Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)

1887-04-08 / nr. 78

Nr. 78 Anul IV Sibiiu, Mercuri 8/20 Aprilie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. ’An tra ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: ' í 1 fl. 20 er., V« an 3 fl. 50 er., 7, an 7 fl., 1 an 14 fl. "entru Romania și străinătate: Vi an 10 fl., V* an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile . Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Convocare la conferenţa electorală a partidei naţionale române. Conform îndatoririi luate asupra-i şi prin cercul­arul seu al cincilea din 7 Martie n. al anului c. subscrisul comitet ales în şedinţa conferenţei electorale din 3 Iunie 1884, convoacă prin aceasta o nouă conferenţă electorală pe z ziua de 7 Maiu st. n. (25 Aprilie st. v.) la Sibiiu. Convins pe deplin despre imperioasa necesitate, de a se pune din nou în dis­cusi­u­­n­e serioasă şi calmă ţinuta ulterioară a partidei noastre faţă cu alegerile dietale destinate a se face pe un period de cinci ani, comitetul presu­pune, că cel puţin în cele 84 de cercuri electorale, care au fost representate prin delegaţii lor în conferenţa din Iunie 1884 pănă acum s’au organisat cluburile şi că nu lipsesce altceva, decât ca acelea să-’şi aleagă bărbaţi de încredere câte doi de fiecare cerc electoral, ca şi în conferenţele electorale anterioare. Ales poate fi în această delegaţiune ori­care Român, chiar şi dacă nu locuesce pe teritorul cercului respectiv, sub condi­­ţiune­ însă, ca să fi fost trecut nesmintit în listele electorale autenticate şi — în ur­marea disposiţiunilor noue — să fie pre­­văzz­ut cu certificat despre acel drept al său, fără care nimeni nu mai este admis a re­­presenta pe alegători, în plenipotenţele, care se dau dele­gaţilor de câtre cluburi, numele şi comu­­nele, posiţiunea socială şi domiciliul să fie scrise cât se poate mai exact. Dorinţa de a se alege numai delegaţi de aceia, cari voesc şi pot participa la conferenţă, se înţelege de sine. în fine comitetele cluburilor sunt ru­gate a încunoscinţa pe subscrisul comitet central de urgenţă despre resultatul ale­gerii delegaţilor prin adresa cătră presidiul comitetului central electoral, în Sibiiu (N.­Szeben) strada Orezului (Reispergasse) nr. 25, Sibiiu, 5/17 Aprilie 1887. Comitetul central electoral al partidei naţionale române din Ungaria , Transilvania. Forţa „Tribunei“. Mincinosul. Comedie în 3 acte de Carlo Goldoni. Actul I. (Urmare.) Scena XV. L­e­l­i­u şi Arlecchino. Lel­iu. — Nu ’ţi-am spus? Eşti un dobitoc. Arlecchino. — Dacă o fi să fie, tot o să reu­şesc eu. Leliu. — Aidem, urmează-mă; voiu să întru în otel. Abia aştept crasul să întâlnesc pe Octavia, ca să-ț i povestesc această aventură. Arlecchino. — Dar’ eu aș crede, că n’ar fi prea bine să-’ți spui toate cele făcute. Leliu. — Cea mai mare plăcere a amantului este de a pute povesti cu mândrie favorurile frumoasei sale. Arlecchino. — Dar’ și cu niţică reservă. Leliu. — Povestirea aventurilor amoroase nu poate ave haz fără puţină romanţă. (întră în otel.) Arlecchino. — Trăească invenţiunile de spi­rit. (întră în otel.) Scena XVI. (O gondolă condusă de 2 luntraşi, din care se coboară Pantalone şi Doctorul îmbrăcaţi în haine de călătorie.­ Doctorul. — Slavă Domnului! am ajuns în pace. Pantalone. — Dela Mira pănă la Veneția ni­menea nu poate veni mai repede decum am venit noi. Doctorul. — Această călătorie ’mi-a fost foarte norocoasă, mai întâiu de toate am fost la Padua, unde în 3 consultațiuni am câștigat 10 galbeni. Astă noapte am fost tratat în casa d-tale ca Apolon, care mai presus de toate căsătoria ce am hotărît-o între dl Leliu, fiiul d-tale şi Rosaura, fiica mea, mă covârşesce de veselie şi de mângâiere. Pantalone. — Sunt atâţia ani de când suntem prietini, doresc ca acum să devenim şi rude. Doctorul. — Când cre­zi că o să poată sosi fiiul d-tale în Veneția? Pantalone. — în ultima scrisoare ce ’mi-a trimis-o din Roma, îmi spune, că pleacă în­dată. Azi mâne trebue să fie aci. Doctorul. — Spune-­mi, scumpul meu prieten, este el un tinăr bine făcut? O să poată fi mulțumită fiica mea cu el? Pantalone. — Beu, sunt 20 de ani de când nu ’l-am văzut. în verstă de 10 ani ’l-am trimis la Neapole, la un frate al meu, cu care țineam negoț în tovărășie. Doctorul. — Dacă­­l-ai vedea, nu ’l-ai cu­­noasce ? Pantalone. — N’aș crede, pentru­ că el a ple­cat de mic. Dar’ după informaţiunile ce le-am avut, el este un tinăr de treabă, cu înfăţişare nostimă și de spirit. Doctorul. — Sânt prea vesel. Cu atât mai mult va fi mulțumită și fiica mea. Pantalone. — Bine că n’ai măritat-o pănă acum. Doctorul. — Să-’ți spun adevărul. Am în casă un școlar din patria mea, pe un anumit domn Florindo, un tinăr foarte de ispravă şi din casă prea bună. Eu pururea doriam să ’i-o dau lui de soţie, dar’ în sfîrşit m’am con­vins, că e foarte protivnic căsătoriei şi vrăş­maş sexului femenin, şi de aceea m’am ho­­tărît s’o aşez în altă casă. Din norocire te-am găsit pe d-ta și în patru cuvinte am încheiat cea mai bună legătură pe lume. Pantalone. — Dar’ pe coconița Beatrice încă voiesci să o măriţi? Doctorul. — Acum să mărit pe Rosaura, dacă e cu putință, voia să scap şi de ea. Pantalone. — Bine faci, fetelor în casă, mai ales fără de mumă, nu le vede bine. Doctorul. — Este un oare­care domn Octaviu, cavaler din Padua, care ar lua-o, pănă acum însă n’am voit, ca cea mai mare să rămână îndărăt, dar’ acum se poate că ’i-o dau. Pantalone. — Pe dl Octaviu îl cunosc; cu­nosc și pe tatăl seu și toată casa, dă-’i-o și vei face bună treabă. Doctorul. — Cu atâta mai vîrtos ,i-o voiu da, cu cât și d-ta îmi dai acest sfat. D-le Pantalone, îți mulțumesc, că m’ai condus până aci în gondola d-tale. Mă duc în casă, mă duc să încep să vorbesc cu amândouă fiicele mele și mai cu seamă cu Rosaura și­­mi­ se pare de a vedea în ochii ei o mare aplicare spre căsătorie. (Deschide ușa și întră în casă.) Scena XVII. Pantalone singur. Pantalone. — Sunt prea puține fete, care să nu aibă această aplicare. Una vrea un băr­bat, pentru­ ca să-­și îmbunătățească starea, alta spre a avea mai multă libertate, iare alta ca să ajungă cât mai curând să joace rol în societate, toate abia aşteaptă oara să se mărite. Scena XVIII. Leliu şi un birjar es din hotel şi cel Z1s-Birjarul. — Mă mir, domnule, cum nu-’ţi este ruşine să-’mi dai ca bacşiş numai un galben, pentru un drum aşa lung de la Neapole pănă la Veneţia. Leliu. — Bacşişul este un semn de politeţă şi nu o datorie, şi când îţi dau un galben, voiu să te cinstesc bine. Birjarul. — Bacşişurile sânt simbria noastră; dela Neapole pănă aci m’am aşteptat să-’mi dai cel puţin trei galbeni. Pantalone. — (în sine.) (Acest boieraş vine din Neapole, cine stie dacă n’a văzut pe fiiul meu.­ Leliu. — Aidem, dacă vrei galbenul, bine, dacă nu, lasă-’l, și în schimb am să-’ți dau un rînd de lovituri cu bastonul. Birjarul. — Dacă n’am fi în Veneția, te-aș face să cunosci ce sînt birjarii neapolitani. Leliu. — Cară-te și nu mă mai plictisi cu ne­ghiobiile tale. Birjarul. — Iată ce câștigă omul, când ser­­vesce pe acest soiu de oameni. (Pleacă.) Nibini, 7 Aprilie st. v. Cea mai neplăcută parte a sarcinei, pe care o ia­ asupra sa Ziaristul, e fără îndoeală exprimarea sentimentului public în ceea­ ce privesce faptele concrete, să­­vârşite de oamenii cu oare­care posiţiune în societate, piaristul trebue să fie totdeauna bine informat, ca să ţină publicul în curent despre cele ce se petrec. Nu totdeuna însă publicul se mulţumesce cu informaţiunea simplă. Când e vorba de fapte el cere, ca ele să şi fie apreciate potrivit cu senti­mentul lui, aprobate ori reprobate, să se accentueze totdeauna şi în toate împregiu­­rările punctul lui de vedere. Mulţumirea, la care rîvnesce cel­ ce sprijinesce un organ de publicitate, compensaţiunea, pe care o cere pentru jertfa ce aduce, e ca acel organ să exprime vederile lui, sentimentele lui şi faţă cu cestiunile puse în discuţiune, şi faţă cu faptele concrete, despre care ni­ se fac împărtăşiri. Din deferenţă cătră publicul, la care ne adresăm, a trebuit dat’ să ne pronun­ţăm adese­ori asupra faptelor, pe care le-am adus la cunoscinţa publică, să le lăudăm, dacă — din punctul de vedere al publi­cului nostru — ele ne păreau bune, şi să le reprobăm, dacă presupuneam, că pu­blicul nostru doresce, ca ele să fie repro­bate. Vom fi greşit fără îndoeală câte­odată, dar’ în cestiunea aceasta publicul nostru numai el singur e competent a se pronunţa. Kar’ el ne-a încuragjat totdeauna să mergem înainte. Şi mergând înainte, trebuia, foarte firesce, să ne punem în conflict cu o mul­ţime de oameni, care ne fac imputarea, că suntem prea aspri în aprecierile noastre, că voim să introducem în viaţa noastră principiul „excomunicării“ celor­ ce nu împărtăşesc vederile noastre. Imputarea e nedreaptă, dar­, în sfîr­­şit, ea ni se face, şi sânt mulţi Români, cărora „Tribuna“ le este urgisită, fiindcă ea află tot, spune tot şi se pronunţă fără de reservă. De aceea unii dintre sprijinitorii „Tribunei“ au stăruit să fim mai cru­­ţători, să trecem cu vederea unele fapte, să ne mai uităm pe ici pe colo şi printre degete, ca să nu-­i facem „Tribunei“ chiar şi între Români prea mulţi duşmani. Sunt acum câteva săptămâni ni s’a trimis un articol în acest sens. Nu puteam să-’l publicăm, fără­ ca să ne facem reservele cuvenite. Se­­jicea în acel articol, că trebue să fim cruţători faţă cu oamenii, care n’au posiţiune independentă, şi să nu cerem, ca ei să facă ceea­ ce numai oamenii cu po­siţiune independentă pot risca. „Deci, — încheie articolul, —• să fim cu toții uniți, solidari; apoi să vedem, ce, cum și cât putem face: nAd impossibilia nemo obligaturu. Am publicat dar’ în nrul 62 sub tit­lul „Nemo obligator“ acel articol, dar’ am precisat totodată și punctul nostru de vedere. Nu este, — diceam, — nimeni dator să se expună ori se aducă jertfe pentru causa comună, nici legile civile, nici tradiţiunile religioase, nici convenţiunile sociale n’o cer aceasta. Sunt cu toate aceste oameni, care se ex­pun şi aduc jertfe pentru causa comună, o fac din propriul lor îndemn, de bună voie, fiindcă îi mînă firea lor. Tocmai de aceea înse ei se bucură de mai multă stimă şi de mai multă iubire în societate. Şi sînt car’ oameni, care se expun şi aduc jertfe, pentru­ ca să se bucure şi ei de această mai multă stimă şi mai multă iubire. După­ ce arătăm apoi, că folosul faptei săvîrşite e acelaşi om­-şi­ care ar fi motivele, continuăm: îndeosebi pentru societatea noastră româ­nească e o cestiune de conservare să examinăm faptele fiecăruia dintre noi şi să nu le facem celor ce se expun ori aduc jertfe pentru causa noastră comună nedreptatea de a-şi pune alăturea cu alţii, care nu se expun ori nu aduc jertfe. Toţi sunt, dacă sunt, vrednici de stima şi de iu­birea noastră, dar’ unii mai mult, car’ alţii mai puţin. Dacă nu vom face deosebirea aceasta, încetul cu încetul nu se va mai simţi nimeni în­demnat să se expună ori se aducă jertfe pentru causa noastră comună. Ori-şi-ce om rezonabil va recunoaste, că atunci, când le-am amis aceste, n’am stabilit un principiu, ci am constatat, cum se petrec lucrurile în societatea ome­nească. Ori-şi-care ar fi părerile noastre, lucrurile aşa şi numai aşa se petrec. Vorba e numai să ne dăm seamă, că aşa este şi să nu stăm zăpăciţi. Cu toate aceste ni s’a făcut proces de naţionalism pentru această constatare. Un­­­iar din Bucuresci citează vede­rile emise în articolul, faţă cu care ne-am făcut toate reservele, drept vederi emise de „Tribuna“. Un corespondent din Alba-Iulia al aceluiaşi z­iar se pronunţă în modul ur­mător : „Printre Români se găsesc mulţi oameni slabi de înger, cari se pun în serviciul Ungu­rilor. Ei fac astfel imposibilă organizarea sau împotrivindu-li-se în mod pasiv, sau combătând-o de-a dreptul pe faţă. Oameni de acest soiu se găsesc negreşit la toate popoarele şi mai ales la popoare asuprite, cari n’au altă parte decât sarcinile şi suferinţa. Dar’ la alte popoare ei sânt trataţi cu asprime de aceia, pe cari îi vend, sânt puşi afară de naţiune, nimenea nu se mai atinge de ei ca de nisce leproşi; sânt isolaţi. Irlandezii preced şi mai sumar, sau le ard ca­sele sau îi omoară. în acest mod numărul lor e redus la o cifră de tot mică şi neputincioasă; în tot caşul, exemplele lor rele şi disolvante nu mai găsesc imitatori. „La noi însé nu e aşa. Cei­ ce se retrag de la împlinirea datoriei lor de Români, cei­ ce fac treburile cele mai necurate cu Ungurii, cei­ ce trafică cu interesele cele mai sfinte ale poporului lor,­­ se plimbă nesupăraţi ca şi înainte, sunt salutaţi, li se strînge mâna. Nici o deosebire nu se face între ei şi între oamenii cinstiţi şi de ca­racter. „Aşa fiind, se găsesc destule capete mai uşoare, mai puţin cristalisate, cari se întreabă: de ce aş rămâne, cu atâtea sacrificii, Român cinstit şi de caracter, când tot nu sunt nici mai bine văzut nici mai bine privit decât trântorii şi vânzătorii ? „Câţi ilustrissimi şi revere­n­dissimi onoraţi şi prea onoraţi n’ar merita să fie huiduiţi pe uliţă pentru purtarea lor politică; „naţia“ îşi ia cu toate acestea pălăria înaintea lor, îi salută, le dă titlurile şi închinăciunile obici­nuite. Bunul nu se alege de rău, merg braţ la braţ. Ce minune clară, dacă contagiunea se în­tinde, se luţesce? „O organisaţie politică nu se dobândesce numai prin programe, fie cât de perfecte. Te­melia ei e disciplina severă, straşnică, neîngă­duitoare, basată pe sentimentele de moralitate, de devotament, de abnegaţie cătră naţiune. Pe cât timp nu se va introduce, nu se va păzi cu rigoare o astfel de disciplină, toate hotărîrile adunărilor noastre naţionale rămân de puţină valoare“. în sfîrşit „Gazeta Transilvaniei“ în numărul de la 4/16 Aprilie ac. în articolul

Next