Tribuna, noiembrie 1896 (Anul 13, nr. 241-264)
1896-11-08 / nr. 247
Anul XIII ABONAMENTELE Pentru Sitivn: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., 1/* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 18 cr. pa lună mai mult. Pentru monirorile: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., •/» an 7 fl, 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: »/» an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 8/20 Noemvrie 1896 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima-daîă 7 cr., a doua-oară 6 cî a treia-oară 5 cr.; şi. timbra de SO ce. Redacţia ţi frambiatraţi: Strada Psytăsii nr. ?s. Telesfon Mar. 10. Se prenumeră și la poşte și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiasă Numeri singuratici ă 6 cr. se vend la „Tipografia“, soc. pe acțiuni. Chestiunea națională.*) L’école hixtorique en matüre de droit public est sort.e d’une réaction contre la révolution franţaise. A. Sorel. III. Credem că fiecare cetitor de bună credinţă, fie nu numai Român, ci chiar străin, va trebui să admită, că pretenţiunea cardinală a Românilor de peste munţi, pretenţiunea lor autonomistă în cadrul imperiului din care ei fac parte, a fost şi este de fapt la basa politicei lor, că această tendenţă spre autonomie are deja o vechime de 150 de ani, şi este împărtăşită de întregul popor românesc din Transilvania şi Ungaria. Dare este oare sau nu legitimă această pretenţiune politică? Nu ne-am ocupa cu această chestiune dacă nu am şti, că au fost şi sunt între Români oameni, cari au crezut şi cred, că această aspiraţie autonomistă nu are nici o basă de drept în trecutul Românilor de peste munţi, nici în condiţiunile lor presente, şi că astfel accentuarea principiului autonomist este o exageraţie, o pornire radicală fără o basă de drept şi fără şanse de isbândă. Această consideraţie se face mai ales în legătură cu alta, şi anume: că Românii luptând pentru autonomie exasperează pe Maghiari, care aceştia, având o posiţiune politică tare, refusă Românilor până şi cele mai elementare şi legitime concesiuni, pe care de sigur nu le-ar refusă, dacă Românii ar abdica de pretenţiunea lor autonomistă. Chestiunea de a se şti, dacă aspiraţiile Românilor sunt sau nu legitime, s’ar preta la o prea interesantă tesă doctorală, — dar’ în politica practică valoarea unei discuţiuni asupra acestei chestiuni e foarte relativă. Românii de peste munţi susţin, că pretenţiunile lor autonomiste sunt legitime. Unii Români, şi Maghiarii toţi, fără excepţie, tăgăduesc aceasta. Am pută tranşa foarte scurt această chestie, întrebând: care ar fi să fie forul obiectiv și competent care ar avea să aducă o hotârâre în această chestie?! Nu este un asemenea for? Atunci toată chestiunea „legitimității“ cade de la sine. Dar, chestiunea aceasta presentă un interes din alt punct de vedere. Românii de peste munți, în imensa lor majoritate, nu numai că cred, ci ei simt pe deplin convinşi, că aspiraţiunile lor sunt pe deplin legitime. Ziarele şi cele mai multe publicaţiuni ale lor simt pline de argumente în această privinţă. Dar’ s’ar putea zice, că argumentaţiunea istorică a Românilor pentru revendicarea autonomiei principatului Transilvaniei nu se bazează pe fapte destul de concludente, şi că astfel această argumentaţiune nu e destul de „convingătoare“. Ei bine, toată lumea ştie, că d. e. Boemia, Moravia şi Silesia formau până la anul 1525 un regat independent sub coroana lui Wenceslaw, şi astfel astăzi dreptul de stat al Boemiei, drepturile istorice ale poporului ceh (sau boem,), pretenţiunile acestui popor de a restabili regatul boem nu pot fi contestate cu oarecare temeiu serios. Cu toate acestea, cercurile hotărîtoare din Austria au retusat consecvent a recunoaşte „legitimitatea“ politicei boeme, care cerea şi cere restabilirea dreptului public al regatului boem. Dar, factorii politici din Austria, ca cei din Ungaria, au refusat a recunoaşte această legitimitate nu pentru că ea nu ar fi evidentă, ci pur şi simplu pentru că acestor factori nu le vine la socoteală politica Cehilor şi astfel nu vor să-şi recunoască momentul legitimităţii. Din acelaşi motiv nu vor nici Maghiarii să recunoască, că revendicările autonomiste ale Românilor ar fi legitime. Dacă ar fi deci, ca politica românească de peste munţi să se orienteze *) Vizi numeral 234 şi 239 al „Tribunei“. Preducţiunea, după vederile Maghiarilor sau chiar a câtorva Români în ceea ce priveşte caracterul ei legitim sau ilegitim, e evident, că Românii din Transilvania nu ar mai face politica lor, ci politica altora. Prin urmare, în punctul legitimităţii politicei lor, Românii de peste munţi nu poţi se admită, şi ei nici nu admit alte consideraţiuni şi aprecieri juridice, decât pe ale lor proprii. Ei pretind o situaţiune autonomă, şi au convicţiunile lor de drept în acest punct, altora nu le rămâne, decât se ţină seamă de aceste convingeri. Prin urmare, zădarnic am căuta noi Românii din regat să influenţăm politica de peste munţi în sens anti-autonomistic — căci nu am pută reuşi. Datoria noastră este să evităm a slăbi posiţiunea Românilor de peste munţi, să nu ne atingem de sanctuarul convingerilor lor, de drepturile pe care ei le reclamă, şi pentru a căror realizare ei luptă şi sufere din generaţie în generaţie timp de 150 de ani. Mai mult, datoria noastră patriotică este, să căutăm a înţelege punctul lor de vedere, şi să-l fortificăm noi înşine cu argumente de altă ordine, pentru ca astfel să ridicăm moralul celor ce luptă, şi să-şi putem sprijini şi noi în faţa lumii civilizate, când adversarii lor maghiari pretextează motive ilegitime în aspiraţiile Românilor ori de câte ori vor să justifice măsuri de violenţă faţă de aceşti din urmă. Dar, dacă Românii de peste munţi, popor sărac şi strivit, se cred în drept a lupta pentru drepturi de autonomie, cu cât mai convinşi trebue să fim noi despre legitimitatea aspiraţiunilor lor, noi, cari crescuţi sub influenţa Franciei, ne-am adăpat la isvoarele ideilor moderne ale libertăţii şi independenţei popoarelor? Nu am fi nici Români, nici mai ales latini, dacă am cere şi noi pergamente vechi şi îngălbenite, ca să ne putem convinge astăzi despre legitimitatea unor aspiraţii politice, care în definitiv nu sunt decât resultanţa civilizaţiunii moderne şi a deşteptării generale a popoarelor. Popoarele sunt compuse din indivizi, car’ dacă principiile egalitare şi liberale s’au pus în practică, pe cât sau pus, pentru indivizi consecinţa logică reclamă ca aceste principii să fie aplicate şi la grupurile de indivizi, la popoare întregi. De când făclia culturii moderne a luminat şi a trezit forţele latente ale masselor şi a făcut din robul de odinioară om liber şi stăpân pe faptele sale, individ autonom, de atunci s’a trezit şi în popoare tendenţă spre libertate colectivă, spre autonomia lor. Această tendinţă nu are nevoe de „drepturi istorice“, ca să fie recunoscută în lumea oamenilor culţi şi de bună credinţă, drept o tendenţă legitimă a fiecărui popor odată deşteptat din letargia medievală. Românii de peste munţi siluiţi se lupte într’o atmosferă de absolutism, invoacă şi ei, ca se convingă pe adversarii lor, motive istorice pentru revendicările lor naţionale. Ei le invoacă însă, nu pentru că nu ar ave la îndemână alte motive mai raţionale şi mai moderne, ci pentru că statul în care ei trăesc este un stat, care se găseşte în sfera culturii germane, car’ Germanii au obiceiul de a căuta fundamentul drepturilor moderne în colbul archivelor istorice. Din acest colb istoric a eşit dreptul de stat al Ungariei şi dualismul, nenorocirea Românilor. Nicăiri în lume nu s’a făcut mai multă paradă cu teoria „drepturilor istorice“ ca în Austro-Ungaria, şi nicăiri n’au fost mai mult strivite şi călcate în picioare aceste drepturi ca în Austro- Ungaria. Când principiul naţionalităţilor începu să arunce valuri-valuri de pretenţiuni naţionale şi existenţa Ungariei polinaţionale se părea o chestiune deschisă atunci contele Szécheni, un vechiu conservator maghiar, lansa prin anii 60, în reichsrath-ul din Viena celebra teorie despre „naţionalităţile istorico-politice“, făcând adecă o distincţiune între naţionalităţi cu un „trecut istorico-politic* şi deci îndreptăţite la o vieaţă politică în present — şi între naţionalităţi simple fără asemenea blasoane istorice şi deci lipsite de drepturi la o vieaţă naţională. în aşa numita Diplomă de Octomvrie (1860) împăratul recunoaşte teoria drepturilor istorice, şi de atunci aproape toate naţionalităţile din Austro-Ungaria caută a pune în concordanţă principiul de naţionalitate cu dreptul istoric. Fireşte, că întocmai ca Maghiarii au şi Românii, Croaţii, Cehii drepturile lor istorice, dar’ toate aceste drepturi istorice au rămas literă moartă, cât timp ele nu aveau razim, decât în „documente“, oricât de veridice şi oricât de neîndoioase ar fi ele. Abia când construcţiunile şi documentele istorice au fost sprijinite pe forţa vie a vreunui popor, a început să între şi în detentorii puterii publice din Austria de atunci „convicţiunea“ (sau mai pe româneşte: frica) despre „legitimitatea“ aspiraţiilor politice basate pe aceste hârtii. Şi aci se reduce valoarea practică a „legitimităţii“ vre-unui principiu politic în Austro-Ungaria la chestiunea echilibrului de forţe. Legitimă este ori şice idee politică într-un stat constituţional, dacă aderenţii acestei idei luptă în marginile legalităţii pentru îndeplinirea ei. Astfel, în afară de considerantele istorice, faptul în sine, că Românii de peste munţi sunt un popor compact de 3 milioane de suflete, faptul, că acest popor susţine şi el cu sudoarea feţii sale şi cu sângele fiilor sei imperiul din care face parte, şi în fine faptul, că acest popor are conştienţa personalităţii sale naţionale — îi dau dreptul incontestabil a cere garanţii reale, după buna sa chibzuinţă, pentru asigurarea existenţei şi pentru libera desvoltare a individualităţii sale de naţiune etnică-politică distinctă. Formula practică a acestor garanţii este principiul autonomist, care legitimitatea acestei pretenţiuni e în afară de ori şice discuţie — pentru lumea imparţială. Prin urmare, în chestiunea „legitimităţii“ există un singur for şi acesta este subiectiv, el residă, în sentimentul de drept al poporului respectiv. Trebue să ne simţim deci mândri, când ne gândim la aspiraţiunile politice ale Românilor din Transilvania, pentru că ele ne dau nouă şi lumii întregi o dovadă peremtorie, că ei sunt pătrunşi de un sentiment de drept desvoltat şi lămurit. Celebrul jurisprudent german Hiering zice cu drept cuvânt: „Puterea unui popor este echivalentă cu puterea sentimentului seu de drept. „ A cultiva sentimentul naţional de drept însemnează a îngriji sănătatea etică şi, a mări puterea poporului. „Dar’ vieaţa dreptului nu se manifestă, decât în luptă, car’ lupta pentru drept este lupta caracterului“. Supărarea patrioţilor. Cele petrecute în parlamentul austriac au pus pe gânduri pe patrioţii noştri. In Budapesta domneşte o consternaţie generală. In clubul liberalilor se ţin sfaturi, se croesc planuri, se caută „nexul causal“, şi nu se ajunge la nici un resultat îmbucurător. îndeosebi revoltaţi sunt „liberalii“ noştri pentru critica aspră ce s’a făcut asupra alegerilor, in parlamentul austriac. Ii doare apoi şi apărarea naţionalităţilor, pentru că în aceasta văd ei o încuragiare a naţionalităţilor şi o desaprobare a modului cum sânt tractate din partea Maghiarilor. S’a fost luat hotărîrea, ca Báncy să dee un comunicat oficios, în care să se desavueze toate declaraţiunile făcute în parlamentul austriac, dar1’ mai târziu Bănffy a abandonat ideea aceasta, temendu-se, că va ajunge şi mai bine strâns la părere. Ca totuşi veninul patrioţilor să nu rămână înecat în pieptul lor, s’a decis, ca Nemzet să sloboadă un articol respins lui Badeni. Despre cele întâmplate în parlamentul austriac, raportăm la alt loc. Sibiiu, 18 Noemvrie n. Deschiderea parlamentului român. Corpurile legiuitoare române îşi vor ţină prima şedinţă în 27 Noemvrie n., cu care se deshide prin mesagiu de tron noua sesiune parlamentară. Altă destăinuire Bismarck nu tace. A făcut o nouă destăinuire. Neueste Nachrichten, ziar inspirat tot de Bismarck, aduce ştirea sensaţionaă, că analog cu contractul ce a existat până la anul 1890 între Rusia şi Germania, a existat unul până la anul 1891 şi între Italia şi Rusia. Frumoasă triplă alianţă, când două state, cari fac parte din ea, lucră pe sub mână în contră aliatului al treilea Nr. 247 sată prin luarea matriculelor, să nu se mai primească, decât aşa, că despăgubirea aceasta să se trimită ordinariatului, care o va împărţi cui va voi şi în suma cu care va afla de cuviinţă. Chipul, cum banii aceştia au fost împărţiţi de ministru anul acesta, s’a făcut într’un mod reprobabil şi demoralise tor. Mâne probabil se vor încheia şedinţele. * ------—»—»»■-----Din Blaj. Sinodul arcliidi ecesan. — Raport special. — Blaj, 18 Nov. n. Am terminat raportul meu trecut cu şedinţa întâiu. La orele patru comisiunea administrativă terminându-’şi raportul, membrii sinodului s’au întrunit în a doua şedinţă. Anticipez aci întru a remarca interesul deosebit cu care aşteaptă cu toţii hotărîrile sinodale. în şedinţa aceasta s’a cetit şi aprobat proiectul de regulament ce e de a se observa în şedinţele sinodale, o lucrare de importanţă, pentru ca o discuţiune să fie tractată după merit. S’a dat seamă apoi despre activitatea şi purtarea preoţilor srrhidiecesari, cum şi despre activitatea protopopilor pe baza rapoartelor oficioase. Resultatul a fost satisfăcător, în legătură cu acestea s-a tractat şi stadiul la care au ajuns procesele bisericeşti încredinţate advocaţilor spre Îndeplinire. Un însemnat punct al desbaterilor din şedinţa aceasta ,l-a format însă discuţia cu privire la taxele ce se încassează din partea protopopilor sub titula de „seduile de cununie". Afacerea aceasta a fost tractată de altcum şi în diverse sinoade protopopeşti şi hotărîrea adusă a fost conformă împregiurărilor locale. Ajunsă la sinod, chestiunea aceasta a fost resolvată în sensul, că taxa aceasta să fie susţinută şi pe viitor. Bine ar fi, dacă hoărîrea aceasta ar pute să fie şi executată. Legile bisericeşti şi mai cu seamă legea despre căsătoria civilă, au desechilibrat mult finanţele preoţilor şi protopopilor şi au demoralizat poporul credincios. Sinodul a fost necesitat din lipse financiare a accepta resolvirea aceasta a chestiunii. După închiderea şedinţei a doua, preoţii au mai rămas, spre a se înţelege cu privire la poziţia ce ar fi să plce faţa cu afacerea ajutorului regesc, a subaidiului şi a congruei. Resultatul hotărîrilor acestora a şijuns apoi la valoare In a treia şedinţă. Siara a fost o representaţiune teatrală- S’a jucat piesa „Cârlanii“ şi s’a dat un concert, arangiat de diletanţii din loc. Mercuri, in 18 c., s’a ţinut şedinţa a IlI-a. Dintre obiectele mai însemnate desbătute în şedinţa aceasta, mai însemnată a fost desbaterea referitoare la ajutorul regesc. E ştiut anume, că preoţimea din archidiecesă primia sub titlul de mai sus, în fiecare an 18.000 fl., pe cari apoi ordinariatul îi împărţea preoţilor după buna sa chibzuială. Anul acesta subsidiul a fost subtras, şi pe lângă toate representaţiunile consistorului, ministrul a denegat extrădarea acestor bani. După cetirea tuturor actelor referitoare la chestiunea aceasta, sinodul a aprobat întru toate paşii intreprinşi de consistor, ’i-a declarat de ai sei şi a decis să se facă o nouă remonstraţiune ministerului pentru extradarea sumei acesteia. In legătură cu aceasta s’a decis, ca şi bagatelul de 6700 fl., pe cari ministrul de culte ’i-a împărţit sub titlul de subvenţiune pentru despăgubirea preoţilor, sau Din parlamentul austriac. Abzicerea pactului vamal. Propunerea deputaţilor Pattai şi Lueger de cuprinsul, că „pactul vamal şi comercial legat cu Ungaria, care se termină cu finea anului 1897, se fie abzis imediat“,— după cum am amintit în numărul de ieri, a fost primită din partea reichsrathului austriac cu unanimitate de voturi, după ce a fost sprijinită chiar şi de ministrul de comerciu, baronul Glanz. Dăm astăzi următoarele amănunte despre decurgerea acestei şedinţe însemnate a reichsrathului, care a avut loc Luni, în 16 Noemvrie. Se pune la ordinea zilei propunerea numiţilor deputaţi şi se dă cuvântul deputatului Pattai, care zice, că simburele monarchiei e încă tot Austria, şi că Austriacă nu vor ceda dreptul de conducere Maghiarilor. Soartea Austriei nu atîrnă de la puterile de peste Leitha, cu atât mai puţin de la guvernul, care domneşte azi acolo! Roagă, ca propunerii făcute să li se recunoască şi să se admită urgenţa. Ministrul de comerciu Glanz explică cuprinsul contractului: în înţelesul §lui 23 contractul vamal cu Ungaria trebue abzis cu finea anului penultim, adecă al 9-lea. Dacă nu se face abzicere, contractul rămâne în putere pe alți zece ani. Ministrul crede, că va limpezi impresiunea, care a provocat înaintarea acestei propuneri de urgenţă, când declară că guvernul consideră prelungirea tacândă a pactului actual pe alţi 10 ani, ca scoasă cu totul din combinaţie. (Aprobări). După ţinuta de până acuma a guvernului, aceasta nici nu putea fi trasă la îndoială. E lucru cunoscut, că pertractările cu regimul unguresc au dus la o perfectă înţelegere asupra noului pact, care va cuprinde în sine o serie întreagă de modificări dorite, și nu alte împregiurări formează pedeea, că aceasta înțelegere între cele două guverne nu poate fi ratificată din parte legislativă, decât numai aceea, că lucrul acesta nu se poate întâmpla înainte de ivirea termenului de abzicere. Aceasta formează un incident neplăcut pentru guvern, prin care însă nu se alterează întru nimica punctul de mânecare principial al guvernului. Ca din neobservarea terminului de abzicere, să nu se nască urmări grele de drept, ne stau deschise două căi. Antâiu, calea cea mai simplă, abzicerea, şi a doua, calea mai complicată şi care cere învoirea legislativei, adecă statorirea unor disposiţiuni provisorii. Fiindcă parlamentul ungar nu e întrunit, şi fiindcă chiar şi după întrunire, atât acolo cât şi aici, va fi prea scurt timpul, trebue să ne decidem pentru prima eventualitate. Abzicerea se va face clară încă înainte de expirarea anului acestuia. (Aprobări.) Dr. Hallvich crede, că după declaraţiunea ministrului, propunerea lui Pattai a devenit superfluă. Altcum declară în numele partidului seu, că pactul cu Ungaria nu-l voeşte, şi e pentru abzicere. (Aprobări.) Dr. Kramar asemenea crede, că propunerea nu mai are înţeles. Ambele ţeri au datorinţa a veghia, ca să nu fie scurtate în drepturi şi în interese. Vorbind despre cearta din ziare, constată cu plăcere, că guvernul unguresc nu e părtaş la atacurile hasardate. Cei de peste Leitha — zice oratorul — ar trebui se ţină cont de împregiurări, şi nu e nici o necesitate, ca abisul aflător între noi — Maghiarii să-l facă şi mai mare. în numele liberalismului a fost provocat guvernul nostru din partea lor, ca să grijească să nu se desvoalte trebile astfel cum se desvoaltă, în numele liberalismului — pentru că şi noi sartem liberali şi democraţi, — trebue se protestez în contra obiceiului de dincolo, a nu vede alta un liberalism decât poliţie şi gendarmerie. (Aprobări.) în contra curentului, în contra aspiraţiunii naţionale nu se află oare au ajutor decât poliţia? Ciudat liberalism, şi eu mă bucur, că deşi lumea întreagă nu ne con