Tribuna, septembrie 1898 (Anul 15, nr. 189-212)
1898-09-11 / nr. 197
Anul XV Sibiiu, Vineri 11/23 Septemvrie 1898 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Y* an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Yt an 10 franci, 1/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru em INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumără şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici â 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni Numeri singuratici â 20 bani se vând la librăria G. Cârján, Ploeşti „Popoarele Mele!“ (c.) De la prima privire manifestul Monarchului îţi face impresia unei scrisori intime, emanată din un sentiment de iubire curat şi nefăţărit. Nu mai vedem rigoarea oficioasă obicinuită în astfel de acte, nici stilul stereotip şi rece. Monarchul se pare a scoborî din înălţimea tronului, ca să poată vorbi mai intim cu popoarele, cari s’au grupat cu toate în jurul treptelor tronului. E prea departe de a vorbi din înălţimea tronului, căci popoarele sânt departe aşezate, ele nu ar înţelege toate cuvintele poate, şi dacă ar întreba de alţii se le lumineze, ar păţi-o poate mai rău.... Din înălţimea tronului nu poţi vorbi aşa nemijlocit, cum vorbeşti când te scobori însuţi, ca toţi să-’ţi audă graiul şi să-’l înţeleagă pe deplin. în momentul scrierei manifestului, Monarchul părea a fi mai mult om decât Suveran; om, care înţelegând dureroasa zguduitură a suferinţei, mulţumeşte tuturora pentru mila ce m i-o manifestă, şi doreşte ca toţi să fie fericiţi şi scutiţi de zguduitoarele sensaţii de durere, ce au trecut peste încărunţitul lui cap. Câtă căldură e în acest »Popoarele Mele!« îţi produce sensaţia unui părinte bătrân şi bun, care văzându-l şi copiii întristaţi exclamă înduioşat de presenţa lor: — Copiii mei! Şi aşa şi este. Popoarele grupate în jurul tronului din acest trist prilej, erau cu toţii copiii Coroanei. Erau între ei unii, mai răsfăţaţi, cari se îndesulau pretutindeni se ocupe totdeauna locul cel dintâiu, şi iarăşi erau alţii mai puţin băgaţi în seamă, mai puţin răsfăţaţi în gesturi şi purtare, cari îşi ocupau cu modestie un loc între ceialalţi. Monarchul se coboară în mijlocul lor, şi rotindu-şi privirea îi observă pe toţi deodată, şi pe cei ce se înghesuiseră înainte, şi pe cei din al doilea şi al treilea plan. Şi El nu exclamă, după cum alţii ar fi dorit: Naţiunea mea iubită! sau: Heghemoni iubiţi, copiii mei favoriţi! Nu. Privirea Lui îi învăluie deodată pe toţi, şi cuprins de aceeaşi dragoste pentru toți fiii monarchiei exclamă: — Popoarele Mele! Ca şi când ar zice: voi toţi de la poalele tronului Meu, toţi, fără deosebire de favoriţi, sau nefavoriţi, sunteţi părtaşi durerei Mele, şi vrednici de înalta Mea recunoştinţă! Şi copiii cei răsfăţaţi privesc înapoi zimbind batjocoritor, în mintea lor de îmbuibaţi nu încape gândul, cum se face că Monarchul să se adreseze şi acestor nenorociţi nebăgaţi în seamă. Cum se poate să se adreseze cineva la naţionalităţi, la popoare, când scris este, că în această ţeară numai un singur popor există, care celelalte sunt »părţi integrante« ale aceluiaşi singur domnitor popor şi în mod cu totul accidental vorbesc româneşte, sârbeşte sau slovăceşte. Nu, naţionalităţi nu există — numai una singură, căci numai a acesteia e puterea şi mărirea, Monarchul n’a folosit bună expresiune. Şi Monarchul continuă să vorbească mai departe, cuvintele Lui sună mulţimea de popoare. In comitiva adresată lui Bănffy se zice expres: »te încredinţez a face cunoscută mulţumită Mea iubitelor Mele popoare din toate ţările coroanei Mele ungare«. Aşadară în ţările coroanei ungare eseistă popoare ! Există, căci Suveranul nostru trebue să ştie dacă există sau nu, dacă să adresează unor popoare existente, sau unor himere. Şi dacă există, de la sine cad una după alta toate himerele heghemonilor noştri, despre o singură naţiune existentă, despre absoluta dispariţie a majorităţei de nemaghiari, în oceanul Maghiarilor aflători în minoritate! Da, există popoare ! Popoare, cari de veacuri locuesc munţii şi văile acestei ţări, cari ’şi-au vărsat sângele şi ’şi-au jertfit vieaţa pentru ţeară şi pentru tron. Există popoare , cari îşi jertfesc şi astăzi totul pentru mărirea tronului şi binele ţărei, cari îşi împlinesc toate datorinţele de cetăţeni iubindu-şi patria cu aceeaşi nealterată afecţiune şi totuşi cu o nemaipomenită violenţă vine un element mai mic ajuns la putere şi le aruncă în faţă . Nu-i adevărat, voi nu existaţi, singur eu exist; voi aveţi să plătiţi dări, să vă împliniţi toate datorinţele ce aveţi ca cetăţeni, care eu, care am puterea în mână, drept recunoştinţă pentru serviciile voastre am să constat, că voi nici nu existaţi pe lumea asta! Frumoasă răsplată pentru popoarele, cari îşi împlinesc cu sfinţenie datorinţele, car’ în schimb li se contestă dreptul de a-’şi pretinde partea lor la soare !... Frumoasă perspectivă pentru viitorulmajorităţei cetăţenilor, când li se ignorează cel mai elementar drept din lume: dreptul existenţei ca popor. Ar fi trist de bună-seamă, dacă existenţa noastră ar depinde dela legile heghemonilor, dacă ar pute să fie pe lumea asta o astfel de lege, care să mă poată convinge, că eu nu exist, când eu bine ştiu, că exist! Dar’ existenţa noastră dela Dumnezeu şi dela noi depinde şi dacă cineva are aerul de a ne trage la îndoială existenţa e semn, că nu ne putem înţelege cu el. Pentru că sunt oameni cu cari nu te poţi înţelege, şi în caşul de faţă singura mângâiere ne va fi, că nu noi spntem cauza neînţelegerei! Cum să te poţi înţelege cu cineva, când el îţi ignorează a priori existenţa ? Dacă nu exist, cum pot eu să mă dimit în desbateri reale cu cineva ? Dacă noi nu existăm ca naţiune, cum am pute întră în desbateri de pace cu Ungurii cari există?! Iată ridicolul situaţiei create de actualii heghemoni, iată imposibilitatea unei apropieri create de aceiaşi heghemoni, cari buciumă în lumea întreagă, că naţionalităţile nu voesc să se împace şi ţes în tăcere planuri revoluţionare. Cuvintele manifestului: »Rog pe Atotputernicul să binecuvinteze popoarele Mele şi să le lumineze spre a afla calea iubirei şi a bunei înţelegeri«, par a se referi chiar la această situaţie ridicolă şi imposibilă. Dorim din inimă, ca dorinţa Monarchului să se împlinească, dar’ trebue să constatăm, că noi nu suntem înscenătorii acestor stări, deşi patrioţii ne strigă în gură mare: hoţii de păgubaşi ! Nu noi süntem de vină, că suntem prescurtaţi pe toate terenele, nu noi süntem de vină, că atăzi ni se ignorează chiar şi existenţa. Sunt alţii. Şi acei alţii, dacă ţin ceva la cuvântul Regelui, să-şi aducă aminte, că acesta le sună mai cu seamă lor, şi ei sünt chemaţi în primul rînd, a-’l face posibil şi realisabil. Nu noi süntem, cari am zădărnicit şi până acum pacea, nu o vom zădărnici-o nici de acum, să nu se uite însă că în toată afacerea noi nu putem ave decât un rol pasiv. Sibim, 22 Septemvrie n. Croaţii şi manifestul Monarchuilui, în Croaţia manifestul Monarchului dat cătră popoarele Sale, a fost primit cu multă dragoste şi însufleţire. Manifestul tipărit pe placaje mari a fost afişat pe colţurile străzilor. Deputatul Mazzura, în o scrisoare deschisă, adresată preşedintelui dietei, se plânge că Croaţia nici n'a fost invitată şi nici n'a fost representată la înmormântarea împărătesei. Foile protestează, ca manifestul Monarchului şi pentru Croaţia să fie subscris de Bănffy. Conform constituţiei, pentru Croaţia, manifestul trebuia să fie subscris de Iosipovich, ministrul pentru Croaţia. Gendarmeria la noi. Pentru păzirea ordinei în »statul unitar maghiar«, ca cel mai bun şi cel mai sigur mijloc s’au dovedit de multă vreme gendarmii, celebri cu deosebire, când au de a face cu nemaghiarii, şi au de a apăra intregitatea statului de pretinsele »conjuraţiuni« ale »agitatorilor valahi«. Nu e mirare deci, dacă sânt indispensabili pentru Ungaria, în preliminarul de spese al ministrului de interne, pe anul viitor, sunt luaţi 5.239.980 fl. 76 cr. numai pentru salarizarea anuală a gendarmilor. Tot acolo e proiectată înmulţirea gendarmeriei cu câteva sute. Ce să facă şi ei, siguranţa statului o pretinde. Adevărat stat poliţienesc. Salariile oficierilor din armata comună, în ministerul comun de răsboiu, se lucră la un proiect de lege, în urma căruia salariile oficeriilor din armata comună vor fi urcate. Urcarea salariilor pentru oficerii din armata comună, ar aduce cu sine urcarea salariilor şi pentru ofițerii de la honvezime. Dacă acest proiect va deveni în adevăr lege, budgetul monarchiei iarăşi se va mai îngreuna cu câteva milioane. Kom MierMegne. Adâncul doliu de care e cuprinsă monarchia întreagă, prin neaşteptata şi tragica moarte a Maiestăţei Sale împărătesei Regine, nici azi nu s’a sfîrşit, şi în curând nici nu se va sfîrşi, pentru că mare şi grozavă a fost lovitura ce a îndurat-o prea bunul nostru Monarch, şi mare e iubirea şi alipirea popoarelor sale, şi durerea şi doliul lui şi fiii monarchiei o împărtăşesc. Maiestatea Sa primeşte zilnic adrese de condolare, supuşii Sei credincioşi fac totul spre a-l mângâia, şi fiecare supus al monarchiei, ia parte după cum poate la doliul şi durerea Domnitorului seu. Condolarea Vienei. Marţi, în 20 i. c., Maiestatea Sa a primit în audienţă deputaţiunea oraşului Viena, constătătoare din doi subprimari, patru amploiaţi orăşeneşti, în frunte cu primarul Lueger, în numele oraşului Viena, primarul Lueger, în un frumos discurs, a tălmăcit durerea şi condolarea vienezilor, din incidentul grozavei nefericiri ce a căzut asupra Maiestăţei Sale şi asupra Casei domnitoare. Maiestatea Sa a fost mişcat până la lacrămi, în răspunsul înduioşat ce m i-la dat, a zis şi următoarele: »După lovitura grozavă ce m'a ajuns, o repet din nou, singura Mea mângâiere e credinţa în D-zeu şi în fidelitatea şi iubirea popoarelor Mele. Sper că voiu ave destulă tărie a-mi face datoria. Venind vorbă despre doliul ce ’l-au manifestat oraşele cu ocasiunea înmormântărei, Maiestatea Sa ’şi-a exprimat recunoştinţa, că doliul Vienei a fost sincer şi solemn, între altele a zis: Vienezii mă iubesc mult şi sânt în privinţa aceasta fără păreche, mă simţesc în mijlocul lor ca şi când aş trăi în o familie. Condolarea parlamentului maghiar, în şedinţa din 20 l. c. a camerei ungare, ca un tribut faţă de memoria Împărătesei-Regine şi ca o condolare faţă de Monarchul, ministrul-preşedinte Bănffy a propus, ca amintirea răposatei împărătesc-Regine să se eterniseze în o lege. Anume să se fee disposiţiuni faţă cu sumele incurse de bunăvoe pentru ridicarea unui monument. Despre aceste disposiţiuni, despre resultatul lor şi despre afacerea monumentului, să se facă în fiecare an raport ambelor, camere până cănd monumentul va fi ridicat. Legea aceasta îndată după promulgarea ei va întră în vigoare şi cu executarea ei va fi încredinţat ministrul-preşedinte. Acest proiect de lege — care are numai 4 zi — a şi fost predat îndată comisiunei justiţiare. Adresele comitatelor. Toate comitatele au trimis adrese de condolare M. Sale. E de remarcat, că Ungurii nici în manifestarea acestor gingaşe sentimente de doliu, nu s’au putut desbrăca de şovinismul lor. Comitatele compuse din mai multe naţionalităţi, în adresele lor de condolare nu au făcut amintire decât de o singură naţiune, de naţiunea maghiară, desconsiderând cu totul sentimentele de doliu ale nemaghiarilor, nedându-le libertatea de a se manifesta în adresele cătră Monarch. Ca exemplu nu cităm aici decât adresa comitatului Braşov, care deşi e compus în mare parte din nemaghiari, în adresa de condolare a acestui comitat nu se face amintire decât de »naţiunea maghiară«. O singură deosebire se pare a fi făcut în această direcţie numai comitatul nostru. Din adresa de condolare a congregaţiei sibiene extragem următoarele: »Deşi în jalea cea adâncă,în durerea, ce e peste măsură de mare, cu care cercaţi suntem, credinţa în Dumnezeu ne este unica rază de speranţă, care abia mai licăreşte şi de care ne prindem cu toată tăria sufletului nostru adânc întristat, totuşi aflăm o consolare oarecare în firma convingere, că Dumnezeul puterilor va auzi ruga noastră, care deopotrivă cu ţeara întreagă din adâncul inimilor noastrei-o aducem. Să dee putere Maiestăţei Voastre, ca să puteţi suporta această nouă şi nemărginită durere, şi cu nemărginita sa îndurare să trimită în aceste triste şi grele zile mângâiere Maiestăţei Voastre; să binecuvinte pe Maiestatea Voastră cu sănătate şi cu perseverare, ca în împlinirea datorinţelor de Domnitor să aflaţi mângâiere şi în neclătita alipire şi fidelitate a popoarelor credincioase, căci popoarele Maiestăţei Voastre, şi între acestea şi noi, în durata cea lungă a domniei Maiestăţei Voastre, plină de iubire părintească şi constituţională, vedem garanţia, că ele vor afla balsamul alinător în noua şi nemărginita perdere, care prin trecerea din vieaţă a Domnitoarei noastre de vecenică amintire binecuvântată, a Maiestăţei Sale Reginei Elisabeta, a zguduit adânc, — dimpreună cu Maiestatea Voastră şi cu augusta Casă domnitoare, —■ ţeara întreagă, şi pe toate popoarele credincioase ale Maiestăţei Voastre, şi le-a umplut de amare dureri«. Parastase. Pentru repausul sufletului defunctei Împărătese Regine, s’au celebrat serviciu divin şi parastase solemne în toate bisericile noastre româneşti. Despre decursul acestor triste festivităţi primim următoarele rapoarte: Din comuna Bruznic, protopresbiteratul Lipovei, ni se scrie: La noi în comună a ajuns trista veste abia Luni, la 12 Septemvrie st. n. îndată s’au și arborat stindarde negre pe toate edificiile publice, între sunetele clopotelor bisericei, cari s’au tras regulat de trei ori pe zi până în ziua înmormântări, când s’a celebrat înainte de ameazi prin bravul preot Mihaiu Rubinoviciu, o liturgie pentru sufletul răposatei Împărătese- Regine. După ameazi la ora înmormântări s’a celebrat un parastas solemn împreunat cu rugăciunile deslegărei. La ambele rugăciuni, armonioasele răspunsuri şi cântări funebrale le-a executat corul vocal din loc sub dirigenţa învăţătorului Titus Popescu. Dl preot Rubinoviciu, a ţinut o frumoasă cuvântare. La acest act solemn au luat parte şi antistia comunală, şi aproape toţi oamenii din comună.* Din Frata ni-se scrie: în comuna Frata-de-Câmpie. Sâmbătă, în ziua înmormântărei, dl preot gr.-or. Sofroniu Adam a servit un parastas în biserica gr.-or. la orele 10 a. m., fiind de faţă antistia comunală şi un mare număr de popor condolent. Au fost arborate şi mai multe stindarde de doliu. Deşi avem mai multe prăvălii în comună, cu toate acestea numai pe prăvăliile româneşti s’au arborat drapele de doliu, car’ pe ale Jidanilor nu, ceea ce a scandalisat întreg poporul din comună. Nr. 197 LIBERTATEA de JOHN STUART MILL. — Traducere de Teodor V. Păcuţian. — II. Libertatea cugetărei şi a discuţiunei. (Urmare). Chiar şi biserica cea mai intolerantă, biserica romano-catolică, când e vorba de vre-o canonisare ascultă cu pacienţă observaţiileadvocatului diavolului. Cel mai sfânt dintre oameni nu ajunge această târzie onoare, decât cunoscând şi precumpănind ceea ce are diavolul să-’i obiecţioneze. De nu era permis să se tragă la îndoială teoria lui Newton, omenirea nu ar fi avut niciodată deplina încredere în veritatea ei, pe care o are astăzi. Cele mai sigure contemplaţiuni ale noastre n’au basă mai solidă decât convingerea, că au fost totdeauna expuse examinărei lumei. Dacă provocarea nu se acceptează, ori se acceptează dar’ atacul nu succede — adevărat că de convingere stăm încă foarte departe, dar’ am făcut cel puţin tot posibilul ce-’i permitea starea existentă a minţei omeneşti. N’am negles nimic ce putea da o pasiune adevărului ca să ne ajungă. Dacă rămân barierele deschise, putem spera, că se va găsi un adevăr mai bun — dacă în general există — în momentul, în care spiritul omenesc îl va pute prinde. Până atunci însă avem dreptul să credem, că ne-am apropiat de adevăr atât de mult, cum numai se poate în zilele noastre. Aceasta e suma convingerilor pe cari le poate câştiga o fiinţă păcătoasă, şi aceasta e singura cale pe care le poate câştiga. E curios, că noi primim admisibilitatea argumentelor pentru libera discuţiune, dar, totodată ridicăm pretensiunea, că discuţia să nu fie dusă la extrem. Nu se ia în seamă, că dacă nu sunt motive pentru caşul extrem, nu sânt nici pentru alte caşuri, pentru nici un caş. E curios mai departe, că nimeni nu-’şi aroagă infalibilitatea, ci concede, că discuţiunea trebue să aibă loc asupra tuturor chestiunilor; dar’ crede earăşi, că anumite principii şi teorii nu pot fi trase la îndoială, deoarece sânt prea sigure, adecă: fiindcă omul e sigur că ele ar fi sigure. A declara, că o afirmare e sigură, pe când există cineva care ar pute trage aceasta la îndoială dacă ’i-ar fi permis, — şi a denega permisiunea aceasta, e tot una cu imaginaţia, că noi, şi aceia cari sunt de acord cu noi, suntem judecători peste conştienţă şi putem judeca fără să ascultăm partea contrară, în zilele de astăzi, descrise de »necredule şi pline de dubiositate«, când oamenii se simţesc siguri, nu atât pentru că opiniile lor sunt adevărate, ci pentru că n’ar şti ce se înceapă dacă nu le-ar ave, — se basează apărarea unei păreri contra atacurilor publice, nu aşa de mult pe veritatea, cât mai mult pe importanţa ei pentru societate.