Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-09-16 / nr. 208

Anul IV Sibiiu, Mercuri 16/28 Septemvrie 1887 Nr. 208 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V4 an 2 fl. 50 cr., Vs an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V2 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: /4 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării Un număr costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază Situaţiunea. 1. Enunciaţiunile făcute de Maiestatea Sa la Cluj nu vor putea, credem noi, să producă vre-o schimbare mai însămnată în disposiţiunile Românilor. Elementele extreme vor profita fără îndoială de ele, pentru­ ca să-­i împingă pe Români, fie la dreapta, fie la stânga, mai de­parte decum iartă buna chibzuinţă şi interesele noastre naţionale. Cuvintele rostite de Maiestatea Sa sânt însă atât de lămurite, încât restăl­­măcirea lor e preste putinţă. Este un lucru de sine înţeles, că, monarch constituţional, Maiestatea Sa aprobă procederile actualului său guvern, şi dacă ne dăm seamă despre situaţiunea gene­rală, trebue şi noi, care combatem pe acest guvern, să primim cu resignaţiune patriotică această aprobare. Nu e acum timpul, ca să se accentueze deosebirile de vederi dintre coroană şi consilierii ei. Nici una însă din enunciaţiunile fă­cute de Maiestatea Sa nu dă cuiva drep­tul de a presupune, că Maiestatea Sa identifică pe actualul guvern cu poporul maghiar ori pe poporul maghiar cu statul ungar. Din toate enunciaţiunile Maiestăţii Sale resultă, că Maiestatea Sa consideră şi vrea să considerăm şi noi pe actualul guvern drept un guvern al ţerii şi pe po­porul maghiar drept una din „naţionali­tăţile“ ce constituesc regatul ungar. Dreptul de a combate pe un guvern, care nu ţine seamă de interesele noastre, nu poate nimeni să ni-’l pună la îndoială, îl avem, ca cetăţeni, în virtutea aşeză­mintelor constituţionale. Maiestatea Sa însă vrea, ca, folosindu-ne de acest drept, să combatem guvernul, să combatem pe cei ce-’l servesc, să combatem pe cei ce-’l susţin, nu însă pe concetăţenii noştri ma­ghiari, nu pe poporul maghiar, nu mai presus de toate, patria comună. Şi trebue să recunoascem că, în ade­văr, combătând contra guvernului, în tim­pul din urmă, adese­ori am scăpat cu­vinte, din care s’ar pută trage conclusiu­­nea, că sântem în luptă cu concetăţenii noştri maghiari, cu poporul maghiar, chiar şi cu statul ungar. Vina însă nu este a noastră ori, cel puţin, nu numai a noastră. Susţiitorii ac­tualului guvern şi slujbaşii lui, ei sunt aceia, care totdeauna ni-au presentat gu­vernul drept un guvern maghiar şi au indentificat statul ungar cu poporul ma­ghiar. Ba chiar sunt acum câteva­­file, în timpul petrecerii în Ardeal a Maiestăţii Sale, în coloanele fiarelor maghiare ni se spunea, că şi Coroana se identifică cu po­porul maghiar, că regele este maghiar şi numai maghiar. Ne vom feri deci cu toţii în viitor, ca nu cumva, combătând pe actualul gu­vern, să producem împresiunea că suntem în luptă cu concetăţenii noştri maghiari. Dar, dacă susţiitorii guvernului vor mai identifica pe actualul guvern cu poporul maghiar, pe poporul maghiar cu statul ungar, ba chiar şi cu Coroana, le vom aduce aminte enunciaţiunile făcute de Ma­iestatea Sa la Cluj. Monarchul este al nostru al tuturora de­o­potrivă, pus mai presus de toţi: aşa a fost totdeauna, aşa este acum şi aşa voiesce să fie, şi de aceea a fost şi a ră­mâne şi de aici înainte ralimul nostru firesc în mijlocul fluctuaţiunilor politice, afară de noi înşine, cea din urmă nădejde a noastră. Pretutindenea şi faţă cu ori­şi­cine Maiestatea Sa a accentuat caracterul po­liglot al ţerii noastre, şi de câte ori a vorbit Maiestatea Sa, cei presenţi au tre­buit să simtă, că mai este aici în ţeara aceasta şi cineva, care nu era present şi de care Maiestatea Sa ţine seamă mai mult ca ori-şi-când. Ear’ acest cineva suntem noi Româ­nii, ca Români. Guvernul, partidele maghiare, cercu­rile hotărîtoare ale Monarchiei şi străină­tatea n’au putut să treacă cu vederea, că în tot timpul petrecerii Maiestăţii Sale aici în mijlocul Românilor, Românii s’au ţinut la o cuviincioasă depărtare şi nu s’au presentat nicăiri, ca Români, în faţa Ma­iestăţii Sale. Şi nu se cere multă pricepere poli­tică, pentru­ ca ori-şi-cine să înţeleagă, că altfel s’ar fi presentat petrecerea Maie­stăţii Sale în Ardeal, alta ar fi fost im­portanţa acestui eveniment în viaţa ţerii noastre, dacă Românii, ca Români, ar fi profitat de ocasiunea aceasta, pentru­ ca să se apropie cu încredere de Tron şi să încredinţeze pe Maiestatea Sa, că păstrează şi vor păstra în toate împregiurările tra­diţiunile de alipire, cătră Casa de Austria, ale părinţilor sei, că luptase-vor totdea­una şi contra ori-şi-cui, precum s’au lup­tat părinţii lor, pentru mărirea şi puterea Monarchului lor. N’au vrut însă Românii, n’a vrut partidul naţional român, să o facă acea­sta, fiindcă era actualul guvern la mijloc, n’au vrut, fiindcă ţineau să se scie, că dl Coloman Tisza nu poate să dispună şi de Români. Vor face-o atunci şi acolo, când şi unde vor pută să se apropie de Mo­narchul lor fără de mijlocirea d-lui C. Tisza. Tocmai de aceea însă nici ni-am fă­cut, nici trebuia să ne facem gândul, că Regele constituţional al Ungariei, fiind present ministrul responsabil al Ungariei, va aproba lupta noastră contra actualei stări de lucruri şi ne va încuragia în ea. E chiar în natura lucrurilor să fie încu­­ragiaţi şi aprobaţi cei ce susţin guvernul ori îl servesc. Tactul politic şi diferenţa cătră Tron cereau, ca Românii să stee de astădată în reservă cuviincioasă, să nu dee năvală, să nu provoace conflicte, să nu-’i creeze Mo­­narchului lor o posiţiune grea, să nu-’l siliască a le spune ceea­ ce poate că nu bucuros le spune, dar’ trebue să le spună, dacă nu vrea să între în conflict cu con­silierii sei actuali. Şi urmaşii noştri le vor fi recunoscători Românilor aeji în viaţă pentru purtarea lor domoală şi corectă, pentru silinţele ce ’şi-au dat ca să nu compro­mită nici interesele naţionale prin o pur­tare prea îngăduitoare, nici buna reputa­­ţiune a neamului nostru prin iviri tur­bulente. Pentru­ câ ne-am arătat astfel, oameni hotărlţi, dar’ cu minte, nemulţumiţi, dar’ leali şi iubitori de ordine, nici odată încă nu ’i­ s’a dat resistenţei noastre importanţa ce ’i­ s’a dat acum, nici odată nu s’a ţinut, ca acum, seamă de susceptibilităţile noastre legitime. Adresându-se la deputaţiunea jurisdic­­ţiunilor, Maiestatea Sa ţine să accentueze, că Ardealul e definitiv unit cu Ţeara­ Un­­gurească şi să exprime dorinţa, ca unirea aceasta să fie intrată şi în sentimentul po­­poraţiunii. Ba speră Maiestatea Sa, că acum, pe când se află aici, va găsi de­stulă ocasiune de a se convinge, că unirea e şi intrată în sentimentul poporaţiunii. Toate aceste­a pentru­ că se scie, că e în ţeara aceasta cineva, care nu s’a îm­păcat încă cu unirea făcută. Acel cineva nu era acolo la Cluj, în faţa Maiestăţii Sale, dar’ este în ţeară şi s’a ţinut seamă de el. Tot astfel, respungându-le represen­­tanţilor reuniunii maghiare de cultură din Cluj, Maiestatea Sa pune „naţionalitatea“ maghiară alăturea cu celelalte „naţionali­tăţi“ ale ţerii şi face bunăvoinţa Sa atîr­­nătoare de tactul, cu care va urmări reu­niunea scopul, altfel nobil, al ei. Această accentuare a cestiunii de tact s’a făcut pentru­ ca să nu se atingă sus­ceptibilităţile legitime ale celoralalte „n a­­ţ i o n a l­i t ă ţ i“ şi în deosebi ale Românilor. Cu desăvîrşire lămurit se pronunţă, în sfîrşit, Maiestatea Sa, adresându-se la preoţimea română şi mai ales la cea greco­­orientală. Capul bisericii române greco-catolice îi exprimă Maiestăţii Sale sentimentele de devotament şi de alipire credincioasă ale sale, ale preoţimii, în fruntea căreia se află, şi ale credincioşilor, pe care îi păstoresc. Maiestatea Sa primesce cu mulţumire exprimarea acestor sentimente, dar­ pune la îndoială sinceritatea lor, când dă ex­­presiune speranţei, că cei­ ce le exprimă, le vor şi dovedi în faptă şi când le reamintesce chemarea lor împăciuitoare şi-­i cheamă să cultive în popor numai senti­mente, care corespund cu interesele bise­ricii, ale Tronului şi ale patriei. Coroana intervine aici cu autoritatea ei, pentru­ ca preoţimea unei întregi bise­rici să dee şi dovezi despre sentimentele ei de lealitate și se propage numai anu­mite sentimente. Ei bine! — de ce oare trebue să intervină chiar coroana? Cine face, ca sentimentele de lealitate ale preoțimii ror­mâne gr.-cat. să fie discutabile? Pentru­­ce preoțimea aceasta trebue să dee dovezi ? De ce ni­ se pune în vedere chemarea îm­păciuitoare? în al cui interes are să propage numai anumite sentimente? Cine propagă şi altfel de sentimente? Dacă partidul naţional român n’ar fi decât doi trei oameni exaltaţi şi fără de trecere în ţeara aceasta, dacă ei n’ar avea isvorul lui în sentimentul comun al milioanelor de- Români, dacă preoțimea română gr.-cat. n’ar fi socotită ca purtă­toare a ideilor naționale române, ca trup și pe fratele d-tale gemen, care e destul de naiv, pentru­ ca să creadă, că vrei să­’ți curmi Zilei® • Pe mine, Sylvane, n’ai să mă tragi pe sfoară. Eu cred, că te temi de moarte nu mai puţin, ba poate chiar mai mult ca alţii, şi că te joci cu frica, pe care li-o faci celor ce te iubesc. îmi place să văd, cum hotărîrile cele mai înţelepte şi mai necesare cad faţă cu ameninţarea d-tale de a’-ţi curma Zilele; şi în adevăr, e lucru foarte comod şi foarte plăcut de a nu avea să zici decât un cuvânt, pentru­ ca să-’i vezi pe toți închinân­­du-se înaintea d-tale. Așa că te-ai făcut stăpânul tuturor de aici. Dar’ fiindcă ceea­ ce faci este contra naturii și fiindcă mergi pe căi, care nu-’i plac lui DumneZeu, DumneZeu te pedepsesce fă­­cându-te mai nefericit de cum ai fi, dacă ai as­culta în loc de a porunci. Şi iată că ’ţi­ s’a urît de o viaţă pe care ’ţi-au facut-o prea dulce. Am să-’ţi spun eu ceea­ ce ’ţi-a lipsit, ca să fii un băiat bun, Sylvinei. Este, că n’ai avut părinţi aspri, miserie multă, lipsa de pâne în toate Zi­­lele și bătaie mai adese­ori. Dacă ai fi fost crescut la aceeași școală cu mine și cu fra­tele meu Jeanet, în loc de a fi ingrat, ai fi re­cunoscător de cel mai mic lucru. Ascultă Sylvinei nu te sprijini prea mult pe aceea, că ești ge­men. Stii că s’au zis multe despre d-voastre, că dragostea de gemen este o lege a naturei, care trebue să vă omoare de o opreste, şi d-ta ai crezut că te supuni soartei d-tale ducând această dragoste pănă la exces. Dumnezeu însă nu e atât de nedrept ca să ne dee o soarte rea chiar din pântecele mamelor noastre. Nu este Forţa „Tribunei“. Mica Fadetă. De George Sand. (Urmare.) XXXVIII. De ce mă mustri, că am o inimă real dise el; d-ta mea insulți, când ved­i bine, că ei n’am puterea de a mă apăra. — Eu îți die numai lucruri adevărate răspunse Fadeta, și am să-’ți mai spun în ei multe altele. N’am nici o milă de boala d-tale căci sânt destul de cunoscătoare pentru­ ca să văd, că nu e nici­decum serioasă, şi, că dacă e vre­un pericol pentru d-ta, apoi este acela de­­ înebuni, căci d-ta îţi dai toate silinţele, fără d- a sei unde te mână răutatea d-tale şi slâbiciunei d-tale de minte. — împută-­mi slăbiciunea minţii,­­zise Syl­vinet; cât însă despre răutatea mea acea­sta e în vinovăţire, pe care eu nu o merit. — Nu te mai încerca să te aperi, răs­punse mica Fadetă, te cunosc puţin mai bine de cum te cunosci d-ta însuţi, Sylvinet, şi îţi spun că slăbiciunea nasce falsitatea, şi de aceea eşt egoist şi ingrat. — Dacă cugeți așa rău de mine, Fanchor Fadet, este numai, că frătele meu Landry m’e descris cu astfel de vorbe urîte, și te-a făcut și vecji puțina dragoste ce avea pentru mine, căc­­i dacă mă cunosci ori pretindi a mă cunoasce, numai dela el ai putut afla ceea­ ce scii. — Iată unde voiam să te aduc, Sylvinei. Stiam eu, că nu poți spune trei vorbe fără de a te plânge și de a acusa pe fratele d-tale ge­men, căci dragostea ce ai pentru el, fiind prea nebună și prea fără căpătâiu, tinde a se schimba în dispreț și resbunare. După aceasta cunosc, că esci pe jumătate nebun, şi că nu eşti de fel bun. Ei bine îţi spun eu, că Landry te iubesce de o mie de ori mai mult de cum îl iubesci d-ta, do­vadă că el nu-­ţi împută nici­odată nimic, chiar nici lucrurile, prin care îl faci să sufere, pe când d-ta îi împuţi toate lucrurile, atunci chiar când îţi cedează şi te servesce. Cum voiesci să nu văd deosebirea dintre el și d-ta? De aceea, cu cât Landry ’mi-a vorbit bine de d-ta, cu atât te-am judecat eu mai rău, căci îmi diceam, că un frate atât de bun numai de suflet nedrept poate să fie rău înțeles. — Și Dta me­­resei, Fadetă? — Nu m’am­­ îndoit nici­odată despre aceasta, şi vtiam eu bine, că îţi luai iubirea fratelui meu vorbind rău despre mine. — Mă aşteptam să te văd şi aici, jupâne Silvane, şi mă bucur prea mult, ca mă bagi, în sfîrşit, şi pe mine în jo­c. Ei bine! am să-­ţi spun, că eşti o inimă rea şi nu tare minciuni fiindcă înţelegi rău şi ocăresci pe cineva, care totdeauna te-a servit şi cruţat în inima sa, cu toate că vcia, că îi eşti rău-voitoare, pe cineva care de sute­ ori s’a lipsit de cea mai mare şi de singura plăcere, pe care o avea pe lume, de plăcerea de a vede pe Landry la d-sa şi să-­şi dee fericirea de care ea însăşi se lipsea. Cu toate aceste nu­’ţi-o datoram aceasta. Ai fost totdeauna duşmanul meu şi de când numai îmi aduc aminte, n’am mai văt­ut un băiat atât de aspru şi de îngâmfat, cum ai fost d-ta faţă de mine. Aşi fi putut să am dorinţa de a mă răs­­buna, şi nici ocasiunile nu ’mi-au lipsit; dacă n'am făcut-o şi dac’am răsplătit cu bine răul, era fiindcă-’mi­­fie în gândul meu, că inima cre­ştinească trebue, pentru­ ca să-’i placă lui Dum­­nezeu, să fie iertătoare, faţă cu deaproapele. Dar’ — când îţi vorbesc de Dumneczeu, fără în­doială că nu-’mi prea dai ascultare, fiindcă eşti duşmanul lui și al fericirii d-tale sufletesci. — Multe te las, Fadeto, să-’mi spui, dar’ asta e prea din cale afară, și îmi faci imputa­rea de a fi un păgân. — Nu ’mi-ai dis oare adineoară câ­’ți do­­resci moartea? ori nu cumva credi, că acesta e­­ un gând creştinesc? — N’am dis-o asta, — am dis că... Și Sylvinei se opri de-o dată, gândindu-se la ceea­ ce iflsese și ceea­ ce acum, după mustră­rile Faderei, îi părea un păcat greu. Ea însă nu-’l lăsă să-’şi vie în fire şi urmă a-’l ţine de scurt. — Se poate, —­­fise eai — că vorbele ’ţi-au fost mai rele ca gândul, căci stiu prea bine, că nu-’ţi doresci moartea pre cât doresci s’o arăţi aceasta, numai pentru­ ca să rămân stăpân în familia d-tale, să chinuesci pe biata d-tale mumă, care desnădăjduesce, când te vede aşa.

Next