Tribuna, octombrie-decembrie 1885 (Anul 2, nr. 223-279)

1885-11-21 / nr. 267

Anul II Sibiiu, Joi în 21 Noemvrie (3 Decemvrie) 1885 Nr. 267 Abonamentele Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un num­ăr costă 5 cr. Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., V* an 20 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 fl., x/s an 20 fl., 1 an 40 fl. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 20 Noemvrie st. v. Dl Tisza a mulţumit şi a promis. Despre ce e vorba? Dela Sibiiu încă s’au dus vre-o câţiva cetăţeni şi industriaşi la Budapesta pentru­­jiua iubileului. Dar’ s’a dus şi corniţele suprem al Sibiiului. Lucrul este încă nelămurit, care a putut fi causa, că corniţele suprem şi ce­tăţenii industriaşi au intrat deodată la dl ministru-president, adecă la iubitarul. Destul că după informaţiunile ce ne stau la dis­­posiţiune, dl comite suprem şi cetăţenii in­dustriaşi din Sibiiu, au întrat deodată la iubilarul. Acum, dacă nu poate fi lămurită '■causa, pentru care au întrat aceştia deo­dată la dl iubilar, nu poate fi lămurit nici pentru­ ce dl comite, felicitând pe iu­bilar, a vorbit şi în numele celor ce au întrat cu dînsul deodată. S’au doară ce­tăţenii industriaşi numai au asistat din în­tâmplare sau din curiositate la expectora­­ţiunea dlui comite înaintea iubilarului? Aceste însă se vor lămuri ele mai târziu. Important este acum, că la peti­­ţiunea verbală a dlui comite suprem, prin care roagă pe dl iubilar se convingă pe toţi membrii ţării, fără osebire, că are să-­i fericească — dl ministru a binevoit a mulţumi şi a promite, în adevăr un eveniment însemnat, că un ministru-president, care guvernează acum de ziece ani, a avut condescendenţa să mulţumească, dar a şi mai însemnat, că a avut graţia de a şi promite. Dacă ne aducem aminte de diversele proiecte de legi cu tendenţă de maghia­­risare, de ordonanţele cele multe, care dispun maghiarisarea, de cassarea curţii cu juraţi din Sibiiu şi de toate celelalte de felul acestora,­­ petiţiunea verbală a comitelui suprem din Sibiiu, fie cât de cu bune intenţiuni rostită, face impresiunea unui anachronism. Alte petiţiuni, alte proteste, alte vo­turi separate, alte representaţiuni, mult mai cuprinzătoare şi mai accentuate, au premers, şi situaţiunea popoarelor nema­­ghiare din ţerile unguresci, pentru aceea, în loc de a se ameliora, s’a deteriorat. Dl comite suprem dela Sibiiu n’a ţinut compt, se vede, de toate cele ce noi ne-am permis a le aminti. Dl ministru însă, în felul seu nu le-a scăpat din ve­dere. Dînsul ca Maghiar, care ţine mult la maxima maghiară: nessze semmi, fogd meg jel, se vede, că a reflectat în sine la pate şi apreciând cu îndatinata-­i pătrun­dere situaţiunea, a mulţumit şi a promis operând. Este de tot caracteristică speranţa exprimată de iubitotul ministru-president. Atât de mult clausulează cu speranţă con­vingerile fiilor patriei despre fericirea ce-’i aşteaptă, fără de a se renega şi fără de a-’şi părăsi patria, încât te ia groaza. Bietul om, deşi ministru-president, se mun­­cesce a spune d-lui comite suprem ceva, ca acesta să înţeleagă că nu ’i-a spus nimica. Ţeara şi cu deosebire popoarele ne­maghiare trebue să fie recunoscătoare d-lui ministru-president, că la o ocasiune aşa solemnă, cum e sărbarea unui iubireu, a prins ocasiunea şi a folosit-o ca să le spună, să nu-’şi facă ilusiuni. Se înţelege de sine, că nu s’a folosit de cuvinte, care să nu mai lase nici o în­­doeală în ceea­ ce privesce ilusiunile. Pentru ilusiuni, ca şi pentru gân­duri, şi aşa nu plătesce nimenea nici o vamă. Un folos însă tot au şi Românii şi Saşii să înregistreze: cei dintâiu nu mai sünt minaţi la Bucuresci şi cei din urmă nu mai sünt minaţi la Berlin. Singură împregiurarea aceasta, şi încă justifică mergerea unor cetăţeni industriaşi şi dela Sibiiu, deşi fără mandat, ca să sărbătorească pe iubilorul dl Tisza şi pa­gubă, mare pagubă, că într’aceşti cetăţeni, n’a fost şi vre-un Român, întrebarea s’ar pută nasce acum, când are să se împlinească speranţa, prin care să se c­oante îndoielile noastre despre fericirea ce ne aşteaptă? De sigur, că dacă dl Tisza va mai şeae­r­ece ani pe fotoliul ministerial, spe­ranţa nu s’ar mişca din locul, în care se află. Ar rămână ca şi acum neîmplinită. Cerul însă va feri ţeara de una ca aceasta. în locul d-lui Tisza va veni doar’ un bărbat, care va scl apreţia na­tura ţerii şi a popoarelor dintr’însa. Din disposiţiunea ce a avut-o dl Tisza şi la primirea Sibiienilor, se vede că la aşa ceva dînsul nu se gândesce. Noi însă nu sântem datori a ne ţină numai şi numai de cuvintele d-lui Tisza, date ca răspuns Sibiienilor. Sunt şi alte îm­­pregiurări, cari nu trebuesc trecute cu vederea. Nemulţumirea naţionalităţilor nema­ghiare şi chiar şi a unei părţi dintre Ma­ghiari este tot mai pronunţată. Nu cumva dl ministru-president mag­­netisat oare­cum de felicitări, în faţa celor de la Sibiiu, a prorocit? Dacă cumva da, nu mai încape în­­doeală că are să vină în curând şi timpul, când popoarele nemaghiare vor fi eliberate de centralismul maghiarizator, pentru­ ca şi după­ ce fie­care îşi va păstra naţionalitatea completă, să poată fi fericit. Dar’ nu cumva să ne contradicem. Nici decum, căci prea lesne s’ar pută, ca dl ministru-president să fi gândit la uni­tatea limbii şi la păstrarea naţionalităţii, bunăoară ca a Cumanilor din Cumania ungurească. Mijlocul e probat deja la unii, pentru­ ce să nu se probeze şi la alţii? în acelaşi timp însă să-şi fie scăpat nisce cu­vinte, care să se potrivească mai bine cu o situaţiune cum o dorim noi, decât cu una cum ’şi-o va fi închipuit dl ministru­­president. Fie cum va fi, un lucru rămâne ne­tăgăduit : cei duşi dela Sibiiu cu ocasiunea jubileului ministerial la Budapesta, au dat prilegiu să se audă de la înălţimea guver- D11’ o prorocie, poate ominoasă pentru aistrul-president, dar’ realisându-se, de bun augur pentru toţi cetăţenii câţi nu mai pot suferi despotismul cel centralistic maghiarisator, al guvernului poreclit liberal, în fruntea căruia de ziece ani stă dl Tisza. Hestul serbo-bulgar. Răsboiul sârbo-bulgar, —­­fice „Neue freie Presse“, — când regele Milan, urmând recer­­cării puterilor, a dat ordin pentru sistarea osti­lităţilor, se putea presupune că s’ar fi sfîrşit, a avut încă o dramă sângeroasă. Principele Ale­xandru al Bulgariei, care a crescut în şcoala prusiana, a recunoscut cu un adevărat simţământ strategic, că învingerea cea mai frumoasă e fără preţ dacă nu se exploatează în mod stra­tegic. Principele Alexandru a scitit deja prin cea dintâiu notă de intervenţiune a puterilor, că timpul seu a fost măsurat şi că prin urmare trebuia să-’l urmărească pas de pas pe inimicul ce se retrăgea, şi să-’i pregătească noue perderi. Deşi nu se putea ca să-’i sdrobească pe Şerbi, Bulgarii trebuiau totuşi să­’le facă Şerbilor atâta daună câtă puteau, şi considerând că trupele serbesci au ocupat la Vidin teritor bulgar, să ocupe, şi ei teritor sârbesc, şi dacă cumva e po­sibil să se pună în posesiunea vre­unui oraş SerbeSC d« îna­mnKtn*» ^ . Deja la 26 Noemvrie a trecut aşadar princi­pele Alexandru după o luptă scurtă şi între entu­­siasmul trupelor sale, graniţa sârbească. Principele Alexandru a învăţat din greşelile inimicului său, a renunţat la toate manevrele strategice complicate, ceea­ ce şi-ar fi fost şi posibil în lipsa totală de condu­cători de trupe şi ofiţeri superiori de stat. Prin­cipele Alexandru a trecut dar’ graniţa sârbească în o singură coloană, dar’ nu în divisiuni ca şi inimicul seu, regele Milan. Prin aceasta Bul­garii au câştigat avantagiul, că au avut pentru lupta de preste graniţă toată armata în număr de 60.000 la­olaltă sub imediata conducere a principelui. Tactica principelui Alexandru s’a dovedit că e bună, abia trecuse graniţa sârbească şi s’a şi văz­ut faţă în faţă cu toată armata sârbească compusă din patru divisiuni. La 26 Noemvrie principele a fost în posiţia de a-’şi măsura din nou puterile sale cu acelea ale regelui Milan. Deşi principele se sprijinia mai mult pe bra­vura şi puterea de prestaţiune a soldaţilor sei, totuşi el n’a întrelăsat a alege totdeauna punctul corect de atac şi a-’şi îndrepta asupra acestuia furia sa de ofensivă. Aceasta a fost tactica şi în lupta de două oare dela 26 Noemvrie n., care s’a terminat cu învingerea asupra Sârbilor. La Slivniţa şi Dragoman, Bulgarii au fost operat în contra aripei stânge a armatei serbesci; înaintea Pirotului s’au concentrat în contra aripei drepte a Sârbilor, deoare­ce voiau se-’i taie de­­cătră Niş. Lupta pentru Pirot nu era îndrep­tată întru înţeles mai strîns asupra acestui oraş ca punct de operaţiune. Lupta dela 27 Noem­vrie a ţinut 7 oare cu succes schimbăcios. Abia după­ ce o colină dela Blato a cădut în posesiu­nea Bulgarilor, Sârbii au văd­ut, că li e amenin­ţată serios linia de retragere, şi s’au retras. In noaptea de 27 spre 28, Bulgarii au întrat în Pirot. Armata sârbească s’a împărţit în două coloane de retragere. Chiar în caşul dacă ar­mistiţiul nu se făcea, corpul de Nord al armatei serbesci nu putea lua parte la o luptă ce avea să se întâmple între Niş şi Ac-Palanca. La 28 Noemvrie ’şi-a dat şi principele Alexandru, sub presiunea puterilor învoiala pentru armistiţiu. Prin aceasta răsboiul sârbo-bulgar s’a sfîrşit deocamdată. Succesul a fost fără îndoeală total pe partea Bulgarilor. Succesele momentane dela început ale Sârbilor sunt de a se atribui surprinderii principelui Alexandru, învingerile Sârbilor au ţinut scurt timp. A 5-a di Bulgarii au avut trupe de ajuns pentru a lua ofensiva. Bulgarii erau concentraţi la Slivniţa. De atunci principele Alexandru a câştigat învingeri după învingeri. Numai în Nordul Balcanilor mai stau Sârbii pe teritor bulgar. Aci au între­prins Sârbii bombardare asupra Vidinului, pe care însă nu ’l-au putut ocupa. Ocuparea câtorva sate bulgăresci dimpregiurul Vidinului nu-’i recompensează pentru ocuparea Pirotului. Deși Sârbii s’au pregătit pentru acest resboiu deja de două luni şi au convocat şi mobilizat toată armata, totuşi au fost slab aprovisionaţi, au suferit de foame şi de lipsa de muniţiune. Nu le-a folosit nimic Serbilor, nici armătura mai bună, nici mulţimea de tunuri, armata sâr­bească a fost alungată de pe teritorul bulgar, cu toate că Bulgarii erau nepregătiţi, deoare­ce se aşteptau la un răsboiu cu Turcii şi­­şi-au fost concentrat toate puterile în Rumelia, în câteva zile armata bulgară a fost în faţa Şer­bilor. Desavantagiul ce era pe partea Bulga­rilor din lipsa de arme bune ’l-au suplinit sol­daţii principelui cu bravura; unde nu ajungea arma, soldaţii bulgari luau refugiul la baionetă. Desavantagiul numeric ’l-a suplinit principele Alexandru prin conducerea sa exemplară. „Telegraphul“ din Bucuresci scrie: ma, i?Sba’e"sd'“constate cu nemulţumire, că lu­crurile merg din rău în mai rău. Conflictul sârbo-bulgar, ori­cât de obscure sânt căuşele lui, a simplificat întru câtva situa­ţiunea, căci a silit pe Alexandru al Bulgariei să renunţe la Rumelia. Cu reserva garanţelor ce Europa ar fi crectut de trebuinţă să fie, pentru­ ca tulburările să nu se mai rentoarcă, pentru mo­ment dificultatea principală era înlăturată. Dar’, prin faptul, că trupele bulgare au reuşit să respingă năvălirea sârbă şi să între chiar în teritorul Serbiei, situaţiunea s’a agravat mult. Trebue să ne întoarcem puţin îndărăt pentru a înţelege gravitatea lucrului. Se stie, că înainte de începerea ostilităţilor, o crisă era să isbucnească în Sârbia; cel puţin toată lumea se temea de aşa ceva. Popora­­ţiunea surescitată putea se fie exploatată de ad­versarii regimului în fiinţă şi împinsă la turbu­­rări şi poate chiar la o sguduire hotărîtoare. In faţa unor asemeni perspective, se pari® că guvernul regelui Milan a adoptat o metodă veche, de multe­ ori întrebuinţată dar’ destul­ de periculoasă: aceea de a face o diversiune în afară. Diversiunea s’a făcut, dar’ ea a eşit rău pentru Serbi; de aci, pericolul iminent pentru­­regimul actual din regatul vecin. Şi că situa­ţiunea e gravă, ni-o dovedesc sgomotele ce cir­culă de câtăva vreme asupra gândului ce ar fi având regele Milan de a abdica; sgomotele se desmint, firesce, dar’ ele servesc de caracterisarea impasului, în care Sârbia s’a aruncat. Şi nu e numai mulţumirea internă, desa­­probarea externă devine tot mai generală, tot mai acută. Dacă regele Milan ar fi învins, toată lumea — cel puţin oficială — ’i-ar fi fost re­cunoscătoare; dar’ regele Serbiei a fost silit să dee îndărăt. întreprinderi ca a regelui Milan trebue cu ori­ce preţ se reuşească; altfel e rău de cel ce s’a riscat. Din punct de vedere general deci, cât s’a câştigat înspre Rumelia s’a perdut înspre Serbia. Şi pe când regele Milan perde, acţiunile principelui Alexandru se urcă mereu. Depeşele din­ Constantinopol spun, că atât cercurile diplomatice, cât­­ au cea mai mare b icre der Nu numai,, nu,, e^ni"

Next