Universul Literar, 1941 (Anul 59, nr. 1-27)

1941-01-01 / nr. 1

UNIVERSUL LITERAR CRONICA LITERARA Anul literar conștiința umilinții de a­ni In cronica de față vom ex­pune, în general, fapte știu­te de lector. Ne vom referi adică mai puțin la activita­tea literară, pe care ar tre­bui s’o însumăm și s’o fa­cem cunoscută, ci mai mult la evenimentele care au îm­piedicat-o să se desfășoare normal. Or, evenimentele a­­nului 1940, de toate catego­riile sunt cunoscute. Refe­­rindu-ne totuși la ele, vom încerca să tragem consecin­țele, în ce privește literatu­ra, lor consecințele privesc nu atât ce s’a scris, cât ce se va scrie. Sub raportul lite­raturii viitoare, anul acesta în care au făcut muzele, se împarte în două etape: îna­inte de Septembrie, și după data aceasta, înainte de proclamarea statului român legionar, am cunoscut mutilarea granițe­lor, care a fost urmată de suferința refugiului. Dure­rea provocată de părăsirea Basarabiei, a Bucovinei și Ardealului de Nord nu pro­venea numai din năruirea gospodăriilor, din căderea în neant a muncii de două de­cenii, dar la tristețea sărăci­ei sosite peste noapte ca un blestem, s’a adăugat spaima însăși a pierderii vieții, dacă drumul băjeniei nu­­ era a­­pucat cât mai degrabă. A fost un paroxism al groazei trăit de zeci de mii de ro­mâni, din toate clasele so­ciale, și în special din acea clasă care beneficiind de surplusul de conștiință ce-i prilejuește cultura, are pu­tința să dea suferinței pro­­prii o formă obiectivă. Ci­ne a auzit soldați sau ță­rani refugiați povestind des­pre chinurile lor, a observat desigur cum acești oameni cu sensibilitate vie înregis­trează impresiile foarte a­­dânc, dar în exprimarea lor ei confundă pătimirea cu în­săși viața cuprinsă de păca­te, încât ei vorbec mai na­tural despre o urgie divină, decât despre un mare doliu istoric. Refugiul ca doliu is­toric l-au înțeles totuși ro­mânii repatriați, fiindcă nu­­mărul lor mare l-a format clasa intelectuală. La sufe­rințele îndurate de nume­roșii intelectuali s’a adăugat se­răpi un drept al nostru, și totdeodată, credem, și con­știința că­ totul nu este de­cât provizoriu, ca în orice dezastru, după a cărui tra­gică suportare, urmează nor­mala nădejde a­­ îndreptării lucrurilor. Există așadar un complex de sentimente, din care se va naște o literatură care să exprime pe deoparte suferința morală și mize­ria refugiului și pe de altă parte să creieze o nouă doc­trină de recucerire a pămân­tului și a românității inva­date. Formele de comuni­care a literaturii de refugiu vor fi cele obișnuite: poezia,, romanul, drama, presa, pre­cum și conferința publică și discursul politic și, spre spune astfel, cuvântarea cul­­­turală, acel gen de produc­ție literară în care se fac ge­neralități în diverse ocazii solemne. In cărțile didactice ce urmează să se alcătuiască de acum încolo, speranța re­întregirii pământului țării mutilate, va avea din nou locul ei firesc. Trebue să observăm că, în categoria scriitorilor refu­giului așteptăm să apară în primul rând talente care au luat direct parte la dezastru, fără ca să excludem însă realizările posibile ale celor care au participat cu sufle­tul. Socotim felul acesta de considerații mai indicat de­cât înșirarea obișnuită cărților și autorilor, pentru­­­ că, după cum spune d. I. E. Torouțiu, directorul întine­­ritei reviste „Convorbiri li­terare“, „...oricare literatură beletristică am fi cuprins în­tre scoarțele revistei, n’ar fi fi fost în măsură să se ’nalțe până la marea tragedie a sfârtecării hotarelor noas­tre, a sfâșietoarelor bejenii, de la răsărit, miazăzi și mia­zănoapte. Și cetitorul, și o­­mul de știință, și prozatorul, și poetul, în suferință pot doar suferi, iar peste ea se aștern doar liniștea și tăce­rea.­­La o răspântie istori­că, Convorbiri literare, Iulie- Dec., 1940). Prin urmare, faptul psi­­­hologic asupra căruia vrem atrage atenția este că exmperiența suferința din a­­nul 1940 întrece, — din punct de vedere al adâncirii omenești — orice experiență și orice valoare spirituală e­­xistentă într’o carte. Fără îndoială, experiența umană nemijlocită, directă și isto­rică a depășit totdeauna li­teratura, iar aceasta nu a fă­cut decât să caute sensuri și să încerce o sinteză între re­alitatea trăită și simbolurile care stau în puterea scriito­rului să le formeze. In pri­vința aceasta, un capitol a­parte îl ocupă pierderea Ca­­drilaterului, pe al cărui pă­mânt arta româneacă creia­­se Balcicul, dând prin geniul rasei, ființă simbolică anti­cului Dionysopolis. In anto­logia lirică a Balcicului în­tocmită din volumele pro­prii, d. Ion Pillat a subliniat, spre a spune astfel, prin sim­bolul artei, importanța pier­derii litoralului sudic al Mă­rii Negre. ‘ Sufletul­­ creator românesc, ca și al grecilor descoperitori în lumea thra­­cică a zeului Dionysos, a dat nume nou unui țărm de ma­re, a cărui frumusețe, după­ apanierea geniului grec, sute și sute de ani, alte neamuri nu au bănuit-o! Ce vom spune, în aceeași perspecti­vă a culturii, despre Clujul științei? Odată cu drepturile istorice și geniul creator ro­mânesc, ne îngădue speran­ța de a stăpâni din nou ce­­ea ce ni se cuvine. ★ A doua etapă a anului, în­­globeză evenimente tot atât de mari ce s’au ivit după 6 Septembrie. Se cuvine să ne oprim la semnificația acestei date. Ea este morală, d­u că dacă mutilarea pen­­tării ne-a adus suferința refugiu­lui, biruința legionară a in­staurat ceea ce vom­ numi sufletul moral al țării. Vrem să spunem că am intrat într’o epocă de totală pozitivitate, în care idealul românesc a devenit omul moral, omul interior, responsabil în toa­te acțiunile sale de binele patriei. Sunt felurite chipu­rile cum a început să pă­trundă în masa largă a pu­blicului, doctrina legionară. In primul rând , au rodit­ cărțile legionare, acele ope­re prigonite scrise de auto­rii luptători, cea mai mare parte morți astăzi. Dar calea pe care vedem că se va pro­duce o cultură corespunză­toare Statului legionar, a­­cestui Stat moral și creștin, rămâne să fie a predicei, a adevărului transmis prin om, fie direct, fie prin fapte ce nu se pot uita. In sensul a­­cesta al unei culturi ce se constitue după pilde lăsate de eroi, sau crește prin ac­țiunea de convertire a omu­lui moral, sunt foarte sem­nificative considerațiile d-lui D. Barbilian, în articolul „Umanismul cel nou“, apă­rut recent în „Axa“. Auto­rul poeziilor de adâncă ini­­țiare din volumul „Joc Se­cund“,­­scrie: „Vremurile noastre legionare sunt omo­loage cu vremurile primilor creștini ai Bisericii. O lite­ratură apologetică și predi­catoare e natural și trebue­ să se nască. Folklorul cu adâncurile lui deschideri spre fondurile is­toriei și sufletului românesc, poate ține mult timp și cu folos, locul literaturii delec­tabile“. * Un al treilea aspect al li­teraturii anului, ne așteptam să fie literatura tehnică de răsboi. Ne gândim la o literatură care să explice răsboiul ac­tual, ce bântue în Europa. Să instruiască prin urma­re pe lector, arătându-i lim­pede ce trebue să știe asu­pra unui asemenea grav su­biect. Astfel de scrieri teh­nice folositoare n’am avut iar despre o producere a lor viitoare nu are sens să vor­bim ca în cazul literaturii propriu zise. CONSTANTIN FÂNTÂNERU ! Am „liber parcurs“ la toate trenurile — asta nu-i o laudă, ci așa mi-i­ meseria — și pot călă­tori cu orice clasă doresc. Une­ori mi i se impune să folosesc­­ clasa întâia, dar de obiceiu, o ni­meresc într’adins pe la a doua. Motivul ?... Aici, la clasa doua sunt călători mai mulți, ai cu cine schimba o vorbă-două, nu te prinde somnul chiar așa de ușor, mai ales când ai ceva bă­­nișori asupra ta, sau ești curier de „misive importante, strict confidențiale“. După ce-mi așez toate „lucru­­șoarele“ frumos, la locul lor, ies pe culoar să aprind o „națio­nală“ și să mai scot puțin capul pe fereastră, i să iscodesc cu pri­virea pe cei ce rămân. [Printre călătorii întârziați ză­resc un căpitan de artilerie și un doctor chirurg din Focșani. Ii recunosc imediat, îi urmăresc cu multă atenție prin mulțimea de capete grăbite și-i las să trea­că nestingheriți pe lângă mine. Dacă mă vor recunoaște, bine. Dacă nu, n’o să fie nicio supă­rare. Observ să aleargă de colo­­colo, doar își vor găsi un loc li­ber. La un moment dat, se o­­presc în dreptul­­ compartimen­­tului meu.. Unul din ei, doctorul, deschide cu multă băgare de sea­mă ușa, interogând prietenos: — Dacă nu vă e cu supărare... aveți vreun loc liber în compar­timent ? se — Vezi și dumneata, răspun­morocănos, unul cu capul mare cât o baniță, pistruiat și ciupit de vărsat pe nasu­l bor­­cănat, pitindu-se din nou după o foaie de ziar, din care citea de zor. — Eu vă întreb, făcu docto­rul, pentru că d-voastră puteți ști care călători au locuri și care nu.. Puțină bunăvoință nu strică... — Dacă dumneata te uiți la bunăvoință, atunci o să călăto­rești tot drumul, cu bunăvoința dumitale... în picioare. De altfel, aruncă-ți și dumneata ochii și vezi... Câte locuri, tot pe atâtea persoane. Deci, nu sunt locuri... S’a înțeles ? — Da, înțeles... făcu doctorul, abia stăpânindu-și firea, însă... — Niciun protest, domnule... — Nu ți se pare că ești cam obraznic ? — Sunt impertinent, domnule, și... ca să-ți dovedesc... poftim!... și-i trânti ușa în nas, închi­­zând-o furios, de să-și iasă din țâțâni. w­­3­1­3 — sol Nu trece mult și-și face loc pe culoar și căpitanul de adinea­ori. Auzind protestele care ve­neau din urma vagonului, se a­­propie, dând să intervină. Eu, cu­noscând bine pe „beligeranți“, fac imediat pe arbitrul, fără să mi se observe ironia. — Domnule căpitan, domnule trenului — după cum mărturi­sesc dânșii — și-au ales vagonul după tichet, și-au ocupat „co­rect“ locurile indicate... — Am tichet în regulă, dom­nule, spuse nemulțumit doctorul. — Veți fi având d-voastră, zic eu, dar poate vi s’au dat după o diagramă­­ fictivă, fiindcă așa sun­ți deprinși să vândă evreii dela birourile de voiaj de pe Gri­­viței și Victoriei. Și, fac cu o­­chiul — semnificativ — atât că­pitanului, cât și doctorului. Până una-alta eu o să vă mai cedez locul meu, că tot merg cale lun­gă până în nordul Moldovei. — Iți mulțumim, ești foarte amabil... dumneata, dar­in timpul acesta, trenul se pu­sese în mișcare. Eu stăteam pi­ronii în dreptul ușii de la compartimentul „beligeranților“, fiind numai ochi și urechi, gata pentru orice eventualitate. Cei din compartiment, observând că a plecat trenul, dau semne de neliniște. Cinci dintre ei își pun grăbiți pălăriile în cap și-și svârl pardesiurile pe umeri, încearcă să iasă afară. Ca electrizat, prind ușa c­ompartimentului cu toată nădejdia și țin de ea, măcar să fie ce-o fi... Nici mort nu-i las să deschidă, îmi zic. Și, ca să fiu mai sigur, cer ajutor­ Căpitanu­lui : — Ține, te rog, și dumneata, să nu le dăm drumul, nici pace... I-am prins ca pe niște șoareci. Ia uită-te la ei !... — Dă-ne drumu’, dom’le, c’a plicat tribu’, făcu unul roșu la față, dintre perciunații din com­partimentul cu „locurile ocu­pate“. — Nu se poate... Mergeți fru­mușel cu noi... Nu v’ați urcat în tren ca să călătoriți?!... — Deschide, omule, că sfărîm ușa, făcu un altul, cât un munte de om bine hrănit. — Asta n’ai s’o faci nici mort. Stai a­colo, că stai bine... Și uite așa, îi țin închiși până ce trenul ia viteză, pentru ca nu t­o­r­i­e­nțâ­t de CONSTANTIN COJAN cumva „călătorii“ să sară din tren, cum li-era obiceiul, ei să călătorească și ei cu noi, după „cum le-a fost intenția“... Până la Ploești, trenul nu mai avea nici o oprire. Ceilalți că­lători de pe culoar rămăseseră cu toții mirați de „întorsătura“ mea, neputând ghici cam ce urmăream eu cu închiderea viezurilor în vizuină. Lămurirea insă veni de la sine. Problema pusă de mine, o deșleigă șeful trenului. In adevăr, când acesta își făcu apariția, mă oferii eu însu­mi­i să-i deschid ușa compartimen­tului. — Biletele pentru control, vă rog... făcu el grav. " Urmară scotoch­i nare, prin portofeluri, prin buza­pe subt bănci... însă nimic nu „pica“1. Invitația de la început, se trans­formă în poruncă. — Le aveți, domnilor, sau vă tai niște „bilete cu amendă du­blă“, pentru călătorie fraudu­loasă ? . — Le avem... Vai de mine !... Cum să nu le avem !... dar, în­ grabă mare, că pleca trenul, nu știu ce-am făcut cu ele... Un bob zăbavă, vă rog... Rezultatul: din cei șase călă­tori înzăvoriți, numai unul pre­zentă un­ fel de tichet, și acela­­ valabil până la „Ieși“, dar acum două săptămâni. Iar locurile re­zervate pentru colete, erau ocu­pate cu fel de fel de pachețele, boccele și geamandane de paie, cu „fragile“ pe ele, toate boar­fele ăstea fiînd ale evreului prins în flagramt-dalinct cu bilet fals-Socoteala fa simplă. Amendă „grasă“, proces-verbal pentru es­crocherie, iar bagajele neregle­mentare, toate la pat-vagon, cu tarif încincit, pentru „mare vi­teză“. Procedeul acestora era simplu și de efect pentru buzunarul lor avid. Veneau cu o oră mai îna­inte de plecarea trenului, ocupau comod și foarte gravi locurile cele mai b­une din vagoane și, cum zăreau unul de-al lor, sau vreun străin mai înstărit, ori vreun „rumân“ mai necăjit, dar slab de înger, repede se ofereau să-i cedeze loc în compartiment, pretinzând în schimb, o „remu­nerație grea“. „UNIVERSUL LITERAR" nr. 2 apare ln S pa­gini și se va pune în vânzare Sâmbătă 4 Ianuarie 1941, la orele obișnuite, cu 5 lei exemplarul. î Ianuarie 1941 AN NOU TU, ce primești ofranda vieții noastre, — chezaș al timpului de înfrățire — cobori zâmbind în taină printre astre, ne vei sădi în suflet mulțumire ? In ochii minunați, plini de lumină. Citim destinul unei grele soar­te... solia păcii’n lacrimi se anunță... ne-aduci belșug, ești purtător de moarte? Sau vei întinde mâna, cu tărie să prinzi în lanțuri de neînvins; vei spulbera această tiranie de care și pământul e cuprins ? Vei înflori, eu zâmbet, bogăția; pe plaiuri răsuna-va bunul sfânt și munca ne va fi iar avuția însuflețiți de sacru jurământ ? Vom învăța, pe brazda’ntunecată, din cer senin și vânt aroniicor, ca să purtăm în inimi ne’ntinată icoana ta de mândru domnitor ? AN NOU ? ce porți amar plângând credința și gând de bine’n fumul de altare, revarsă’n suflet, blândă, pocăința, ne făurește binecuvântare! Ianuarie 1940 San-Marino CLUJ Gem piețele și străzile de lume, copiii obiditei Transilvanii cad în genunchi ca’n aspre spovedanii, stropind cu lacrimi doliul Țării-Mume. In coruri, orășenii și țăranii șoptesc aprins Dumnezeescul Nume. Așteaptă Someșul s’aducă’n spume osânda mișeleștii ’mpărtășanii. Și — rând pe rând — eroii suferinței se-amestecă’n frânturi de rugăciune și­ aprind din lacrimi torțele credinței. Se-aude iar furtuna biruinței. Departe prins’au buciume să sune Cu noi e Dumnezeu... Cred în minune... ION H. SAVULESCU ^BASARABIEI“ Zână din pridvorul țării, Maramă lungă de safire Din cadru-albăstrui al zării € € n­­9­e­s­i?­o Din spuma stelelor sării, Țesut­a Domnul în urzire De îngerești războaie de-aur Să­rii te’nfășure — tezaur — In Prut și Nistrul românesc Cu mătăsosul sfor șerpesc. Zână din pridvorul țării, Au adăstat pe haturi luna Și soarele’n drumeagul zării Și ți-au turnat pe trup o­ițe Cu holde de­ aur și de vie Cu­ arnici de floare roz-albie Cum numai Dacele în codru Fugke’n vremuri fără modru Țese­au din suflete deschise Pentru voinici plecați în vise Și cu o sete de istorii Zeci Feți-frumoși rupți din balade Cu armele tăiate ’n lună Te-au apărat în zeci decade Din oseminte carpatine Cu sângele lor tencuind ■ Cetăți pe dealuri și rovine. Acum îți stă’n genunchi norodul Pe’mpărăția ta de-a pururi Cu ochi setoși după azururi Cu ghiersul trist și plin de fiere Și-ți cere-a mamei mângâiere Căci vine iarna colilie Și ’nstrăinată ești târzie Pe drum de vremuri rătăcită Și ’ngenunchiată răstignită Pe întinsele golgote­ a zării, Zână din pridvorul țării. Dar codrul frate cu Românul A plămădit alt Făt-Frumos Din toți strămoșii’n­el fărâme De suflet pus-a or în os. Cu el porni-vom și cu brazii Cu munții, frați, ferăstruiți Călări pe vânturi neinstruniți Și’n uragan verde de vară Cu nori, cu stele și cu cer Muta-vom munții noștri iară, Curând la Nistru, gard de fer“ M. I. Cosma­ ndența DESTRĂMARE... Sunt oltean, Sărac sunt și haiduc, Visuri scriu pe coajă de pădure; Toamna-mi ia și frunza și mă duc Să mă culc cu stele’n foi de mure... Nu mai știu pe unde sânt, bunică, Satul meu și casa dintre pruni; Simt în mine ramură de frică, Cu tristețea astăzi mă cunun. Foamea, între flori de catifea, Liuiștea de vis am cunoscut-o, Pentr’o fată cu surâs de stea, Toată tinerețea mi-am vândut-o... Am umblat prin noapte — pelerin — Mi-am culcat surâsul în zăvoaie Și tristețea ’n cupele de crin... Nopțile mi le-am culcat în ploaie... ’N loc să-mi cânte vara din viori, Mi-au cântat tristețile și chinul, Și-mi mai sânt prietene — comori — Apele, pădurile și vinul... Anii mei culcați cu toamna’n ploi, Nu știu azi ai cui mai sânt­ în mine, Unu-și plânge chinul în noroi, Altul urcă zările spre tine... NINGE’N MAIU... Ninge’n Maiu cu flori și stele, Pentru dragostele mele, Vrejul lumii urcă cerul, Cu tristețe la oblânc, Cântul apelor — adânc — N­ îngână ’n seri pierul... Ninge’n Maiu cu flori și stele, Pentru dragostele mele. Pentru care fată jună, Stelele ’mpletesc cunună ? Pentru ebne, pentru cine, Crengile de floare-s pline ?... Ninge’n Maiu cu flori și stele, Pentru dragostele mele. Făclii albe pe potiri Sunt lumini de licurici, Grierii ’n potir de flori noastră Lăutarii stelelor... Unde mai străluci, pe care Țărmuri ninse’n Maiu cu floare ! De-aîn­crezut că vei ’nțelege Cântul inimii-mi pribege, Am păcătuit... Și sufăr Lângă florile de nufăr... Nu mai vă... Să scuturi iară Macii zărilor de vară , Rozele să se desfoaie Lângă fruntea ta bătaie... Cântu-i cânt, dragostea mea înălțime fără stea. TOAMNA PLÂNGE Vicior Valea Toamna plânge ’n geamuri Lacrimi de pe ramuri Cad pe­ obrajii sticlei Vineți cai ai sthlei Ochi. Frunzele ’n beteală Falsă poleială Au pornit funebre Către reci tenebre Căi. Și pe ceruri triste Pleacă mii, sinistre Inime de flori Nevăzute ’n zori Cu duh. Gândul doar mai este Ferăstrău de creste Peste care suflet Fără de răsuflet Trece.... Către țări pe unde Glas de cneaz s’ascunde, Limbă de azururi Fără de cusururi Vie. DEDICAȚIE La troița tăcerii am închinat poeme Și am cules frumoase melodii din serenade Apriline Am tâlhărit omărul tomnaticelor crisanteme Să făuresc o melodie pentru tine. . Când sufletul mi trudit drumal Va rătăci pe căile stelare Să faci din dorul tău albastru felinar Și să pornești pe a visului călare.­­ Când toamnele își vor întinde j Albumul lor cu slove sângerate ! Cabtul meu cu drag îl vei deschide Și vei ceti poemele ție închinate. MĂ VREAU... George Havrea Mă vreau copii să birui mori de gând S’aștern în palmă liniștea, — sihastru Crispând pe zare-o lacrimă și-un gând: Contur în întunericu-mi albastru... Mă vreau ca ieri ajuns pe rug de nori Vrăjind în cate de onix veninul. Mă vreau păstor iluziilor, — zori învoiți, — în curți de cer unde-i destinul. Mă vreau din nou chindițt sub scări de vis Să plăsmuiesc păpuși de alabastru Din trandafiri și jar, iar din abis Să-mi zămislesc cabană lângă­ un astru... Oare pe culmi spuzite’n sânge pal. Se închinau mereu fantasme albe Când magi în pelerine de opal îmi îngropau grădinile cu nalbe ? Oare în cazurile bolții, sori își logodeau cu trâmbiți aurite Că-atunci, c’an seara ceea’n sărbători, Luceferii din buclecie mi cernite ? Nu vreau să cred că noaptea mi-a gătit Cărare printre evurile’n scut... Mă vreau din nou stăpânul unui mit Și regele mumiilor de lut. Mă vreau... Dar vrerea-mi se furișă’n gol... Și­ un licurici sacrificând în glastre Argint, întomă’n vreme găndu-mi sol Spre călcățui cu ’ntunecimi albastre... MIRCEA SCRIPCA

Next