere accentuată cu stăruinţă chiar şi de „blânzii, pacinicii Slovaci“, deşteaptă mănia deosebită în cercurile maghiare, unde cu violenţă mereu crescândă se strigă după poliţie şi întru aplicarea de măsuri extraordinare, între altele comitatul Pojon s’a blamat într’atâta, încât a cerut „ocrotirea“ guvernului şi legislativei în contra violentării de cătră panslavişti“. Aceasta este pur şi simplu lucru de rîs, dovedeşte conştienţa rea. Slovacul adecă nu voeşte a pricepe, de ce oare folosirea şi cultivarea limbii sale materne strămoşeşti să formeze o faptă „nepatriotică“, ba chiar de „tradare de patrie“. Coardele prea tare Întinse ameninţS api o iMiprt A r«-Minucil eşti destul de puternic la iveală şi la un alt popor mult răbdător din Ungaria, adecă la Nemţi. Câte şi câte nu le-au îndurat aceştia cu răbdare! In oraşele fondate şi locuite în mare parte de ei, limba germană a fost isgonită din administraţia comunală, li s’au luat şcoalele, li s’au închis teatrele, tablele cu firme nemţeşti sânt batjocorite şi murdărite, limba lor comercială ocărită, ba chiar şi din biserici şi cult să dă afară tot ce e nemţesc. Dar’ acest din urmă fapt pare în sfîrşit că a scos din răbdare pe Nemţi; în fine şi la ei s’a născut reacţia. în Budapesta preoţii au avut deja prileju să observe că suprimarea predicelor şi cântărilor nemţeşti deşteaptă în poporaţie nemulţumire ce creşte din zi în zi şi au cerut ca interzicerea nechibzuită să fie domolită. Spiritul acesta de nemulţumire se manifestă şi în privinţa şcoalei desnaţionalisate a lor. Cestiunile de reforme politice bisericeşti, care au să slujască întru grăbirea maghiarisării, au deşteptat bine înţeles şi la Saşii din Ardeal din nou neîncredere; dacă chiar din punctul de vedere bisericesc cu chiu cu vai s’ar împăca cu reformele, totuşi din acela al dreptului în vigoare, din interes naţional trebue să le opună împotrivire energică. Astfel dar’ vedem pe toate naţionalităţile nemaghiare din Ungaria în agitare crescândă întru respingerea maghiarismului cotropitor şi apărarea şi păstrarea propriei lor individualităţi naţionale; dorinţa şi inştinţele de a se uni strîns laolaltă, de a face trup solidaritatea şi comunitatea în acţiune a naţionalităţilor ese la suprafaţă în mod tot mai mult bătător la ochi. Cu realizarea acestor instinţe desvoltarea cestiunii naţionalităţilor începe a întră într’o nouă faşă. FOIŢA „TRIBUNEI". Stinge focul până când arde sud spuză-De Contele I.co Tonitor. (Urmare şi fine.) Toată noaptea a ars. Ivan sta lângă curte, se uita la flăcări şi repetă totdeauna: „Ce este asta? fraţilor! Eu nu trebuiam decât se smulg paiele din streşină şi să le calc cu picioarele“. După ce a urlat coperişul, se vîrî în casă, apucă o grindă aprinsă şi o scoase afară din foc. Femeile se încercară să-’l oprească, el însă se vîrî ear’ în casă. Cuprins de ameţeli se clătină şi căzu jos. Ficiorul lui mai bătrân se vîrî după el şi îl trase afară. Barba, perul şi hainele ’i s’au aprins, şişi-a stricat o mână. El nu simţi arsura. De supărare îşi perdu mintea, ziseră oamenii. Cu timpul se potoli focul, Ivan însă sta tot pe acolo şi zise numai: „Ce este asta? fraţilor! Eu nu trebuiam decât să smulg paiele din streşină şi să le calc cu picioarele“. Dimineaţa veni firul starostelui la el. „Unchiule Ivane, tatăl tău e pe moarte, m’a trimis să te chem, ca să-’şi iee rămas bun de la tine“. Ivan ’şi-a uitat şi de tatăl seu, şi nu înţelese ce ’i s’a zis. „Ce tată?“ întrebă el „Cine mă strigă?“ „Ca să-’şi iee rămas bun, te strigă. El zace pe moarte în casa noastră. Vino unchiule, Ivane“. Abia acum înţelese Ivan şi merse după fiiul starostelui Pe când fu bătrânul scos din casă, fu tare vătămat de foc. El a fost dus la staroste în alt sat. Când veni Ivan la tatăl seu, erau în casă numai femeia starostelui şi după cuptor copiii. Ceialalţi se duseră la locul unde a ars. Bătrânul zăcea pe bancă, cu o luminare în mână, şi privia spre uşe. Când văzu că întră firul lui în casă, se mişcă puţin. Ivan păşi la el. „Vanjacica“, începu el, „nu ţi-am spus? Cine este urzitorul focului?“ „El, tată, el. Eu ’l-am prins cu fapta în mână, înaintea mea a pus foc sub streşină. Eu nu trebuiam decât să smulg snopul aprins, şi să-l calc cu picioarele — şi nu s’ar fi întâmplat nimic“. „Moartea mea s’a apropiat, Ivane, şi şi tu vei muri. Spune-’mi mie: al cui este păcatul?“ Ivan se uită la tatăl seu şi tăcu, nu putui scoate nici o vorbă din gură. „Spune înaintea lui Dumnezeu al cui e păcatul? Ce ’ţi-am zis eu ţie?“ Ivan îşi veni în fire, el pricepu totul. El căzu în genunchi înaintea tatălui seu, plânse şi zise: „Tată, iartă-’mi mie pentru Dumnezeu, vinovat sânt înaintea ta şi înaintea lui Dumnezeu“. Bătrânul luă luminarea în mâna stângă şi cu cea dreaptă voi a-’şi face cruce, dar’ nu o putîi aduce la frunte şi sta pe loc. „Dumnezeu cu tine ! Dumnezeu cu tine !“ mormăi bătrânul şi se uita la Ivan. „Vanjca, o Vanjca!“ „Ce tată?“ „Ce este de făcut?“ Ivan încă tot plângea. „Eu nu ştiu, tată, cum vom trăi de aici înainte“. Bătrânul închise ochii, cu buzele mai mişcă, ca şi când ar voi se prindă cui’ar, deschise ear’ ochii şi zise: „Voi veţi scăpa şi de asta. Dacă trăiţi cu Dumnezeu, veţi scăpa de năcaz“. El tăcui, zimbi şi zise mai departe: „Tu nu trebue se spui la nime, Wanjca, cine ’ţi-a dat focul. Acopere păcatul străin şi Dumnezeu îţi va ierta îndoit“. Şi bătrânul prinse luminarea cu amândouă mânile, oftă, se întinse şi muri. * * * Ivan nu spuse la nime că Gavrilă a dat foc, şi nime nu aflase din ce s’a născut focul i ura lui faţă cu Gavrilă a încetat cu totul. Gravrilă nu se putu mira îndestul, că Ivan nu face vorbă; la început avea frică, dar’ cu încetul se dedase cu el. După ce a încetat cearta între bărbaţi, şi ceialalţi membri ai familiei începură a se suferi. Pe când îşi edificau din nou caşi, trăiau laolaltă tot într’o curte. Căsile nu ’şi le mai zidiau aşa aproape una de ceealaltă, dar’ totuşi Ivan şi Gavrilă rămaseră vecini ca mai nainte. Şi ca vecinii, cum trăiau odinioară betrânii, trăiau ei laolaltă. Ivan Cherbacov îşi aduse aminte de cuvintele bătrânului: focul trebue stîns până când arde sub spuză; îi face cineva ceva rău, el nu-’Şî resbună, ci se încearcă a face pace; vorbeşte cineva de el de rău, el nu-i răspunde tot rău, ci se încearcă al învăţa se vorbească bine. Aşa făcură şi copiii şi femeile. Şi Ivan Ceherbacov se ridică din năcaz şi averea lui Incepu a creşte. Avrig, 14 Octomvrie 1892. I. Cândea. O păcâliturâ — Din franţuzeşte. — De Fulgerul. Baronul X. era nefericit. Baronesa, soţia lui, o femeie blondă, cu ochi azuri, a căror coloare părea că e împrumutată din cer, adeseori îşi uita de ceea ce a jurat bărbatului ei înaintea sfântului altar. Baronul îşi iubia nevasta,, o iubia într’atâta, încât pentru a nu se apropia vre un nor de furtună peste ei, care ar turbura fericirea lui mai mult, ascunzându-’şi frumoasa baronesă razele ei fermecătoare şi zimbetul ei încântător, privia cu ochii închişi toate excesele infidentei sale soţii. I Intr’un mod numai îi plăcea a-’şi răsbuna asupra amăgitorilor sei, a-’i provoca la satisfacere cavalerească și a-’i omorî. Odată însă, în inima a multor iubitoare a baronesei amoroase se alină vântul turbat al amorului. Jalusul ei bărbat observa acestea din acea împrejurare, că de un timp se păreau a fi dispărut umbrele suspecte din jurul castelului lor de la sat. Au încetat corespondenţele secrete şi nu mai sosiau buchete, care de atâtea ori făcea a se naşte în inima baronului câte o credinţă falsă. Cu un cuvânt frumoasa femeie începu o vieaţă întru toate liniştită şi fără excepţie, încât bărbatul ei cuprins acum de cele mai bune presupuneri liniştit gândia la un viitor fericit. Baronul îşi desmerda în toate formele nevasta lui frumoasă, care se bucura mult de provenienţa şi manierile bărbatului seu. — Vezi dar’ — îşi zicea baronul — că se adevereşte proverbul: „Totdeauna ne reîntoarcem la primul amor“. Aceste raze de mângâiere însă de grab fură ascunse și conturbate de un nor întunecos .... în forma unui domn, care, după exteriorul lui judecat, se părea a fi un aristocrat, care într’o zi frumoasă căuta loc de ascundere după gardul grădinii baronului. Baronul era ocupat de privirea trandafirilor și altor rase frumoase care îi împodobiau grădina pe când a observat după tufișul iorgovanilor de lângă gard pe aristocratul străin ascunzându-se. în spaima sa așa strînse în mână surceaua spinoasă a tradafirului la ai cărui boboci privia, încât din toate împunsăturile spi- Darea în judecată a MEMORANDULUI. Sibiiu, 3 Iunie n. Ieri, în ziua de Sf. Constantin şi Elena, judele de instrucţie Gödrn însoţit de un actuar a plecat la Răşinari pentru a asculta pe domnul Dr. D. P. Bardaili, profesor şi membru în comitetul partidului naţional. Domnul Dr. Barcianu, reconvalescent fiind, petrece de vr’o câteva zile la ţeară. Judele de instrucţie Gödri se adre-SCttZitt ia 1 I ÎL —---------A__ . - *Lj o vorbeşte foarte rău, cătră domnul Barcianu. întrebările puse consună întru toate cu cele adresate celoralalţi membri deja ascultaţi. Văzând că judele dictează în limba maghiară la protocol răspunsurile date, dl Barcianu protestează şi cere ca răspunsurile sale să fie trecute în procesul verbal aşa precum le dă în limba sa maternă. Judele declară că nu poate să împlinească cererea şi continuă cu dictarea. Domnul Barcianu recunoaşte a fi luat parte la conferenţa naţională din 20 şi 21 Ianuarie 1892 precum şi la şedinţa comitetului executiv din 25 şi 26 Maiu 1892, unde s-a stabilit textul definitiv al Memorandului pregătit de mai înainte, şi tipărirea şi distribuirea lui. Nu stă în nici un raport cu tipografia „Institutului Tipografic“ şi d-sa personal n’a distribuit exemplare, însă primeşte întreaga răspundere pentru