Tribuna Sibiului, februarie 1970 (Anul 3, nr. 607-630)

1970-02-14 / nr. 618

Anul III nr. 618 O prezenţă dinamică in viaţa spirituală a judeţului După o perioadă mai înde­lungată în care arta plastică si­­biană a înregistrat acumulări pro­gresive abia resimţite în ansam­blu, definindu-se doar prin activi­tatea prodigioasă a două-trei per­sonalităţi, în ultimii ani ea a în­ceput să se afirme tot mai mult ca un organism vivace, ca o pre­zenţă statornică. In primul rînd, această ridicare de amploare uni­că în istoria mişcării plastice si­­biene a avut la bază o politică ge­neroasă a organelor de partid şi de stat locale, care au asigurat mişcării, pe măsura creşterii ei, condiţii de dezvoltare niciodată a­­tinse în trecut. Ne gîndim la se­diul Fondului plastic, la galeria de artă, dar mai cu seamă la atelie­rele date artiştilor, la numeroa­­sele achiziţii de lucrări făcute cu prilejul principalelor expoziţii per­sonale sau colective. Pornind de aici, în Sibiu s-a format cu timpul un climat de puternică emulaţie, stimulat şi de prezenţa autorita­ră a Muzeului Brukenthal şi mai apoi de înfiinţarea Teatrului de stat, a Şcolii populare de artă şi a liceului cu profil de muzică şi artă plastică. Acest climat a atras treptat noi şi noi artişti, a favori­zat înjghebarea unei mişcări efer­vescente şi îndrăzneţe, adeseori ci­tată ca o unitate distinctă în pla­nul artei naţionale. Pe măsura dez­voltării sale însă, nevoile au­ cres­cut tot mai mult, resimţindu-se cu acuitate mai cu seamă în dome­niul posibilităţilor de expunere. Din primăvară se pare că proble­ma aceasta va fi în bună parte re­zolvată prin redeschiderea Casei artelor din Piaţa 6 Martie, iar pes­te un an, prin asigurarea unor spa­ţii de lucru şi de expunere la Pa­latul sindicatelor, ea va fi rezol­vată definitiv. Analizînd nivelul de dezvoltare atins în momentul de faţă, dar şi cerinţele impuse de perspectiva a­­cestei dezvoltări, recenta întîlnire a organelor de partid locale cu ar­tiştii plastici a evidenţiat ca idee fundamentală nevoia integrării mai dinamice a artei plastice si­­biene în ansamblul vieţii spirituale a judeţului. In stabilirea acestui principiu de acţiune s-a avurt în vedere sporirea ponderii artiştilor plastici în peisajul cultural al Si­biului contemporan, pe de o parte printr-o organizare mai ritmică a activităţii expoziţionale, dar mai cu seamă prin intensificarea mun­cii membrilor filialei pe linia re­ducerii distanţei dintre artă şi pu­blic. S-a remarcat astfel utilita­tea unor manifestări menite a în­lesni apropierea publicului de ar­tă. In această ordine de idei se impune un interes mai activ şi din partea comitetelor de cultură şi artă, a organizaţiilor sindicale şi de U.T.C., care vor trebui să mijlocească mai dese contacte pe de o parte între multiplele cate­gorii ale publicului şi oamenii de artă, iar p­e de alta între diversele mişcări artistice, care ar putea or­ganiza în comun fructuoase coloc­vii teoretice p­e diferite aspecte ale artei contemporane, colocvii la ca­re să fie invitaţi oameni de cultu­ră şi artă din alte centre impor­tante ale ţării. De altfel, cu cîţiva ani în urmă acţiuni de acest fel s-au mai organizat la Sibiu, bene­ficiind de prezenţa unor persona­lităţi de prima mărime în cultura Arta plastică sibiană naţională, încît o reconsiderare a lor nu o vedem decît ca o fru­moasă actualizare a unei bune tra­diţii. Ne amintim, astfel, de nume­roasele întîlniri între artiştii plas­tici sibieni şi critici de renume ca Eugen Schileru sau Petru Comar­­nescu, şi alte idei frumoase cum au fost cele în legătură cu un ce­naclu al artiştilor plastici, cu mi­­croexpoziţii în holul teatrului şi la cenaclul literar (acum, probabil, şi la facultate), cu seri de muzică, poezie, plastică şi dans (poate în sala „Astra“, poate, mai degrabă, în sala Casei artelor) etc. Pe de altă parte, o prezenţă mai dinamică a artelor plastice în via­ţa judeţului are în vedere depăşi­rea unei anumite rigidităţi în ra­porturile dintre organele şi insti­tuţiile care îndrumă şi beneficiază de produsele artiştilor şi Filiala U.A.P. Problema cea mai spinoasă apare aici în legătură cu pătrun­derea artei plastice sibiene în ho­teluri, în magazine şi restaurante, în instituţii şi întreprinderi, în spa­ţiile de arhitectură. Dacă pînă nu de mult în aceste aspecte artiştii sibieni erau în general ignoraţi, re­marcăm acum unele acţiuni de na­tură a indica o corectare a opticii în acest domeniu. Ca un argument îmbucurător cităm aici iniţiativa Comitetului municipal de partid Sibiu de a lansa un studiu detaliat asupra organizării unor zone ar­hitectonice cum ar fi Piaţa Repu­blicii sau bulevardul Nicolae Băl­­cescu, acţiune în care opiniile ar­tiştilor plastici au fost luate în seamă. O mai strînsă colaborare se impune în acest sens şi între ar­hitecţi şi artişti plastici, mijlocite prin comisii care să activeze direct în legătură cu secţiile de arhitectu­ră şi sistematizare. Sugestii preţioase s-au făcut în fructuoasa întîlnire la care ne re­ferim şi în legătură cu diversifi­carea şi sporirea eficienţei mijloa­celor de corelare a artei plastice sibiene la gustul beneficiarilor. S-a remarcat astfel utilitatea fixării u­­nor comenzi speciale de lucrări pentru întreprinderi, instituţii etc., a iniţierii unor concursuri pe te­me fixe, deschise unei participări naţionale, prin care să se realize­ze implicit şi o dirijare echitabi­lă a fondurilor de achiziţii exis­tente la sindicate, la Comitetul U.T.C., chiar la Comitetul jude­ţean de cultură şi artă, la alte sur­se. S-a optat apoi pentru iniţie­rea unui muzeu local al artei plas­tice sibiene, dar şi pentru o mai vie prezenţă în judeţul nostru a principalelor expoziţii personale sau colective din ţară, continuînd astfel acţiunea frumoasă deschisă nu prea de mult de Muzeul Bru­kenthal cu expoziţiile Ţuculescu, Servatius, Maxy sau Mirea. Adică o multitudine de idei a căror tra­ducere în viaţă presupune rîvnă şi răbdare, de ele depinzînd în ulti­mă instanţă progresul artei plas­tice sibiene, racordarea ei profun­dă la nevoile vieţii spirituale a ju­deţului în care se dezvoltă. ION­ITU V­ IN CURÎND APARE arcade , supliment social-cultural al ziarului „Tribuna Sibiului" DIN CUPRINS? Victor Mureşan, secretar al Comitetului judeţean Sibiu al P.C.R. _ Sensul unic al eforturilor viitoare: eficienţa economica. Ioan Holhoş, Biblioteca „Astra“ la 100 de ani. l’KOZA, REPORTAJ Paul Constant, Aurel Călinescu, Ion Aronescu, Traian Suciu.­­ POEZIE George Popa, Victor Nistea, Mira Preda, Titus Andronic, Gheorghe Grădinaru, Nicolae Petru, Ion Vidrighin, Nicolae Lazar, Cornel Brahas, Emil Tot, Ligia Crăciunescu, Dumitru Ge­menei, Maria Bilac, culegere de folclor poetic românesc INEDITE Radu Stanca, Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii (actul I) TRADUCERI Dante (Pimen Constantinescu), Christian Maurer (Corneliu Buch­­holzer) James Thurner (Corneliu Micandru). STUDII, ARTICOLE Titu Popescu — Condiţia estetică şi conştiinţa naţională in artă Ilie Guţan — Peisaj poetic sibian Nicolae Lupu — Sibiul universitar _ . lx Dr. Cornel Irimie — Realism şi hieratism în icoanele pe sticlă Ion Itu — Resurse arhetipale în arta românească de azi Paul Iuliu — Urme romane pe­ teritoriul judeţului Sibiu Traian Opincaru - Pledoarie pentru actualizarea şcolii Doru Constantiniu — Aspecte folclorice in creaţia lui Gh. Şoima Ţinea Tarangul — O xilogravură de Jacobus Lucius Transilvanus ANIVERSARI, PROFILURI A. A. Şerban — Scriitorul Paul Constant la 75 de ani Eugen J. Erzse — Henry Selbing RECENZII Paul Constant — Iancu Jianu (E. N.) Ecaterina Săndulescu — Cîntecul spitalelor (F. P.) Ladmiss Andreescu — Necunoscuţii (I. P.) Carol Göllner — Gîndirea economică a saşilor din Transilvania in sec. al XIX-lea (Bucur Tincu) INTERVIURI Ion Haţeganu — Psihologia procesului de creaţie (interviu cu dr. Ion Popescu-Sibiu) — reproduceri în culori din colecţia de icoane pe sticlă a Muzeului Brukenthal , . . . — „Salon plastic sibian“ (reproduceri color) Actualitatea unei monografii In 1915 apărea la Sibiu Mono­grafia comunei Răşinariu, amplă şi temerară încercare de a surprinde şi fixa componentele esenţiale ale vieţii unor oameni care pătrunse­seră în conştiinţa românească, gra­ţie versului de foc al lui Octavian Goga. Lucrarea lui Victor Păcală, pre­miată de Academia Română, ră­­mîne una din primele tentative de această factură şi, dincolo de li­mitele ei, inerente dar şi explica­bile dacă le raportăm la momen­tul elaborării, printre cele mai complete cercetări închinate unei localităţi (cel puţin ca intenţie şi arie a investigaţiei). Monografia vede lumina tiparului în acelaşi an cu Graiul din Ţara Haţegului a lui Ov. Densuşianu. Ea se cir­cumscrie deci unui­­context folclo­ristic mai larg, unei tendinţe care are ca punct de plecare Şcoala lui Haşdeu, şi anume cea monografi­că. Pe de altă parte, sub raport conceptual, al structurii materialu­lui şi obiectivelor urmărite, Păca­lă anticipează, deşi cu rezultate mai modeste, viitoarea optică a Şcolii sociologice. Intr-adevăr, au­torul atacă o problematică întinsă, în dorinţa, mărturisită de altfel in prefaţă, de a o­ epuiza, reali­­zînd astfel o cercetare exhaustivă. „Ca să vorbeşti de un popor şi de tot ce-i aparţine, trebuie să ai nu o idee aproximativă de dînsul, ci cunoştinţe întemeiate, cîştigate în lungi ani de cercetări serioase“, notează programatic autorul. „Tot mai mult înţelegem că fără a lua viaţa sub toate înfăţişările, nu nu­mai a acelora cari ar conveni din vreun punct de vedere, şi fără a îmbrăţişa, în legătura lor firească, toate domeniile de la un capăt la altul al experienţei, nu e posibilă alcătuirea unei icoane fidele a satu­lui şi a poporului“ (Prefaţă, p. III). Analistul este obligat să abordeze unghiuri perspectivice dintre cele mai diverse, să fie rînd pe rînd geograf, istoric, sociolog, statisti­cian, etnograf, folclorist etc., pen­tru a putea recepta acceptabil rea­litatea supusă observaţiei, care este de o complexitate debordan­tă. Victor Păcală adaugă apoi vi­ziunii sincronice dimensiunea dia­cronică, conştient fiind că analiza în adîncime poate aduce un cîştig substanţial înţelegerii fenomenelor descrise. „Fiindcă stările actuale, precizează el, nu se pot înţelege deplin, decît prezentate în legă­tură cu stările din trecut, am cău­tat să arăt — unde şi întrucît s-a putut — şi urmele istorice, întregi sau fragmentare, făcînd să iasă la iveală şi ce s-a adăugit în cursul timpului de cătră diferitele îm­prejurări prin care a trecut popu­laţia satului, şi diversele influenţe pe care le-a suferit“ (Ibid. p. IV— V). Aşadar, o concepţie dinamică asupra proceselor culturii popu­lare, ceea ce verifică faptul că et­nograful şi folcloristul erau la cu­rent cu cele mai noi orientări în domeniul în care operau. Aşa stînd lucrurile, se înţelege că planul monografiei va fi cit se poate de cuprinzător şi detaliat, urmărind să concretizeze munca desfăşurată mai bine de zece ani de către autor. Cele trei părţi sunt divizate în capitole şi subcapitole menite să înregistreze tot ce se putea înregistra la vremea aceea în Răşinari. Sunt dedicate astfel capitole speciale descrierii fizice, istoriei, populaţiei, economiei, in­dustriei, comerţului, instituţiilor, clădirilor, uneltelor şi întocmiri­lor gospodăreşti, căilor şi mijloa­celor de comunicaţie, situaţiei fi­nanciare, administraţiei şi justiţiei, igienei, instrucţiei şi, în sfîrşit, or­­namenticii. Structurarea materiei, cum s-a văzut mai sus, nu este, fireşte, cea mai fericită, supusă unei priviri critice, ea dezvăluie carenţe care trebuie puse, o parte, în seama stadiului, încă de căutări, la care se afla cercetarea sociolo­gică (ca şi inexistentă) etnografică, folcloristică în momentul respectiv, iar o altă parte, în seama autoru­lui însuşi, insuficient de perspicace în delimitarea domeniilor şi a no­ţiunilor atacate. M-am oprit asupra monografiei lui Victor Păcală, pentru că ea re­prezintă, cum ziceam, una din pri­mele încercări de acest fel, în li­teratura noastră de specialitate. Şi una din cele mai complexe şi com­plete (repet, cu toate limitele) descrieri ale fizionomiei unui sat ro­mânesc de la începutul acestui se­col. Interesul cărţii, judecat prin prisma momentului actual, este, în primul rînd, unul de natură do­cumentară. .Dar cit de multe am fi ştiut despre satul românesc al acestui început de secol, dacă am fi azi în posesia unui număr res­pectabil de monografii ca cea a comunei Răşinari. Iată un drop de activitate deosebit de valoros și de generos pentru intelectualii de azi ai satelor noastre. ION ŞEULEANU ■De obicei Victoraş Tipuliţă a­­jungea la serviciu la şapte fără un sfert. De treizeci şi cinci de ani tot la şapte fără un sfert. Şi astăzi, astăzi a întîrziat. Din cau­za autotaxării. Da. N-a ştiut că se introduce de azi şi n-a avut mă­runţiş. Numai trei lei. Ori, bile­tul costă 50 de bani. Taxatoarea ii schimba întotdeauna. Dar a­­cum... Aşa că a mers pînă la ca­pătul liniei pînă a aflat pe cine­va care i i-a schimbat. Şi acum, de la capătul liniei — biroul e cam departe — a venit înapoi tot cu autobuzul. Aşa cu autotaxarea plăteşti cit nu face, ba mai şi în­­tîrzii. De fapt a mai prins condica, căci a ajuns la şapte fără un mi­nut. Dar a pierdut ocazia de a-i deschide şefului uşa. Victoraş Tipuriţă, şef de birou încadrat la minimum, de treizeci şi cinci de ani, de cînd a intrat funcţio­­nar, a deschis — zi de zi — uşa tuturor şefilor săi. Şi tocmai a­­cum, cînd spera să-l salte şi pe el, o dată cu noua schemă, la mediu — să întîrzie. lată ce se cheamă ghinion. Ghinion sadea! A intrat în birou, s-a apropiat de uşa şefului şi şi-a lipit ure­chea ciulită de ea: da, venise. Doamne, ce ghinion! Ce ghinion!! Şi-a scos haina, aranjînd-o pe umeraş şi atîrnlnd-o în cuier şi şi-a îmbrăcat-o pe cea de birou. S-a aşezat, şi-a răsucit mînecile în faţă, ca să nu facă coate, a deschis sertarul din dreapta unde îşi ţine cupa cu care îşi şterge în fiecare dimineaţă masa, şi a rămas pe gînduri. Hm. Trebuie s-o îndrepte. Ne­apărat, trebuie s-o îndrepte. Dar, cum? O să-și ceară scuze. Asta e: cînd o să meargă cu corespon­denta la semnat, o să-și ceară scuze. Da, aşa. Numai să găseas­că momentul potrivit. Oare s-o facă înainte de a-i pune hîrtiile în faţă, sau mai bine după ce le-a semnat? Ba nu. Mai bine cînd o să-i servească focul ca să-şi aprindă ţigara. Atunci, ne­apărat atunci. Va scoate chibri­turile, va aprinde unul şi — In aşteptare, pînă se Consumă fos­forul (căci dacă aprinzi imediat, fosforul dă un gust neplăcut ţi­gării — ba se pare că e şi ne­sănătos) — da, în aşteptarea consumării fosforului, o să-şi cea­ră scuze. De altfel, de 35 de ani, Victo­­raş Tipuriţă, dacă avea ceva de spus şefilor săi, o spunea cînd Ie aprindea ţigara. El, personal, nu fuma. Dar avea totdeauna chibri­turi la el. E necesar. E un mic semn de politeţe care te costă mai nimic. O cutie de chibrituri are între 30—32 de bete. Cite un băţ-două în fiecare zi — în­seamnă că pe lună, Victoraş Ti­purită consumă pentru politeţe maximum două cutii. Asta face 30 de bani. Treizeci de bani pentru politeţe, pe lună, nu e mult. Şi are efect. Uşa şi chibriturile au fost întotdeauna liniile directoa­re ale comportamentului lui Vic­toraş Tipuriţă fată de şefi. Una nu costă nimic, cealaltă extrem de puţin şi ambele fac foarte mult. Experienţa lui de treizeci şi cinci de ani in această pri­vinţă e categorică. Pînă la 10, cînd intră de obicei la şef, pentru semnat, Victoraş Tipuriţă, citind şi mîzgălind mal­dăre de hirtii, şi-a tot frămlntat mintea ca să formuleze dinainte fraza prin care-şi va cere scuze. „Vă rog să mă iertaţi c-am în­­tîrziat astăzi. A intervenit ceva neprevăzut. Vă asigur că n-o să se mai întîmple"... Nu, nu e bine. Ar putea să creadă că a în­­tîrziat efectiv, ori el­ a venit la şapte fără un minut. „Vă rog să mă iertaţi că am venit astăzi numai cu un minut înainte de şapte. A intervenit ce­va neprevăzut. Vă asigur că n-o să se mai întîmple“... Hm, nu, nici aşa nu e bine. Prima frază mai merge, dar ches­tia cu neprevăzutul, parcă nu prea merge. Parcă a auzit sau a citit undeva că întîmplarea și ne­prevăzutul nu sînt „pe linie". Da-da, chiar șeful a spus intr-o z­i ceva cu „nu e intlmplător că..." Nu, nu merge. Titi, și uite că S-a făcut 9 și un sferil Terorizat de acele ceasului pe care Ie vedea mișeîndu-se parcă mai repede decît de obicei con­cepea şi reconcepea formulări du­pă formulări. La 10 iară 10 se stabili în sfîr­­şit, stors de puteri, la „Vă rog să mă iertaţi că am venit astăzi numai cu un minut înainte de şapte. Recunosc: a fost o lipsă. Dar vă asigur că nu se va mai repeta". La 10 fără 2 minute, cînd şi-a luat sub braţ hîrtiile şi a fost gata-gata să bată în uşa şefului, şi-a dat seama că nici formularea aceasta nu e bună. Ii lipsea par­că ceva. Şi pînă îl găsi — schim­­bind „vă asigur că n-o să se mai întîmple" cu „îmi iau angajamen­tul să nu se mai întîmple",îl tre­cură toate sudorile. Totuşi, la 10 fără citeva secunde putu să bată în uşa şefului. O deschise, se Înclină, o în­chise la loc și înaintă spre biro­ul masiv al tovarășului șef, cu un zîmbet pocăit pe buze: — Dacă binevoiţi să semnaţi hîrtiile...’ Puse hîrtiile pe masă, luă tam­ponul în mina stingă, gata să-l aplice peste semnătură, şi-şi u­­mezi degetul arătător de la mina dreaptă ca să poată ridica fără întîrziere hîrtia semnată. In gînd repeta formula ultimă, ca să n-o uite­­ atent la mişcările şefului, să vadă cînd are intenţia să-şi aprindă ţigara. Ca explicaţiile necesare („asta e răspunsul la adresa 41.245 a Consiliului judeţean", „asta e a­­dresa în legătură cu comanda nr. 1.515 făcută cooperativei „Mun­ca", „asta e revenirea noastră la adresa 6.516 de anul trecut îrt le­­gătură cu extrasul de naştere ca­­re trebuie modificat...") tampona semnătura, întorcea hîrtiile şi aş­tepta momentul. In sfîrşit, a venit. Şeful îşi în­tinse mîna spre pachetul de ţigări „Select", apucă una dueînd-o la gură. Dar ce e asta, doamne?1 Victo­­raş Tipuriţă rămase perplex, cu chibritul aprins tremurînd între degetul mare şi arătător. Pe neprevăzute — deci există totuşi! —­ şeful scoase la iveală o brichetă nou-nouţă care fune­­sionă la prima apăsare. Placura chibritului ajunse pînă la buricul degetelor şi Tipuriţă îl zvîrli ci­ colo tocmai pe covor. Se repezi să-l ridice, se împie­dică, fu cit pe ce să cadă, hilbi­­ind într-una un „vă rog să mă iertaţi". — Îmi pare rău. Te-ai ars? în­trebă şeful. Dar Victoraş Tipuliţă nu alta alte cuvinte decît acelaşi „vă rog să mă iertaţi" pe care Ie repeta ca un disc stricat. Cînd ieşi din biroul şefului se lăsă moale pe scaun, îşi trecu limba peste buricul fript al dege­telor şi vorbi pentru prima dată singur: „M-am arşi Nici vorbă de avansare la mediu“! Pentru prima oară in 35 de ani, metoda uşii şi a chibritului da greş. CHIBRITUL — schiţă de MIRCEA AVRAM — TRIBUNĂ SIBIULUI PETRU DUMBRAVEANU. „Manole vorbeşte zărilor“ (ilustraţie la antologia de poezii a lui GEORGE POPA) CONDEIE TINERE Subiect de bal­adu Să facem balade din simple cuvinte, Semănate cuvinte-n eroi dispăruţi. Cresc ierburi pe locuri intrate-n legendă, Şi-s frîiele rupte pe caii lor iuţi. Pretext îmi e aerul care-l respir Din fuga sălbatecă-a coarnelor brune. Şi iată, revin şi renunţ să-l mai tulbur, Lipsindu-mi puterea de a-1 recompune. Şi iată-vă liberi să-l imaginaţi, în pierdere însă, venind din baladă. In simţuri, în tîmple, în sînge-n destin Lăsaţi-1 superb, repetat, să recadă. LIA LUPEA ­Din aal Alene curg crenelurile mării, lanuri Fremătînd de dor şi de dorinţi şi poate De atîtea largi amurguri palide scăldîndu-şi Marile oglinzi, fîntîni săpate In pustiul tuturor. Desigur anotimpul A presărat albaştri crini pe cer, Pe gînduri şi cuvinte. Şi de-atunci E poate liniştea atît de grea încît Prea strimt veşmînt s-o-mbrace marea-şi cîntă. Iar spuma valurilor-lanuri­le dor şi de alint şi de visare. DAN PINTESCU coşleţitape S-a oprit pe cumpăna fîntînii mirifică pasăre albă uimită; a şoaptelor salbă adormea sub razele lunii. O fată cu ochii de noapte îşi caută în ciutură dorul, aşteaptă să vină-mplinirea. Fîntîna îi umple ulciorul. Din pragul fîntînii de piatră un drum se topeşte în fumuri; o pasăre albă, o fată privesc la-nceputuri de drumuri. Și cumpăna scoate, adîncul de noapte, al fîntînii spre stele... Pag. 'S Întîlnire cu scriitori Din iniţiativa ce­naclului literar al e­­levilor liceului "Gheorghe Lazăr" din Sibiu, joi a avut­ loc o întîlnire a tineri­lor cenaclişti cu un grup de scriitori si­bieni. In faţa unei numeroase asistente, au citit din lucrările lor Mira Preda­, Na­talia Pătărău, Lad­miss Andreescu, Vic­tor Nistea, Mircea Avram şi Nicolae Stoe (redactor la re­vista „Astra"). Cu a­­ceastă ocazie, elevii au prezentat recenzii asupra unor cărţi ale scriitorilor sibieni: Iancu Jianu de Paul Constant, Necunoscu­ţii de Ladmiss Andre­escu, Bani de trecere de Aurelia Munteanu, Păstorul pietrelor de Victor Nistea și Pro­­montorii de Mira Preda, citind — în continuare — din versuri ale scriitori­lor prezenți. *

Next