Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)
1887-09-16 / nr. 208
Anul IV Sibiiu, Mercuri 16/28 Septemvrie 1887 Nr. 208 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V4 an 2 fl. 50 cr., Vs an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V2 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: /4 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării Un număr costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază Situaţiunea. 1. Enunciaţiunile făcute de Maiestatea Sa la Cluj nu vor putea, credem noi, să producă vre-o schimbare mai însămnată în disposiţiunile Românilor. Elementele extreme vor profita fără îndoială de ele, pentru ca să-i împingă pe Români, fie la dreapta, fie la stânga, mai departe decum iartă buna chibzuinţă şi interesele noastre naţionale. Cuvintele rostite de Maiestatea Sa sânt însă atât de lămurite, încât restălmăcirea lor e preste putinţă. Este un lucru de sine înţeles, că, monarch constituţional, Maiestatea Sa aprobă procederile actualului său guvern, şi dacă ne dăm seamă despre situaţiunea generală, trebue şi noi, care combatem pe acest guvern, să primim cu resignaţiune patriotică această aprobare. Nu e acum timpul, ca să se accentueze deosebirile de vederi dintre coroană şi consilierii ei. Nici una însă din enunciaţiunile făcute de Maiestatea Sa nu dă cuiva dreptul de a presupune, că Maiestatea Sa identifică pe actualul guvern cu poporul maghiar ori pe poporul maghiar cu statul ungar. Din toate enunciaţiunile Maiestăţii Sale resultă, că Maiestatea Sa consideră şi vrea să considerăm şi noi pe actualul guvern drept un guvern al ţerii şi pe poporul maghiar drept una din „naţionalităţile“ ce constituesc regatul ungar. Dreptul de a combate pe un guvern, care nu ţine seamă de interesele noastre, nu poate nimeni să ni-’l pună la îndoială, îl avem, ca cetăţeni, în virtutea aşezămintelor constituţionale. Maiestatea Sa însă vrea, ca, folosindu-ne de acest drept, să combatem guvernul, să combatem pe cei ce-’l servesc, să combatem pe cei ce-’l susţin, nu însă pe concetăţenii noştri maghiari, nu pe poporul maghiar, nu mai presus de toate, patria comună. Şi trebue să recunoascem că, în adevăr, combătând contra guvernului, în timpul din urmă, adeseori am scăpat cuvinte, din care s’ar pută trage conclusiunea, că sântem în luptă cu concetăţenii noştri maghiari, cu poporul maghiar, chiar şi cu statul ungar. Vina însă nu este a noastră ori, cel puţin, nu numai a noastră. Susţiitorii actualului guvern şi slujbaşii lui, ei sunt aceia, care totdeauna ni-au presentat guvernul drept un guvern maghiar şi au indentificat statul ungar cu poporul maghiar. Ba chiar sunt acum câtevafile, în timpul petrecerii în Ardeal a Maiestăţii Sale, în coloanele fiarelor maghiare ni se spunea, că şi Coroana se identifică cu poporul maghiar, că regele este maghiar şi numai maghiar. Ne vom feri deci cu toţii în viitor, ca nu cumva, combătând pe actualul guvern, să producem împresiunea că suntem în luptă cu concetăţenii noştri maghiari. Dar, dacă susţiitorii guvernului vor mai identifica pe actualul guvern cu poporul maghiar, pe poporul maghiar cu statul ungar, ba chiar şi cu Coroana, le vom aduce aminte enunciaţiunile făcute de Maiestatea Sa la Cluj. Monarchul este al nostru al tuturora deopotrivă, pus mai presus de toţi: aşa a fost totdeauna, aşa este acum şi aşa voiesce să fie, şi de aceea a fost şi a rămâne şi de aici înainte ralimul nostru firesc în mijlocul fluctuaţiunilor politice, afară de noi înşine, cea din urmă nădejde a noastră. Pretutindenea şi faţă cu orişicine Maiestatea Sa a accentuat caracterul poliglot al ţerii noastre, şi de câte ori a vorbit Maiestatea Sa, cei presenţi au trebuit să simtă, că mai este aici în ţeara aceasta şi cineva, care nu era present şi de care Maiestatea Sa ţine seamă mai mult ca ori-şi-când. Ear’ acest cineva suntem noi Românii, ca Români. Guvernul, partidele maghiare, cercurile hotărîtoare ale Monarchiei şi străinătatea n’au putut să treacă cu vederea, că în tot timpul petrecerii Maiestăţii Sale aici în mijlocul Românilor, Românii s’au ţinut la o cuviincioasă depărtare şi nu s’au presentat nicăiri, ca Români, în faţa Maiestăţii Sale. Şi nu se cere multă pricepere politică, pentru ca ori-şi-cine să înţeleagă, că altfel s’ar fi presentat petrecerea Maiestăţii Sale în Ardeal, alta ar fi fost importanţa acestui eveniment în viaţa ţerii noastre, dacă Românii, ca Români, ar fi profitat de ocasiunea aceasta, pentru ca să se apropie cu încredere de Tron şi să încredinţeze pe Maiestatea Sa, că păstrează şi vor păstra în toate împregiurările tradiţiunile de alipire, cătră Casa de Austria, ale părinţilor sei, că luptase-vor totdeauna şi contra ori-şi-cui, precum s’au luptat părinţii lor, pentru mărirea şi puterea Monarchului lor. N’au vrut însă Românii, n’a vrut partidul naţional român, să o facă aceasta, fiindcă era actualul guvern la mijloc, n’au vrut, fiindcă ţineau să se scie, că dl Coloman Tisza nu poate să dispună şi de Români. Vor face-o atunci şi acolo, când şi unde vor pută să se apropie de Monarchul lor fără de mijlocirea d-lui C. Tisza. Tocmai de aceea însă nici ni-am făcut, nici trebuia să ne facem gândul, că Regele constituţional al Ungariei, fiind present ministrul responsabil al Ungariei, va aproba lupta noastră contra actualei stări de lucruri şi ne va încuragia în ea. E chiar în natura lucrurilor să fie încuragiaţi şi aprobaţi cei ce susţin guvernul ori îl servesc. Tactul politic şi diferenţa cătră Tron cereau, ca Românii să stee de astădată în reservă cuviincioasă, să nu dee năvală, să nu provoace conflicte, să nu-’i creeze Monarchului lor o posiţiune grea, să nu-’l siliască a le spune ceea ce poate că nu bucuros le spune, dar’ trebue să le spună, dacă nu vrea să între în conflict cu consilierii sei actuali. Şi urmaşii noştri le vor fi recunoscători Românilor aeji în viaţă pentru purtarea lor domoală şi corectă, pentru silinţele ce ’şi-au dat ca să nu compromită nici interesele naţionale prin o purtare prea îngăduitoare, nici buna reputaţiune a neamului nostru prin iviri turbulente. Pentru câ ne-am arătat astfel, oameni hotărlţi, dar’ cu minte, nemulţumiţi, dar’ leali şi iubitori de ordine, nici odată încă nu ’i s’a dat resistenţei noastre importanţa ce ’i s’a dat acum, nici odată nu s’a ţinut, ca acum, seamă de susceptibilităţile noastre legitime. Adresându-se la deputaţiunea jurisdicţiunilor, Maiestatea Sa ţine să accentueze, că Ardealul e definitiv unit cu Ţeara Ungurească şi să exprime dorinţa, ca unirea aceasta să fie intrată şi în sentimentul poporaţiunii. Ba speră Maiestatea Sa, că acum, pe când se află aici, va găsi destulă ocasiune de a se convinge, că unirea e şi intrată în sentimentul poporaţiunii. Toate acestea pentru că se scie, că e în ţeara aceasta cineva, care nu s’a împăcat încă cu unirea făcută. Acel cineva nu era acolo la Cluj, în faţa Maiestăţii Sale, dar’ este în ţeară şi s’a ţinut seamă de el. Tot astfel, respungându-le representanţilor reuniunii maghiare de cultură din Cluj, Maiestatea Sa pune „naţionalitatea“ maghiară alăturea cu celelalte „naţionalităţi“ ale ţerii şi face bunăvoinţa Sa atîrnătoare de tactul, cu care va urmări reuniunea scopul, altfel nobil, al ei. Această accentuare a cestiunii de tact s’a făcut pentru ca să nu se atingă susceptibilităţile legitime ale celoralalte „n aţ i o n a li t ă ţ i“ şi în deosebi ale Românilor. Cu desăvîrşire lămurit se pronunţă, în sfîrşit, Maiestatea Sa, adresându-se la preoţimea română şi mai ales la cea grecoorientală. Capul bisericii române greco-catolice îi exprimă Maiestăţii Sale sentimentele de devotament şi de alipire credincioasă ale sale, ale preoţimii, în fruntea căreia se află, şi ale credincioşilor, pe care îi păstoresc. Maiestatea Sa primesce cu mulţumire exprimarea acestor sentimente, dar pune la îndoială sinceritatea lor, când dă expresiune speranţei, că cei ce le exprimă, le vor şi dovedi în faptă şi când le reamintesce chemarea lor împăciuitoare şi-i cheamă să cultive în popor numai sentimente, care corespund cu interesele bisericii, ale Tronului şi ale patriei. Coroana intervine aici cu autoritatea ei, pentru ca preoţimea unei întregi biserici să dee şi dovezi despre sentimentele ei de lealitate și se propage numai anumite sentimente. Ei bine! — de ce oare trebue să intervină chiar coroana? Cine face, ca sentimentele de lealitate ale preoțimii rormâne gr.-cat. să fie discutabile? Pentruce preoțimea aceasta trebue să dee dovezi ? De ce ni se pune în vedere chemarea împăciuitoare? în al cui interes are să propage numai anumite sentimente? Cine propagă şi altfel de sentimente? Dacă partidul naţional român n’ar fi decât doi trei oameni exaltaţi şi fără de trecere în ţeara aceasta, dacă ei n’ar avea isvorul lui în sentimentul comun al milioanelor de- Români, dacă preoțimea română gr.-cat. n’ar fi socotită ca purtătoare a ideilor naționale române, ca trup și pe fratele d-tale gemen, care e destul de naiv, pentru ca să creadă, că vrei să’ți curmi Zilei® • Pe mine, Sylvane, n’ai să mă tragi pe sfoară. Eu cred, că te temi de moarte nu mai puţin, ba poate chiar mai mult ca alţii, şi că te joci cu frica, pe care li-o faci celor ce te iubesc. îmi place să văd, cum hotărîrile cele mai înţelepte şi mai necesare cad faţă cu ameninţarea d-tale de a’-ţi curma Zilele; şi în adevăr, e lucru foarte comod şi foarte plăcut de a nu avea să zici decât un cuvânt, pentru ca să-’i vezi pe toți închinându-se înaintea d-tale. Așa că te-ai făcut stăpânul tuturor de aici. Dar’ fiindcă ceea ce faci este contra naturii și fiindcă mergi pe căi, care nu-’i plac lui DumneZeu, DumneZeu te pedepsesce făcându-te mai nefericit de cum ai fi, dacă ai asculta în loc de a porunci. Şi iată că ’ţi s’a urît de o viaţă pe care ’ţi-au facut-o prea dulce. Am să-’ţi spun eu ceea ce ’ţi-a lipsit, ca să fii un băiat bun, Sylvinei. Este, că n’ai avut părinţi aspri, miserie multă, lipsa de pâne în toate Zilele și bătaie mai adeseori. Dacă ai fi fost crescut la aceeași școală cu mine și cu fratele meu Jeanet, în loc de a fi ingrat, ai fi recunoscător de cel mai mic lucru. Ascultă Sylvinei nu te sprijini prea mult pe aceea, că ești gemen. Stii că s’au zis multe despre d-voastre, că dragostea de gemen este o lege a naturei, care trebue să vă omoare de o opreste, şi d-ta ai crezut că te supuni soartei d-tale ducând această dragoste pănă la exces. Dumnezeu însă nu e atât de nedrept ca să ne dee o soarte rea chiar din pântecele mamelor noastre. Nu este Forţa „Tribunei“. Mica Fadetă. De George Sand. (Urmare.) XXXVIII. De ce mă mustri, că am o inimă real dise el; d-ta mea insulți, când vedi bine, că ei n’am puterea de a mă apăra. — Eu îți die numai lucruri adevărate răspunse Fadeta, și am să-’ți mai spun în ei multe altele. N’am nici o milă de boala d-tale căci sânt destul de cunoscătoare pentru ca să văd, că nu e nicidecum serioasă, şi, că dacă e vreun pericol pentru d-ta, apoi este acela de înebuni, căci d-ta îţi dai toate silinţele, fără d- a sei unde te mână răutatea d-tale şi slâbiciunei d-tale de minte. — împută-mi slăbiciunea minţii,zise Sylvinet; cât însă despre răutatea mea aceasta e în vinovăţire, pe care eu nu o merit. — Nu te mai încerca să te aperi, răspunse mica Fadetă, te cunosc puţin mai bine de cum te cunosci d-ta însuţi, Sylvinet, şi îţi spun că slăbiciunea nasce falsitatea, şi de aceea eşt egoist şi ingrat. — Dacă cugeți așa rău de mine, Fanchor Fadet, este numai, că frătele meu Landry m’e descris cu astfel de vorbe urîte, și te-a făcut și vecji puțina dragoste ce avea pentru mine, căci dacă mă cunosci ori pretindi a mă cunoasce, numai dela el ai putut afla ceea ce scii. — Iată unde voiam să te aduc, Sylvinei. Stiam eu, că nu poți spune trei vorbe fără de a te plânge și de a acusa pe fratele d-tale gemen, căci dragostea ce ai pentru el, fiind prea nebună și prea fără căpătâiu, tinde a se schimba în dispreț și resbunare. După aceasta cunosc, că esci pe jumătate nebun, şi că nu eşti de fel bun. Ei bine îţi spun eu, că Landry te iubesce de o mie de ori mai mult de cum îl iubesci d-ta, dovadă că el nu-ţi împută niciodată nimic, chiar nici lucrurile, prin care îl faci să sufere, pe când d-ta îi împuţi toate lucrurile, atunci chiar când îţi cedează şi te servesce. Cum voiesci să nu văd deosebirea dintre el și d-ta? De aceea, cu cât Landry ’mi-a vorbit bine de d-ta, cu atât te-am judecat eu mai rău, căci îmi diceam, că un frate atât de bun numai de suflet nedrept poate să fie rău înțeles. — Și Dta meresei, Fadetă? — Nu m’am îndoit niciodată despre aceasta, şi vtiam eu bine, că îţi luai iubirea fratelui meu vorbind rău despre mine. — Mă aşteptam să te văd şi aici, jupâne Silvane, şi mă bucur prea mult, ca mă bagi, în sfîrşit, şi pe mine în joc. Ei bine! am să-ţi spun, că eşti o inimă rea şi nu tare minciuni fiindcă înţelegi rău şi ocăresci pe cineva, care totdeauna te-a servit şi cruţat în inima sa, cu toate că vcia, că îi eşti rău-voitoare, pe cineva care de sute ori s’a lipsit de cea mai mare şi de singura plăcere, pe care o avea pe lume, de plăcerea de a vede pe Landry la d-sa şi să-şi dee fericirea de care ea însăşi se lipsea. Cu toate aceste nu’ţi-o datoram aceasta. Ai fost totdeauna duşmanul meu şi de când numai îmi aduc aminte, n’am mai vătut un băiat atât de aspru şi de îngâmfat, cum ai fost d-ta faţă de mine. Aşi fi putut să am dorinţa de a mă răsbuna, şi nici ocasiunile nu ’mi-au lipsit; dacă n'am făcut-o şi dac’am răsplătit cu bine răul, era fiindcă-’mifie în gândul meu, că inima creştinească trebue, pentru ca să-’i placă lui Dumnezeu, să fie iertătoare, faţă cu deaproapele. Dar’ — când îţi vorbesc de Dumneczeu, fără îndoială că nu-’mi prea dai ascultare, fiindcă eşti duşmanul lui și al fericirii d-tale sufletesci. — Multe te las, Fadeto, să-’mi spui, dar’ asta e prea din cale afară, și îmi faci imputarea de a fi un păgân. — Nu ’mi-ai dis oare adineoară câ’ți doresci moartea? ori nu cumva credi, că acesta e un gând creştinesc? — N’am dis-o asta, — am dis că... Și Sylvinei se opri de-o dată, gândindu-se la ceea ce iflsese și ceea ce acum, după mustrările Faderei, îi părea un păcat greu. Ea însă nu-’l lăsă să-’şi vie în fire şi urmă a-’l ţine de scurt. — Se poate, —fise eai — că vorbele ’ţi-au fost mai rele ca gândul, căci stiu prea bine, că nu-’ţi doresci moartea pre cât doresci s’o arăţi aceasta, numai pentru ca să rămân stăpân în familia d-tale, să chinuesci pe biata d-tale mumă, care desnădăjduesce, când te vede aşa.