Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)
1887-10-09 / nr. 228
Nr. 228 Anul IV Sibiiu, Vineri 9/21 Octomvrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., Vi an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Vi an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 fr.,1 an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 80 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Apare In fiecare zi de lucru Cu la Octomvrie v. 1887 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimisziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „Tribuna“. Ardealul cine-’l aperă? ii. Cu toţii avem să-’l apărăm, fiindcă tuturora ne este patrie: acesta pentru tot omul cu bun simţ e lucru de sine înţeles. Nu însă în toate timpurile şi în toate împregiurările oamenii îşi păstrează bunul simţ, şi nu se poate pentru actualul nostru regim o mai sdrobitoare osândă ca această discuţiune asupra întrebării, cine are şi cine nu are să-şi apere ţeara. Unde oare în tot cuprinsul continentului european se mai pot ivi asemenea discuţiuni ? Numai în peninsula balcanică, în imperiul turcesc desbinat în el şi ajuns la ruină morală şi financiară. Discuţiunea, aşa cum s’a făcut, este o mărturisire indirectă, că statul ungar se apropie de stadiul de discomposiţiune, în care să află imperiul otoman, desbinat fiind în el şi ajuns la ruina morală şi financiară. Şi în adevăr, atât guvernamentalii din Cluj, cât şi oposiţionalii din Braşov în tot cursul discuţiunii au în vedere numai statul ungar, uitând cu desăvîrşire, că „statul“ acesta nu e decât o parte slabă dintr’o împărăţie puternică atât prin ea însăşi, cât şi prin legăturile ei cu alte împărăţii cel puţin tot atât de puternice. Şi nu ne-am angaja şi noi în discuţiune, dacă n’am sei, că din nenorocire, asistând la asemenea discuţiuni, au perdut şi o mulţime de Români consciinţa, că suntem cu toţii parte din împărăţia habsburgică, şi se simt numai cetăţeni ai statului ungar, de care nu-şi leagă nici o tradiţiune naţională, nici un interes naţional, nici o aspiraţiune românească şi pe care îl socotesc slab şi lipsit de ori-şice menire istorică. Dacă regatul ungar ar fi, precum nu este şi nici că are să fie vreodată, un stat cu desăvîrşire de sine stătător, dacă noi Românii am fi cetăţeni ai unui asemenea regat, dacă numai în faţa unui asemenea regat desbinat în el şi ajuns la ruină morală şi financiară am sta, atunci — da! — dar’ şi numai atunci ar fi adevărate cele crise despre noi la Cluj şi la Braşov. Nu statul ungar stă însă în faţa Românilor, ci împărăţia habsburgică. Nu putem să ne pronunţăm asupra politicei urmate de actualul guvern al României cu siguranţa, cu care se pronunţă oficioşii din Cluj. Retraşi aici într’un oraş provincial dela hotarăle împărăţiei şi, ca oposiţionali „primejdioşi“, lipsiţi de ori-şice legătură cu cercurile hotărîtoare, — totdeauna mai bine informate, — noi nu putem se cunoascem, ca oficioşii, secretele cabinetelor şi să ştim ce fel de angajamente există între guvernul nostru şi cel actual din România şi din câte mii de honvezi şi din care anume glotaşi se va compune puterea de apărare a Ardealului în cas de răsboiu. Asemenea destăinuiri numai oficioşii pot se facă. Ne uităm însă împregiurul nostru, ne reamintim faptele din trecut, ne dăm seamă despre cele ce se petrec în present şi, judecând în toată liniştea, ne formăm o idee asupra desfăşurării viitoare a evenimentelor. Şi mărturisim, că în unele privinţe suntem şi noi de acord cu oficioşii din Cluj. E lucru nemaipomenit, că în coloanele unuiziar guvernamental să vedem exprimată convingerea, că Saşii nu pot se facă decât politica, pe care o face naţiunea germană ea însăşi, şi că noi Românii din ţările coroanei ungare suntem inofensivi câtă vreme în România stă Ioan Brătianu în fruntea guvernului. Un organ de publicitate, care exprimă vederile cercurilor guvernamentale, ne spune nouă şi Saşilor. Nu mai avem nevoie să intrăm la învoială cu voi, fiindcă stăm bine cu Brătianu şi cu Bismarck. Şi e cu toate aceste şi ceva rezonabil în această lipsă de tact politic. Este adevărat, că atitudinea Saşilor şi a Românilor n’ar fi întocmai cea de acum, dacă altele ar fi şi relaţiunile dintre monarchia noastră şi Germania ori dintre monarchia noastră şi România. Numai că guvernul nici chiar şi numai indirect, prin organele lui de publicitate, n’ar trebui să o mărturisească aceasta, fiindcă prin recunoascerea unor asemenea adevăruri nu numai se discreditează el însuşi, dar o compromite totodată şi monarchia. Ce fel de guvern este acela, care în afacerile lui interne să rachimă pe relaţiunile lui cu guvernele ţerilor vecine? Cum are să judece lumea despre guvernul din Budapesta, când în coloanele unui ziar guvernamental să face mărturisirea, că graţie bunelor relaţiuni cu Germania şi cu România monarchia n’are să se mai teamă nici de Saşi, nici de Români, fiindcă pe Saşi ’i-a sacrificat Germania, oar’ pe Români România? Cum se presentă dl Brătianu la Viena, la Berlin, la Petersburg, când poate să afirme, că numai graţie bunăvoinţei lui se menţine ordinea într’o însămnată parte din regatul ungar? Ce fel de posiţiune li se crează diplomaţilor români, când ei pot să numere la bursa diplomatică drept bani gata pe cele aproape trei milioane de Români din regatul ungar? Ce mai însemnează guvernul ungar, dacă el numai în unire cu guvernul român poate se dispună în toate împregiurările de Ardeal ? Guvernamentalii din Cluj nu se sfiesc cu toate acestea risca afirmarea exagerată, prin care discreditează guvernul şi compromit monarchia. De ce? Numai şi numai pentru ca să-i intimideze pe Saşi şi să ne presente pe noi drept nişte nemernici, care atunci, când întreaga societate europeană s’ar sgudui, am sta ca o massă indolentă în mijlocul vârtejului şi nu numai că nu ne-am apăra ţeara, ci nici măcar un bun material de spionagiu n’am fi. Acesta e singurul lucru rezonabil în întreaga lipsă de tact a guvernamentalilor din Cluj. Preocupaţi contra noastră şi ameţiţi de absurda idee de stat maghiar, ei nu văd cele ce se petrec împregiurul lor şi nici că-’şi dau silinţa de a se dumiri asupra resoanelor de stat, în virtutea cărora s’au stabilit actualele relaţiuni dintre monarchia noastră, Germania şi România. Ardealul, aşa cum stau lucrurile asta ei, e dat în păstrarea Românilor. Nu numai două treimi din poporaţiunea acestei ţeri, ci totodată şi întreaga poporaţiune giur împregiur de ea sunt Români, şi atât în lăuntrul Ardealului, cât şi împregiurul lui toate posiţiunile de oarecare importanţă strategică şi toate trecătorile de Români sunt ocupate. Să fie guvernamentalii din Cluj siguri, că aceasta la Viena, la Bucuresci şi la Berlin se stie tot atât de bine ca aici în Sibiiu. Şi pentru aceea, dacă e adevărat, că există o legătură între guvernul nostru din Viena, guvernul Germaniei şi guvernul României, nu poate să fie nici pentru Viena, nici pentru Bucuresci, nici mai ales pentru Berlin indiferent — ce etic şi ce simt Românii. Guvernamentalii din Cluj sunt indiscreţi, în ajunul unei complicaţiuni cestiunea Ardealului nu poate să rămână neresolvată , în interesul ei propriu şi din consideraţiune cătră aliaţii ei, monarchia trebue să o resolve. Nu se cere mai mult ca bunul simţ comun, pentru ca ori-şi-cine să înţeleagă, că nici guvernul din Viena, nici cel din Bucuresci, nici mai ales cel dela Berlin nu se vor avânta într’un răsboiu ca cel visat de guvernamentalii din Cluj, câtă vreme în coloanele unui organ guvernamental din Ardeal se poate risca afirmarea, că numai Săcuii şi Saşii vor apăra Ardealul. Pentru ca să între în răsboiu, dl Brătianu dela Bucuresci, şi Principele Bismarck dela Berlin, întocmai ca corniţele Kálnoky dela Viena trebue să fie asiguraţi, că’l vor apăra şi Românii, mai ales Românii. Ear’ asigurarea aceasta numai Românii din Ardeal și dimpregiurul Ardealului pot să i-o dee. Ni e destul deci să vedem, că cestiunea Ardealului n’a fost încă resolvată, pentru ca să stim, că nu ne aflăm în Forța „Tribunei“. Mateo Falcone. De Prosper Mérimée. (Urmare.) Fortunato privea hoțesce cătră Gamba. „Tatâl meu e Mateo Falcone!“ — F ț’se el emfatic. „Scii tu, nebune, că eu pot să te duc între pușci la Corte, ori la Bastia? Scii tu, că pot să te arunc în prinsoare, să-’ți pun fete pe mâni, să te las să zaci pe paie ude? Scii tu, că eu te duc la gilotină chiar astăzi, dacă nu-’mi vei spune, unde e ascuns Gianetto?“ Băiatul, la aceste ameninţări, a răspuns cu un hohot drăcesc şi, bătându-’şi augustul pept, a repetat: „Tatăl meu e Mateo Falcone!“ „Adjutante! şopti unul dintre voltigeri, „dă-’i pace, ca să nu ne stricăm cu Mateo Falcone! Nu-’l veefi, că-’i îndrăcit, lasă-’l!“ Gamba era confus; vorbea foarte încet cu soldaţii sei, cari s’au pus a căuta prin casă după Gianetto. Operaţiunea n’a durat mult, căci locuinţa unui Cors stă numai din patru chilii. Alte mobile nu sânt afară de masă, care servesce şi ca pat totodată, din două bance, o ladă, apoi obiecte de culmnă și uneltele de lucru. în vremece soldații căutau prin casă, Fortunato se juca pe fân cu pisica și, răutâcios până la extrem, se distrăgea cu necazul lui Gamba și al soldaților. Un soldat se apropia de claia cu fân. El văzu pisica stând acolo, isbi odată lancea în fen, dar’ s’a depărtat îndată dela claie, dând din umeri, ca sămin, că în claie n’are ce căuta. Nimic nu se mişca, şi faţa băiatului nu trada nici cea mai mică nelinişte. Adjutantul şi soldaţii au prins să murmure şi să pomenească des pe dracul; ei erau hotărîţi să se întoarcă pe unde au venit. Gamba însă stătu puţin pe cugete. El, convins fiind, că cu răul nu va scoate în veci vorbă din Fortunato, a venit pe gândul, să probeze cu linguşiri şi daruri a corumpe pe băiat; altceva nu mai era de făcut. „Nepoţele“, —zise el, — „tu îmi par' un băiat foarte deştept, cu timpul vei ajunge departe; dar’ cu mine joci astăiji prea nebunatec; şi dacă nu m’aşi teme, că voiu pricînui durere vărului Mateo, te-aşi lua cu mine.“ „Aşa dar’?“ — „Când se va reîntoarce vărul Mateo, am să-’i povestesc eu toată istoria, şi nu cred, că nu te va bate cu biciul pănă ce tot vei fi crunt! Aşa, te va bate pentru minciuna ta!“ „Atâta îmi mai lipsesce, unchiule!“ „Vei vedèa, dar’ fii tu copil bun şi brav, căci am să-’ţi dau ceva.“ „Eu, unchiule, încă îţi dau un sfat: pănă ce penji pe aici timpul cu mine, Gianetto va ajunge în maquis, şi dacă ajunge el acolo, nu-l mai prind o miie de oameni ca tine!“ Adjutantul scoase din buzunarul seu un ceasornic de argint, care preţuia sese taleri; şi observând, că ochii lui lui Fortunato scrînteiau de poftă,zise cu ton apăsat, în vreme ce ţinea ceasornicul atîrnând de o catenă de oţel: „Uite! Ce bine ’ţi-ar şede, să ai şi tu un atare ceasornic, legat frumos cu primă roşie! Te-ai plimba fălos ca un păun pe stradele din Porto- Vecchio, şi oamenii te-ar întreba, câte oare sunt, car’ tu le-ai răspunde : „Staţi numai, să-’mi caut orologiul!“ „Când voiu fi mare, voiu ave eu ceasornic! Are să-’mi dee uncheşul, caporalul, un ceasornic!“ „Dar’ veji, feciorul uncheşului tău deja are unul: ciasornicul lui nu e aşa frumos, ca acesta, dar’ el e şi mai tiner ca tine“. Copilul a suspinat: „Place-’ţi ciasornicul, nepoţele? Vrei să ’ţi-l dau ?“ Fortunato privea lacom la ciasornic, dar’ credea, că Tiodoro glumesce numai; el ridică din timp în timp ochii şi se preface că privesce cu totul indiferent în alte părţi, dar’ tot mereu scăpa în jos ochii, şi buzele’i parcă şopteau: „Oh, e prea grozavă gluma!“ într’acea adjutantul ’i-a îmbiat cu tot deadinsul ciasornicul. Fortunato nu-’şi întinse mâna, dar’jise cu surîs amar: „bine, dar’ de ce glumesci aşa, Tiodoro?“ „Aşa creiji, tu aşa creji, că glumesc? Dar’ nu glumesc, spune-’mi numai unde e ascuns Gianetto şi îţi dau ciasornicul. Auji, Fortunato ?“ Băiatul a rîs; şi privind cu ochii sei negri lung în ochii lui Gamba, se părea că cearcă, oare într’adevăr vorbesce serios, ori glumesce numai ? „Mai bine să mor, decât să nu-’ţi dau ciasornicul, Fortunato, firesce, dacă-’mi vei spune unde e Gianetto“. Vorbind astfel, Gamba ţinea tot mai aproape ciasornicul de faţa băiatului, încât în cele din urmă’i atinse cu el obrazul. Şi Doamne ! Fortunato era băiat de dece ani, dar’ în faţa lui se putea ceti lupta, care ’i se petrece în suflet, o grozavă luptă între poftă şi dreptul ospitalităţii. Peptul seu gol se umfla puternic și credeai, că să sparge. Ear’ Gamba tot mai mult îi apropia ciasornicul de obraz și car’ îl depărta, rîdend mereu. Fortunato ridică mâna sa dreaptă pănă la ciasornic, îl atinse ușor cu vârful degetelor, în urmă îl cuprinse cu mâna și-’l închise în palmă, dar’ Gamba ţinea catena sus, încât ciasornicul era tras mereu de catenă, era tras aşa încât băiatul să-’l scape din mâni, ca apoi să-’l prindă de nou cu mai multă poftă. Era un joc, ca mâţa cu şoarecele. Şi ce ciasornic frumos! Cadranul era albastru ca cerul, partea internă a capacului, de nou poleită, strălucea ca focul. încercarea a fost de tot grea. Fortunato ridică mâna stângă și arătă cu degetul spre claea de feu. Adjutantull-a priceput. El a lăsat să cadă catena, și băiatul era proprietarul ciasornicului. Să sculă apoi Fortunato, dându-se vreo