Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-09-11 / nr. 208

Sibiiu, Joi­an 11/23 Septemvrie 1886 Nr. 208 Amil III Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., la an 5 11., 1 an 10 11. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Inserţiunile î­­n şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer ootită 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Pentru monarchie: 1 lună 1­0. 20 cr., 10 an 3 0. 50 cr., Va an 7 11., 1 an 14 h­. Pentru România şi străinătate: Va­an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Ca l­a Octomvrie v. 1886 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însem­nate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela făşiile, în cari li s’a trimis diarul pănă acuma. Administraţiunea­­Barului „T­ribun­a“, Sibiiu, 10 Septemvrie st. v. Ni-e par’că s’ar fi pregătind oare-care schimbare în atitudinea politică a popo­rului maghiar, şi nota caracteristică a ace­stei schimbări ni-o dă chiar Ludovic Kos­suth, în fruntea numărului de la 16 Sep­temvrie al­­ziarului „Pesti Napló“ se pu­blică o foarte lungă scrisoare, pe care fostul odinioară guvernator al Ungariei o adre­sează dlui deputat Ign. Helfy, drept răs­puns la niste întrebări făcute în cestiunea bulgară. Ceea­ ce mai ales ne atinge, cetind această scrisoare, e înduioşarea, de care era cuprins bătrânul luptător, când îşi ex­prima vederile. Ori­şi­cât de lungă, scrisoarea se poate resuma în foarte puţine cuvinte : Rusia pă­trunde în Orient, fiindcă poporul maghiar e servil faţă cu Austria, Austria nu e decât o slugă plecată a Germaniei, care Ger­mania se închină înaintea Rusiei, fiindcă se teme de o alianţă ruso-franceză. „Nu dreapta judecată, — dice el vorbind de poporul maghiar, — nu înţelegerea lipsesce în Ungaria, ci hotărîrea şi energia. Acum pri­mează faţă cu înţelegerea interesele de partidă puse mai presus de interesele patriei, — acest greu blăstem al parlamentarismului modern, care îi nimicesce creditul, — acum e are înăbuşitoarea consciinţă, că chiar nici constituţionalitatea ciun­tită, schilodă şi de o valoare numai formală în ceea­ ce privesce marile interese de stat, pe care o are ţeara acum, chiar nici această constituţio­nalitate nu are nici o garanţie reală (dacă a mai fost cineva, care­­şi-a făcut în această pri­vinţă ilusiuni, pe acela a putut să-­l desilusioneze cu de prisos un anumit autograf regal); urmarea acestei consciinţe înăbuşitoare este, că ori-şi-care ar fi poveţele înţelegerii, ori-şi-cât de mult ar sângera inima patriotă, ori-şi-cât de mult s’ar în­dărătnici în pept vătăjelul (a kisbira), atunci, când ar trebui să se arunce marile interese na­ţionale în cumpăna politică, se ridică deasupra consideraţiunea, că nu e consult a întră în con­flict cu politica cabinetului din Viena, fiindcă constituţionalitatea negarantată ar putea să sboare în felul lui Andrássy. Se dice dar’ „Amin“ la tot ceea­ ce voiesce ori face puterea, şi nu se în­­drăsnesce nimic din cele ce ea nu voiesce.“ N’avem cuvinte de a susţine, că bă­trânul şi experimentatul om politic nu are dreptate, admitem, că în adevăr Maghiarii, spre a se menţină în posiţiunea lor de astăzi, cedează totdeauna faţă cu cabi­netul din Viena în cestiunile mari, că sânt slugarnici faţă cu cei mai puternici, pentru­ ca se poată fi atotputernici faţă cu cei mai slabi ca dînşii, — o admitem aceasta, ca să putem trece înainte, însă fără­ ca să o susţinem. „Principele Bismarck, — (Jîce ear’ Kos­suth, — temendu-se, că Ruşilor le-ar pută trece prin minte de a o lua puțin pe franțuzesce, s’a înrolat între Cazaci, și dacă vrea, poate s’o facă; căzăcia aceasta mai curend ori mai târdiu o să­’l usture pe poporul german; dar’ asta e treaba lor; monarchiei austro-ungare înse nu îi este iertat să se facă de dragul nimănui satelit ru­sesc, nu îi este iertat să împingă carul ambi­ţiunii de putere universală al Rusiei, căci dacă o face aceasta, taie creanga de sub sine însăşi, propria ei perire ’şi-o pregătesce“. Aceste nu le mai admitem aşa fără de nici o reservă. Va fi ori nu adevărat, că Principele Bismarck s’a căzăcit de frica Franciei, aceasta n’o seim, şi credem că deocamdată nici alţii nu pot s’o scie. Un lucru însă e, cel puţin pentru noi, pe deplin sigur, că principele Bismarck este un om destul de cuminte, pentru­ ca să scie apăra in­teresele Germaniei. Şi pe aceste le apără, când nu sacrifică pe ale monarchiei noastre şi nu servesce pe cele rusesci. De aceea ar­ trebui să vedem cu ochii, pentru­ ca să credem, că Principele Bismarck poate să-­i ajute pe Ruşi a se face omnipotenţi în Orient. Din cele întâmplate pănă acum nu am primit încă convingerea, că el poate să o facă aceasta, ci numai, că pune interesele Germaniei mai presus de toate, ceea­ ce şi trebue să facă. — Altfel — grijea Principelui Bismarck şi a im­­perului german să n’o avem noi. Ger­manii ei înşişi sânt destui oameni, pentru­ca se­’şi caute înşişi de interesele lor. 1 1­1 Noi să ne căutăm de ale noastre proprii. Fostul odinioară guvernator al Un­gariei are oare­care dreptate, câ­nd se plânge, că Austro-Ungaria în politica externă, atîrnă, poate prea mult atîrna de Ger­mania, are prea puţină independenţă, prea puţină iniţiativă. Au mai acis-o aceasta şi alţii. Căci avem cu toţii ochi, ca să ve­dem, şi minte, ca să judecăm. Ne aducem aminte, că odinioară Austria era în Europa o putere ca de ea şi în Orient, unde a împlinit o frumoasă misiune cul­turală, se bucura de multe simpatii şi de multă trecere. Astăzi Austr­o-U n g­a r i­a în Europa se pomenesce totdeauna alăturea cu Germania, car’ în Orient Germania are mai multă trecere şi se bucură de mai multe simpatii ca monarchia noastră, care are tradiţiuni orientale seculare. Decând aceasta şi de ce ? De atunci, decând monarchia Irabs­­burgilor s’a slăbit prin sfâşieri interne şi fiindcă s’a slăbit. Austro-Ungaria sfâşiată nu mai poate se aibă nici în Europa trecere, nici în Orient autoritatea, pe care a avut-o Austria unită. Şi nimeni mai mult ca Maghiarii n’a contribuit la slăbirea monarchiei noastre, nimeni mai mult ca dînşii n’a lucrat pentru sfăşiarea ei. Şi de aceea au Maghiarii cuvinte de a se teme, că actuala stare de lucruri, care atât de mult le priesce, va înceta prea în curând pentru dînşii. Monarchia aceasta mai are încă destulă putere de viaţă, popoarele, care o constitue, mai au încă destul sentiment de conservare, pen­tru­ ca să se producă o puternică reacţiune pentru adunarea tuturor puterilor vii îm­­pregiurul glorioasei dinastii, care timp de veacuri a stat în fruntea mişcărilor cul­turale din Europa. Nu se poate pentru cetăţenii bine inspiraţi ai acestei monarchii nimic mai convingător ca plângerea lui Ludovic Kossuth, că Austro-Ungaria este prea slabă, prea lipsită de independenţă, când e vorba de susţinerea intereselor ei, care sunt propriile noastre interese, ale noastre, ale tuturora. Maghiarii ei singuri pretind a avă interese deosebite de ale monarchiei, ei singuri stăruie, ca aceste interese ale lor să fie puse mai presus de cele comune, — şi dacă e în adevăr slabă monarchia, causa acestei slăbiciuni sunt stăruinţele se­paratiste ale Maghiarilor. încep oare Maghiarii să o simtă şi ei înşişi aceasta ? întrarea în delegaţiuni a aderenţilor lui Kossuth ar fi un pas bun. Vorba e numai să se mai facă şi al doilea pas, pe care trebue să-’l dorească toţi cei­ ce vreau, ca monarchia să fie tare, car’ aceasta e, — lărgirea competenţei delegaţiunilor, pre­facerea delegaţiunilor într’un fel de par­lament central, în care să fie representate toate popoarele monarchiei pentru susţinerea intereselor ce le sunt comune. Când se va face acest pas? Forţa „Tribunei“. Vecinii. — Din fantasiile lui Nicolae Gogol. —­­Urmare şi fine.­ Ivan Ivanovici cel cu ochii în cruci îl îm­pinse cu succes pe Ivan Nichiforovici, deşi ceva cam pieziş, spre locul, unde se afla Ivan Ivano­vici ; poliţaiul luă însă o direcţiune prea costită, deoare-ce nu prea putea să-­şi stăpânească pi­ciorul cel rănit, care nu voia se se supună la nici un fel de comandă. Oare-cum din îndelet­­nicie el o luase într’o parte cu totul opusă, ceea­ ce putea altfel se fie o urmare a multelor și felu­ritelor beuturi ce se serviau la masă. Destul, că Ivan Ivanovici se lovi de o cocoană îmbrăcată în rochie roşie, care în urma unei sensabile curio­­sităţi se aşedase tocmai la mijloc, întâmplarea aceasta nu era de bun augur. Judecătorul înse, spre a drege ceea­ ce stricase poliţaiul, luă iute locul acestuia, trase de grab cu nările tabacul de pe buza superioară și-’l împinse pe Ivan Iva­novici în direcțiunea opusă. Această manieră de a-’i împăca pe oameni, deşi seamănă mult cu jocul de-a mingea, e foarte obicinuită în Mirgo­­rod. îndată­ ce judecătorul începu să-’l împingă pe Ivan Ivanovici, Ivan Ivanovici cel cu ochii în cruci se opinti să-­l țină în loc pe Ivan Ni­chiforovici, care, împins cum era, asudase de-’i curgeau sudorile şiroaie preste obraz. Astfel cu toată împotrivirea lor cei doi prieteni fură apropiaţi, deoare­ce factorii ce con­curgeau pentru apropierea lor erau ajutaţi de ceia­­lalţi oaspeţi. Cercul, în care erau strânşi, se fă­cea tot mai mic, şi nu puteau să scape mai nainte de a-­şi fi dat mâna. „Dumnezeu să vă aibă în paza lui, Ivan Nichiforovici şi Ivan Ivanovici! Ia spuneţi cu inima curată, pentru­ ce v’aţi învrăjbit? Pentru nisce fleacuri copilăresci! Nu vi-e ruşine de Dumnedeu şi de lume?“ „Eu nu sciu,“ — grăi Ivan Nichiforovici gâfâind de ostenit ce era, (era învederat, că s’ar fi împăcat bucuros) — nu sciu ce-’i voiu fi făcut lui Ivan Ivanovici, de ce ’mi-a derimat cotețul, de ce a umblat să mă prăpădească?“ „Nu me sciu vinovat de nimic! — grăi Ivan Ivanovici, fără­ ca să privească la Ivan Ni­chiforovici. — Jur înaintea lui Dumnezeu și a mult prea stimabilei nobilimi adunate aici, că nu ’i-am făcut duşmanului meu nici o strică­ciune! De ce mă­scăresce şi­’mi insultă rangul şi caracterul?“ „Cu ce te-am insultat eu, Ivan Ivanovici?“ întrebă Ivan Nichiforovici, încă un moment de desluşire — şi vechia duşmănie se stingea. Ivan Nichiforovici îşi bă­gase mâna în buzunar, ca să scoață tabachiera de corn. „Nu e oare o insultă, — răspunse Ivan Ivanovici, fără­ ca să-’și ridice ochii, — când d-ta, stimabile domnule, atingi rangul meu și familia mea cu o poreclă, pe care buna cuviință nu mă iartă s’o pronunț aici ?“ „Dă-’mi voie, Ivan Ivanovici, se-’ţi observ prietinesce (el atinse cu degetele un bumb de pe becheşul lui Ivan Ivanovici, ceea­ ce era un semn de deosebită afecţiune), — te-ai supărat şi d-ta — numai naiba stie de ce: —­ fiindcă ’ţi-am dis, că eşti un gânsac . . .“ Abia prea târdiu îşi dete seamă Ivan Ni­chiforovici, că a făcut o greşeală, când a rostit acest cuvent; era însă, precum disei, prea târziu acum: cuvântul, fatalul cuvânt era rostit. Acum se înfundaseră toate! Dacă atunci, când acest cu­vânt fusese rostit fără de martori, Ivan Ivanovici îşi eşise din fire de mânios ce era, ce trebuia să se întemple acum, judece iu­bitul cetitor el însuși, ce trebuia să se întemple, când acest cuvânt strivitor fu rostit într’o adu­nare, în care se aflau atâtea dame, față de care Ivan Ivanovici atât de mult ținea să se păstreze buna cuviință? — Dacă ar fi procedat Ivan Ni­chiforovici altfel, vorbind despre ori-și-ce pasere, numai nu despre gânsac, toate s’ar fi putut drege. — Așa însă ... nu mai era chip ! Ivan Ivanovici îi aruncă lui Ivan Nichiforovici o cău­tătură .... una singură! Dacă această căută­tură ar fi avut putere executivă, ’l-ar fi prefăcut pe Ivan Nichiforovici în praf! Oaspeţii înțeleseră această căutătură şi grăbiră a se depărta. Ear’ acest bărbat, acest model de blândeţe, care nu lăsa nici un cerşitor să treacă, fără­ ca să-’l întrebe de ce-i şi cum, deşi nu-’l miluia cu nimic, acest om se depărtă cuprins de furie. Astfel sânt furtunile produse de patimi! O întreagă lună de zile nu se mai audji nimic despre Ivan Ivanovici. Se încuiase în casa lui. Sicriul cel mare era deschis. Lua din el, — ce lua? — Ruble sunătoare, vechi, ruble rămase dela bunicul seu. Și aceste ruble sunătoare și vechi trecură în mânile murdare ale cârciocarilor, ale așa numiților jurisconsulţi. Causa ajunse înaintea tribunalului. In sfîrșit Ivan Ivanovici primi vestea îmbucurătoare, că „mâne“ se va resolva causa lui. Abia acum își ridică ochii, abia acum se hotărî se case din casă. Ah! au trecut de atunci ziece ani întregi şi tot n’a sosit­­ziua de „mâne“ cea făgăduită, tot n’a pronunţat încă înaltul tribunal sentenţa. * * * Sânt acum cinci ani am trecut într’o că­lătorie prin Mirgorod. Călătoriam în cel mai rău timp. Era toamna cu timpul ei posomorit şi umed, cu negurile şi noroiul ei. O verdeaţă nefirească, — urmarea ploilor lungi şi necurmate, — aco- Corespondenţă din Viena. Viena, 18 Septemvrie n. 1886. Proposiţiunile, pe care guvernul unguresc le-a făcut relativ la tariful vamal, au atins foarte neplăcut pe cei de aici, şi sunt desemnate de toate partidele fără excepţiune ca neacceptabile. A devenit foarte probabil, că o unire asu­pra tarifului vamal nici că va fi obţinută, şi de aceea nu va exista altă alternativă, decât de a

Next