Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)
1886-02-14 / nr. 37
Anul III Sibiiu, Vineri în 14/26 Februarie 1886 Nr. 37 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1ji an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 13 Februarie st. v. Dacă se va fi adeverit spirea dată de fiarele din Bucuresci, alaltăieri. Marţi, dl Mihail Cogălniceanu a desvoltat, în sfîrşit, interpelaţiunea de mult anunţată în cestiunea expulsării din România a celor şese fraţi ai noştri. Interpelaţiunea aceasta a fost anunţată încă atunci, când dl I. Brătianu, respungend la nişce obiecţiuni făcute de dl C. Boierescu, a zis că expulsarea s’a făcut între altele şi pentru ca guvernul ungar să înceteze cu persecuţiunile pornite contra Românilor din Ardeal. De aceea intervenirea d-lui M. Cogălniceanu nu putea să ne supere. „Căci, — niceam n0V — dl Cogălniceanu e un om, care stie ce face“, în România, ca pretutindenea, sunt oameni, care nu se prea uită împregiurul lor, ci, mai ales aflându-se în oposiţiune, profită de ori-şice ocasiune spre a-’i crea greutăţi guvernului şi spre a-’l discredita. Astfel şi în cestiunea expulsaţilor au făcut sgomot şi mulţi oameni, cărora prea puţin le pasă de expulsaţi, prea puţin le pasă de noi, ba nu le-ar pare rău, dacă s’ar crea o lege, ca „Ungurenii“ să nu poată fi în România decât rândaşi şi salahori. Dacă vreunul din aceştia ar fi făcut interpelaţiunea, am fi avut cuvinte de a ne îngrijea. Dl Mihail Cogălniceanu e însă unul dintre cei mai distinşi oameni politici ai României, unul dintre creatorii epocei, în care trăim, om cu vederi largi, cu mult tact politic şi totdeauna bine informat despre situaţiune, dar, mai presus de toate unul dintre puţinii oameni politici, care se interesează de noi, cunoasce greutăţile cu care ne luptăm şi stie de ce suntem şi de ce nu suntem capabili. Omul acesta, deși unul dintre cei mai hotărâți adversari ai actualului guvern, nu poate să facă o interpelațiune la timp inoportun, nici să profite de nevoile noastre, ca să combată guvernul. Și în adevărul M. Cogălniceanu a amânat desvoltarea interpelațiunii ce anunțase, ba a declarat chiar, că nu a făcut această interpelaţiune ca adversar al guvernului, ci ca Român şi om cu vederi umanitare. Dacă dar’ interpelaţiunea a fost alaltăieri desvoltată, atunci dl M. Cogălniceanu va fi sclind, pentru ce n’a mai amânat desvoltarea ei, ori pentru ce n’a renunţat chiar la dreptul de a o face. Astfel, mai ales în faţa situaţiunii actuale, interpelaţiunea d-lui Michail Cogălniceanu e de o importanţă foarte mare şi autorii proclamaţiunii „irredenţei“ pot în adevăr să fie uimiţi de „succesul“, pe carel-au avut. Căci proclamaţiunea emisă de dînşii a devenit încetul cu încetul un factor oarecare în combinaţiunile diplomatice, şi pe când în camera României desigur se va fi constatând, că nu există între Români un curent „irredentist“, oficiosul „Pester Lloyd“ se încearcă din nou a spăria lumea cu „irredentiştii“ români. Dl Ugrón a stăruit, precum seim, în dietă, ca monarchia să facă o politică maghiară, adecă să-’i câştige marei națiuni maghiare aliaţi între micile popoare din Orient. Oficiosul îl ia în râs pe dl Ugrón şi-’i vorbesce despre o „poliţă asupra României irredente“. Am dori acum să ne mai spună „Pester Lloyd“, cine girează poliţa aceasta şi cine are s’o excempteze. Nu cumva Austria? Nu cumva Germania ori Rusia, aliaţii monarchiei noastre? „Pester Lloyd“, deşi organ oficios al guvernului, vorbesce despre noi, ca şi când noi înşine nici n’am fi pe lumea aceasta, decât pentru ca alții să hotărască soartea noastră fără de a ne mai întreba și pe noi. Aşa au crezut Maghiarii, că vor putea să facă, dar’ mai curend ori mai târziu se vor convinge şi ei, dacă nu s’au convins pănă acum, că aceasta nu se poate și că sântem și noi oameni, care stiu ce vreau și nu se abat dela hotărîrea lor. Dar’ sântem mai presus de toate Români, și politicii dela „Pester Lloyd“ n’au decât să se uite preste Carpați și să’şi dee seamă despre atitudinea noastră, a celor de dincoace de Carpați, în timpul celor din urmă patruzeci de ani, pentru ca să înţeleagă, că Românii sânt oameni chibzuiţi, care nu se avântă, nu se pripesc, nu se expun decât atunci, când nu mai au încotro. . Maghiarii au detronat dinastia de Hawburg-Lotharingia la 1848, iară noi nu ne-am unit cu dînşii, pentru că oameni cuminte fiind aveam încredere în această dinastie şi sciam, că o împărăţie, în fruntea căreia se află această dinastie, nu se răstoarnă nici prin un vot unanim, nici prin o revoluţiune, nici printr’un resboiu. Avem şi astăzi încredere în această dinastie, sântem şi astăiji convinşi, că imperul habsburgic nu se poate resturna numai aşa, cu o „poliţă asupra României irredente“. De aceea ne accentuăm nemulţumirea faţă cu actuala stare de lucruri, o vom accentua din a fi în 40 mai mult, dar o ţinem a ne distinge prin alipirea noastră cătră Tron şi prin aderarea noastră la monarchie, ţinem a fi un element de ordine, pentru ca să nu-i creăm şi noi greutăţi Coroanei, care nu poate nici ea să fie încântată de actuala stare de lucruri. Noi nu suntem nici Şerbi, ca să facem încercări cu „Omladine“, nici Croaţi, ca să ne încântăm de oameni ca Starcevici, nici Maghiari, ca să ne risipim puterile în opintiri zadarnice, ci oameni, care au arabi de a nu face prostii, prin care servesc causa adversarilor sei. Dl Gavriil Ugran ne vorbia mai alaltăieri despre unirea ţerilor românesci şi despre înfiinţarea statului român. Când s’au unit ţerile române? când s’a înfiinţat statul român? Atunci, când imperul otoman se resturna el de el şi când înfiinţarea unui stat român era un interes european, un lucru ce trebuia neapărat să se facă şi se putea face, fără ca să se producă o sguduire în societatea europeană, îi întrebăm pe politicii dela „Pester Lloyd“, dacă nu cumva sunt de părere, că imperul habsburgic e ajuns la starea, în care se afla imperul otoman, când s’au unit ţerile române, pentru ca noi, Românii din ţerile coroanei ungare, aşa prudenţi precum suntem, să credem, că nu ne mai rămâne altă scăpare decât unirea cu fraţii noştri de preste Carpaţi. Că’l slăbesc Maghiarii, aceasta o vedem şi noi, dar’ sântem tari în credinţă, că nu îl vor pută aduce la starea imperuluiotonean nici prin administraţiunea lor, nici accentuând mereu conflictele dintre cele două părţi şi dintre deosebitele popoare ale monarchiei, nici chiar prin crearea unei armate naţionale maghiare. Căci a ţinut Casa de Austria să-şi creeze un razim puternic în iubirea popoarelor ce constituesc monarchia. Şi de aceea Maghiarii îşi fac ilusiuni deşerte. N’avem noi Românii să le dăm satisfacţiunea de a ne face de rîsul lumii, punându-ne în conflict cu monarchia, care este razimul firesc al întregului popor român şi care atât de mult ne-a ajutat să ajungem la stadiul de cultură, în care ne aflăm. Forţa „Tribunei“. Dama de companie. — Novelă de Grindt. — Tradusă de Petronella Cornean. Misiciu. (Urmare şi fine.) Altă zi de dimineaţa Magda a fost cea dintâiu în salon. Contesa veni condusă de Iosif la dejun. „Noi vom merge la momentul soţului meu“, — îi zuse ea Magdei, — „d-ta îţi petrece timpul cum vei sti.“ Ea nu mai crise apoi nimic; contele era şi el foarte tăcut. Magda credea că amintirile defina onomastică a mortului, întristează pe mumă şi fiu, şi de aceea tăcu şi ea, şi îşi puse de gând că, după ce va fi plecat contesa, va merge în cuină la bătrâna Ana. Propusul ei se nimici prin o visită a Gizelei, care întră cu cuvintele: „Am venit, căci am multe de a-ţi comunica, sciind că contesa în tot anul serbează ifiua aceasta, mergând la morminţi.“ Magda ascunse, pe cât putea, mirarea ei asupra celor audite de la Gizela; ea se încredinţase, că contele a audit toată conversaţiunea, pe care o avuse ,fiua trecută cu muma lui, și de aceea se apropia de Gizela. Seara trecută el îi arătase destul de clar, că-’și dă toată silința să recâștige stima ei, apoi toată purtarea lui de aseară, nu trebuia oare să-’i pară ca și când ar începe contele să-’i arete o simțire serioasă? Dar’ venindu-’i idea aceasta, se și mustră numai decât pentru nebunia ei, și-’și dete silința de a nu se mai gândi la alta, decât să asculte vorbele Gizelei, care spunea mereu înainte, pănă ce nu-’și aduse aminte, că trebue se meargă, dacă nu vrea ca contesa să o surprindă. Era chiar timpul suprem se dispară, căci preste câteva minute contele stetea înaintea Magdei. „D-șoară Magda“, — începu el de tot serios, — „eu am rugat pe muma mea să-’mi permită a schimba câteva vorbe cu d-ta. Ceea ce s’a întâmplat între noi, apasă necurmat sufletul meu. Voiesci a primi dela mine o satisfacţiune?“ „Nu“, — răspunse ea hotărît. „Fără ca să scii măcar, ce voiesc a-’ţi propune ?“ „Die conte, nu mai atinge ceea ce e deja şters din memoria mea, şi îmi dă voie se-’ţi spun ceva. Satisfacţiune ar fi pentru mine, dacă a-’i împlini o rugare a mea.“ „Pentru cine? E deja împlinită!“ „în adever ?! îmi pare bine! Atunci schimbă-’ţi hotărîrea, de care ț i-ai făcut împărtăşire Gizelei. Nu mai părăsi pe muma d-tale“. „D-şoara de Zobel a uitat se vede, că am adaus, că îi rămâni d-ta mumei mele, car’ ambii nu putem rămâne!“Magda nu cuprinse înţelesul cuvintelor: „D-ta şi eu?“ „D-ta şi eu!“ — repetă el. — „Aceasta ar fi cu putinţă numai, dacă d-ta ai primi satisfacţiunea ce am voit să-ţi propun: mâna mea!“ „D-le conte!“ — grăi Magda tresărind în tot corpul. Acum se deschise uşa şi întră contesa. „Nu întreba“, — îi zise Iosif cu glasul înăbuşit, — „eu văd cum gândesce ea!“ „Magda era aproape de leşinare; ochii ei se închiseră fără de voie, în vreme ce contesa o îmbrăţişa şi îi strigă: „Magda!“ „Lasă-o, mamă“, —zise Iosif, — „eu am fost un nebun!“ Apoi el eşi repede. După un pătrar de pară contesa îl căută în chilia ei. El scria la measă, și nu observă intrarea ei, pănă ce ea nu îi atinse umărul. „Iosife!“ El își ridică fruntea: „Scumpa mea mamă!“ „Cui îi scrii?“ „Magdei“. „Ce?“ „Tu nu se poate să o per fi! Cetesce; ea de sigur va rămâne, dacă va afla, că eu plec“. Mama lui rămase liniștită. „Pune peana jos; eu vă ţin pe amândoi; Magda va fi a ta“. Faţa lui nu se însenină, din contră se întunecă şi mai tare. „Tu ai înduplecat-o!“ Contesa răspunse: „Multe vorbe ’ţi-am iertat, ’ţi-le iert şi pe aceste“. Acum se anină toată fiinţa lui: „Din libera ei voie? Mamă!“ „Câţiva creţari ’ţi-au câştigat inima ei, fărăca să fi scitit tu însuţi“. „Cum s’o înţeleg aceasta?“ „întreabă-o tu însuţi, vină în salon!“ Iosif uită forme şi consideraţiuni; el se repedi înainte, lăsând pe mumă-sa îndărăt. Magda stetea la fereastră şi se uita la cer. ’I se părea, că vede acolo ochii tatălui ei. „Magdo! Magdo!“ — strigă Iosif, deșteptându-o din visuri. Dar’ în repediunea lui cătră fereastră fu împedecat de cameriera, care anunță pe baronesa Zobel. într’aceste se întoarse și contesa, care îi facea semn fiului ei să nu refuse. „O rugăm“,f‘ae ea. O legiune maghiară în Serbia. „Diplomaţia“ maghiară, nu se mai poate tăgădui, a mai înregistrat un nou fiasco, putem face strălucit. Nu se scie dacă sabia de onoare a lui Kerim paşa este deja plătită. La toată întâmplarea membrii din deputaţiunea maghiară, însărcinată cu inmanuarea săbiei nu vor fi murit toţi. Nu se vor fi şterse din memorie încă nici elogiurile, care se vor fi declamat înaintea sdrobitorului Sârbilor cu ocasiunea acea memorabilă. Şi totuşi ce deosebire între oare când şi între acum! Maghiarii, cam înainte cu opt, nouă ani erau entusiasmaţi pentru „fraţii“ lor, pentru Turci, cari începuseră a înlocui n • • ^ W/S.J 1 jjcirti mc cu iauri, şi jjiue*t c*t num grita, de dragul „fraţilor“ lor, şi Mahomedani să se facă, astăzi să-’i vezi înrolându-se într’o legiune sârbească! Aşa e, că mult este aceasta? Dar’, pentru noi e lucru cu mirare, pentru noi, care la 1809, ca şi la 1848—49, ca şi la 1859, ca şi la 1866, şi 1878, şi 1886, am fost neclătiţi în credinţă, când auzim şi când ni se dă prilegiu să cetim metamorfose, ca cele ale concetăţenilor maghiari. Cu totul altfel trebue că privesc ei lucrul, în materie de consciinţă şi conse-