Universul Literar, 1921 (Anul 39, nr. 1-22)
1921-01-13 / nr. 1
Vineri, 14 ianuarie 1921. Iboliavu] răsuci și rupse gâtul bietului pur. Un isvor roșa și fierbinte tâ £ni pe mâinele ucigașului, înebunit de mila copiilor lui: „Nu mâncați și voi!" Și îl aruncă. Trupul se sbă^1 de câteva ori în țărână, aruncând cu stropii de sânge bi spre locul unde își încredința, se ama de lesne viața. gft liniat* deodată, mai trezărt de două tre; ori din ce în ce mai slab. uși îninse Picioare ficuUitate de ultimul fior și râmase nemișcat. Dulăul «e repezi în sângele cald și-l suse cu praf ru t °t, pe când copilașii îșî frecau pohai z&păeții ca de o aruncătură de fum. — Și începură să Plângă luptându-se cu foamea care săpa în ei câte un mormânt prea larg pentru [trupul atât de puțin tel al scrmmuhii lor prieteni 1 Georgge Gregorianu ’ |______■ _ UNIVERSUL LITERAR DE ANUL NOU In marginea orașului bogat. Printre movile de gunoae ’ncinse. Inisma, în pelinul miresmat, De secetă și de lături ne’nvinse, Dormea un om, din zori, ca într’un hamac!Visa că intră tainic prin palate, Ucide pradă, nu mai e sărac , Că are slugi, le ceartă și le bate. Intr’un târziu, golanul s’a trezit, S’a ridicat în cot, pe jumătate, Și zărilor albastre le-a zâmbit Cu-o sfântă și frățească bunătate. Miresmele atâtor burueni De nestârpit, sălbatice, 'ncălcite, își îmbulzeau suflarea de semeni Spre el, ca duhul caldelor ispite. Și soarele din locu-i depărtat, Părguitorul poamelor zămoase, Pe omul stând în ierburi cufundate mângâia cu raze mătăsoase, Ca pe un răgaz prin muncă dobândit, Crescut pe-a suvenirului povară, Așa sorbea golanul, moleșit, Prin porii toți, răsplătitoarea vară, In cât păreau făcute pentru el, Pentrumbibarea lui de fericire, Boltitul cer, cu norii’i fără țel Și colorata lumii 'mpodobire ! V. DEMETRIUS Moartea lui Moș Craciun ! Din ajun că fuse zăpadă mare. Afară viscolea și crivățul vâjia pe coș. Mama privea pe fereastră. Tata scria așezat înaintea biroului de lucru. Era in ajunul .Crăciunului. Noi, copii așteptam cu mare neastâmpăr ca bătrânul cu barba albă să ni se arate. ț—Veniți copii să vă citesc „Moartea lui Moș Crăciun". Nu sfârșise bine vorba că noi ne și făcuserăm roată. ... Și tata. Începu . Eram copil ca și voi. Mă aflam la moșia părintească situată intr’o regiune muntoasă. Atunci ningea dar ce mai ninsoare și ce mai viscol. Zăpada se făcuse de doi metri. Abia târziu când satul se cufundă intr'o tăcere adâncă și luminele se stinseră, frigul și zăpada se mai domoli. Iar cerul fu semănat cu salbe de stele. In casa părintească toți dormeau. Singur mai trăgeam din când în când cu coada ochiului spre ghetele pe care le așezasem la gura sobei. Pe la mijlocul nopței ușa odăei la care mă aflam se deschise încet și un bătrân cu barba albă de un cot,purtând pe spate o tolbă cu jucării, pătrunse înăuntru. Era moș Crăciun. El după ce așeză jucăriile pe care mi le adusese plecă trăgând cu zgomot ușa în urma sa pierzându-se in noapte. Î Deșteptându-mă, după ce mă mbracai mă luai după Moș Crăciun voind să aflu de unde venea și unde se ducea. Noaptea se întindea albă. Vântul încetase. Pădurea de brazi spre care zorea Moș Crăciun să ajungă, se urca pe munte ,ii da înconjur, desfășurându-se mai departe. Simțeam cum bătrânul ură atrăgea după el... înaintea unei coșare, lipită cu pământ, aproape îngropată sub zăpadă. Moș Crăciun se opri, și bătu in fereastră. Neprimi d însă nici un răspuns pătrunse înăuntru colibei. In mijlocul unei odăi strâmte și întunecoase, pe un pat cu o saltea de pac, se afla corpul unei femei, care murise de frig. Intre brațele ei Încleștate, mai strângea încă la sân doi copii, acoperiți de zdrențe. Moș Crăciun luă un brațe pe cele loi er* fani și plecă cu ei. Cum ajunâii îiy ogradă, atingând ec toiagul ca sa se surpă, și minunea minunelor se săvârși. Din pământ răsări deodată un nalat de aur cu tușile de diamant. Brazii lui se schimbară in arbori cu fructe nestemate. Șoseaua acoperită de zăpadă se prefăcu intr'un fermecător parc de trandafiri, parc in care toate păsările rare și havuzele începură să cânte, iar îngerii îmbătați de parfumul rozelor să se bată cu florile cele mai frumoase ca fluturii. Muntele și el intrase în pământ iar in locul lui se desfășură o câmpie imensă, cu turme nenumărate de oi cu lâna de aur, cu ciobani cu părul blond. Peste această întinsă împărăție puse Moș Crăciun pe cei doi fii ai săi, pe cei doi orfani care într’o clipă crescuseră ca'n douăzeci de ani. Domniră multă vreme în țara aurului și soauluii, până când li se făcu dor de acasă, de bătrânul lor tată, și de coliba copeiită de zăpadă. Intr’o dimineață cei doi orfani o porniră la drum. Străbătură mări și țări nenumărate, ani de-a rândul. Și nu se opriră decât înaintea muntelui coperit de zăpadă unde lăsase pe tatăl lor. Urcându-se pe piscul cel mai înalt pădură cu ochii de Mântuitorul Iisus răstignit intre tâlhari. La picioarele crucei se ruga tatăl lor bătrânul Moș-Crăciun. — Bine ați venit copii, căci ceasul din urmă al bătrânului Moș-Crăciun trebuia să fie sunat de voi. — De tine sfinte Nicolae șî de tine sfinte Moș-Crăciun de mâine. Cei doi orfani după ce lugropara pe bătrânul Moș-Crăciun, Crăciunul copilăriei mele, se priviră nedumeriți. La amândoi barba și părul care albisele crescuse de o jumătate de cot... Iisus-Cristos se coboară dupe o cruce și ridicând mâinile ia semn de binecuvântare asupra sfântului Nicolae și Moș-Crăciunului de astăzi le zise. Sinților luați și duceți acestea sunt darurile mele copiilor cuminți. Coliba se schimbă într’un bazar de jucării. Mântuitorul pieri, iar muntele se cutremură din temelie, sfărâmându-se ca un bulgăr de zăpadă pe care o mână nevăzută l’ar fi aruncat pe pământ. Aci tata își sfârșise povestea. — Duceți-vă la salon, copii ne zise el și spuneți-mi dacă cei doi sfinți v-au adus jucării și vouă, căci numai astfel voi căpăta convingerea că ați fost ascultători și cuminți. Deschizând ușa odăei rămase, răm încremeniți. In mijlocul salonului era așezat un brad verde De crengile lui atârnau nuci poleite cu aur și argint, scara mâței, mandarine, portocale, globuri roși, verzi și albastre care iar stelau pomul de Crăciun. 17 Dec. 1920. Paul Florentin , No. 1. — 3. Răsplata i Mifcri Baldui cu aiilia Ia Pilidlor, razimat de zidul gras al . “Jagazâei cu pulbere, privaî îngândurat apro orașul ce saț întinde« înaintea sa. Edificiiile mari se ridicau, in intime» redaoute și ferestrele ligatin«.te le da aspectul unor monștri uriași, cu ochi nenumărați. , „ In tăcerea ce domnia în jurul său Pătrundeau din când în când chiote de veselie ori,1 crâmpeie de muzică. Petrece, cine are bani — cugeta Mitru Barbu — și c'ne poate. Că eu nu pot... Apoi, sub un ‘înpufa al datoriei teă arana la «măr și] măsură din nou cei șapte Paști Prescriși pentru santinelă. — Unu... doi... trei... La al șaptelea s'a oprit, răstăciîndu-și prigirea în dosuli magaziei, peste ținutul răm an în întuneric, în mijlocul ce",ruia șerpuia aăd’ ca un canal , îngust, dimind de tată. Șapte pași. — șapte zile. Peste o săptămână are ști zică Ști el un ,r&m&itubire^ orașului Pe care mi l’a put tot- out decât de Pe străzi și unele câfrcime de la Periferii unde-și petrece» din când tflf când cu pri °teruL Ane să părăsească cazarma, unde li Porunceau în limbă străină. —, Pe căpitani ras la mustață, pe str’-oQegtopui Pi ta, capraFul și cu desagii kh sPi" care va apuc» Pe drumul cu tară, ce ne Perdea sorfucitori îjn intunereo Gândurile *1 duceau pe drumul acesta multe mii de pași- Si se oPreaiur«, un sat hitre deakiuri, la casa Plărintilor săi dar numai puțin, căci de acolo eburau îndată la o altă casă în a treia, uliță- La o căsuță albă, cu rasinarin la fereastra și între flori, o alta floare cu ochii negii și gurița roșie ce râdea și atunci, când ochii îi Plângeau. — Ani ca! In vraja gândurilor rostise cu glas tare numele acesta gi Privi in jur, speriat de vocea sa. — Mă-ri-t— zîmbi apoi — dar repede am uitat slujba. Nu a ajuns cu gândul nu,mai Până acasă și parcă n'c* nu a fost militar la oraș. *ntradevăr cei trei ani petrecuți sub capela lui Franz Jesef — îi zăreau un jig, care nu a lăsat nici o urmă mai adâncă în sufletul său. A stat el trei ani departe de, Satul său, Mirat, trebuia să-și răspundă afirmativ. — hainele militare- arma și zidurile îne ©rîte de vremea magaziei Le o Păzea, î’au convins despre aceasta-Și încet încet își reamintește... Zile amare de recrut la început, apoi viața grea și rigidă de soldat, presărată însă și cu momente de veselie— ba chiar fericire, când, odată la an — în sărbătoare mare — robotea pământul sub figuri-