Tribuna, septembrie 1897 (Anul 14, nr. 193-216)
1897-09-11 / nr. 200
Anul XIV Sibiiu, Joi 11/23 Septemvrie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl.Pentru România și străinătate: */4 an 10 franci, 1/, an 20franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplacii Nr. 15, Telefon Nr. 14. Se prenumeră și la poște și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici în cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. Höhn-Percal „Ce cugeții... Funcționarul Höhn, după ce m’a văzut înferecat, ’mi-a tras, ’mi-a plesnit vre-o câteva pălmi peste faţă. Infam, de o miie de ori infam ! Dar’ norocul lui, că eram în fiere...“ Cuvintele lui Iancu reproduse de I. St. Şuluţiu. Mai marele gendarmilor şi pandurilor ungureşti, ministrul de interne Perczel Dezső, voinicosul „înfrînător“ al Românilor — ne-a insultat! Voind să se spele de păcătoasa sa lăudăroşie, scăpată intrun moment de „patriotică“ inspiraţie, domnul Perczel , Desző, nu s’a Îndestulit cu „desminţirea“ sa, desminţită şi ea de zilnice fapte concrete, de zilnice prigoniri la cer strigătoare, ci cu un cinism mai revoltător decât întreg sistemul de brutalităţi şi siluicii ilegale, ce practică acest om, el a cutezat să se avânte până la a insulta causa unui întreg popor. „Nu subversează necesitatea de a lua astfel de măsuri excepţionale — zice Perczel Dezső, prin rostul famulilor sei dela biuroul oficios — pentru că în timpul de faţă întreagă mişcarea naţională a Românilor s’a redus la nişte mititele opin- IUri ziaristice“... Veninosul mititeluţ, pe care hasardul şi nenorocirea acestei ţeri l-au pus la cârma afacerilor interne, nu a putut părăsi nici acum procedeurile de vicişpan. Adus prin forţa împrejurărilor în situaţia de a-’şi renega cuvintele rostite, în ura sa nemărginită, ce o poartă poporului românesc, nu s’a putut stăpâni ca odată cu ia desminţirea impusă lui să nu-’şi verse şi veninul şovinismului seu scârbos, şi să nu arunce o insultă. Şi cine este acest domn ministru, care ne pălmueşte după ce ne-a încătuşat? Este acela care a confirmat şi susţinut în vigoare ilegalele ordinaţiuni, prin care „vrednicul“ seu antecesor, Hieronymi, a disolvat în mod volnic comitetul naţional şi a declarat pur şi simplu ca desfiinţat întreg partidul naţional român. Este acela, care a dispus pedepsirea cu arest ordinar a acelor şepte bravi fruntaşi ai poporului nostru, cari după ispăşirea grelei osânde în temniţele Seghedinului şi ale Vaţului, au crezut că îşi împlinesc o sfântă datorie cătră neam şi ţeară, declarând prin „Manifestul“ lor, ca cetăţeni şi Români, că ţin neclintit la programul partidului naţional şi sânt firme hotărîţi a continua şi după eşirea din temniţă lupta aceea sfântă pentru drepturile poporului împilat, care la temniţă mi-a fost dus... Este acela, care a oprit conferenţa noastră naţională din Maiu 1896, declarând fără pic de genare neexistenţa poporului românesc, şi dictând în nebuna sa îngâmfare sentenţa de moarte politică a poporului de 3 milioane Români din această ţeară. Este acela, care în mijlocul alegerilor generale pentru dietă a avut tupeul să oprească conferenţele noastre electorale, să oprească marea conferenţă a delegaţilor alegătorilor români, convocată în mod legal la Sibiiu, şi — culmea cutezanţei ! — a mai şi pedepsit cu arestare, ca şi pe nişte delicvenţi ordinari, pe toţi acei bărbaţi ai noştri, cari în conştiinţa drepturilor lor cetăţeneşti, au conchemat pe alegători la consfătuire. Este acela, care cu gendarmii şi pandurii sei, a înăbuşit de ani încoace orice manifestaţie naţională la poporul nostru, care a târît la temniţe, şi a încărcat cu bătăi şi cu înjurii pe oricare român, care a cutezat a-’şi arăta pe faţă sentimentele iubirei neamului seu. Este acela care... — dar’ cine ar pută înşira întreg şirul de încălcări, lovituri, brutalităţi şi volnicii comise la ordinul, ori sub patronajul acestui vestit domn. Şi acum după ce, de atâtea ori ne-a lovit crunt în inimă, după ce de atâteaori ne-a gâtuit înăduşindu-ne vocea isbucnitoare de protest, după ce de atâteaori ne-a revoltat întreagă fiinţa noastră de oameni, cetăţeni şi Români, după ce şi pe cel mai martir erou al nostru, pe Iancu, ni’l-a insultat cu numele de bandit..., acum, în cele din urmă să ne mai insulte şi causa noastră sfântă? După ce ne-a încătuşat şi ne-a ferecat cu lanţuri grele la mâni şi la picioare, acum să ne mai şi pălmueascâ? O, asta nu ’ţi-o suferim domnule ministru al ţerii ungureşti! Dacă toate volniciile 'ţi-le-am răbdat, dacă toate loviturile ’ţi-le-am suferit, insulta, ocara şi batjocura urîtă, ce ne-o arunci cu nevrednicul Dumnitale cinism, asupra causei pentru care trăim şi murim, ’ţi-o respingem cu indignare adâncă, — şi ’ţi-o încrestăm. Ai multe la răvaş, domnule ministru, şi să ştii, că Românul, dacă e răbdariu şi tăcut, el ţine minte. Da, el ţine minte! Ai profanat trecutul nostru, ai sdrobit roadele presentului nostru. Pietatea noastră sfântă ai bruscat-o in cel mai sguduitor şi revoltător chip; dreptatea noastră ai încălcat-o, drepturile ni le-ai despreţuit şi în temniţi ai aruncat pe toţi cei buni şi harnici ai noştri. Gendarmii tei au stins vieţi româneşti, şi sânge românesc au vărsat, lăsând orfani şi văduve în urmă în chin şi amarnic traiu. Temniţele sunt pline de tineri români, şi zilnic se deschid uşile lor, ca noue victime se cuprindă. Suferim şi temniţi, şi osânde, şi lovituri de puşcă, şi sângele ni-’l dăm, dacă-’l cereţi, pentru causa noastră, căci ea ni-e mai scumpă decât vieaţa. Vieaţa e a noastră, causa ruse e a poporului. Noi trecem şi ne stingem, poporul însă rămâne în veci, conştiu de chemarea şi menirea sa. Iată de ce nu suferim o insultă a causei noastre. Ei servim noi, cu tot suflul şi resuflul sufletului nostru, cu tot tremurul şi cutremurul inimei noastre, cu întregul fiinţei noastre. Şi oricât de mici şi neînsemnate ar fi opintirile noastre, ele sânt curate, sânt jertfe pe altarul sfânt al neamului, picuri din inima noastră, suspine din pieptul nostru, aduse cu gândul ridicat şi înălţat la sfinţenia causei unui neam prigonit de veacuri în patria sa. Nu insulta deci causa noastră, căci ea ni-e scumpă şi sfântă! Pentru ea au suferit secoli lungi părinţii şi străbunii noştri. Pentru ea au sângerat eroii noştri; pentru ea s’au sfarmat în roată trupurile luptătorilor noştri. Şiroaie de sânge şi rîuri de lacrimi au sfinţit această causă, rugăciuni şi suspine nenumărate s’au ridicat spre ceruri pentru ea, — şi vai de cel ce o insultă, căci blăstămurile tuturor veacurilor se vor îngrămădi asupra capului lui păcătos. • Alăturia te-ai pus de obscurul funcţionar al absolutismului urgisit, şi numele ’ţi’l-ai înscris pe pagina istoriei lângă al aceluia, care a pălmuit pe eroul nostru; nu încerca să te faci mai celebru decât acel faimos Höhn. Acela a pălmuit pe Iancu, nu încerca să pălmueşti causa, pentru care a trăit şi a murit Iancu. T-ai insultat numele şi memoria, nu te atinge de causa lui, pentru că causa aceea este şi causa noastră, şi noi dacă ’ţi-am suferit toate volniciile, una nu ’ţi-o răbdăm, să ne insultezi! Asta se ’ţi-o însemnezi domnule Höhn- Perczel! FOIŢA „TRIBUNEI“. VANITAS. Cât n’ai sperat, dorit în lume — Cât de ferbinte n’ai iubit — Şi astăzi nici măcar o cruce Mai spune că ai fi trăit. Tu dormi uitat — la groapa-’ți rece O salcă tristă a crescut — Și-a serii vent mai bate-’n ramuri Un freamet — ca un plâns tăcut. Pe câmpuri zace-a soarelui lucit Ca un suris duios la despărțire — Tăcut în sufletul meu obosit Simt ca o adiere de iubire. — Ca printr’un veal îmi pare că zăresc Din nou a tinereții vremi uitate — Da ’n gându-’mi dulce jalnic mă trezesc în juru-’mi mișcă frunzele uscate. Borsec. Traian Mihaiu. Orfanul. — Schiță. — Zadarnici... totul e zădărnici.... scăpare nu mai este, toată speranța s’a dus. Mama bolnavă zace zdrobită de durere pe patu-’i de suferinţe, mânile îi erau întinse de-a lungul trupului, faţa palidă şi slăbită, numai lupta cu nimicirea o mai înroşia când şi când şi obrajii, de altă dată atât de plini de vieaţa, sânt cuprinşi din ce în ce tot mai mult de paloarea morţii. Ochii îi erau închişi, şi lungile-’i pleoape se făcură atât de străvezii. Glasul fatal nu mai era departe, el se apropie cu o grabă răutăcioasă. In sfîrşit eatâ-’l sosit! Bolnava îşi desface încă odată ochii, privirea’i sticloasă întâlneşte chipurile frânte de durere ale iubiţilor sei, ea însă nu Ie pricepe durerea, un suspin debil şi lini mai ridică încă odată peptul şi trece iute peste buzele-’i arse de ferbinţeală, şi apoi genele-’i acoper de jumătate ochii fără vieaţă, capul îi lunecă de pe perină, şi ea moare, moare pentru totdeauna, despărţindu-se pentru veci de ai sei copii dragi.... Cine ar putea descrie cu peană măiastră clipitele următoare? ele nu se pot scrie, nime nu le poate depinge cu reale colori, ele nu mai simţi se pot, şi numai acela le simte, care le-a văzut şi care a fost biruit de ele... car’ în urmă Dumnezeu face să sece isvorul lacrimilor, El opreşte parcul ochilor noştri şi măcar pentru câteva scurte momente, pentru ca să ne aducem aminte şi de cei rămaşi. Da, desigur Dumnezeu o face aceasta, căci numai El e părintele celor întristaţi. Şi de ce oare tatăl acestor copii, a căror mamă chiar acuma a părăsit legăturile acestei vieţi, de ce el, care ar trebui să mângâie pe pruncii sei, de ce chiar el, e cuprins deodată de un trămur, şi reci fiori îi scutură membrele viguroase şi picuri mari de sudori li lunecă pe faţa-i îndurerată. De ce?... pentru că el a prins suspinul morţii, urechile sufletului seu au înţeles vorba ce era în acel suspin: copilul seu cel mai mare, nu era aci. El era departe de inima care îl iubise, şi care acum a încetat să bată; era departe de braţele şi sinul care îl ţinură altădată atât de strîns, şi din care căldura a dispărut şi în locu-mi a venit răceala morţii. Şi acum masul revederii are să fie atât de dureros. Şi frica de ciasul acesta îngrozeşte inima, de altcum frântă, a tatălui; clipita revederii ii scutura toată fiinţa lui... Şi iată, poarta caşii , tună, şi în chilia tăcută, din care bucuria a trugit, păşeşte un copil de vre-o 12 ani. El păşeşte şovăitor şi ochii lui privesc în juru-’i fricos. De ce a trebuit să părăsească el şcoala chiar în acest timp? De ce tatăl şi fraţii lui stau aşa de tăcuţi şi de ce mama nu-’i iasă înainte ca de alte dăţi? — Bina ai venit copilul meu ! — îi zice tatăl, reţinăndu-’şi cu o forţă aşa de mare isvorul lacrimilor. —■ Tatăl unde-’i mama? — întrebă copilul, a cărui inimă a fost cuprinsă de un groaznic presimţ. — E bolnavă dragă, car’ îi va fi mai bine, cât ce te va vedea. — Vreau să văd pe mama! — strigă el şi vocea îi tremură. — O vei vedea îndată, şezi puţin şi te odihneşte, îţi va fi foame! — şi el şterge pe furiş dacă lacrimi eşiie chiar din inima sa. — Nu’s obosit, nu ’mi-e foame, vreau să văd pe mama! — continuă copilul tot mai mult stăpânit de grozavul presimţ. — Să mergem darul — zise el cu gândul în bunătatea lui Dumnezeu de la care singur mai nădăjduesc ajutor şi tărie în aceste momente de grea cercare. — Venim şi noi — zic ceialalţi copii. — Nu, voi rămâneţi acu Şi apoi tatăl şi copilul trec pragul casei, în care zace toată iubirea lor cufundată în sicriul rigid, coperită de giulgiul nesimţitor şi luminată de tremurătoarele lumini albe ca faţa moartei. — Mamă! — suieră copilul cu vocea înecată de lacrimi. — Mamă dragă ! — repeţeşte încă odată căzând în braţele tatălui seu. Şi ochii lui se aprind şi prin flăcările lor curge un şiroiu ferbinte de lacrimi. — Nu plânge! Dumnezeu a luat-o la sine, ca s’o mântuească de durere, şi ea s’a dus, ca să se roage pentru noi. Şi copilul îşi ridică încă odată ochii spre a vedea pe aceea, care ’l-a născut. El par’că simte şi acum sărutările ferbinţi, cu care moartă îl primia, când venia acasă. Şi acum, toate acestea n’au că să se mai repeţească el n’are să mai audă dulcele ei glas, n’are să mai simtă căldura dragostei ei, nu, nici odată. Şi iarăşi isbucneşte în lacrimi, iarăşi e înecat de suspine. — Las’ să doarmă în pace, — îi zice tatăl, recâştigându-’şi nouă torţe, — şi aduţi aminte, că ea te-a învăţat totdeauna să te rogi pentru cei morţi. — Să ne rugăm dară! — zise copilul şi înghenunchind ei rostesc o scurtă rugăciune, pe care a învăţat-o dela ea. — Şi acum să mergem ... s’o lăsăm să doarmă în pace! — spuse orfanul mângâiat de cuvintele rugăciunii. — Aida. Sibiiu, 22 Sept. n. Aabeth despre chestiunea naţionalităţilor. Deputatul Ásboth János, cunoscutul ortac de la Bruxella al lui Pázmándy ,şi-a făcut darea de seamă înaintea alegătorilor sei, Dumineca trecută. El a vorbit şi despre chestiunea naţionalităţilor, zicănd următoarele : „în chestiunea naţionalităţilor guvernul nu are altă politică decât brutalitatea. A guverna numai cu aceasta înseamnă a provoca şi a cultiva spiritul revoluţiunii*. Cu alusiune la conferenţa din Bruxella deputatul partidului poporal a zis:Câteva săptămâni înainte am fost în posiţia, că în străinătate, înaintea unui public străin, a trebuit să mă ridic în faţa unor atacuri aduse în contra Ungariei. Trebui se spun, că problema aceasta e grea. Brutalităţile ilegale ale guvernului sânt îndeobşte cunoscute în străinătate. Eu nu ştiu minţi, dar’ a le nega nici n’ar fi altceva decât o opintire zădarnică. Nu există altă apărare, decât a constata, că procedura guvernului nu trebue a o identifica cu Ungaria şi cu maghiarimea, şi că toate de câte şi plâng naţionalităţile, au a le suferi şi partidele oposiţionale maghiare. La aceasta — zice Asbóth — ştiţi cemi-a răspuns un belgian? Elmi-a zis: D'apoi că atunci d-voastră, Maghiari şi Nemaghiari laolaltă, nu sânteţi decât o turmă de berbeci; dacă la noi s’ar purta guvernul aşa, fiecare cetăţean ar prinde arma“. La acest pasaj, înseamnă corespondentul lui Alkotmány, — din care scoatem aceste citate, — auditorul a erupt în „eljen*. Regele Carol şi Monarchul nostru. Cetim in Vaterland din Viena: „MM. II. Regele Carol şi regina Elisabeta a României vor Întoarce In proximele zile visita, pe care Maiestatea Sa împăratul li-a făcut o in anul trecut. Contra-visita aceasta a fost plănuită pentru vara aceasta în Ischl, a trebuit însă să fie întrelăsată din pricina inundărilor de ape. Părechia regală română, care a petrecut la Ragaz (Helveţia) a sosit în 12 i. c. in Reineck şi de acolo a plecat azi (20 Septemvrie n.) la Müachen. La 26 i. c. MM. române vor sta în Viena; aici vor rămână până la 28 1. c. dimineaţa, apoi vor pleca la Budapesta, unde vor cerceta pe împăratul. în 29 1. c. seara Regele Carol şi Regina Elisabeta vor pleca la Bucureşti*. Nr. 200 „Înfrînarea* Românilor. Precum se telegrafează din Baia-mare, în zilele din urmă parochia Şişeşti a fost în adevărată stare de asediu. In 18—20 i. c. 60 de gendarmi au ocupat comuna şi jurul. Sărbătorile obicinuite au fost oprite cu forţa, ţeranii au fost respinşi de la biserică de gendarmi. O adâncă consternaţiune domneşte în popor în urma acestor excepţionale măsuri. Şi totuşi drăguţul de ministru al gendarmilor, domnul Perczel, desminte „oficios*, că ar avă de gând să „înfrîneze*, cum s’a lăudat, pe Români. Mare cutezanţă de la voinicosul ministru. Ungurii şi Austria. — Láng Lajos despre noul curent din Austria. — Bată în resumat esenţa discursului despre care am amintit în unul nostru de ieri. E greşit a privi situaţia de astăzi din Austria după vederile de acum 30 ani, când s’a făcut transacţiunea. O schimbare mai radicală, decât ceea ce s’a făcut în 3 decenii în Austria, de abia se poate închipui. Autorii transacţiunei porniau din suposiţia, precum în Ungaria Maghiarii — aşa în Austria Nemţii au să poarte hegemonia. De fapt meritul de a fi răsturnat primul cabinet federalistic în Austria revine lui Andrássy Gyula. Astăzi lucrurile s’au schimbat. A trecut timpul, ca elementul german din Austria se mai ţină rolul, cel are elementul maghiar în Ungaria. Sânt unii, cari cred, că prin aceasta se întăresc la noi aspiraţiunile naţionalităţilor contrare statului. Aceasta e greşală. Situaţia din Austria e cu totul alta decât în Ungaria. (? Red.) La noi hegemonia naţiunii maghiare se întemeiază pe un uz de 1000 de ani. (?) Cultura spirituală şi materială a naţionalităţii maghiare culminează peste toate celelalte naţionalităţi. Hegemonia elementului german în Austria s’a întemeiat numai pe voinţa absolută a domnitorului; la noi hegemonia naţiunii maghiare este temeiul, pe care s’a format statul, şi pe care stă toată puterea şi gloria lui milionară. Nu e corect din punctul de vedere a politicei maghiare să ne amestecăm în desvoltarea lucrurilor din Austria. Esenţa transacţiunei e, că pactul îl formează două state coordinate. Cum ne aranjem noi în statul ungar (maghiar) , e treaba noastră. Cum să împacă diferitele naţionalităţi în Austria, e treaba lor. Aceasta e unica procedură corectă. Pentru că aspiraţiunile naţionale, contrare maghiarismului, nu le vom putea preveni prin aceea, că vom încerca a împedeca un lucru care nu dela noi atîrnă, ci prin aceea că vom arăta o strictă neutralitate faţă cu împrejurările austriace.