Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-10-09 / nr. 226

Anul IX ABONAMENTELE Pentru Sibliu: luni 85 er., l/ an 2 fl. 50 er., */* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 er. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1l. 20 er., */* an 3 fl. 50 er., ** an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, */* an 20 franci, î an 40 franci Sibiiu, Vineri 9/2 L Octomvrie 1892 abuaiuMeatele se fee nurari plăti adu ge înainte.TRIBUNA Apare în fiecare di de lucru Nr. 226 iNSERTIUNILE Un şir garmond prima,dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţîa şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră și 1» peste sala librării. în Bnoumoi primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Ciptcani 35 Epistole nefraneste se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază lin tiumăr costă 5 «mc«mi r. a. mn 15 bani rom. Cu la Octomvrie v. 1892 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulată expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela făşiile, în care li s’a trimisfiarul pini acuma. Administraţiunea cianului „T r i b a n a“. Elada supărată. Este mai mult ca ciudată scrrea, că între România şi Grecia relaţiunile diplomatice sunt întrerupte. In primele momente când am primit-o, mai că nici nu ne venia să-mi dăm cretisment. Tirarele ce ni-au sosit ieri din Bucuresci o confirmă însă cu toate detailurile. Va se afi că este adevărat. Ministrul Greciei la Bucuresci, domnul cu interesantul nume de Paparigopulos cu întreg personalul legaţiunii a plecat din ţeară şi asemenea au făcut şi consulii grecesci din oraşele României. Aceasta nu a avut ce face, a trebuit să dee şi ea ordin representanţilor sei din regatul elin ca să plece. Şi acum? Acum mâne-poimâne guvernul Greciei va da ordin de mobilizare a armatei, va echipa flota de résboiu şi în fruntea lor vestitul general „Zapanzakis“ va sosi la Galaţi şi va debarca cu résboiu, pentru ca să prăpădească România. Dar’ un năcaz e la mijloc, precum observă foarte nimerit un confrate din Bucuresci. România din pricina holerei a introdus şi pe frontiera sa dunăreană carantina, şi astfel oştirile grecesci se vor întâlni cu Drul Felix, care le va ţinte 11file sub pază, ca să nu impoarte în România periculosul baccil. Dacă alta nu, cel puţin această pedeca sperăm că va reţină pe dl Constantopuos, ministrul-president al Greciei, de a declara în grabă răsboiu României. In adever e greu a nu scrie satiră în asemenea situaţie. De când există representanţe diplomatice între statele europene nu s’a întâmplat ca relaţiunile diplomatice să fie atât de — frivol şi atât de — ridicol întrerupte ca în caşul de faţă. Frivol şi ridicol, pentru că motiv serios de a o face nu există şi nu există nici puterea ca regatul grecesc să tragă consecvenţele din această teribilă hotărîre a guvernului seu. Şi aşa stând lucrul toată treaba nu e serioasă, şi nu e mirare că întreagă presa europeană ia în zeflemea guvernul grecesc, care astfel se joacă de-a diplomaţia. Despre căuşele şi natura ciudatului conflict greco-român se am următoarele : Macedo-Românul Constantin Zappa, nepotul lui Evanghelic Zappa, cunoscut din donaţiunea sa făcută Academiei române, a murit fără moştenitori, după ce a sporit din hărnicia sa şi din bogăţia României averea lăsată de unchiul său la suma colosală de vreo 20 de milione. De moştenitor al acestei averi a lăsat pe aşa numitul „Institut olimpic“ din Atena, care urmăresce scopuri de cultură şi de propagandă panelenică. Acestei dispoziţii testamentare a lui Constantin Zappa se opun însă o mulţime de lucruri. Mai întâiu averea consistă în mare parte din imobilii, din moşii, care străinii în România sânt excluşi prin lege dela acultarea de proprietate de pământ. Mai departe moşteniri testamentare în regatul românesc, după legile României pot face numai corporaţiuni, care sânt recunoscute de legile ţerii de persoane morale, ceea ce „Institutul olimpic“ nu este. Şi în fine s’au aflat mai multe rudenii de ale lui Zappa, care locuind în România au cerut de la judecătoriile române anularea testamentului şi punerea lor în posesia averii. Cu un cuvânt din mai multe puncte de vedere testamentul lui Zappa este atacabil, şi în caşul cel mai bun afacerea nu se poate regula decât prin sentenţe judecătoresci. Guvernul Greciei rusé nu voesce aşa. El a cerut pur şi simplu ca moştenirea Zappa să-’i fie extrădată lui, fără intervenirea judecăţilor, pe cale diplomatică. Cu alte cuvinte a cerut o ilegalitate, la care guvernul român nu s’a putut învoi, căci n’are dreptul de a se învoi. Şi fiindcă nu s’a învoit, Elada s’a supărat, a întrerupt legăturile diplomatice şi acum probabil se pregătesc să facă o expediţie argonautică pe Dunăre în sus. Nu e vorbă este foarte mult element comic în afacerea aceasta, dar’ şi mai mult element serios. înainte de toate ni se pare inexplicabil, cum o naţiune, care se ţine cea mai nobilă şi cea mai cultă în Orient, îşi poate astfel uita de dignitatea sa, încât să facă cas mare dintr’o nemernică afacere de parale. Aşa de dor să-’i fie nobilei viţe a lui Pericle după galbinii strânşi de un simplu neguţător din grăsimea pământului românesc, încât de dorul lor să-’şi uite datorinţele faţă cu alt stat şi să provoace un conflict ale cărui urmări nu este harnică să le poarte ? Dacă aşa este, apoi greu, această stare de lucruri numai onoare nu le face Grecilor. Dar’ spre norocirea lor nu este tocmai aşa. Oricât de binevenită ar fi finanţelor derute ale Greciei sumuliţa de 20 de milioane, măcar atâta tot ar fi putut aştepta, până când se pronunţă tribunalele competente. Şi probabil ar fi şi aşteptat, dacă această moştenire nu ar fi ajuns să fie amestecată cu politica. Şi anume să o spunem fără încungiure cu politica Rusiei. Maifilele acestea tot Grecia era să ajungă în conflict cu Bulgaria, din cauză că guvernul acesteia a ordonat ca și în școalele grecesci de pe teritorul său să se instrueze tinerimea în limba bulgară. Mai pe aci, ca și Bulgariei să-ș i declare Grecia résboiu, dacă dl S t a m b u 1 o ff nu ar fi fost mai cuminte și nu ar fi cedat retrăgând ordinul relativ la școalele grecesci. Imediat după aceea vine conflictul cu România, care încă s’a înscenat de cătră Greci pe o scală cât se poate de résboinicâ. Ei bine, Grecii sânt un popor mare, harnic, cult, viteaz, numeros şi câte toate — cel puţin ei aşa cred,— dar’ oricât de mare şi de viteaz ar fi, nu credem că măslinele li s’ar urca aşa de vehement la cap, ca să provoace mereu la conflicte internaţionale, dacă nu ar sei la spatele seu pe altcineva, şi anumit pe colosul moscovit. Cu alte cuvinte urmaşii lui Pericle s’au pus în serviciul Rusiei, făcându-’i servicii de facători de pricină, pentru ca ea, la moment binevenit să poată interveni promovându-’şi astfel interesele perversei sale politice din Orient. Dacă Grecilor le convine acest rol, să-’şi continue duşmănia şi faţă cu România, dar’ se bage bine de seamă, că asemenea facători de pricină sânt şi laghionturi cei dintâiu, şi s’a întâmplat adeseori că stăpânul le-a lăsat pe acestea toate căţăluşului care a început cearta pentru el. Probabil că la duşmănia Grecilor contra României va fi contribuit şi cestiunea M acedo-Ro mânior. Stăruinţele României de a deştepta la vieaţă naţională pe aceşti fraţi, atâta vreme daţi uitării, au început să dee roade îmbelşugate. Şcoală după şcoală şi biserică după biserică au ridicat Macedo- Românii în timpul din urmă şi tot mai neaccesibili devin pentru propaganda panelină. Şi Turcia, care a înţeles sprijinul ce-l poate avèa în Macedo- Români contra tendenţelor de expansiune ale Grecilor, îi sprijinesce pe cei dintâiu şi-’i apără de prigonirile clerului şi agenţilor grecesci. Astfel Grecia îşi vede periclitate planurile sale de a restaura vechiul imperiu grecesc, care pricina la aceste este România, care apoi o vedem rău duşmănită de Elini, însă tocmai această duşmănie arată că Grecii au scopuri perverse faţă cu fraţii noştri macedoneni, şi de aceea a fost timpul suprem ca România să intervină pentru salvarea lor. Ar fi de altă parte timpul suprem ca legislaţiunea României prin legi lămurite să reguleze odată cestiunea moştenirilor făcute de străini pe pământul românesc. Considerând numărul imens de străini, care se îmbogăţesc în România, şi apoi îşi trimit averile peste graniţă, uneori chiar spre scopuri duşmane României sau aduc de moştenitori pe alţi străini, care tot mai mult deposedează poporul proprietar al ţării. România are dreptul şi datorinţa de a lua măsuri de apărare pentru conservarea averii naţionale. Durere, fraţii noştri ardeleni, dintre care încă mulţi se îmbogăţesc în ţeară, nu sporesc trebuinţa de asemenea măsuri, ei nu-şi trimit, ca Grecii, averile câştigate în patria mamă. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fără nume. — O schiţă — de Dr. Virgil Oniţiu. III. (Urmare.) O umbră cu faţa albă! . .. El tresare, se opreşte. S’ar întoarce, — nu se poate. S’ar ascunde, — nu-’i dă mâna. Ar trece pe lângă ea fără vorbă, — imposibil! — O salută, îi strânge mâna. — Şi cum se văd aşa faţă în faţă îşi gândesc fiecare : — Ce întâmplare ! Vorbesc despre lucruri indiferente, despre căldurile (J'Iei şi răcoarea plăcută a serii, îndeosebi la promenadă. în ea vibrează viu, cald şi nemijlocit dulcea amintire din seara aceea, în el se amestecă cu un simţământ de teamă, el e foarte reservat la vorbă. — De ce eşti a fi aşa. . . .? — Cum? — Aşa ... — şi ea mişcă din cap şi umeri voind să însemne un amalgam de supărare, tristeţă şi oboseală totodată. — Sânt ca de obiceiu, — răspunde el, şi-’şi lasă capul pe piept. Ea devine tăcută şi tristă. Numai aşa de n’ar vedea ! Asta-’i sfâşie sufletul, deşi e fericit că o scie compătimindu-l, îşi întoarce faţa înspre el. Zimbesce şi o strînge în cainet de mână. Ea se alipesce de el şi omul de 22 de ani a uitat iarăşi toate năcazurile vieţii. El o iubesce şi se lasă bucuros furat de dragoste. Luna vibrează lin prin frunziş. Şopotul părăului ce-l petrece şi dulceaţa aerului văratic, răcoros revarsă melancolie în urmele lor. E par’că un vis, dar’ un vis care te face mai gânditor. Zimbetul de pe buzele lor dispare tot mai des şi ei se perd într’o jale, carei se pare ei enigmatică, car’ lui deprimătoare. — Toate sânt aparenţă. Altă e lumea în care trăim. Lumea noastră e rea, e ticăloasă, urîtă — e zise el. — Cum poţi vorbi astfel? — Fiindcă simt, văd, stiu că e aşa. — Eşti foarte nedrept, —firea ea — şi din vocea ei se vede că pe ea o doare a fi socotită în lumea aceea a lui, care este numai o aparenţă ce înşeală. — Nu, nu-i aparenţă fericirea, fericirea e cea mai deplină realitate, — grăesce ea cu un aur atât de cald şi nemijlocit, încât el se înspăimântă şi gânditor cum este vede tot mai clar, înţelege tot mai bine ceea ce se petrece. Situaţia lui sufletească devine tot mai penibilă şi îi pare rău că de ce a venit.......... Când a ajuns acasă, era foarte obosit şi simţia o apăsare tâmpitoare de-a lungul frunţii. Era greu să se mai cugete.. . gândise prea mult în seara asta. . . Dar’ un lucru soia, şi aceasta era, că relaţia trebue ruptă! IV. Trecuseră câteva luni defile la mijloc. El trecu prin grele chinuri suflate nci. Suferia, dar’ voința de-a rupe relaţia nu ’i se mai frânse. De atunci n'o mai întâlnise decât de două ori, u fma pe stradă. A schimbat câteva vorbe în treacăt cu ea, vorbe da toatefilele. Ea cercă să-’i pătrundă în inimă cu privirea, el îi ocolia ochii şi era totdeauna palid, tremura din buze şi avea mânile sloiu, când îşi luau adio. Putea să vadă că purtarea lui era o mască numai, că sub munţii de ghiaţă ai exteriorului clocotia în adâncuri un vulcan de nenorocit amor. Putea să vadă! ... Dar’ n’a văzfut.......... Cum eşise de acasă într’o Duminecă dimineaţa, curăţel, vesel, în liniştea proaspătă de sărbătoare a strufii o simţire plăcută, o pace sărbătorească îi cuprinse tot sufletul. Atât era de liniştit în sine şi bucuros a trel, încât nici nu se cugeta la nimic. Dând înainte pe stradă, la răscruci văd fu două figuri. Una în haină albă, uşurică, frumuşică, vifând cu altul, care era şi el tinăr, vesel şi plăcut. Era ea cu un altul. El se opri pe un moment. Echilibrul pacific al sufletului seu fu sguduit la moment şi omul agitat la extrem de contrastul enorm al simţirilor schimbate stătu încremenit. — Cu a 11 u 1 ! Cu toate că în cugetul seu abifisese de dînsa, totuşi inima lui îşi formase în taină nisce drepturi inalienabile asupra ei, şi acum simţi că altul umblă să ’i le răpească, fără ca el să poată remonstra, căci el însuşi renunţase la ele de bunăvoa. ’I se puse ceva ca un nod în gât, ceva ce-’i strîngea gutlegiul, îl apăsa la piept şi îl aţîţa la ură şi răsbunare. Părechia trecuse veselă pe strada vecină făre să-’l observe. El se luă după dînşii. ii urmăria de departe, cu ochii adânciţi în orbite, cu pumnii încleştaţi în buzunare şi bolborosind cuvinte neînţelese. Câteodată îi venia că trebue să-’l omoare şi stătea să se răpeadă înainte, dar’ se opria iarăşi, cuprins de o teamă nehotărîtă. Mînat mai mult de o putere grozavă, decât mergând de bucăvoe îşi continuă calea gâfăind de iritaţie. La casa nr. 127 părechia tinără întră. El cunoscea casa bine. Aci locuiau părinţii ei. Acum ce să facă? De întors nu se putea întoarce ; simţia că trebue să rămână în apropierea lor ; nelinişteal-ar fi ucis, dacă s’ar fi scitit acum, tocmai acum, departe de ea. Strada lungă dădea într’o livadă verde afară de oraș. Dacă esia pănă afară putea să ocolească casele și să dee pe după grădini tocmai la gardul dinapoi al casei, unde intraseră ei. De aci trebuia să-’i vadă. O presimțire neîndoioasă îi spunea, că au să ese în grădină. El trecu iute pe stradă înainte. Ajuns la capăt, se furişă tiptil ca un hoţ pe lângă garduri şi colo la grădina cu cei doi braii mari la poartă, se opri tremurând de înteţire şi fără să simtă că se sângerase urît pe obraz cum căltase în graba cea mare peste nişte bolovani. îşi alese un loc potrivit, la o spărtură dintre două scânduri tocmai faţă în faţă cu foişorul. (Va urma.) România şi causa ardelenească. „Românul”, (nr din 7/19 Octomvrie) publică următorea scire : „Un număr de deputaţi din oposiţie sunt decişi ca cu ocazia discuţiei răspunsului la mesagiul tronului se presante un amendament prin care să exprime părerea lor de rău, că guvernul nu intervine pe calea diplomatică pentru o îmbunătăţire a sorţii fraţilor noştri subjugaţi din monarchia austro maghiară. „Se crede că unii din deputaţii guvernamentali vor ralia la acest amendament“. Afacerea Hentzi. Opoziţia continuă a-ş i facefilemare actualului cabinet. Discuţiunea în parlament asupra cestiunii Hentzi ia din ce în ce proporţiuni tot mai mari. In şedinţa dela 19 Oct. n. discuţiunea a început-o deputatul Holffy, care chiar dela început a declarat că e indignat cum guvernul îndrăsnea ce să se presente înaintea camerei cu un proiect de serbare, a cărei săvîrşire ar fi o pată de ruşine eternă pe trupul naţiunii maghiare. Statua lui Hentzi, afis oratorul, este un suvenir al absolutismului care nu arată decât cum „Imperatul îşi răsplătesce slugile plăcute“. Dacă guvernul vrea împăcarea definitivă, atunci se reîncetăţenească pe Kossuth, a zis Helffy. Au vorbit apoi baronul Podmaniczky, care a apărat guvernul. După dînsul au luat cuvântul Ernest Kelemen , Szalay Károly şi Visontay Soma, care cu toţii au a zis că este „atentat în contra naţiunii“ ceea ce vrea guvernul să facă. A fost de mare interes polemica ce a urmat între contele Szapolry şi contele Apponyi. Primul ministru a declarat că nu primesce propunerea făcută în şedinţa precedentă de contele Apponyi, ca adecă să se numească o comisiune de 25 membri care să întocmească un nou program de sărbare. In mijlocul aplauzelor sgomotoase ale oposiţiei Apponyi a declarat, că dacă guvernul nesocotesce propunerea sa, apoi va căuta să-şi facă datoria pe alt teren, înţelege să agite ţeara, să pună în mişcare „strada“. Au mai vorbit deputaţii Horváth Gyula, Nánásy şi Eötvös Károly, toţi contra guvernului. Pe de altă parte agitaţia privitoare la cestia Hentzi în oraşele maghiare începe a lua forme mai hotărîte. La Szentes şi Csongrád, apoi la Gran şi Strigoniu s’au convocat meetinguri de protestare. Tot aşa în Szabolcs şi la Arad. E aproape că sărbarea ori se amînă, ori că programul va fi radical schimbat. Oposiţia e hotărîtă să meargă altmintrelea pană la extrem. Görgey Arthur, fostul comandant al oştirii maghiare la 1849, s’a declarat şi el în contra încoronării statuei lui Hentzi, despre carezice că a fost un trădător şi un mişel. „Budapesti Hirlapu de la 19 Oct. n. afirmă că idea ca honvezii să pună cunună pe statua lui Hentzi a pornit de la Tisza Kálmán. „Ellenzék“ primesce din Budapesta scriea că M. S. Monarchulşi-ar fi exprimat regretul, că contele Szapáry întocmind un program ce nu se poate îndeplini în pace, s-a compromis. Lukács Miklós, preşedintele reuniunii honveifilor din Arad, invită pefina de 26 Octomvrie, oarele 5 d. a., în sala hotelului „Crucea-Albă“ pe toate reuniunile de honveifi pentru a discuta şi a lua poziţie în ceea-ce privesce sărbarea de la 2 Noemvrie, în arondismentul I. din Budapesta mai mulţi cetăţeni au înaintat petiţie la ministrul de interne cerând amînarea serbarii, pe motiv că domnesce holera. Studenţii de la facultatea de drept din Dobriţin au convocat o întrunire de protestare contra încoronării statuei lui Hentzi, ziarul „Politik“ din Praga în primul seu de la 18 c. întitulat „Sovieţia maghiară“ scrie, între altele, următoarele: „Dacă lacul maghiar furios va cere o jertfă şi va înghiţi cumva ministerul Szapáry, e un lucru care va interesa mai întâiu pe Maghiari însuşi; dar’ oposiţia în contra încoronării monumentului lui Hentzi prin hooveifi îşi întoarce ascuţişul cu mult mai sus, şi toţi aceia care nutresc lealitate faţă cu dinastia, faţă cu monarchia şi popoarele ei, vor fi ajuns probabil din acest incident la convingerea, că sumeția maghiară începe a trece deja peste marginile admise.