Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-11-08 / nr. 250

Anul IX b^i-JAiSXa&tL ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 7* an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 3. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru Boaâala și străinătate: 1 an 10 franci, V, an 20 franci, î an 40 franci Abonamentele se fac numai platindu-se înainte. Apare in fiecare dl de lucru Sibiiu, Duminecă S/20 Noemvrie 1892 Nr. 250 ASERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr . a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Ssdactii şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la posta şi la librării. în Bucuriei primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Ipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte râ se înapoiază Un naa#? cofiţă £ er ţi ceri vra, mi* 15 bmd mm. Bobocel. — Poveste din popor. — De Stefan Cotoară. (Urmare.) Roşu-împărat, de sine înţeles, s’a bucurat foarte mult când ’şi-a văcut fata iarăşi, dar’ aceasta nu se putea bucura mult, căci îi era deajuns ca să-’şi aducă aminte de Ţigan, pentru ca să-’i treacă toate voile. Drept vorbind, nici împăratul nu-’l avea tocmai la inimă pe ginere-seu, dar’ n’avea ce păcate face, deoarece «fisese odată, că va da fata aceluia care o va scăpa din mânile uriaşilor; car’ acum îi era ruşine de lume să-’şi retragă cuvântul. Şi apoi de unde să-’i fi plesnit lui prin minte, că Ţiganul îl minte. Stând astfel treaba, împăratul, dar’ mai ales Ţiganul, stăruia grozav, ca numai decât să se întâmple şi cununia. Fata împăratului însă nu era tot de această părere, ea aştepta pe Bobocel, deci spuse tatălui seu, că din causa unui vis, nu se poate mărita cu Ţiganul pănă peste un an. Aşa voia ea şi aşa s’a şi întâmplat, căci împăratului Încă nu-’i era dor de ospăţ, fiindu-’i şi lui drag Ţiganul ca sarea în ochi. Când a fost la anul, fata car’ spuse tatălui seu ca să amine cununia pănă peste un an. La al treilea an însă fata Roşului-împărat nu mai avea încătro, trabuia să Se mărite cu Ţiganul seu cel buzat, de voe de nevoe, deoarece vedea ea bine că nu se poate mântui de el, car’ Bobocel nu mai venia nici dintr’o parte. Era tocmai înfiua cununiei, când două trăsuri se vedeau intrând în oraş. Aceste trăsuri poposiră tocmai în ospătăria din faţa pultului împărătesc. Fiind adecă cununia fetei împăratului cu Ţiganul, împăratul chemase pe toţi boierii ţerii la ospăţ, căci, vedeţi d voastră, era ospăţ împărătesc, nu glumă. Acele două trăsuri deci, de care vă spusei, nu erau altele făr’ chiar ale omului celui sărac, care găsise pe Bobocei în pădurea cea înfricoşat de mare. Omul cel sărac de când a găsit pe Bobocel şi ’l a luat la sine, se făcuse un boier şi jumătate, aşa se îmbogăţise. Ca unul dintre boierii cei mai de frunte, a fost şi el chemat la ospăţ, car’ el venind, a luat şi pe Bobocel cu sine. Omul nostru cum ajunse la ospetărie, lăsă pe Bobocel aeoi într’o chilie, căci ca boier închiriase mai multe, car’ el se duse la palat. Bobocel săracul vedea şi stia bine că ce se petrece în giurul seu, şii se sfăşia inima de durere, stiind că iubita lui se mărită astăcji, car’ el nu poate eşi nici să o vadă, atât era de neputincios. Cum ar fi dorit el să poată merge pănă la ea şi să-i spună din fir în păr toate păţeniile sale da când s’a despărţit de dînsa. Ceea ce însă nu putea face, mergând la ea, a făcut pe altă cale şi judecă: trimise o scrisoare fetei împăratului Roşu, în care cu cuvinte amare îi spuse, ce şi cum stă treaba, şi care e causa de nu a putut veni pănă acum la tatăl seu ca să o ceară, întristarea fetei împăratului după ce ceti scrisoarea lui Bobocel nici că se poate descrie cât era de mare. Ea numai decât spuse tatălui seu, împăratului, că ea nu se va duce la cununie cu Țiganul, pănă nu va da dînsul cinci care de bani de pomană, pe care se ’i împartă la săraci, pe toate uliţele oraşului, pentru ca ca atât să fie mai norocoasă în căsătorie. împăratul n’avu încătro, trebui se împlinească dorinţa fetei sale. Porunci deci să se încarce cinci care cu bani şi să-’i împartă pe toate uliţele oraşului săracilor de prin toate părţile. Toţi săracii câţi s’au împărtăşit din acei bani, toţi ca dintr’o gură au ifis: „Doamne împlinesce dorinţa fetei împăratului“. Care era dorinţa fetei lui Roşu-împărat, uşor vă puteţi închipui şi d voastră. Acea dorinţă era ca Bobocel, iubitul ei, să se facă earăşi cum a fost mai nainte, adecă voinic şi teafăr ca un leu. Şi minune mare ! D-l jeu ’i-a şi împlinit dorinţa ei, căci pe când s’au sfîrşit banii de împărţit, şi Bobocel s’a făcut sănătos, şi încă cu mult mai voinic ca mai nainte. Bobocel cum se veja earăşi sănătos ca cum era el odată, mulţumi lui Dren şi apoi numai decât se duse şi el la curtea împăratului Roşu. Fata împăratului Roşu, care aştepta pe Bobocel să sosească dintr’un minut într’altul, cum îl văzu că vine îi sări în grumazi de bucurie, că acum a scăpat de ciuma de Ţigan. Merseră apoi amândoi la împăratul, căruia îi spuse fata, că nu cioroiul de Ţigan este cel care a scăpat din mâna uriaşilor, ci Bobocel, cu care s’a şi încredinţat încă de atunci. Bobocel istorisi apoi lui Roşu împărat toate păţeniile sale, cum şi causa pentru care nu s’a putut arăta la curte pănă acuma. împăratul era să’şi sară din pele de bucurie. Abia acum înţelese el, că pentru ce tot amina fiie-sa cununia cu Ţiganul şi pentru ce a cerut ea cele cinei care de bani. Nici că-’i părea lui rău de toate acestea, căci cum a vătjut pe Bobocel ’i-a plăcut de el, 4'c^n‘ du-’şi: acesta e un băiat vrednic; dar’îi era al dracului năcaz pe cioroiul cel da Ţigan, şi chiar şi pe sine însuşi, că s’a lăsat să fie dus pe ghiaţă de un dobaş al seu, îşi şi răzbuna el crunt asupra Ţiganului, căruia decum a văzut pe Bobocel, ’i s’au înfundat toate, şi boierie şi tot. împăratul puse de legară pe Ţigan de coada a doi cai sălbatici, care făcură apoi tot bucăţele pe drăgălaşul seu ginere de pănă acum. Aşa se sfîrşi cununia şi boieria cea mare a Ţiganului, pe care după cum vă murăţi ’l-a bătut D-reu drăguţul, cu amândouă mânile. Roşu-împărat după acestea poți pe Bobocel ca să se cunune cu fiie-sa el în locul Ţiganului. Aşa ar fi fost să fie, dar’D Voastră sciţi că săbiuţa lui Bobocel rămăsese la blăstăraatul cel de uriaş, care se ţinea cu mamă sa. Stând astfel treaba el n’ar fi voit, odată cu capul, să se apuce de altceva, pănă când scia că duşmanii sei cei mai aprigi trăesc încă fericiţi pe astă lume. Spuse deci împăratului că înainte de a se cununa cu fiie-sa, el trebue să se ducă la palaturile uriaşilor ca să-şi aducă sabia, fără care el nu putea face nimic, căci toată puterea lui zăcea in acea sabie. Roşu-împărat numai decât îi dete la îndemână o mulţime de cătane care să-’l însoţească, dar’ el nu primi decord, că dacă nu va pute pune mâna pe sabie într’alt chip, apoi cu puterea nu o va scoate, nici cu fiece regimente de cătane. Se duce deci numai Bobocel singur şi pe când ajunse în împărăţia uriaşilor, înserase binişor. Uriaşul care avea sabia lui Bobocel, după ce lăsă pe acesta în pădurea cea mare unde ’l-a găsit lemnarul, se duse îndărăt, gândind în sine că din Bobocel n’o să se mai facă om, cât a fi hăul. Şi gândiţi d-voastră că mamei lui Bobocel ’i-a părut rău după fiiul seu ? nici poveste. Din contră, după ce s’a văijiut scăpată de el, unde nu ’mi s’a pus cu uriaşul pe chef şi veselie, de gândiai că nici n’a fost ea mama lui Bobocel. Precum vedeţi, dragii moşului, se încurcase cu totul în laţurile uriaşului, fără ca doar’ ei să-’i pară rău. Şi mă rog, de ce să-’i mim in~MiBiiiiiiiinpiiirífiffniiaMSHHttHiBM Dobritinul. ) Osânda ce s’a rostit la Dobriţîn asupra celui mai înflăcărat luptător naţional al nostru este a se judeca din două puncte de vedere. Antâiul a se cerceta chipul cum se împarte dreptatea în Ungaria şi a doua este, ca noi Românii să ne tragem socoteala, în împregiurări ca acestea ce avem de făcut? Europa întreagă ar rîde cu hohot, când cuiva ’i-ar veni în minte, ca Turcul să fie dat pe mâna Muscalului, să-’i facă el dreptate. Și nimeni nu s’ar mira, dacă acesta pentru o vină închipuită, ar osândi la moarte pe bietul păgân. Tot cam aşa se presentă lucrurile şi atunci, când un Român este trimis înaintea juraţilor din Dobriţin. Pentrucă populaţia acestui oraş republican maghiar nu stie decât un singur lucru despre noi: că suntem Români, protivnici ai ideii de stat maghiar. Ear’ lozinca ce circulă printre „civil“ Romei calvine nu este: „Iubesce pe deaproapele tău! întreabă-’ţi întreg sufletul, când vorba e să judeci pe un acusat“, ci Dobriţinenii 4 °: „Cine nu e cu noi, e contra noastră, ne e duşman, trebue nimicit!“ E deci destul ca cineva să fie Român, pentru ca adus înaintea curţii cu juraţi din Dobriţin, să fie osândit, în caşul concret, în procesul dlui Dr. V. Lucaciu osânda era cu atât mai sigură, cu cât de luni şi ani de 4 de foile maghiare au pornit cea mai condamnabilă campanie în contra curagiosului luptător, presentându-l cetitorilor ca pe un cetăţean primejdios care conspiră contra siguranţei statului şi trădează patria străinilor. Cu un cuvânt cele mai îngrozitoare crime, de care în adevăr ar fi destul ca cineva să comită numai una singură, pentru a fi aruncat în fundul temniţei. Dacă batjocură ar fi ca un Muscal, deşi creştin, să judece asupra unui Turc, de sigur că numai strîmbătate se poate numi judecata ce o ceată de Unguri fanatisaţi o ţin asupra unui Român. Cu atât mai puţin s’a putut deci servi justiţie în procesul domnului Lucaciu, contra cărui ura Maghiarilor nu mai cunoasce margini. Din scrisele foilor maghiare, din cele auzite la Dobriţin ne şi convingem tot mai tare, că Ungurii nu s’au gândit câtuşi de puţin să ţină judecată asupra domnului Lucaciu pentru cele cuprinse în convocarea încriminată, ci vorba a fost să se răsbune pe el pentru activitatea lui naţională din trecut, îndreptată în contra curentului şovinist. A fost vorba mai ales de aceea, ca să-l împedece pe viitor a se expune, a agita în interesul neamului nostru românesc, interes de care atât guvernul şovinist cât şi societatea maghiară fanatisată nu vrea să ţină socoteală, ci e hotărîtă să ne strivească. Ear’ ră s b u n a rea nu va să aibă judecată, ear’ a strivi nu însemnează a stăpâni. Iată de ce după cele petrecute la Dobriţin sântem mai tare îngrijaţi ca orişi-când, nu de viitorul poporului nostru, nu, tocmai cu această ocasiune s’a dat o strălucită dovadă că sântem vii, plini de inimă, hotărîţi la lupta sfântă. Ci sântem îngrijaţi de soartea ţerii, văijend că potopul şovinist cât de mult s’a întins peste pământul unguresc, văijând cum în mijlocul acestui potop nu se poate găsi o singură insulă pentru biata dreptate. Suntem îngrijaţi, pentru că ne întrebăm : unde nu se ajungă lucrurile în chipul acesta împinse de Maghiari, la ce grad are să se potenţeze vrajba ce şi de altfel există între elementul stăpânitor şi între cei stăpâniţi din statul Satului Ştefan? Ne e frică de rău, nu pentru noi Românii numai, dar e rău ce poate ajunge pe toate naţionalităţile din partea monarchiei lăsate pe mâna Ungurilor şi mai ales pe stăpânii noştri. Pentru că dacă ei se răsbună asupra unui patriot român care nu are altă vină, decât că îşi iubesce naţiunea sa împilată, cu cât mai ales nu e natural să se răsbune răul ce ei comit, căci — ca să ne servim de cuvintele procurorului-suprem din Dobriţin —o blândeţă cu blândeţe, car’ răul cu rău se răsplătesce! Ne e frică,jucem, avem cu o desamăgire mai multe: nu presupuneam atâta pornire la Maghiari, deşi îi stiam capabili de multe. Nu presupuneam atâta băucare şi sete de răsbunare mai ales la representantul guvernului, la procuror, care ca om de lege şi de stat trebuia să aibă atâta seninătate, să fie cel puţin atât de prudent, ca dacă chiar socotesce crimă lupta naţională, dar nu în împregiurările de faţă să ceară aşa grea osândă pentru acusat. însuşi procurorul a cis că î mpr e g i u r â r i le actuale sunt grave. Ei, crede că se vor uşura, dând o pedeapsă atât de grea unui bărbat, la care se uită ca spre o stea un popor întreg din patrie ? Şi juraţii cred ei a fi mântuit patria de un pericol, declarând vinovat pe un Român ale cărui fapte sunt lăudate de toţi Românii, cu care solidaritate primesce tot ce azi avem sănătos în corpul naţiunii române. Poate oare să folosească statului când între două popoare conlocuitoare se pune o asemenea distanţă în gândire şi simţire: Ungurii să condamne ceea ce noi slăvim, să pună lanţuri grele pe mânile şi picioarele aceluia, pe care noi între fruntaşi îl numărăm! Toate aceste întrebări ne pun o altă întrebare: In faţa osândei de la Dobriţin ce avem de făcut? Lăsa-ne-vom de lupta sfântă, care a sfinţit şi pe bravul apostol, a4i martir ? Da-vom această satisfacţie cetei şoviniste, guvernului care crede că a strivi va să 4i(*â a guverna? Putem oare, • ne este permis ca prin sistarea luptei să consimţim la enunţarea acestui păcătos principiu? Nu. Tocmai după cele întâmplate la Dobriţin suntem mai ales datori să înteţim lupta. Aceia dintre Români, a căror inimă e plină de jalea suferinţelor poporului nostru şi de dorul să scăpăm de rele, Românii toţi se vor aduna în giurul steagului pentru care a fost rănit — numai rănit, nu a căzut! — Vasile Lucaciu. Trebue să ţinem sus acest steag. Pe el sunt scrise drepturile noastre. Dar d isbânda acestor drepturi are să fie fericirea naţiunii noastre şi a popoarelor din stat. Dobriţinul ni-a dat o singură mângâiere: de a fi văzut îndreptate toate inimile românesci înspre acela, care pentru neamul seu pătimesce o singură învăţătură: cum să ne apărăm limba şi drepturile naţionale chiar şi în mijlocul celei mai mari terori. Naţionalist bun, patriot credincios are să fie deci Românul, care cu această mângâiere şi învăţătură în suflet îşi va aduna puterile toate şi va lupta, ca să arete guvernelor şi societăţii maghiare şoviniste, că pe rău drum au apucat, când la Dobriţin vor să se facă dreptate între Unguri şi Români, că fac rău serviciu statului, când condamnă pe un luptător român cu a cărui inimă bat laolaltă toate inimile româneşci. Misiunea ministrului Hieronymi. Nu e mimai o întâmplare că de astă-iată toate raşele crişei din Ungaria au trebuit să treacă prin Viena, unde toţi bărbaţii de stat maghiari şi miniştrii vechi şi noi au pelerinat de repeţite ori. Cu atât mai important deci trebue să fie sub aceste împregiurări glasul organului domnului Kálnoky, ministrul Casei imperiale şi al afacerilor externe, despre crisa din Ungaria . într’un prim-articol „Fremdenblatt” din Viena (nrl din 17. c.) se pronunţă despre numirea domnului Hieronymi de ministru de externe al Ungariei în următorul mod: „ Prin o activitateparlamentară de 17 „ani, întreruptă numai puţine septemâni prin „numirea sa de president al maltei Curţi de ,, compturi, dl Hieronymi ’şi a validitat totodată „însemnata sa aptitudine politică. O dovadă „ despre aceasta e cuvântul de adio, ce a adresat „el acum de curând alegătorilor săi, şi care se „poate şi privi ca directiva activităţii sale „iminente. El a vorbit mai ales despre problemele bisericesci politice şi despre necesitatea „reformei administrative, care mi se pare foarte „urgentă deja în interesul deslegării „cestiunii naţionalităţilor. Cu deosebire „a reflectat el la raporturile cu Românii „şi a declarat de inevitabil ca fiecare funcţionar să scie limba poporului, în al cărui „mijloc este aşediat ca toate afacerile să se „respalve CU dreptate fără privire la naţionalitate, ca fiecare, care are aptitudinea, se „afle aplicaţie la funcţiunile statului, earâşi „fără privire la naţionalitate, şi că prin mortificarea legii electorale SC se dee putinţa şi naţionalilor radicali a se rcpresenta „în parlament în proporţia soţilor lor de principii“. Nu mai încape deci nici o îndoealâ că intre cuvântarea dlui Hieronymi cătră alegătorii din Hatzfeld şi politica Curţii imperiale din Viena există un nex causal. Altă întrebare e dacă dl Hieronymi va fi şi în stare a împlini misiunea înaltă ce l i s’a încredinţat. Maghiarii în contra Tronului, lntr’o scrisoare adresată lui „Pesti Napló“ , Ivor Kaas pledează pentru o înfrăţire a partidelor oposiţionale maghiare şi, între altele, expune, că actualul sistem, majoritatea actuală credincioasă Curţii se poate răsturna numai prin o coaliţiune a partidelor oposiţionale; numai prin o astfel de coaliţiune îşi poate face drum politica naţională până la Regele. „Eu înţeleg sub coaliţiune“ —fice autorul — „O alianţă tactică, comunitatea acţiunii în privinţa tuturor caşurilor şi a proiectelor de lege, care nu privesc divergenţe principiale de păreri ale partidelor oposiţionale, prin urmare nu se referă nici la împăcare, nici la numirea funcţionarilor comitatenţi. Fiecare partid să-şi păstreze organisaţiunea sa, numai cât bărbaţi de încredere să stabilească procederea comună ce e a se observa. Cine se îndoeste că opoziţia în camera deputaţilor ar fi şi mai puternică, dacă tactica ei nu ar fi lăsată la voia întâmplării, ci dacă Horâuszky, Apponyi, Ugrón, Eötvös, Polónyi, sau oricare altul ar fi aleşi de către partide, ar discuta lucrurile şi învoelile făcute le-ar presenta cluburilor ? Prin asta s’ar întări încrederea, s’ar promova concordia“. In fine mai observă baronul Kaas că partidele oposiționale la alegeri se fac necontestate mandatele lor actuale, din contră se combată pretutindenea cu puteri unite partidul guvernamental. Numai aşa e posibil să învingă oposiția, să aducă Cartea într’o situaţie Strâmtorată, se refuse în parlament şi în delegaţiuni budgetul până atunci pănă când nu va avea garanţii pentru înlăturarea gravaminelor naţionale. Maghiarii în parlamentul austriac, în şedinţa de la 17 n. r. c. a casei deputaţilor din Viena a pledat deputatul Dr. Lueger contra sumei de 100 000 fl. pusă în budgetul Austriei pentru clădirea unui local al delegaţiunii austriace în Budapesta. Dr. Luegerşi-a motivat părerea cu speranţa, că în curând delegaţiunea austriacă nu va mai trebui să ţină şedinţe în Budapesta, într’un oraş care a ales pe Kossuth cetăţean de onoare şi insultă pe Hentzi şi steagul negru-galbin. Mai departe oratorul a amintit apăsarea naţionalităţilor în Ungaria şi a aeis, că starea Austriei numai atunci se va îmbunătăţi, când se va micşora influenţa jidano-maghiară şi se va face dreptate tuturor naţionalităţilor. CRISA. Se telegrafează din Viena dela 17 n. r. c. Ministrul Wekerle a fost primit astăcji de Maiestatea Sa într’o audienţă de o oară şi jumătate, după care a părăsit Burgul ca ministru president al Ungariei numit în toată forma. Propunerile relative la ocuparea celoralalte portofoliuri ministeriale, cu miniştri de resort deja cunoscuţi, vor fi presentate în scris, după ce aprobarea Preaînaltă a urmat deja. Autografele Preaînalte, prin care contele Szapáry este absolvit şi Wekerle numit ministru-president şi totodată însărcinat cu conducerea ministerului de finance, precum şi numirea celoralalţi miniştri, aceasta deja contrasignată de Wekerle, vor apăre în numărul de Sâmbătă al foii oficiale. Totodată se va publica un autograf foarte măgulitor cătră contele Szapáry. Sâmbătă înainte de ameatji depune noul ministru-president