Tribuna, ianuarie-martie 1885 (Anul 2, nr. 1-73)

1885-01-13 / nr. 10

nul II Sibiiu, Duminecă în 13/25 Ianuarie 1885 Nr. 10 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună, 85 cr., 1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an I V.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. In immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 12%an’varie st. E ceva în aer. Idea sănătoasă, emisă, sunt acum câteva săptămâni, de contele Keglevich, a străbătut din dietă în opiniunea publică maghiară și se reiveste mereu în deosebite formulări, când prin broşuri, când prin articole de criare, când eareprinde discursuri parlamentare. Avem astăzji înaintea noastră două deosebite formulări ale ei, una mai accentuată decât ceealaltă. Ne vom opri înainte de toate asupra aceleia dintre ele, căreia îi dăm mai puţină importanţă. Aceasta e o enunciaţiune a celebrului scriitor maghiar, Mauriciu Jókai. Jókai, unul dintre cei mai productivi scriitori moderni, e totodată şi om politic şi întemeetor al unuia din cele mai însemnate organe de publicitate maghiare, alziarului „Hon“, — adecă, pe românesce, „Patria“. Acest zhiar s’a fusionat în urmă cu altul nu mai puţin important, numit „Ellenőr“, adecă „Controlorul“. Astfel a resultat actualul organ autorizat al partidului guvernamental, „Nemzet“, adecă „Naţiunea“, redactat tot sub conducerea d-lui Mauriciu Jókai. E fără îndoială foarte interesant a sei, cum judecă despre luptele naţionale un celebru publicist maghiar, care a şters din frunteaziarului ce redactează cuvântul: „Patria“, ca să pună în locul lui altul, fără îndoială mai potrivit cu tendenţele ce representă: „Naţiunea“, în curgerea desbaterilor urmate asupra proiectului de budget al ministerului de culte şi instrucţiune, respunerând la nisce apostrofări ce primise din partea d-lui St. Leskó, dl Mauriciu Jókai mărturisesce, că e legitimă tendenţa ori şi cărei naţionalităţi de a-şi cultiva limba, de a-’şi păstra obiceiurile şi de a susţine alăturea cu lucrarea culturală maghiară una proprie, că este în interesul societăţii se concurăm uni cu alţii în lucrarea pacinică. Am eris-o şi noi aceasta foarte ade-se ori, aproape cu aceleaşi cuvinte, căci adevărul pentru toţi cei ce vor să-l în ţeleagă e acelaşi şi în aceeaşi haină se îmbracă. Suntem cu toate aceste uimiţi, când vedem, că celebrul publicist maghiar mai enunţă şi un alt adevăr tot cu aceleaşi cuvinte, pe care le-am ales şi noi atât de adeseori pentru exprimarea lui: „Onorabilă casă! — urmează d-1 Jókai. —, „Trebue să cucerim încă odată Ungaria, noi,_Mai 3 ghilrii nu mai~putem se o facem aceasta cu forța, putem fnse fără îndoială se o facem prin mijloacele spiritului, pe calea culturii, putem se o facem prin conciliarea intereselor, trebue se insuim, ca toţi locuitorii acestei ţeri, ori şi ce limbă ar vorbi ei, se se simţă aici acasă, se considere această ţeară drept mumă a lor, se se simţă cât, se poate de liberi“. Aceasta Maghiarii ar fi trebuit să o simtă încă la 1866, această insuinţă ar fi trebuit ‘să stăpânească întreaga lor lucrare. N’a fost însă aşa, ba chiar nici că este încă. Este evident, că celebrul publicist maghiar enunţă acest adevăr, nu ca convingere a sa, ci fiindcă se scie aucrit de toată lumea şi nu-i rămâne decât să vorbească în sensul unor cercuri, faţă cu care nu voiesce să se compromită. Din înalta încredere a Alteţii Sale Archiducelui Rudolf el a fost pus în fruntea unei întreprinderi literare de cea mai mare importanţă. Trebue dar, neapărat să se arete vrednic de această încredere, şi de aceea face declaraţiunea: „pot să spun cu toată siguritatea, că în opera,menitu a infhrma lumea cea mare despre naţionalităţile Ungariei, ori şi care naţiune va fi întimpinată cu aceeaşi iubire şi căldură ca propria mea naţiune“. Mai adaugă apoi, că prin aceasta nu se adresează la cercuri, care nu sunt presente. Tocmai însă făcând acest adaus, ne încredinţează, că nu propria convingere, ci împregiurările îl silesc să vorbească, precum vorbesce. Este pentru noi o mare mângâiere, că oameni politici de talia d-lui Mauriciu Jókai au ajuns a se simţi siliţi să mărturisească adevăruri ca cele cuprinse în cuvintele mai sus citate, trebue însă să mai aşteptăm, pănă ce forţa împregiurărilor îi va sili să le şi admită, şi abia atunci ne vom pută bucura, când îi vom vedă gata de a se uni cu noi, pentru ca împreună să refacem întreaga noastră viaţă potrivit cu aceste adevăruri. Va sosi şi aceasta, căci sosesce cu timpul tot ceea ce este în natura lucrurilor. Mai importantă dar’ decât enunciaţiunea celebrului publicist distins prin cea mai înaltă încredere este alta, pe care o găsim într’un organ de publicitate mai puţin important. Căci de sine se înţelege, că dl Jókai, care cunoasce spiritul ce predomnesce în cele mai înalte cercuri, scie, dacă e vorba, să vorbească şi ca om luminat şi cu vederi largi; un fel de minune e însă, în tot caşul un mai îmbucurător eveniment, când adevărul ni se ivesce acolo, unde el numai cu anevoie poate să străbată. E vorba de ,fiolQZSvári.--J£özlöny “ Făcând cetitorilor sei împărtăşire despre nisce apreciări ale „Tribunei“ în cestiunea societăţii de maghiarizare proiectate pentru Ardeal, cjiarul Clujan încheie cu o adevărată tânguire : „Astfel vorbesce diarul român despre mişcarea noastră naţională, când voim să salvăm ce este al nostru. Nu voim altceva, decât să redobândim satele noastre ce au început a se româniza, să servim umanismul prin mijlocirea limbii, să propagăm şcoli sub idea naţională, să facem din interes special un bine general, şi aici acasă la noi, lucrând cu mijloace blânde, pe când voim să începem gata de sacrificii o întreprindere pacinică, în patria noastră, în vreme ce intenţionăm o lucrare cu mijloace legale în interesul ordinii legale şi a ideii de stat, suntem cualificaţi de „neruşinaţi,“ „incorigibili,“ „nebuni,“ „înfuriaţi,“ „calomniatori“; se zugrăvesce prin vorbe cu încungiur revoluţiunea pe părete şi se afirmă, că trece închipuirea omenească suferinţa causată de neîndurarea noastră. „Iată „desvoltarea pacinică“ a ultraiştilor români la prima veste primită despre reuniunea iooastrâ de cultură. Ce putem aştepta dela dînşii în timp de primejdie?!“ Care va să aibă, nu vor Maghiarii decât să salveze ceea ce este al lor, să-’şi redobândească satele, să propage cultura, ei se mărginesc la defensivă, se unesc între dînşii numai ca să-’şi conserve naţionalitatea faţă cu noi. Mare satisfacţiune pentru noi, că pănă chiar şi la redacţiunea unui cjiar din Cluj, a străbătut convingerea, că astfel trebue să se vorbească. Rămâne numai ca să se şi facă astfel. Dacă s’ar fi făcut astfel, astăcji ziarul Clujan n’ar trebui să exclame: La ce ne putem aştepta din partea acestor oameni în timp de primejdie?! Causa îşi produce neapărat efectele firesci. Dacă Maghiarii ar fi înţeles la timp, că trebue să ne câştige pentru dînşii, ca la timp de primejdie să se poată răzăma şi pe noi, ei ar fi făcut ceea ce dice dl Mauriciu Jókai. Ei n’au voit însă să o înţeleagă aceasta, n’au făcut ceea ce trebuiau în propriul lor interes să facă, şi de aceea astăcji, când se simt în ajunul unei situaţiuni mai grele, li se impune întrebarea: La ce ne putem aştepta în momentul primejdiei? La consecvenţele firesci ale proprietor voastre fapte! — le respundem noi. Precum sunt astăzji disposiţiunile poporului român, nimeni nu mai poate risca încercarea de a-i determina la timp de grea cumpănă pe Români altfel, decât în contra naţiunii maghiare. Regimul inaugurat de cabinetul Tisza ’i-a adus pe Români atât de departe, încât ei sânt gata de a se uni cu ori-şi-cine, care se declară duşman al susţiitorilor acestui regim. Nici odată poate n’am avut noi Românii atât de multe cuvinte, ca astăzi, de a ne teme, că într’o situaţiune grea alţii vor dispune de puterile noastre fie chiar şi contra celor mai însămnate interese ale noastre. Căci în zadari-am vorbi Românului despre marile interese de conservare naţională, prin care suntem legaţi de Maghiari: el stie numai, că Maghiarii îl batjocoresc, îi amărescfilele, îl lovesc la toate ocasiunile, şi nu voiesce să admită, că poate să aibă duşman mai aprig ca dînşii. Această preocupaţiune hotărîtă în contra elementului maghiar nu poate să fie efectul agitaţiunilor „ultraiste“, despre care organele de publicitate maghiare vorbesc cu atâta predilecţiune: e resultatul firesc al întregului şir de fapte săvîrşite de Maghiari în timp de aproape două decenii. Ori şice încercare de a combate această nenorocită preocupaţiune, îl isolează neapărat pe cel ce o face, nu poate să câştige între Români stima şi încrederea publică decât acela, care admite legitimitatea nemulţumirii noastre generale, o actentuează la toate ocasiuniile şi le dă Romailorsatisfecţiunea de a se pronunţa fără o reservă contra actualei stări de lacriu atâ' o nesuferite pentru dînşii. Noi, Cei ce stăruim pentru o sinceră apropiere între Români şi Maghiari, nu ne rămâne clar’, decât să îndreptăm luarea aminte a cercurilor politice maghiare asupra pericolului comun, şi singura noastră speranţă este, că, înţelegând acest pericol, ele în cele din urmă se vor hotărî a şi aplica în practica vieţii publice frumoasele principii emise de dl Mauriciu Jókai. Naţiunea maghiară dispune de puterea publică în statul ungar, n’are decât să facă de această putere întrebuinţarea indicată de dl Mauriciu Jókai, pentru ca să-şi câştige simpatiile Românilor şi să se asigureze de sprijinul lor pentru toate eventualităţile. Noi, clasa cultă română, nu putem să-’i dăm aceste simpatii, nici să-’i asigurăm acest sprijin, nu putem, dar’ nici că voim câtă vreme ea susţine actuala stare de lucruri. Şi dacă e vorbă, mergem, fie chiar şi contra convingerilor noastre, cu poporul, care ne-a produs, căci noi putem greşi, poporul îşi simte însă totdeuna .. presele. Revistă politică. Sibiiu, 12 Ianuarie st. v. în şedinţa de alaltăieri a dietei unguresci s’a continuat desbaterea budgetului portfoliului de culte şi instrucţiune. Discuta a fost pe cât se poate de interesantă, şi abstragend dela vorbirea d-lui Jókai, care a fost plină de fariseism, s’a prefăcut într’o şedinţă chiar amusantă, la ce a dat prilegiu discursul antisemitului Zimándy. Zimándy e un preot rom.-catolic, e deputat antisemit şi are acel dar bun, de îţi vorbesce dela inimă. Dl Trefort, de când e el, n’a înghiţit atâtea găluşce, câte a primit dela Zimándy şi poate nimenea n’a cutezat pănă acuma a-’l da de gol într’o măsură precum a făcut-o Zimándy. După ce a acusat Zimándy pe Trefort pentru o mulţime de inconsecuenţii şi ’i-a imputat mai multe ilegalităţi, o fice, că una cutează a spune şi anume aceea, că un astfel de bărbat, care se joacă cu principiile lui politice şi religionare întocmai ca un mâţ tinăr cu şoarecele, pe carel-a prins, nu merită să facă parte din consiliul coroanei unguresci, nu numai în portfoliul de ministru, dar’ nici chiar în parlamentul unguresc. Zice, că unui astfel de bărbat, nu numai n’ar încredinţa tinerimea studioasă, unica speranţă şi fală a naţiunii maghiare, ci nici chiar porumbarul lui cel mic. Cu de acestea şi altele multe a tractat Zimándy în şedinţa din 22 a. c. pe domnul Trefort. Ce e drept, Zimándy a produs prin discursul seu multă ilaritate în casa deputaţilor, totodată însă a fost adeseori aplaudat prin aprobări viue din partea oposiţiunilor. După Zimándy a mai vorbit Gavriil Ugrón, care a polemisat cu Schlauch, respective în contra principiilor religionare şi filosofice ale acestuia, înaintând casei cu privire la autonomia bisericii catolice un proiect de condus. Cu discursurile deputaţilor Jókai, Albert Kiss, Coloman Rostaházy şi Francisc Ko mossy s-a terminat şedinţa.