Universul Literar, 1921 (Anul 39, nr. 1-22)

1921-01-13 / nr. 1

Vineri, 14 ianuarie 1921. Iboli­avu] răsuci și rupse gâtul bietului pur. Un isvor roșa și fierbinte tâ £ni pe mâinele u­­cigașului, înebunit de mila co­piilor lui: „Nu mâncați și voi!" Și îl aruncă. Trupul se sbă^1 de câteva ori în țărână, arun­când cu stropi­i de sânge bi spre locul unde își încredința­, se a­ma de lesne viața. gft liniat* deodată, mai trezărt de două tre; ori din ce în ce mai slab. uși în­inse Picioare ficuUitate de ultimul fior și râmase ne­mișcat. Dulăul «e repezi în sângele cald și-l su­se cu praf ru t °t, pe când copilașii îșî frecau pohai z&păeții ca de o­ aruncătură de fum. — Și în­cepură să Plângă luptându­-se cu foamea care săpa­ în ei câte un mormânt prea larg pentru [trupul atât de­ puțin tel al scrmmuhii lor prieteni 1 Georgge Gregorian­u­­ ’ |______■ _ UNIVERSUL LITERAR DE ANUL NOU­ In marginea orașului bogat. Printre movile de gunoae ’ncinse. In­isma, în pelinul miresmat, De secetă și de lături ne’nvinse, Dormea un om, din zori, ca într’un hamac!­­Visa că intră tainic prin palate, Ucide pradă, nu mai e sărac , Că are slugi, le ceartă și le bate. Intr’un târziu, golanul s’a trezit, S’a ridicat în cot, pe jumătate, Și zărilor albastre le-a zâmbit Cu-o sfântă și frățească­­ bunătate. Miresmele atâtor burueni De nestârpit, sălbatice, 'ncălcite, își îmbulzeau suflarea de semeni Spre el, ca duhul caldelor ispite. Și soarele din locu-i depărtat, Părguitorul poamelor zămoase, Pe omul stând în ierburi cufundat­e­ mângâia cu raze mătăsoase, Ca pe un răgaz prin muncă dobândit, Crescut pe-a suvenirului povară, Așa sorbea golanul, moleșit, Prin porii toți, răsplătitoarea vară, In cât păreau făcute pentru el, Pentru­­mbibarea lui de fericire, Boltitul cer, cu norii’i fără țel Și colorata lumii 'mpodobire ! V. DEMETRIUS Moartea lui Moș­ Craciun ! Din ajun că fuse zăpadă mare. Afară viscolea și crivățul vâjia pe coș. Mama privea pe fereas­tră. Tata scria așezat înaintea biroului de lucru. Era in ajunul .Crăciunului. Noi, copii așteptam cu mare neastâmpăr ca bătrânul cu barba albă să ni se arate. ț­—Veniți copii să vă citesc „Moartea lui Moș Crăciun". Nu sfârșise bine vorba că noi ne și făcuserăm roată. ... Și tata. Începu . Eram copil ca și voi. Mă a­­flam la moșia părintească situ­ată intr’o regiune muntoasă. A­­tunci ningea dar ce mai ninsoare și ce mai viscol. Zăpada se fă­cuse de doi metri. Abia târziu când satul se cufundă intr'o tă­cere adâncă și luminele se stin­seră, frigul și zăpada se mai do­moli. Iar cerul fu semănat cu sal­be de stele. In casa părintească toți dor­meau. Singur mai trăgeam din când în când cu coada ochiului spre ghetele pe care le așeza­sem la gura sobei. Pe la mijlo­cul nopței ușa odăei la care m­ă aflam se deschise încet și un bă­trân cu barba albă de un cot,­­purtând pe spate o tolbă cu ju­cării, p­ătrunse înăuntru. Era moș Crăciun. El după ce așeză jucă­riile pe care mi le adusese plecă trăgând cu zgomot ușa în urma sa pierzându-se in noapte. Î Deșteptându-mă, după ce mă mbraca­i mă luai după Moș Cră­ciun voind să aflu de unde ve­­nea și unde se ducea. Noaptea se întindea albă. Vân­tul încetase. Pădurea de brazi spre care zorea Moș Crăciun să ajungă, se urca pe munte ,ii da înconjur, desfășurându-se mai departe. Simțeam cum bătrânul ură atrăgea după el... înaintea unei coșare, lipită cu pământ, aproape îngropată sub zăpadă. Moș Crăciun se opri, și bătu in fereastră. Neprimi d însă nici un răspuns pătrunse înăun­tru colibei.­­ In mijlocul unei odăi strâmte și întunecoase, pe un pat cu o saltea de pac, se afla corpul u­­nei femei, care murise de frig. Intre brațele ei Încleștate, mai strângea încă la sân doi copii, acoperiți de zdrențe. Moș Cră­ciun luă un brațe pe cele loi er­* fani și plecă cu ei. Cum ajunâii îiy ogradă, atingând ec toiagul ca sa se surpă, și minunea minu­­nelor se săvârși. Din pământ ră­sări deodată un nalat de aur cu t­­­ușile de diamant. Brazii lui se schimbară in arbori cu fructe ne­stemate. Șoseaua acoperită de zăpadă se prefăcu intr'un ferme­cător parc de trandafiri, parc in care toate păsările rare și ha­­vuzele începură să cânte, iar în­gerii îmbătați de parfumul roze­lor să se bată cu florile cele mai frumoase ca fluturii. Muntele și el intrase în pământ iar in locul lui se desfășură o câmpie imensă, cu turme nenu­mărate de oi cu lâna de aur, cu ciobani cu părul blond. Peste această întinsă împără­ție puse Moș Crăciun pe cei doi fii ai săi, pe cei doi orfani care într’o clipă crescuseră ca'n două­zeci de ani. Domniră multă vreme în țara aurului și soa­uluii, până când li se făcu dor de acasă, de bă­­trânul lor tată, și de coliba co­­peiită de zăpadă. Intr’o dimineață cei doi orfani o porniră la drum. Străbătură mări și țări nenu­mărate, ani de-a­ rândul. Și nu se opriră de­cât înaintea munte­lui coperit de zăpadă unde lăsa­se pe tatăl lor. Urcându-se pe piscul cel mai înalt pădură cu ochii de Mântuitorul Iisus răs­tignit intre tâlhari. La picioarele crucei se ruga tatăl lor bătrânul Moș-Crăciun. — Bine ați venit copii, căci ceasul din urmă al bătrânului Moș-Crăciun trebuia să fie su­nat de voi. — De tine sfinte Nicolae șî de tine sfinte Moș-Crăciun de mâine. Cei doi orfani după ce lugro­­para pe bătrânul Moș-Crăciun, Crăciunul copilăriei mele, se pri­viră nedumeriți. La amândoi bar­ba și părul care albise­le cres­cuse de o jumătate de cot... Iisus-Cristos se coboară dupe o cruce și ridicând mâinile ia semn de binecuvântare asupra sfântu­lui Nicolae și Moș-Crăciunului de astăzi le zise. Si­nților luați și duceți acestea sunt darurile mele copiilor cu­minți. Coliba se schimbă într’un bazar de jucării. Mântuitorul pieri, iar muntele se cutremură din temelie, sfărâmându-se ca un bulgăr de zăpadă pe care o mână nevăzută l’ar fi aruncat pe­ pământ. Aci tata își sfârșise po­­vestea. — Duceți-vă la salon, copii ne zise el și spuneți-mi dacă cei doi sfinți v-au adus jucării și vouă, căci numai ast­fel voi că­păta convingerea că ați fost as­­cultător­i și cuminți. Deschizând ușa odăei rămase­, răm încremeniți. In mijlocul sa­lonului era așezat un brad verde De crengile lui atârnau nuci po­leite cu aur și argint, scara mâ­ței, mandarine, portocale, globuri roși, verzi și albastre care­ iar stelau pomul de Crăciun. 17 Dec. 1920. Paul Florentin , No. 1. — 3.­­ Răsplata i Mifcri Bald­ui cu ai­ilia Ia Pili­dlor, razimat de zidul gras al . “Jagazâei cu pulbere, priv­aî îngândurat apro orașul ce saț întinde«­ înaintea sa. Edificii­i­le mari se ridicau, in intime­» red­­aoute și ferestrele ligati­n«.te le da aspectul unor mon­ștri uriași, cu ochi nenumă­rați. , „ In tăcerea­ ce domnia în ju­rul său Pătrundeau din când în­ când chiote de veselie ori,1 crâmpeie de muzică. Petrece, cine are bani — cugeta Mitru Barbu — și c'ne poate. Că eu nu pot... Apoi, sub un ‘în­pufa al da­toriei teă arana la «măr și] măsură din nou cei șapte Paști Prescriși pentru santinelă. — Unu... doi... trei... La al șaptelea s'a oprit, răs­tăciîndu-și prigi­­rea în dosu­li magaziei, peste ținutul răm an în întuneric, în mijlocul ce",­ruia șerpuia aăd’ ca un canal , îngust, dimind de tată. Șapte pași. — șapte zile. Peste o săptămână are ști zică Ști el un ,­r&m&i­t­u­bire^ orașului Pe care mi l’a put tot- out decât de Pe străzi și une­le câfrcime de la Periferii un­­de-și petrece» din când tflf când cu pri °teruL Ane să pă­răsească cazarma, unde li Po­runceau în limbă străină. —, Pe căpitani ras la mustață, pe str’-oQegtopui Pi ta, capra­­­Ful și cu desagii kh sPi" care va apuc» Pe drumul cu tară, ce ne Perdea sorfucitori îjn­ intunereo Gândurile *1 duceau pe dru­mul acesta­ multe mii de pași- Si se oPreaiu­r«, un sat hitre deakiuri, la casa Plărintilo­r săi dar numai puțin, căci de aco­lo eburau îndată la o altă casă în a treia, uliță- La o căsuță albă, cu rasinarin la fereastra și între flori, o alta floare cu ochii negii și gurița roșie­ ce râdea și atunci, când ochii îi Plângeau. — Ani ca! In vraja gândurilor rostise cu glas tare numele acesta gi Privi in jur, speriat de vocea sa. — Mă-ri-­t— zîmbi apoi­ — dar repede am uitat slujba. Nu a ajuns cu gândul nu­,­mai Până acasă și parcă n'c* nu a fost militar­ la oraș. *n­­tradevăr cei trei ani petre­cuți sub capela lui Franz Je­­sef­ — îi zăreau un jig, care­ nu a lăsat nici o urmă mai a­­dâncă în sufletul său. A stat el trei ani departe de, Satul său, Mirat, trebuia să-și răspun­dă afirmativ. — hainele mili­tare- arma și zidurile îne ©rî­­te de vreme­a magaziei Le o Păzea, î’au convins despre a­­ceasta-Și încet încet își reaminte­ște... Zile amare de recrut la în­ceput, apoi viața grea și rigi­dă de soldat, presărată însă și cu momente de veselie— ba chi­ar fericire, când, odată la an — în sărbătoare mare — robotea pământul sub figuri-

Next