Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 1-26)
1942-01-03 / nr. 1
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități ți instituții 1000 lei de onoare 500 ., particulare 250 ., SEDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 25-25 TELEFON 3.30,10 Paradoxul frumuseții de RADU I. PAUL Cui i-ar putea trece prin gând să conteste existența obiectivă și de sine stătătoare a frumosului, când I putem arăta cu degetul, când îl vedem, îl auzim, îl simțim mai real și mai pozitiv decât orice ! Nici o reticență subiectivă nu ne oprește să afirmăm că frumosul există. Dar deși frumosul e văzut, e auzit, e simțit, e gândit și plăsmuit după voie, totuși mintea omenească n’a izbutit niciodată, cu toate eforturile făcute, să înțeleagă ce este frumosul și prin aceasta să-și dea seama în ce chip există. Care să fie explicația acestui eșec unic în istoria gândirii umane? Iată ce Vrem să arătăm în rândurile de față. Explicația este existența paradoxală a frumosului : el există și totuși nu există. Întrucât, într’un chip oarecare frumosul există, existența lui a fost și este veșnic adulmecată de neastâmpărul minții omenești. Dar întrucât frumosul totuși nu există ca o realitate sau ca o valoare de sine stătătoare, existența lui n’a putut fi niciodată demonstrată și definită. Frumusețea este realitatea cea mai bine disimulată a existenței! Un asf.nmag dinafis care constitue un adevărat scandal au dat ultimul asalt acestei enigii „Sfinx neînțeles“, cum numește după ce au epuizat întreg arsenal dispune inteligența omenească, des a bilele rezultate obținute, plictisiți mă la sânge, au abdicat de la acea' J de milenii a frământat conștiința ! td pur și simplu că frumosul nu-i deci ai omenesc, și că prin urmare, nici frum 2șeze. ^ că în artă, nu numai frumosul, ci ’ te tic, s’au simțit și mai îndreptă nu frumosul sau urîtul ca simple iță, reprezintă principiul estetic, onomă, ci altceva, și anume ceea artă, adică lucrarea artistică, iuquis. Că prin urmare Estetica nu stă decât ca o știință a artei. Dacă etica n’ar avea nici o rațiune itrânși însă a recunoaște că pre----.. . ,opera de artă se îndreaptă în egală măsură și aupra valorilor naturale ale obiectelor reprezentate de arta, nu numai asupra realizării tehnice. Dar acest fapt a readus pe tapet penibila problemă a frumosului, care se impune cu necesitate, oricât au încercat esteticienii să se debaraseze de ea, considerând-o insolubilă și neducătoare la scop. Adevărul e că problema frumosului este solubilă, e singura ducătoare la scop și constitue problema de bază a Esteticei, ca știință a artei. Intr’adevăr, ca o constatare generală, (singurul lucru ce mi-l putem permite în spațiul restrâns al unui articol), — constatare bazată pe experiența imediată a fiecăruia din kleis — se poate spune și avem chiar motive științifice să susținem, ca tot ceea ce obișnuim a numi frumos sau estetic, reprezintă o stare superioară de existență a lucrurilor, a formelor și în genere a tot ceea ce putem numi astfel. Și dimpotrivă, tot ceea ce zicem că este urît, reprezintă o stare inferioară (degradată) de existență. Arta însăși nu reprezintă altceva, fie ca realitate obiectivă, fie ca realitate subiecivă trăită de artist sau contemplator, decât forme sau moduri superioare de existență sau de viață, iar scopul ei este totdeauna de a crea în noi stări superioare de viață. Când contemplăm lucrurile, în natură sau în artă, exclusiv cu scopul de a crea în noi o stare superioară de viață sufletească, în care găsim o înaltă satisfacție, zicem că acele lucruri au o funcție estetică. Această funcție estetică obiectele naturale sau artistice o pot avea, fie în virtutea valorilor obiective pe care le reprezintă, fie în virtutea valorilor interioare pe care le suscită în spiritul și sensietatea noastră, fără a le poseda în chip obiectiv. Prin aceasta vrem să spunem că stările superioare de viață, adică stările estetice, se pot crea nu numai obiectele estetice sau frumoase în chip obiectiv, ci și cele indiferente, urîte sau dureroase, întrucât chiar în legătură cu stările defavorabile ale existenței, putem pune în lucrare cele mai înalte funcțiuni ale spiritului și sensibilității noastre și chiar prin aceasta putem crea în noi cele mai înalte stări de conștiință, adică esteticul sau frumosul. Din cele de mai sus rezultă că frumosul ar fi o noțiune generică cu care denumim anumite stări superioare de existență a lucrurilor sau a vieții. Dar o stare superioară de existență a lucrurilor sau a vieții este tocmai ceea ce se numește valoare. Ceea ce înseamnă că frumosul (respectiv esteticul) este o denumire generică a valorilor existenței. O specificare importantă pe care trebue s’o facem, fie și în treacăt, este aceea că frumosul se raportă la calitatea naturii constitutive și structurale a datelor existenței, ca valoare în sine, spre deosebire, de pildă de util, care este o valoare ce se raportă la funcția mediativă pe care o pot avea însușirile de natură și structurale ale datelor existenței, în sensul că servesc și sunt prețuite numai ca instrument, ca mijloc pentru a obține altceva decât ele înșile. Sunt desigur calități de natură și structurale frumoase (estetice), pe care le prețuim pentru ele înșile, considerându-se stări superioare de existență, dar care pot fi considerate și care pot fi de fapt și valori de utilitate, mediative, de pildă frumusețea fizică a unui corp omenesc robust și bine structurat. Și invers. Există însă atribute de natură sau structurale care sunt numai practice nu și estetice. De pildă atributele materiei brute, informe și incolore, proprii pentru diferite lucrări tehnice. In concluzie vreau să arăt criteriul care distinge stările superioare de existență estetice și practice, spre a nu se crede că ne complăcem în generalități echivoce. S’ar mai putea obiecta, în fine, că și opera științifică este o formă superioară de existență a spiritului, și atunci ce o deosebește de artă? Iată ce o deosebește: opera științifică creează forme sau moduri superioare de CUNOAȘTERE prin concepte generale a existenței (date sau posibile), iar opera de artă creează moduri sau forme superioare de EXISTENȚA și de 21/53? (Urmare in pag. 6-a} ANUL NOU APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL GLEIANULUI SAMBATA 3 Ianuarie 1942 Redactor responsabil: MIHAI NICOLESCU In fiecare om la o anumita dată, omenirea serbează un termen fatal, care popular se înseamnă cu sfârșitul unui an și începutul altuia, dar care în sinea sa este mult mai banal. Bietul glob pământesc, după încă una din nenumăratele sale învârtiri prin spațiu, se află cam prin acelaș loc, unde se găsea și cu un an în urmă. Spun „cum" prin acelaș loc, deoarece această poziție este adevărată numai în rasport au soarele, ieneciatul nostru superior exarhie, și nici decuim au spațiali, prea nesfârșit pentru a putea situa au preciziune un loc în el, iar, dacă nu mă înșeală modestele mele cunoștiințe de astronomie populară, întregul mestan sistem planetar se deplasează au o viteză vertiginoasă, nu știu exact aproximativ către oare punct cardinal. Astronomii dau chai o mulțime de amănunte și situează denumiri complicate, ininteligibile pentru mulți, astfel încât renunț de a le mai cita. Dacă acest fenomen este adevărat, atunci desigur niciodată pământul nu se mai află, la sfârșitul unei evoluții acolo unde se afla cu un an înainte. Biata omenire însă ale cărei cunoștințe se conduc, din păcate numai dupe aparențe — iubită de similitudinea periodică a unor anumite anotimpuri, își închipue că în noaptea de 31 Decembrie, (pentru allte popoare sunt și alte date) — „tot" omenirea este foarte precisă în stabilirea datelor importante ale vieții ei — în noaptea de 31 Decembrie și în alte nopți asemănătoare, deci, un fel de moș gârbov (anul vechiu) se agață la un galantar cu amintiri și de acolo ridici în brațe un copilaș, (anul nou), ca și cum efectiv acest simbol ar constpunde unor realități superioare, și fără să ne dăm seama că în fond nu se întâmplamea nimic, nici, măcar pământul nu-și începe o nouă cursă prin spațiu de acolo de unde plecase și anul scurs. Mă poartă gândul, scriind aceste rânduri, la cuvintele citite într’o povestire orientală . Privesc fele ruginite cari împodobesc pământul. Nimic însă nu este schimbat pentru mine, între nașterea lor, și moarte. Eram nefericit când soarele a urmat zăpezilor, iar acum iată toamna, și nostalgia mea n'a luat sfârșit. ■ Probabil însă că citațiunile orientale,prin melancolia lor, să pară deplasate în acest articol omagial, (așa îi cere orice redacție pentru un număr festiv). Trebue așadar să precizez puțina simpatie cu care privesc aceste obligațiuni, pentru a nu mi se imputa lipsa de legătură între părțile articolului. După părerea mea, în această ocazie aș trece nepăsător și n'aș însemna cu nimic sosirea noului an. Fiindcă, și aici revenim la înțelepciunea gânditorului oriental amintil, întru nimic, pentru oameni, toamna sau primăvara, sfârșitul unui anotimp, treceri de luni plăcute sau neplăcute nu poate fi un oboiect de fericire. De cele mai deseori un lucru trecut, un fapt, un eveniment, dacă n'a fost prea plăcut, numai dacă nu este foarte penibil, nu ne lasă decât amintiri agreabile. Iar în jurul tuturor se cristalizează cu o putere de reînoire veșnic vie, speranța, iluzia chiar a speranței, mulțumită căreia viitorul ni se pare demn de cele mai delicioase momente; iată însă că omenirea sărbătorește anul nou. Pentru mine, aceasta îmi amintește că a mai trecut un an, pe care va trebui, inevitabil, să-l scad din șirul necunoscut ca lungime că anilor cetini aparțin pentru a-i popula cu speranțele și dorințele nerealizate, și încă îmi amintește că nu-l pot înlocui, și încă îmi reamintește de o etapă și încă, și încă... Tot asemenea gânduri plicticoase ! Aș prefera lipsa absolută a oricărui gând. Nici măcar, „le vide nance du desert, pentru a nu fi nevoit' Să-mi dau seama de scurgerea timpului, îmi vine în minte cum mai de mult mă găseam într'o cameră extrem de liniștită. Și în tăcerea aceia imensă, am auzit o pendulă, scandând implacabil secundele. Nu am luat-o s'o trântesc la pământ fiindcă aceasta ar fi însemnat să-mi atrag neplăceri din partea stăpânului casei. Dar anii cari pleacă nu sunt și ei un ceas mai mare ? le fa ce bun, prin urmare, să mai vestim scurgerea. Vom petrece, vom spera poate ,un an mai bun, ne vom ura fericire unul altuia, iar totul, apoi, va trece în uitare. Insă nimic din ceea ce am dorit, (ne-am strigat chiar dorința, odată cu sărbătorirea anului nou) nu se va întâmpla întocmai. Mai bine ar fi deci să-i uităm. Iată cea mai bună sărbătorire. * * * Redacția îmi ceruse un articol omagial. Nu cred să fie prea mulțumită de ceea ce am născocit. Dar eu am o părere. Dacă vrea ca ceva să nu-mi producă prea mare decepție, nu mi închipui prea frumos de la început. Cine râde la urmă, râde mai bine, zice înțelepciunea poporului. Anul nou dacă-1 privesc mâhnit, poate va fi minunat. DIMITRIE POPESCU IOVAN RADENKOVICI Peisaj dalmațian ÎNTÂMPINAREA noului an Vei recunoaște, cred, cititorule, împreună cu mine, că intră destulă ingratitudine pentru tot ce este acum doar amintire, în nerăbdarea tinerească cu care ne grăbim la întâmpinarea noului an. Un an nou e ca o nouă dragoste, care te ispitește dincolo de tine, cu nu știu ce irezistibil și tăinuit îndemn. Dar dincolo de tine, te îmbie aceeași reînoită speranță, că mereu și mereu ai să te regăsești. Dacă însă va fi acesta ultimul an nou ? — m’am întrebat, cuprins de o tandreță suspectă. Spun așa, fiindcă socotesc un răsfăț abuziv să te înduioșezi de ceea ce se chiamă soartă, presupusă cu anticipare. Dar ce vreți ? Șantajul sentimental e ca sarea în bucate. El mai dă gust vieții noastre, atunci când propria biografie se perindă prea de tot nebăgată în seamă, pe sub privirile distrate ale celorlalți. Să revenim însă la,subiectul implacabil al întâlnirii noastre cu noul om. Mi se pare că funcția sufletească a acestui inevitabil pretext de publicistică festivă constă mai puțin din noutatea cu orice preț și mai mult din șansa — dacă nu chiar garanția — de a continua ceva. De a face deci tranziția între ce a fost, cu ceea ce este și cu ce va fi. O spun cinstit: dacă anul care începe ar fi nou cu adevărat, cu unulași șovăi mult să fac cel dintâi pas în el, și un trac teribil mi-ar paraliza până și gândul că va trebui să-l fac apoi pe al doilea și al treilea, ș. a. m. d. In fond, ceea ce numim noi speranță este un fel de a-ți fi teamă; sper să fie așa, asta înseamnă: mă tem că așa are să fie. Faimoasa ecuație existențială a lui Descartes: „cuget, deci sunt“ eu ași localiza-o, în termeni proprii sufletești: sper, deci sunt, ceea ce vă invit să citiți: mi-e teamă, deci exist. Și fiindcă întâlnirea noastră ne-a adus în preajma acestui celebru loc comun al filozofiei moderne, va fi de ajuns o întoarcere ușoară a capului ca să zărim, foarte pe aproape, și tot atât de faimoasa „trestie gânditoare“ a lui Pascal, clătinându-se ușurel ca unul care știe multe (în aceiași localizare proprie, trestia mea devine temătoare). Așadar, cititorule, stau în fața noului an, plin de atâtea sperme, că eu singur mă înspăimânt de soarta pe care atât de mult mi-o simt împletită cu a lor, atârnând de aceeaș dezlegare pe care o vor primi. Mai mult ca oricând și ca de orice, mă tem de noutatea acestui an nou; ea ar putea să însemne o desmeticire atât de brutală dintr’o continuitate din care prea naivi am fost că ne-am făcut legea esențială și condiția unică a echilibrului nostru lăuntric, încât s’ar putea ca mulți dintre noi — păcat de aceia de bună credință — să-și frângă iremediabil gâtul. Cine va mai avea răgazul să desgroape de sub dărâmături, vechile temeri, când altele noai poate că și sunt gata pe undeva, pentru construcția ceva să se ridice ? Crezi poate, cumva, că dacă ți-a priit viața treizeci de ani, se simte cineva îndatorat să ți-o facă prielnică pe încă treizeci mai departe ? Uită-te bine la scena asta orbitor luminată de toate reflectoarele notorietății și recunoaște-i pe fiecare din acei cari se îmbulzesc voci ferănd în cel mai pestriț bâlci, al vanităților omenești! Și vezi bine, prea bine chiar. Ai vrea să strigi, ajunge! dar nu e de ajuns. Auzi-i până la exasperare și ascultă-i până la marginile răbdării și ale cumințeniei, până când intri atâta hărmălaie va naufragia și ultima frântură de sens. Dar tot vacarmul care aleargă pe drumuri, revărsându-se pe la răspântiile publicității găunos pe dinăuntru, și pândit de marea liniște în care va amuți fără urmă Auzi de pe acum, cât de insinuant grăitoare e această implacabilă liniște ? Eu am auzit-o — și sunt sigur că nu mă înșel — din prima zi a războiului. Astfel: Ajunsesem la Isaccea, unde aveam să iau în primire sectorul unor eventuale distrugeri a căilor de comunicație din regiune, târziu noaptea. Camaradul pe care l-am găsit acolo mi-a spus cu un zâmbet misterios: „mâine dimineață o să ne scoale tunul”. A avut dreptate: în zori a început să tragă artileria grea dinspre Galați Sus de tot, în cerul mai înalt ca oricând, se făcea un huruit continuu, sorbind sgomotele de jos ca un imens burete, până ce n’am mai auzit decât liniște ciudată, posacă și neierozătoare, din care pieriseră sgomotele familiare ale vieții de toate zilele, — o liniște agonică. . Insă o liniște ca aceea, din care viața se refugiase ascunzându-se înspăimântată, e un groznic blestem. Căci viața între oameni, fără ceea ce numim omenie, e încă și mai greu de suportat decât o viață fără Dumnezeu. E pur și simplu insuportabilă. Suntem creștini— să ne înțelegem — odată pentru totdeauna, e un fel de-a nu avea încotro chiar. Dacă Dumnezeu are să ne mai spună ceva nouă, oamenilor, va ști El să ne caute. Noi ne putem lipsi de El, în măsura în care El însuși se lipsește de noi și uneori parcă se și lipsește, lăsându-ne să ne facem singuri de cap. Dar noi oamenii, unii de alții nu ne putem lipsi. Dacă suntem convinși de acest lucru va trebuii să ne deprindem să ne și suportăm. Să ne îndemnăm unii către alții plini de nădejde... Se poate asta ? Ca să pot omenește spera, până la marginile lucidității, dincolo de care pândesc ipohondria, urâtul de lume și desnădejdea, eu sunt ținut să caut și să cred un ceva care continuă prin ceea ce trece. ■Fără sprijinul convingerii într’o durată sociabilă și solidară, care să însumeze și să justifice schimbările cele mai aberante în aparență, din istorie, cum ar putea să se aventureze cumințenia noastră cea de toate zilele, cochetând cu optimismul celor mai absurde și mai excentrice speranțe? Ca să nădăjduim într’o înblânzire a soartei comune, trebue să credem în valoarea permanentă și necesară a omeniei. Căci dacă ne-am îndoi și de această certitudine care dă un sens unitar istoriei, pe deasupra particularităților atâtor istorii locale, cum ar mai fi posibil să comunicăm unii cu alții și toți împreună, cu Dumnezeu? Al cui chip și a cui asemănare le răsfrângem în pragul noului an ? Cred că nici nu indrăsnim să le recunoaștem în oglinda propriului suflet. Viața asta pedepsitoare, pe care tot mai mult ne-o facem unii altora, nu vi se pare că ajunge să fie un fel de-a ne supraviețui, prin obișnuință? Spune-mi cititorule, ce mai aștepți deja , ca și ce anume de la anul care începe, ca să știu de ce ți-i teamă mai mult ? MIHAI NICULESCU