Tribuna Sibiului, februarie 1970 (Anul 3, nr. 607-630)
1970-02-14 / nr. 618
Anul III nr. 618 O prezenţă dinamică in viaţa spirituală a judeţului După o perioadă mai îndelungată în care arta plastică sibiană a înregistrat acumulări progresive abia resimţite în ansamblu, definindu-se doar prin activitatea prodigioasă a două-trei personalităţi, în ultimii ani ea a început să se afirme tot mai mult ca un organism vivace, ca o prezenţă statornică. In primul rînd, această ridicare de amploare unică în istoria mişcării plastice sibiene a avut la bază o politică generoasă a organelor de partid şi de stat locale, care au asigurat mişcării, pe măsura creşterii ei, condiţii de dezvoltare niciodată atinse în trecut. Ne gîndim la sediul Fondului plastic, la galeria de artă, dar mai cu seamă la atelierele date artiştilor, la numeroasele achiziţii de lucrări făcute cu prilejul principalelor expoziţii personale sau colective. Pornind de aici, în Sibiu s-a format cu timpul un climat de puternică emulaţie, stimulat şi de prezenţa autoritară a Muzeului Brukenthal şi mai apoi de înfiinţarea Teatrului de stat, a Şcolii populare de artă şi a liceului cu profil de muzică şi artă plastică. Acest climat a atras treptat noi şi noi artişti, a favorizat înjghebarea unei mişcări efervescente şi îndrăzneţe, adeseori citată ca o unitate distinctă în planul artei naţionale. Pe măsura dezvoltării sale însă, nevoile au crescut tot mai mult, resimţindu-se cu acuitate mai cu seamă în domeniul posibilităţilor de expunere. Din primăvară se pare că problema aceasta va fi în bună parte rezolvată prin redeschiderea Casei artelor din Piaţa 6 Martie, iar peste un an, prin asigurarea unor spaţii de lucru şi de expunere la Palatul sindicatelor, ea va fi rezolvată definitiv. Analizînd nivelul de dezvoltare atins în momentul de faţă, dar şi cerinţele impuse de perspectiva acestei dezvoltări, recenta întîlnire a organelor de partid locale cu artiştii plastici a evidenţiat ca idee fundamentală nevoia integrării mai dinamice a artei plastice sibiene în ansamblul vieţii spirituale a judeţului. In stabilirea acestui principiu de acţiune s-a avurt în vedere sporirea ponderii artiştilor plastici în peisajul cultural al Sibiului contemporan, pe de o parte printr-o organizare mai ritmică a activităţii expoziţionale, dar mai cu seamă prin intensificarea muncii membrilor filialei pe linia reducerii distanţei dintre artă şi public. S-a remarcat astfel utilitatea unor manifestări menite a înlesni apropierea publicului de artă. In această ordine de idei se impune un interes mai activ şi din partea comitetelor de cultură şi artă, a organizaţiilor sindicale şi de U.T.C., care vor trebui să mijlocească mai dese contacte pe de o parte între multiplele categorii ale publicului şi oamenii de artă, iar pe de alta între diversele mişcări artistice, care ar putea organiza în comun fructuoase colocvii teoretice pe diferite aspecte ale artei contemporane, colocvii la care să fie invitaţi oameni de cultură şi artă din alte centre importante ale ţării. De altfel, cu cîţiva ani în urmă acţiuni de acest fel s-au mai organizat la Sibiu, beneficiind de prezenţa unor personalităţi de prima mărime în cultura Arta plastică sibiană naţională, încît o reconsiderare a lor nu o vedem decît ca o frumoasă actualizare a unei bune tradiţii. Ne amintim, astfel, de numeroasele întîlniri între artiştii plastici sibieni şi critici de renume ca Eugen Schileru sau Petru Comarnescu, şi alte idei frumoase cum au fost cele în legătură cu un cenaclu al artiştilor plastici, cu microexpoziţii în holul teatrului şi la cenaclul literar (acum, probabil, şi la facultate), cu seri de muzică, poezie, plastică şi dans (poate în sala „Astra“, poate, mai degrabă, în sala Casei artelor) etc. Pe de altă parte, o prezenţă mai dinamică a artelor plastice în viaţa judeţului are în vedere depăşirea unei anumite rigidităţi în raporturile dintre organele şi instituţiile care îndrumă şi beneficiază de produsele artiştilor şi Filiala U.A.P. Problema cea mai spinoasă apare aici în legătură cu pătrunderea artei plastice sibiene în hoteluri, în magazine şi restaurante, în instituţii şi întreprinderi, în spaţiile de arhitectură. Dacă pînă nu de mult în aceste aspecte artiştii sibieni erau în general ignoraţi, remarcăm acum unele acţiuni de natură a indica o corectare a opticii în acest domeniu. Ca un argument îmbucurător cităm aici iniţiativa Comitetului municipal de partid Sibiu de a lansa un studiu detaliat asupra organizării unor zone arhitectonice cum ar fi Piaţa Republicii sau bulevardul Nicolae Bălcescu, acţiune în care opiniile artiştilor plastici au fost luate în seamă. O mai strînsă colaborare se impune în acest sens şi între arhitecţi şi artişti plastici, mijlocite prin comisii care să activeze direct în legătură cu secţiile de arhitectură şi sistematizare. Sugestii preţioase s-au făcut în fructuoasa întîlnire la care ne referim şi în legătură cu diversificarea şi sporirea eficienţei mijloacelor de corelare a artei plastice sibiene la gustul beneficiarilor. S-a remarcat astfel utilitatea fixării unor comenzi speciale de lucrări pentru întreprinderi, instituţii etc., a iniţierii unor concursuri pe teme fixe, deschise unei participări naţionale, prin care să se realizeze implicit şi o dirijare echitabilă a fondurilor de achiziţii existente la sindicate, la Comitetul U.T.C., chiar la Comitetul judeţean de cultură şi artă, la alte surse. S-a optat apoi pentru iniţierea unui muzeu local al artei plastice sibiene, dar şi pentru o mai vie prezenţă în judeţul nostru a principalelor expoziţii personale sau colective din ţară, continuînd astfel acţiunea frumoasă deschisă nu prea de mult de Muzeul Brukenthal cu expoziţiile Ţuculescu, Servatius, Maxy sau Mirea. Adică o multitudine de idei a căror traducere în viaţă presupune rîvnă şi răbdare, de ele depinzînd în ultimă instanţă progresul artei plastice sibiene, racordarea ei profundă la nevoile vieţii spirituale a judeţului în care se dezvoltă. IONITU V IN CURÎND APARE arcade , supliment social-cultural al ziarului „Tribuna Sibiului" DIN CUPRINS? Victor Mureşan, secretar al Comitetului judeţean Sibiu al P.C.R. _ Sensul unic al eforturilor viitoare: eficienţa economica. Ioan Holhoş, Biblioteca „Astra“ la 100 de ani. l’KOZA, REPORTAJ Paul Constant, Aurel Călinescu, Ion Aronescu, Traian Suciu. POEZIE George Popa, Victor Nistea, Mira Preda, Titus Andronic, Gheorghe Grădinaru, Nicolae Petru, Ion Vidrighin, Nicolae Lazar, Cornel Brahas, Emil Tot, Ligia Crăciunescu, Dumitru Gemenei, Maria Bilac, culegere de folclor poetic românesc INEDITE Radu Stanca, Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii (actul I) TRADUCERI Dante (Pimen Constantinescu), Christian Maurer (Corneliu Buchholzer) James Thurner (Corneliu Micandru). STUDII, ARTICOLE Titu Popescu — Condiţia estetică şi conştiinţa naţională in artă Ilie Guţan — Peisaj poetic sibian Nicolae Lupu — Sibiul universitar _ . lx Dr. Cornel Irimie — Realism şi hieratism în icoanele pe sticlă Ion Itu — Resurse arhetipale în arta românească de azi Paul Iuliu — Urme romane pe teritoriul judeţului Sibiu Traian Opincaru - Pledoarie pentru actualizarea şcolii Doru Constantiniu — Aspecte folclorice in creaţia lui Gh. Şoima Ţinea Tarangul — O xilogravură de Jacobus Lucius Transilvanus ANIVERSARI, PROFILURI A. A. Şerban — Scriitorul Paul Constant la 75 de ani Eugen J. Erzse — Henry Selbing RECENZII Paul Constant — Iancu Jianu (E. N.) Ecaterina Săndulescu — Cîntecul spitalelor (F. P.) Ladmiss Andreescu — Necunoscuţii (I. P.) Carol Göllner — Gîndirea economică a saşilor din Transilvania in sec. al XIX-lea (Bucur Tincu) INTERVIURI Ion Haţeganu — Psihologia procesului de creaţie (interviu cu dr. Ion Popescu-Sibiu) — reproduceri în culori din colecţia de icoane pe sticlă a Muzeului Brukenthal , . . . — „Salon plastic sibian“ (reproduceri color) Actualitatea unei monografii In 1915 apărea la Sibiu Monografia comunei Răşinariu, amplă şi temerară încercare de a surprinde şi fixa componentele esenţiale ale vieţii unor oameni care pătrunseseră în conştiinţa românească, graţie versului de foc al lui Octavian Goga. Lucrarea lui Victor Păcală, premiată de Academia Română, rămîne una din primele tentative de această factură şi, dincolo de limitele ei, inerente dar şi explicabile dacă le raportăm la momentul elaborării, printre cele mai complete cercetări închinate unei localităţi (cel puţin ca intenţie şi arie a investigaţiei). Monografia vede lumina tiparului în acelaşi an cu Graiul din Ţara Haţegului a lui Ov. Densuşianu. Ea se circumscrie deci unuicontext folcloristic mai larg, unei tendinţe care are ca punct de plecare Şcoala lui Haşdeu, şi anume cea monografică. Pe de altă parte, sub raport conceptual, al structurii materialului şi obiectivelor urmărite, Păcală anticipează, deşi cu rezultate mai modeste, viitoarea optică a Şcolii sociologice. Intr-adevăr, autorul atacă o problematică întinsă, în dorinţa, mărturisită de altfel in prefaţă, de a o epuiza, realizînd astfel o cercetare exhaustivă. „Ca să vorbeşti de un popor şi de tot ce-i aparţine, trebuie să ai nu o idee aproximativă de dînsul, ci cunoştinţe întemeiate, cîştigate în lungi ani de cercetări serioase“, notează programatic autorul. „Tot mai mult înţelegem că fără a lua viaţa sub toate înfăţişările, nu numai a acelora cari ar conveni din vreun punct de vedere, şi fără a îmbrăţişa, în legătura lor firească, toate domeniile de la un capăt la altul al experienţei, nu e posibilă alcătuirea unei icoane fidele a satului şi a poporului“ (Prefaţă, p. III). Analistul este obligat să abordeze unghiuri perspectivice dintre cele mai diverse, să fie rînd pe rînd geograf, istoric, sociolog, statistician, etnograf, folclorist etc., pentru a putea recepta acceptabil realitatea supusă observaţiei, care este de o complexitate debordantă. Victor Păcală adaugă apoi viziunii sincronice dimensiunea diacronică, conştient fiind că analiza în adîncime poate aduce un cîştig substanţial înţelegerii fenomenelor descrise. „Fiindcă stările actuale, precizează el, nu se pot înţelege deplin, decît prezentate în legătură cu stările din trecut, am căutat să arăt — unde şi întrucît s-a putut — şi urmele istorice, întregi sau fragmentare, făcînd să iasă la iveală şi ce s-a adăugit în cursul timpului de cătră diferitele împrejurări prin care a trecut populaţia satului, şi diversele influenţe pe care le-a suferit“ (Ibid. p. IV— V). Aşadar, o concepţie dinamică asupra proceselor culturii populare, ceea ce verifică faptul că etnograful şi folcloristul erau la curent cu cele mai noi orientări în domeniul în care operau. Aşa stînd lucrurile, se înţelege că planul monografiei va fi cit se poate de cuprinzător şi detaliat, urmărind să concretizeze munca desfăşurată mai bine de zece ani de către autor. Cele trei părţi sunt divizate în capitole şi subcapitole menite să înregistreze tot ce se putea înregistra la vremea aceea în Răşinari. Sunt dedicate astfel capitole speciale descrierii fizice, istoriei, populaţiei, economiei, industriei, comerţului, instituţiilor, clădirilor, uneltelor şi întocmirilor gospodăreşti, căilor şi mijloacelor de comunicaţie, situaţiei financiare, administraţiei şi justiţiei, igienei, instrucţiei şi, în sfîrşit, ornamenticii. Structurarea materiei, cum s-a văzut mai sus, nu este, fireşte, cea mai fericită, supusă unei priviri critice, ea dezvăluie carenţe care trebuie puse, o parte, în seama stadiului, încă de căutări, la care se afla cercetarea sociologică (ca şi inexistentă) etnografică, folcloristică în momentul respectiv, iar o altă parte, în seama autorului însuşi, insuficient de perspicace în delimitarea domeniilor şi a noţiunilor atacate. M-am oprit asupra monografiei lui Victor Păcală, pentru că ea reprezintă, cum ziceam, una din primele încercări de acest fel, în literatura noastră de specialitate. Şi una din cele mai complexe şi complete (repet, cu toate limitele) descrieri ale fizionomiei unui sat românesc de la începutul acestui secol. Interesul cărţii, judecat prin prisma momentului actual, este, în primul rînd, unul de natură documentară. .Dar cit de multe am fi ştiut despre satul românesc al acestui început de secol, dacă am fi azi în posesia unui număr respectabil de monografii ca cea a comunei Răşinari. Iată un drop de activitate deosebit de valoros și de generos pentru intelectualii de azi ai satelor noastre. ION ŞEULEANU ■De obicei Victoraş Tipuliţă ajungea la serviciu la şapte fără un sfert. De treizeci şi cinci de ani tot la şapte fără un sfert. Şi astăzi, astăzi a întîrziat. Din cauza autotaxării. Da. N-a ştiut că se introduce de azi şi n-a avut mărunţiş. Numai trei lei. Ori, biletul costă 50 de bani. Taxatoarea ii schimba întotdeauna. Dar acum... Aşa că a mers pînă la capătul liniei pînă a aflat pe cineva care i i-a schimbat. Şi acum, de la capătul liniei — biroul e cam departe — a venit înapoi tot cu autobuzul. Aşa cu autotaxarea plăteşti cit nu face, ba mai şi întîrzii. De fapt a mai prins condica, căci a ajuns la şapte fără un minut. Dar a pierdut ocazia de a-i deschide şefului uşa. Victoraş Tipuriţă, şef de birou încadrat la minimum, de treizeci şi cinci de ani, de cînd a intrat funcţionar, a deschis — zi de zi — uşa tuturor şefilor săi. Şi tocmai acum, cînd spera să-l salte şi pe el, o dată cu noua schemă, la mediu — să întîrzie. lată ce se cheamă ghinion. Ghinion sadea! A intrat în birou, s-a apropiat de uşa şefului şi şi-a lipit urechea ciulită de ea: da, venise. Doamne, ce ghinion! Ce ghinion!! Şi-a scos haina, aranjînd-o pe umeraş şi atîrnlnd-o în cuier şi şi-a îmbrăcat-o pe cea de birou. S-a aşezat, şi-a răsucit mînecile în faţă, ca să nu facă coate, a deschis sertarul din dreapta unde îşi ţine cupa cu care îşi şterge în fiecare dimineaţă masa, şi a rămas pe gînduri. Hm. Trebuie s-o îndrepte. Neapărat, trebuie s-o îndrepte. Dar, cum? O să-și ceară scuze. Asta e: cînd o să meargă cu corespondenta la semnat, o să-și ceară scuze. Da, aşa. Numai să găsească momentul potrivit. Oare s-o facă înainte de a-i pune hîrtiile în faţă, sau mai bine după ce le-a semnat? Ba nu. Mai bine cînd o să-i servească focul ca să-şi aprindă ţigara. Atunci, neapărat atunci. Va scoate chibriturile, va aprinde unul şi — In aşteptare, pînă se Consumă fosforul (căci dacă aprinzi imediat, fosforul dă un gust neplăcut ţigării — ba se pare că e şi nesănătos) — da, în aşteptarea consumării fosforului, o să-şi ceară scuze. De altfel, de 35 de ani, Victoraş Tipuriţă, dacă avea ceva de spus şefilor săi, o spunea cînd Ie aprindea ţigara. El, personal, nu fuma. Dar avea totdeauna chibrituri la el. E necesar. E un mic semn de politeţe care te costă mai nimic. O cutie de chibrituri are între 30—32 de bete. Cite un băţ-două în fiecare zi — înseamnă că pe lună, Victoraş Tipurită consumă pentru politeţe maximum două cutii. Asta face 30 de bani. Treizeci de bani pentru politeţe, pe lună, nu e mult. Şi are efect. Uşa şi chibriturile au fost întotdeauna liniile directoare ale comportamentului lui Victoraş Tipuriţă fată de şefi. Una nu costă nimic, cealaltă extrem de puţin şi ambele fac foarte mult. Experienţa lui de treizeci şi cinci de ani in această privinţă e categorică. Pînă la 10, cînd intră de obicei la şef, pentru semnat, Victoraş Tipuriţă, citind şi mîzgălind maldăre de hirtii, şi-a tot frămlntat mintea ca să formuleze dinainte fraza prin care-şi va cere scuze. „Vă rog să mă iertaţi c-am întîrziat astăzi. A intervenit ceva neprevăzut. Vă asigur că n-o să se mai întîmple"... Nu, nu e bine. Ar putea să creadă că a întîrziat efectiv, ori el a venit la şapte fără un minut. „Vă rog să mă iertaţi că am venit astăzi numai cu un minut înainte de şapte. A intervenit ceva neprevăzut. Vă asigur că n-o să se mai întîmple“... Hm, nu, nici aşa nu e bine. Prima frază mai merge, dar chestia cu neprevăzutul, parcă nu prea merge. Parcă a auzit sau a citit undeva că întîmplarea și neprevăzutul nu sînt „pe linie". Da-da, chiar șeful a spus intr-o zi ceva cu „nu e intlmplător că..." Nu, nu merge. Titi, și uite că S-a făcut 9 și un sferil Terorizat de acele ceasului pe care Ie vedea mișeîndu-se parcă mai repede decît de obicei concepea şi reconcepea formulări după formulări. La 10 iară 10 se stabili în sfîrşit, stors de puteri, la „Vă rog să mă iertaţi că am venit astăzi numai cu un minut înainte de şapte. Recunosc: a fost o lipsă. Dar vă asigur că nu se va mai repeta". La 10 fără 2 minute, cînd şi-a luat sub braţ hîrtiile şi a fost gata-gata să bată în uşa şefului, şi-a dat seama că nici formularea aceasta nu e bună. Ii lipsea parcă ceva. Şi pînă îl găsi — schimbind „vă asigur că n-o să se mai întîmple" cu „îmi iau angajamentul să nu se mai întîmple",îl trecură toate sudorile. Totuşi, la 10 fără citeva secunde putu să bată în uşa şefului. O deschise, se Înclină, o închise la loc și înaintă spre biroul masiv al tovarășului șef, cu un zîmbet pocăit pe buze: — Dacă binevoiţi să semnaţi hîrtiile...’ Puse hîrtiile pe masă, luă tamponul în mina stingă, gata să-l aplice peste semnătură, şi-şi umezi degetul arătător de la mina dreaptă ca să poată ridica fără întîrziere hîrtia semnată. In gînd repeta formula ultimă, ca să n-o uite atent la mişcările şefului, să vadă cînd are intenţia să-şi aprindă ţigara. Ca explicaţiile necesare („asta e răspunsul la adresa 41.245 a Consiliului judeţean", „asta e adresa în legătură cu comanda nr. 1.515 făcută cooperativei „Munca", „asta e revenirea noastră la adresa 6.516 de anul trecut îrt legătură cu extrasul de naştere care trebuie modificat...") tampona semnătura, întorcea hîrtiile şi aştepta momentul. In sfîrşit, a venit. Şeful îşi întinse mîna spre pachetul de ţigări „Select", apucă una dueînd-o la gură. Dar ce e asta, doamne?1 Victoraş Tipuriţă rămase perplex, cu chibritul aprins tremurînd între degetul mare şi arătător. Pe neprevăzute — deci există totuşi! — şeful scoase la iveală o brichetă nou-nouţă care funesionă la prima apăsare. Placura chibritului ajunse pînă la buricul degetelor şi Tipuriţă îl zvîrli ci colo tocmai pe covor. Se repezi să-l ridice, se împiedică, fu cit pe ce să cadă, hilbiind într-una un „vă rog să mă iertaţi". — Îmi pare rău. Te-ai ars? întrebă şeful. Dar Victoraş Tipuliţă nu alta alte cuvinte decît acelaşi „vă rog să mă iertaţi" pe care Ie repeta ca un disc stricat. Cînd ieşi din biroul şefului se lăsă moale pe scaun, îşi trecu limba peste buricul fript al degetelor şi vorbi pentru prima dată singur: „M-am arşi Nici vorbă de avansare la mediu“! Pentru prima oară in 35 de ani, metoda uşii şi a chibritului da greş. CHIBRITUL — schiţă de MIRCEA AVRAM — TRIBUNĂ SIBIULUI PETRU DUMBRAVEANU. „Manole vorbeşte zărilor“ (ilustraţie la antologia de poezii a lui GEORGE POPA) CONDEIE TINERE Subiect de baladu Să facem balade din simple cuvinte, Semănate cuvinte-n eroi dispăruţi. Cresc ierburi pe locuri intrate-n legendă, Şi-s frîiele rupte pe caii lor iuţi. Pretext îmi e aerul care-l respir Din fuga sălbatecă-a coarnelor brune. Şi iată, revin şi renunţ să-l mai tulbur, Lipsindu-mi puterea de a-1 recompune. Şi iată-vă liberi să-l imaginaţi, în pierdere însă, venind din baladă. In simţuri, în tîmple, în sînge-n destin Lăsaţi-1 superb, repetat, să recadă. LIA LUPEA Din aal Alene curg crenelurile mării, lanuri Fremătînd de dor şi de dorinţi şi poate De atîtea largi amurguri palide scăldîndu-şi Marile oglinzi, fîntîni săpate In pustiul tuturor. Desigur anotimpul A presărat albaştri crini pe cer, Pe gînduri şi cuvinte. Şi de-atunci E poate liniştea atît de grea încît Prea strimt veşmînt s-o-mbrace marea-şi cîntă. Iar spuma valurilor-lanurile dor şi de alint şi de visare. DAN PINTESCU coşleţitape S-a oprit pe cumpăna fîntînii mirifică pasăre albă uimită; a şoaptelor salbă adormea sub razele lunii. O fată cu ochii de noapte îşi caută în ciutură dorul, aşteaptă să vină-mplinirea. Fîntîna îi umple ulciorul. Din pragul fîntînii de piatră un drum se topeşte în fumuri; o pasăre albă, o fată privesc la-nceputuri de drumuri. Și cumpăna scoate, adîncul de noapte, al fîntînii spre stele... Pag. 'S Întîlnire cu scriitori Din iniţiativa cenaclului literar al elevilor liceului "Gheorghe Lazăr" din Sibiu, joi a avut loc o întîlnire a tinerilor cenaclişti cu un grup de scriitori sibieni. In faţa unei numeroase asistente, au citit din lucrările lor Mira Preda, Natalia Pătărău, Ladmiss Andreescu, Victor Nistea, Mircea Avram şi Nicolae Stoe (redactor la revista „Astra"). Cu această ocazie, elevii au prezentat recenzii asupra unor cărţi ale scriitorilor sibieni: Iancu Jianu de Paul Constant, Necunoscuţii de Ladmiss Andreescu, Bani de trecere de Aurelia Munteanu, Păstorul pietrelor de Victor Nistea și Promontorii de Mira Preda, citind — în continuare — din versuri ale scriitorilor prezenți. *