Tribuna, septembrie 1894 (Anul 11, nr. 184-207)

1894-09-11 / nr. 192

LE n 5 fl., 1 an 10 fl. lună mai mult. cr., 111 an 7 fl. nătate, 1 an 40 franci, Sibiiu, Duminecă la­ 23 Septemvrie 1894 du-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dl Carol Schulder în Bucureşti, strada Laberint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un ntuner costă. 5 cinesri v. a. sau 15 bani rom.­ e convo­­cesa ma­­taţii ma­pe minis­­ky, pen­­itația din nostruT^re­înceteze Şi lucru ciudat, nu din partea oposiției, ci din tabăra guvernamen­tală, s’a dat acest signal. A fost dată lucru demult calculat, ceea­ ce contele Ludovic Tisza a pus în discuția de­­legațiunilor. Este greu de hotărît, ce scop vor fi voit să ajungă guvernamentalii prin această acţiune. Probabil vor fi voind să încarce asupra ministerului de ex­terne răspunderea pentru stările de lucruri interne, ajunse la desperaţie în urma nenorocitei politice de naţionali­tăţi a guvernului. In cazul acesta, în­suşi guvernul trebue că a pus la cale acţiunea. Dar, atunci, guvernul unguresc se află pe picior de răsboiu cu guver­nul comun al Maiestăţii Sale, şi după toate regulele parlamentare unul din ele trebue să se retragă. După toate pre­­semnele însă, contele Kálnoky nu se va retrage, căci poziţia sa este asigurată prin încrederea Coroanei şi a tuturor factorilor interesaţi la susţinerea păcii europene. Ba ce e mai ruul, nu numai delegaţiunea austriacă, ci chiar şi cea ungurească, va să zică chiar şi guvernamentalii maghiari, care atât de strajnic s’au suforcat să-’l tragă la răs­­­­pundere, au fost în cele din urmă siliţi să-şi voteze Încredere. De, Maghiarii sunt o naţie cu cele mai strălucite talente politice ! Vorba e aşadară, că Kálnoky nu va pleca şi prin urmare în caşul acesta numai dlui Wekerle îi rămâne să facă acest lucru. Dar’ se mai poate şi altceva. Se poate că dl Wekerle este nevinovat, că acţiunea aceasta au făcut-o fără ştirea lui, şi tocmai pentru a-­i face lui per­plexităţi, cei din vestita clică a lui Tisza. In adevăr nu Tisza a pus-o în curgere, Max Falk, evreul ajuns la atotputernicie sub aripile lui Tisza, şi Berzeviczy, un fost secretar de stat, care tot sub Tisza ,şi-a făcut cariera, au continuat-o. Dacă aşa stau lucrurile, apoi avem o dovadă mai mult despre unitatea de vederi şi buna înţelegere ce domneşte în partidul guvernamental. Natural că şi în caşul acesta puterea şi tăria dlui Wekerle şi a cabinetului seu se pre­­sentă în lumină foarte slabă, şi prin desvălirea chestiei române în delega­ţiuni a primit o nouă sguduitură — poate cea din urmă. Prin urmare acesta ar fi facit-ul discuţiilor, cu care­­i-au onorat pe Ro­mâni delegaţii maghiari. Dacă aşa este, noi avem toate cuvintele ca să le mul­ţumim pentru isprava ce ni-au făcut! Căci deja prin faptul, că ni-au pus chestia în desbaterile delegatiunilor, înr' d­bven­fiy spre' Futures- deşi îi ciei de om de stat a dlui Wekerle, nîi\.rm­­mai că chatia română există, ci în ace-~ laşi timp şi aceea, că chestia română nu are a face numai cu politica internă, ci şi politica externă trebue să ţină cont de ea. Bogdaproste pentru acest minunat serviciu! Iar, dacă pe deasupra desba­­terea chestiei noastre va mai con­tribui şi la curmarea zilelor actua­lului guvern, care atâtea rele ni-a făcut prin prostia şi brutalitatea lui, atunci de două­ ori ne vom bucura, încolo nimic nu se va schimba pe harta Europei. Contele Kalnoky, în urma strajnicelor interpelări ale cava­lerilor noştri nu va anecta România, nu-­i va declara nici răsboiu, nu va tri­mite nici măcar un diplomat ungur acolo, ca să dee din pinteni şi să spa­­rie pe Români, ba nu va trimite nici măcar o notă mai aspră, ca să le facă pe voe domnilor şovinişti. Din contră, a declarat limpede şi hotărît, că va fi cu toată considerarea faţă cu România şi nimic nu va între­prinde, ce ar pute-o înstrăina de tripla alianţă şi ar pută astfel conturba con­­stelaţiunea politică a Europei. Pot dar’ domnii delegaţi maghiari să-’i voteze contelui Kálnoky în toată liniştea cea mai deplină încredere, căci blamagiul le este complet. Au crezut că vor mânca România, dar’ au mân­cat — ruşinea lor. Cu toate acestea recomandăm să cetească şi să recetească toată suflarea un­gurească expunerile ministrului nostru de externe, căci multe învăţături bune pen­tru domnii şovinişti se cuprind într’în­­sele. Cetindu-le cu atenţiune, vor înţe­lege, poate, că nu guvernul comun, nici România nu sunt de vină, că chestia naţionalităţilor din Ungaria a ajuns la înveninarea în care se găseşte. Vor în­ţelege, că vina zace numai în politica lor maghiarizătoare, în „idea lor de stat“ şi în celelalte utopii ale lor. Şi în con­­secvenţă ar trebui să înţeleagă şi aceea, că nu contele Kálnoky, nici guvernul României, ci numai ei ar pută suna răul. Aceasta însă nu o nădăjduim deo­camdată. Vor trebui să mai înghită diii şovinişti multe blamagiuri, până când vor ajunge la atâta înţelepciune po­litică. Dar­ asta e treaba lor, noi mai putem aştepta. După­ ce însă ei ni-au pus chestia în desbaterea delegaţiunilor, să tragem şi resultanta din ideile schimbate. Ei bine, resultanta este, că contele Kálnoky nu-­şi va schimba atitudinea faţă cu România, căci nu are motive să o schimbe, are însă foarte multe motive ca să nu o schimbe. Guvernul României, după spusele chiar ale contelui Kálnoky, încă nu-’şi va schimba atitudinea faţă cu mişcarea­­ naţională, căci chiar voind să o facă, Ei..-’l lasă constituţia şi legile ţerii. Ro­­mânia^dar’ va continua a ne da sim­patiile şi­ va originul ei moral. In fine, fure numele Românilor din Transilvania şi Ungaria, îi putem asi­gura noi cu toată positivitatea, că nici ei nu-­şi vor schimba atitudinea faţă cu politica guvernului unguresc şi ţin ac­tualele stări de lucruri din ţeara. Din contră, şi cu deosebire după cele pe­trecute în delegaţiuni vom persista, pe basa programului nostru na­ţional, asupra tuturor pretensiunilor noastre naţionale, a căror realizare vom incerca-o cu toate mijloacele legale. Conclusia tragâ-o dii­ şovinişti! FOIŢA „TRIBUNEI Marea. Inima mea e ca o mare Cu orizon întins şi lat. Ea este vecinie în mişcare, Mistere-’n fund şi taine are Şi liniştită n’a mai stat. Iubirea mea e marea-’n lună Necunoscută-’n adâncime, Pe valuri zine se adună, Dar’ mai frumoasă este una Ci cine-i ea nu ştie nime. Vieaţa-’mi o furtună-’mi este Ce pururi marea sbate-'n maluri Dar’ sufletu-­mi a prins de veste; N’o să dureze mult aceste Şi liniște va fi pe valuri. Const. Verdi. Saşii. „Deutsche Zeitung“ reproduce următoarea trasă ce ar fi exprimat-o presi­­dentul camerei maghiare, baronul B â n f f y Dezső: „Trebue mai ântâiu se subminăm mo­ralul Germanilor în Transilvania, atunci am câştigat deja; acuma e vorba să ne apucăm de maghiarizarea Saşilor. Scopul sfinţeşte mijloacele. Polonii şi Maghiarii. Un corespon­dent din Vie­na al ziaru­lui „Ceas cel mai important organ polon. Îndrumă pe delegaţii ungari, ca să nu aducă în discuţie în dele­gaţiuni proiectele bisericeşti. A ataca din pri­cina afacerilor interne ale Ungariei Curia şi biserica în delegaţiuni, aceasta ar fi — zice foaia numită — din partea Maghiari­lor ceva mai mult decât uşurinţă de minte, ar fi o dovadă, că nătângia şi orbirea liberală la ei a ajuns la un asemenea grad, încât faţă cu aces­tea ei pun mai prejos nu numai intere­sele naţionale ale Maghiarilor, ci şi conside­­raţiunile din punctul de vedere al poziţiei monarchiei. Vrănd să aminteşti cu acest pri­­legiu de interesele catolice ale Austro-Ungariei în Orient şi de interesele Maghiarilor în ches­tiunea orientală, aceasta ar însemna să te iubeşti în uşi închise. Două împregiurări trebue în special să le amintim. Mai întâi, Maghiarii ar trebui se evite, deja în interesul politicei mari internaţio­nale a monarchiei, ori­ce prilegiu, care ar pute produce o disensiune intre tripla alianţă şi Vatican şi a doua, chiar şi din considerare la liniştea internă a Ungariei, politicianii ma­ghiari ar trebui să se abţină dela toate expe­rienţele periculoase în delegaţiuni, deoare­ce­ ­ Türr şi Bismarck- S’a ridicat generalul Türr ca un strigoiu. După credinţa populară să căutăm a-­i mai pune un ţăpuş în piept. „Pester Lloyd“ dela 19 Septemvrie 1894 aduce în articolul seu de fond pe Bismarck ca dovadă în contra — daco-românismului. Dacă aducea pe altcineva poate­ că ’l-ar fi găsit pe acel „altcineva“ mai curat, cu gândul mai consecvent. Dar’ tocmai pe Bismarck? Prostul perciunat să asculte ce zice re­gele Carol în memoriile sale, pe care le-a uitat, căci de cetit le-a cetit şi a făcut chiar şi o dare de seamă. Era la 1866 Sub data de 7/15 iunie gă­sim la pag. 71 a cărţii „Aus dem Leben König Karl’s von Rumänien“, notiţa: „Emisari din Serbia şi Ungaria caută puncte de apropiere cu guvernul român; planul lor este se pregătească Austriei greutăţi şi să pericliteze unitatea mon­archiei habsburgice prin răscularea naţio­nalităţilor“. Guvernul român avea în fruntea pa­pe dl Catargiu, Brătianu, la externe Mavrogheni, C A. Rosetti la culte, D. Sturdza. Sub data de 7/19 iulie — tocmai o lună mai târziu — găsim notiţele: „La preumblarea de seară a prinţului (Carol) C. A. Rosetti întocmeşte astfel lucrul, ca prinţul să aibă într’o grădină privată o în­tâlnire cu generalul maghiar Türr, care­­i-a fost recomandat de marchisul Pepoli şi contele Bismarck. „Generalul Türr, cunoscutul patriot ma­ghiar, care a luptat odată şi in Italia în con­tra Austriei, voeşte să pregătească acum o răscoală în Ungaria şi doreşte să sondeze terenul în Bucureşti pentru a îndruma o Înţelegere cu poporul român vecin. Prinţul nu a putut, ce-i drept, să-­i refuse ministrului seu întâlnirea, care era să fie tăinuită, dar­ se purtă cu atât mai reservat faţă cu generalul. El ii de­clară acestuia, că nu poate primi pro­punerile lui, deoare­ce singura lui pro­blemă este, ca prin o bună administraţie se reîntărească o ţeara moraliceşte şi financiar prăpădită; afară de aceea duplicitatea ei este contrară naturii sale. Ca primă regulă prin­ciară tatăl lui­­i-a pus-o de repeţite­ ori la inimă: „Un regent cuminte şi anume fidel nu poate se facă nici­odată politică personală, ci totdeauna numai naţională“ (p. 89). „Propunerile“ lui Türr respinse de regele Carol ar fi probabil de un interes deplin actual. Poate­ că dl Vintilă G. A. Ro­setti le-ar găsi în hârtiile celebrului seu pă­rinte. Le-ar şi publica? Situaţia este însă şi aşa clară, pentru­ că regele însuşi spune care era scopul emisarului Türr, cel­ ce avea o recomandaţie şi de la Bismarck. Dari Bismarck mai are o scenă. Ea s’a petrecut între Bismarck şi politicianii români Ştirbei şi Steege, care merseră la Berlin ime­diat după notificarea plebiscitului în Düssel­dorf, la tatăl regelui Carol. Sub data de 11/23 Maiu, aproape două luni înainte de întâlnirea prinţului cu Türr, memoriile regale cuprind textul: „în Berlin contele Bismarck a primit foarte bine pe domnii români şi­­i-a sfătuit. Că de că Ungaria se va ridica contra Austriei — precum el părea că presupune — ci să nu întârzie, ci se în­ scenele o energică agitațiune daco-română și se re­ parte în contra Austriei*. Din știri atât de puține este natural, că nu se pot ghici combinațiile lui Bismarck. Dar’ atât va concede şi „Pester Lloyd“, că mi-am­ dovedit că şi Bismarck ar fi protegiat odată bucuros o astfel de mişcare. Bismarck a fost om practic. La ce se căutăm, ca „ Pester Lloyd“, să facem teorii şubrede întemeiaţi pe vorbe ce n’au, ca la Bismarck, valoare de legi imutabile? De câtă vreme între Curie şi Austro-Ungaria există raporturi prieteneşti, curentele naţionale şi sociale contrare guvernului maghiar nu se pot pune în cârca representanţilor intereselor bisericii şi ale catolicismului. în cazul unei complicaţiuni diplomatice cu Curia, aceste cu­rente ar lua dimensiuni şi mai mari Cores­pondentul îşi exprimă părerea, că Maghiarii se vor feri de a provoca un „ Kulturkampf* In delegaţiuni. Făcând însă totuşi aceasta, s’ar naşte un mare conflict cu delegaţii din Cis­­leithania, a căror majoritate nu e dispusă a expune de dragul liberalismului maghiar unor pericole liniştea internă şi politica externă a monarchiei. Chestiunea română în delegaţiuni. Reproducem în cele următoare şi discursurile celoralalţi oratori, care au vorbit în şedinţa dela 19 Septemvrie n. a delegaţiunii ungare asupra chestiunii române,­ ­ Albert Berzeviczy. Eu îivifuros primesc budgetul ministe­rului de externe şi dau expresiune încrederii mele fără reservă ia­ ră conducerea afacerilor noastre externe. Dacă însă iau cuvântul în dis­­cuţiunea generală, o fac pentru a mă pronunţa pe scurt asupra unei chestiuni, cai o ocupă In mod simţitor opiniunea publică a Ungariei şi înaintea căreia tocmai de aceea nici noi ,aci In delegaţiuni nu trebue să închidem ochii. Eu înţeleg adecă raporturile noastre cu Ro­mânia, sau mai bine purtarea României faţă cu acea mişcare atât de puternică în ultimele vremi, care, sprijinită In mod aşa de tare de cătră o mare parte a societăţii româneşti, s’a lăţit printre Românii din Ungaria şi care în ultimele ei scopuri este îndreptată nu numai In contra păcii şi constituţiunii, ci şi în con­tra integrităţii statului. In urma declaraţiunii date de cătră E. S. dl ministru de externe în delegaţiunea au­striacă despre România, nu pot şi nici nu-­mi este iertat a trage la mndoealâ, că guvernul român nutreşte realul gând de a delatura dela sine chiar şi aparenţa cea slabă de a fi soli­dar cu această mişcare ; a ocoli tot ce ar spri­­jini-o, ba chiar a face tot posibilul prin care s’ar pută stăvili machinaţiunile produse de această mişcare. De altă parte însă trebue să constat, că această ţintă lăudabilă a guver­nului român — pe care nici­decum nu voesc să o neg — numai In măsură foarte redusă se manifestă prin fapte ce atât de vădit au eşit la iveală. Nu e vorbă, raporturile în care se află România faţă cu noi şi noi faţă cu România, sunt înzestrate cu mari greutăţi. Aceste greu­tăţi invoalvă pentru ambele părţi nişte dato­rin­ţe, pe care a le împlini trebue să ne in­­suim­. Datorinţa noastră este a nu trece cu vederea greutăţile situaţiunii, în care se află guvernul român, a judeca cu sânge rece fi obiec­­t tiv procedarea lui fi a nu ne înfoca din causa­­ manifestărilor de importanţă secundară Dato­­­rinţa României este a păstra cu cea mai mare stricteţă raporturile de vecin real, a cărei menţinere stă în interesul amândurora, şi a nu uita, că datorinţa ei trage după sine con­­secvenţe mai îndepărtate, căci nouă nu ne poate imputa tendenţe agresive în contra Ro­mâniei nici cel mai neîmpăcat duşman de moarte al nostru, pe câtă vreme printre Ro­mâni într’adevăr se face mare propagandă în sensul unor astfel de tendenţe. Dacă considerăm acum, că oare România ’şi-a împlinit totdeauna şi în toată privinţa această datorinţa de realitate, trebue să măr­turisim, că la timpul din urmă s’au ivit apa­­riţiuni, care prin ceva mai multă precauţiune şi energie din partea guvernului român s’ar fi putut prea bine evita. N’am nncătro, trebue să amintesc din nou de afacerea, deja adese­ori discutată, a hartelor irredentiste. Acelea sânt destinate pentru usul şcoalelor şi înfăţişează o Ro­mânie viitoare — aşa numita Dacia moderna — care să cuprindă în sine nu numai în­treagă Transilvania, ci şi partea întreagă de dincolo de Tisa a Ungariei, precum şi Buco­vina şi o parte a Galiţiei. Aceste harte sânt înfrumseţate cu emblemele regatului Româ­niei şi cu portretele părechii domnitoare ro­mâne, şi sânt de fapt răspândite în şcoalele poporale ale României. Şi se ştie, că în Ro­mânia întreagă instrucţiunea se află în m­ânile statului şi astfel răspândirea acestor harte e cu neputinţă a se face fără de ştirea sau cel puţin fără o oare­care conivenţă a autorită­ţilor române. Un alt moment­ remarcabil presentă budgetul ministerului român de culte şi in­strucţiune publică pe anul 1893/94. Pe patr. 15 a numitului budget, sub nr. 82 se a .e următoarea poziţie: „Şcoalelor şi bisericilor române din străinătate“, 525.000 lei, adecă franci. Această sumă e în continuă creştere în timpul din urmă. In anul 1891/92 ea se urca numai la 250.000 franci, în anul 1892/93 deja la 350.000 franci şi acum la 525.000 franci. Eu ştiu bine, că se află mulţi Români — prin urmare şi şcoale şi biserici române — şi în afară de monarchia austro-ungară; e deci, negreşit, posibil, ba chiar probabil, că o parte considerabilă din această sumă nu se întrebuinţează în monarchia noastră; dăm­ că o parte însemnată din aceşti bani li­ se dă de fapt şcoalelor situate pe teritorul ungar, aceasta abia se poate trage la îndoeală. Trebue să mărturisesc, că eu ţin această procedere de foarte curioasă şi aproape fără păreche. Că inştiinţele culturale ale conaţionalilor în ţeri străine sânt sprijinite în mod indirect şi de cătră o cassă a statului, — aceasta poate­ că se întâmplă şi în ţerile altor domni, dar­ ca aceasta să figureze atât de pe faţă ca poziţie de budget înaintea lumii, aceasta cu greu corespunde cerinţelor decorului in­ternaţional. Şi abstrâgând cu totul de la aceasta, o astfel de procedere are şi alte ur­mări grave. Foile irredenţei române din Transilvania se mândresc une­ori pe faţă, că primesc bani pentru propaganda lor din par- Nr. 192 Amor în gală­ (Din jurnalul unei domnişoare de on­oare). Traducere după I. v. B­ov. (Urmare.) 28 Martie. Acum cred că ştiu ce are. Astăzi m’a întrebat contesa Adelina Wel­­son, pe care princesa o învită totdeauna pen­tru vocea ei frumoasă. „Cum s’a făcut lucrul?“ O întrebai dur de tot: „Ce lucru?“ „Ei, cu logodna!“ răspunse ea. „Logodnă? Ce logodnă?“ Inima începu să-’mi bată, încât cre­deam că ’mi­ se rupe. Kar’ Welson credea, că mă prefac numai neştiutoare. „Nu trebue să ţii aşa secret, domni­şoară de Rosen“, zise ea, „aproape toată lu­mea vorbeşte de aceasta!“ O mai asigurai odată serios, că nu ştiu nimic. Atunci zise: „Prinţul Gustav a fost trimis la Schönwald, pentru­ că doria să-’l în­soare cu mica noastră princesă. S’au găsit în sfîrşit inimile ?“ ’Mi­ se întunecară ochii. „Princesa nu s’a îndurat să mă facă con­fidenta chestiunilor ei de inimă“,î li zisei aspru. Contesa Welson mă va numi de aci îna­inte, o fiinţă insuportabilă, mândră. Aşa-’mi

Next