Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-10-09 / nr. 228

Nr. 228 Anul IV Sibiiu, Vineri 9/21 Octomvrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., Vi an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Vi an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 fr.,­­1 an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 80 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Apare In fiecare zi de lucru Cu l­a Octomvrie v. 1887 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însem­nate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre­lungă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis­­ziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“. Ardealul cine-’l aperă?­ ii. Cu toţii avem să-’l apărăm, fiindcă tuturora ne este patrie: acesta pentru tot omul cu bun simţ e lucru de sine înţeles. Nu însă în toate timpurile şi în toate împregiurările oamenii îşi păstrează bunul simţ, şi nu se poate pentru actualul nostru regim o mai sdrobitoare osândă ca această discuţiune asupra întrebării, cine are şi cine nu are să-­şi apere ţeara. Unde oare în tot cuprinsul continen­tului european se mai pot ivi asemenea discuţiuni ? Numai în peninsula balcanică, în im­periul turcesc desbinat în el şi ajuns la ruină morală şi financiară. Discuţiunea, aşa cum s’a făcut, este o mărturisire indirectă, că statul ungar se apropie de stadiul de discomposiţiune, în care să află imperiul otoman, desbinat fiind în el şi ajuns la ruina morală şi fi­nanciară. Şi în adevăr, atât guvernamentalii din Cluj, cât şi oposiţionalii din Braşov în tot cursul discuţiunii au în vedere nu­mai statul ungar, uitând cu desăvîrşire, că „statul“ acesta nu e decât o parte slabă dintr’o împărăţie puternică atât prin ea însăşi, cât şi prin legăturile ei cu alte împărăţii cel puţin tot atât de puternice. Şi nu ne-am angaja şi noi în dis­­cuţiune, dacă n’am sei, că din nenorocire, asistând la asemenea discuţiuni, au perdut şi o mulţime de Români consciinţa, că suntem cu toţii parte din împărăţia habs­­burgică, şi se simt numai cetăţeni ai sta­tului ungar, de care nu-şi leagă nici o tradiţiune naţională, nici un interes naţio­nal, nici o aspiraţiune românească şi pe care îl socotesc slab şi lipsit de ori-şi­ce menire istorică. Dacă regatul ungar ar fi, precum nu este şi nici că are să fie vre­odată, un stat cu desăvîrşire de sine stătător, dacă noi Românii am fi cetăţeni ai unui ase­menea regat, dacă numai în faţa unui asemenea regat desbinat în el şi ajuns la ruină morală şi financiară am sta, atunci — da! — dar’ şi numai atunci ar fi adevărate cele crise despre noi la Cluj şi la Braşov. Nu statul ungar stă însă în faţa Ro­mânilor, ci împărăţia habsburgică. Nu putem să ne pronunţăm asupra politicei urmate de actualul guvern al României cu siguranţa, cu care se pro­nunţă oficioşii din Cluj. Retraşi aici în­­tr’un oraş provincial dela h­otarăle împă­răţiei şi, ca oposiţionali „pri­mej­di­o­şi“, lipsiţi de ori-şi­ce legătură cu cercurile hotărîtoare, — totdeauna mai bine infor­mate, — noi nu putem se cunoascem, ca oficioşii, secretele cabinetelor şi să ştim ce fel de angajamente există între guvernul nostru şi cel actual din România şi din câte mii de honvezi şi din care anume glotaşi se va compune puterea de apărare a Ardealului în cas de răsboiu. Aseme­nea destăinuiri numai oficioşii pot se facă. Ne uităm însă împregiurul nostru, ne reamintim faptele din trecut, ne dăm seamă despre cele ce se petrec în present şi, judecând în toată liniştea, ne formăm o idee asupra desfăşurării viitoare a eve­nimentelor. Şi mărturisim, că în unele privinţe suntem şi noi de acord cu oficioşii din Cluj. E lucru ne­mai­pomenit, că în co­loanele unui­­ziar guvernamental să vedem exprimată convingerea, că Saşii nu pot se facă decât politica, pe care o face na­ţiunea germană ea însăşi, şi că noi Ro­mânii din ţările coroanei ungare suntem inofensivi câtă vreme în România stă Ioan Brătianu în fruntea guvernului. Un or­gan de publicitate, care exprimă vederile cercurilor guvernamentale, ne spune nouă şi Saşilor. Nu mai avem nevoie să intrăm la învoială cu voi, fiindcă stăm bine cu Brătianu şi cu Bismarck. Şi e cu toate aceste şi ceva rezonabil în această lipsă de tact politic. Este adevărat, că atitudinea Saşilor şi a Românilor n’ar fi întocmai cea de acum, dacă altele ar fi şi relaţiunile dintre monarchia noastră şi Germania ori dintre monarchia noastră şi România. Numai că guvernul nici chiar şi numai indirect, prin organele lui de publicitate, n’ar tre­bui să o mărturisească aceasta, fiindcă prin recunoascerea unor asemenea ade­văruri nu numai se discreditează el însuşi, dar o compromite totodată şi monarchia. Ce fel de guvern este acela, care în afacerile lui interne să rachimă pe relaţiu­nile lui cu guvernele ţerilor vecine? Cum are să judece lumea despre guvernul din Budapesta, când în coloanele unui z­iar guvernamental să face mărturisirea, că graţie bunelor relaţiuni cu Germania şi cu România monarchia n’are să se mai teamă nici de Saşi, nici de Români, fiindcă pe Saşi ’i-a sacrificat Germania, oar’ pe Români România? Cum se pre­­sentă dl Brătianu la Viena, la Berlin, la Petersburg, când poate să afirme, că numai graţie bunăvoinţei lui se menţine ordinea într’o însămnată parte din regatul ungar? Ce fel de posiţiune li se crează diplomaţilor români, când ei pot să nu­mere la bursa diplomatică drept bani gata pe cele aproape trei milioane de Români din regatul ungar? Ce mai în­­semnează guvernul ungar, dacă el numai în unire cu guvernul român poate se dispună în toate împregiurările de Ardeal ? Guvernamentalii din Cluj nu se sfiesc cu toate aceste­a risca afirmarea exage­rată, prin care discreditează guvernul şi compromit monarchia. De ce? Numai şi numai pentru­ ca să-­i intimideze pe Saşi şi să ne pre­sente pe noi drept nişte nemer­nici, care atunci, când întreaga societate europeană s’ar sgudui, am sta ca o massă indolentă în mijlocul vârtejului şi nu numai că nu ne-am apăra ţeara, ci nici măcar un bun material de spionagiu n’am fi. Acesta e singurul lucru rezonabil în întreaga lipsă de tact a guvernamentalilor din Cluj. Preocupaţi contra noastră şi ameţiţi de absurda idee de stat maghiar, ei nu văd cele ce se petrec împregiurul lor şi nici că-’şi dau silinţa de a se dumiri asupra resoanelor de stat, în virtutea cărora s’au stabilit actualele relaţiuni dintre monarchia noastră, Germania şi România. Ardealul, aşa cum stau lucrurile asta e­i, e dat în păstrarea Românilor. Nu numai două treimi din poporaţiunea acestei ţeri, ci totodată şi întreaga poporaţiune giur împregiur de ea sunt Români, şi atât în lăuntrul Ardealului, cât şi împregiurul lui toate posiţiunile de oare­care importanţă strategică şi toate trecătorile de Români sunt ocupate. Să fie guvernamentalii din Cluj siguri, că aceasta la Viena, la Bucuresci şi la Berlin se stie tot atât de bine ca aici în Sibiiu. Şi pentru aceea, dacă e adevărat, că există o legătură între guvernul nostru din Viena, guvernul Germaniei şi guvernul României, nu poate să fie nici pentru Viena, nici pentru Bucuresci, nici mai ales pentru Berlin indiferent — ce etic şi ce simt Românii. Guvernamentalii din Cluj sunt in­discreţi, în ajunul unei complicaţiuni cestiunea Ardealului nu poate să rămână neresolvată , în interesul ei propriu şi din considera­­ţiune cătră aliaţii ei, monarchia trebue să o resolve. Nu se cere mai mult ca bunul simţ comun, pentru­ ca ori-şi-cine să înţe­leagă, că nici guvernul din Viena, nici cel din Bucuresci, nici mai ales cel dela Berlin nu se vor avânta într’un răsboiu ca cel visat de guvernamentalii din Cluj, câtă vreme în coloanele unui organ gu­vernamental din Ardeal se poate risca afirmarea, că numai Săcuii şi Saşii vor apăra Ardealul. Pentru­ ca să între în răs­boiu, dl Brătianu dela Bucuresci, şi Princi­pele Bismarck dela Berlin, întocmai ca corniţele Kálnoky dela Viena trebue să fie asiguraţi, că­’l vor apăra şi Românii, mai ales Românii. Ear’ asigurarea aceasta nu­mai Românii din Ardeal și dimpregiurul Ardealului pot să i-o dee. Ni­ e destul deci să vedem, că cestiu­nea Ardealului n’a fost încă resolvată, pentru­­ ca să stim, că nu ne aflăm în Forța „Tribunei“. Mateo Falcone. De Prosper Mérimée. (Urmare.) Fortunato privea hoțesce cătră Gamba. „Tatâl­ meu e Mateo Falcone!“ — F ț’se el emfatic. „Scii tu, nebune, că eu pot să te duc între pușci la Corte, ori la Bastia? Scii tu, că pot să te arunc în prinsoare, să-’ți pun fete pe mâni, să te las să zaci pe paie ude? Scii tu, că eu te duc la gilotină chiar astăzi, dacă nu-’mi vei spune, unde e ascuns Gianetto?“ Băiatul, la aceste ameninţări, a răspuns cu un hohot drăcesc şi, bătându-’şi augustul pept, a repetat: „Tatăl­ meu e Mateo Falcone!“ „Adjutante! şopti unul dintre voltigeri, „dă-’i pace, ca să nu ne stricăm cu Mateo Falcone! Nu-’l veefi, că-’i îndrăcit, lasă-’l!“ Gamba era confus; vorbea foarte încet cu soldaţii sei, cari s’au pus a căuta prin casă după Gianetto. Operaţiunea n’a durat mult, căci lo­cuinţa unui Cors stă numai din patru chilii. Alte mobile nu sânt afară de masă, care servesce şi ca pat totodată, din două bance, o ladă, apoi obiecte de culmnă și uneltele de lucru. în vreme­­ce soldații căutau prin casă, Fortunato se juca pe fân cu pisica și, răutâcios până la extrem, se distrăgea cu necazul lui Gamba și al soldaților. Un soldat se apropia de claia cu fân. El văz­u pisica stând acolo, isbi odată lancea în fen, dar’ s’a depărtat îndată dela claie, dând din umeri, ca sămin, că în claie n’are ce căuta. Nimic nu se mişca, şi faţa băiatului nu trada nici cea mai mică nelinişte. Adjutantul şi soldaţii au prins să murmure şi să pomenească des pe dracul; ei erau hotărîţi să se întoarcă pe unde au venit. Gamba însă stătu puţin pe cugete. El, convins fiind, că cu răul nu va scoate în veci vorbă din Fortunato, a venit pe gândul, să probeze cu linguşiri şi da­ruri a corumpe pe băiat; altceva nu mai era de făcut. „Nepoţele“, —­­zise el, — „tu îmi par' un băiat foarte deştept, cu timpul vei ajunge de­parte; dar’ cu mine joci astăiji prea nebunatec; şi dacă nu m’aşi teme, că voiu pricînui durere vărului Mateo, te-aşi lua cu mine.“ „Aşa dar’?“ — „Când se va reîntoarce vărul Mateo, am să-’i povestesc eu toată istoria, şi nu cred, că nu te va bate cu biciul pănă­ ce tot vei fi crunt! Aşa, te va bate pentru minciuna ta!“ „Atâta îmi mai lipsesce, unchiule!“ „Vei vedèa, dar’ fii tu copil bun şi brav, căci am să-’ţi dau ceva.“ „Eu, unchiule, încă îţi dau un sfat: pănă­ ce penji pe aici timpul cu mine, Gianetto va ajunge în maquis, şi dacă ajunge el acolo, nu-­l mai prind o miie de oameni ca tine!“ Adjutantul scoase din buzunarul seu un ceasornic de argint, care preţuia sese taleri; şi observând, că ochii lui lui Fortunato scrînteiau de poftă,­­zise cu ton apăsat, în vreme­ ce ţinea ceasornicul atîrnând de o catenă de oţel: „Uite! Ce bine ’ţi-ar şede, să ai şi tu un atare ceasornic, legat frumos cu primă roşie! Te-ai plimba fălos ca un păun pe stradele din Porto- Vecchio, şi oamenii te-ar întreba, câte oare sunt, car’ tu le-ai răspunde : „Staţi numai, să-’mi caut orologiul!“ „Când voiu fi mare, voiu ave eu ceasornic! Are să-’mi dee uncheşul, caporalul, un ceasornic!“ „Dar’ ve­ji, feciorul uncheşului tău deja are unul: ciasornicul lui nu e aşa frumos, ca acesta, dar’ el e şi mai tiner ca tine“. Copilul a suspinat: „Place-’ţi ciasornicul, nepoţele? Vrei să ’ţi-l dau ?“ Fortunato privea lacom la ciasornic, dar’ credea, că Tiodoro glumesce numai; el ridică din timp în timp ochii şi se preface că privesce cu totul indiferent în alte părţi, dar’ tot mereu scăpa în jos ochii, şi buzele­’i par­că şopteau: „Oh, e prea grozavă gluma!“ într’acea adjutantul ’i-a îmbiat cu tot dea­­dinsul ciasornicul. Fortunato nu-’şi întinse mâna, dar’­­jise cu surîs amar: „bine, dar’ de ce glu­­m­esci aşa, Tiodoro?“ „Aşa creiji, tu aşa cre­ji, că glumesc? Dar’ nu glumesc, spune-’mi numai unde e ascuns Gianetto şi îţi dau ciasornicul. Au­ji, Fortunato ?“ Băiatul a rîs; şi privind cu ochii sei ne­gri lung în ochii lui Gamba, se părea că cearcă, oare într’adevăr vorbesce serios, ori glumesce numai ? „Mai bine să mor, decât să nu-’ţi dau cia­sornicul, Fortunato, firesce, dacă-’mi vei spune unde e Gianetto“. Vorbind astfel, Gamba ţinea tot mai aproape ciasornicul de faţa băiatului, încât în cele din urmă­’i­ atinse cu el obrazul. Şi Doamne ! For­tunato era băiat de dece ani, dar’ în faţa lui se putea ceti lupta, care ’i­ se petrece în suflet, o grozavă luptă între poftă şi dreptul ospitali­tăţii. Peptul seu gol se umfla puternic și cre­deai, că să sparge. Ear’ Gamba tot mai mult îi apropia ciasornicul de obraz și car’ îl depărta, rîdend mereu. Fortunato ridică mâna sa dreaptă pănă la ciasornic, îl atinse ușor cu vârful dege­telor, în urmă îl cuprinse cu mâna și-’l închise în palmă, dar’ Gamba ţinea catena sus, încât ciasornicul era tras mereu de catenă, era tras aşa încât băiatul să-’l scape din mâni, ca apoi să-’l prindă de nou cu mai multă poftă. Era un joc, ca mâţa cu şoarecele. Şi ce ciasornic fru­mos! Cadranul era albastru ca cerul, partea in­ternă a capacului, de nou poleită, strălucea ca focul. încercarea a fost de tot grea. Fortunato ridică mâna stângă și arătă cu degetul spre claea de feu. Adjutantul­­l-a priceput. El a lăsat să cadă catena, și băiatul era proprietarul ciasor­­nicului. Să sculă apoi Fortunato, dându-se vre­o

Next