Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 1-26)

1942-01-03 / nr. 1

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități ți instituții 1000 lei de onoare 500 ., particulare 250 ., SEDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 25-25 TELEFON 3.30,10 Paradoxul­­ frumuseții de RADU I. PAUL Cui i-ar putea trece prin gând să conteste existența obiectivă și de sine stătătoare a frumosului, când I­ putem arăta cu degetul, când îl vedem, îl auzim, îl simțim mai real și mai pozitiv decât orice ! Nici o reticență subiectivă nu ne oprește să afirmăm că frumosul există. Dar deși frumosul e văzut, e auzit, e simțit, e gândit și plăsmuit după voie, totuși mintea omenească n’a izbutit niciodată, cu toate eforturile făcute, să înțeleagă ce este frumosul și prin aceasta să-și dea seama în ce chip există. Care să fie explicația acestui eșec unic în istoria gândirii umane? Iată ce Vrem să arătăm în rândurile de față. Explicația este existența paradoxală a frumosului : el există și totuși nu există. Întrucât, într’un chip oarecare frumosul există, existența lui a fost și este veșnic adulme­cată de neastâmpărul minții omenești. Dar întrucât fru­mosul totuși nu există ca o realitate sau ca o valoare de sine stătătoare, existența lui n’a putut fi niciodată demon­strată și definită. Frumusețea este realitatea cea mai bine disimulată a existenței! Un asf.nmag d­inafis care constitue un adevărat scandal au dat ultimul asalt acestei enig­­ii „Sfinx neînțeles“, cum numește după ce au epuizat întreg arsena­­l dispune inteligența omenească, des a bilele rezultate obținute, plicti­siți m­ă la sânge, au abdicat de la a­cea' J de milenii a frământat conștiin­ța ! td pur și simplu că frumosul nu-i deci ai omenesc, și că prin urmare, nici fru­m 2șeze. ^ că în artă, nu numai frumosul, ci ’ te tic, s’au simțit și mai îndreptă­­ nu frumosul sau urîtul ca simple iță, reprezintă principiul estetic, onomă, ci altceva, și anume ceea­­ artă, adică lucrarea artistică, iuquis. Că prin urmare Estetica nu stă decât ca o știință a artei. Dacă etica n’ar avea nici o rațiune i­trânși însă a recunoaște că pre­----.. . ,o­­pera de artă se îndreaptă în egală măsură și a­upra valorilor naturale ale obiectelor reprezen­tate de arta, nu numai asu­pra realizării tehnice. Dar acest fapt a readu­s pe tapet penibila problemă a frumosului, care se impune cu necesitate, oricât au încercat esteticienii să se debaraseze de ea, considerând-o insolubilă și neducă­toare la scop. Adevărul e că problema frumosului este solubilă, e sin­gura ducătoare la scop și constitue problema de bază a Es­teticei, ca știință a artei. Intr’adevăr, ca o constatare generală, (singurul lucru ce mi-l putem permite în spațiul restrâns al unui articol), — constatare bazată pe experiența imediată a fiecăruia din kleis — se poate spune și avem chiar motive științifice să susținem, ca­ tot ceea ce obișnuim a numi frumos sau este­tic, reprezintă o stare superioară de existență a lucruri­lor, a formelor și în genere a tot ceea ce putem numi astfel. Și dimpotrivă, tot ceea ce zicem că este urît, repre­zintă o stare inferioară (degradată) de existență. Arta însăși nu reprezintă altceva, fie ca realitate obiectivă, fie ca realitate subiecivă trăită de artist sau contemplator, de­cât forme sau moduri superioare de existență sau de viață, iar scopul ei este totdeauna de a crea în noi stări supe­rioare de viață. Când contemplăm lucrurile, în natură sau în artă, exclusiv cu scopul de a crea în noi o stare supe­rioară de viață sufletească, în care găsim o înaltă satis­facție, zicem că acele lucruri au o funcție estetică. Acea­stă funcție estetică obiectele naturale sau artistice o pot avea, fie în vir­tutea valorilor obiective pe care le reprezin­tă, fie în virtu­t­ea valorilor interioare pe care le suscită în spiritul și sens­­ietatea noastră, fără a le poseda în chip obiectiv. Prin aceasta vrem să spunem că stările superioa­re de viață, adică stările estetice, se pot crea nu numai obiectele estetice sau frumoase în chip obiectiv, ci și cele indiferente, urîte sau dureroase, întrucât chiar în legătu­ră cu stările defavorabile ale existenței, putem pune în lu­crare cele mai înalte funcțiuni ale spiritului și sensibilită­ții noastre și chiar prin aceasta putem crea în noi cele mai înalte stări de conștiință, adică esteticul sau frumosul. Din cele de mai sus rezultă că frumosul ar fi o noțiune generică cu care denumim anumite stări superioare de existență a lucrurilor sau a vieții. Dar o stare superioară de existență a lucrurilor sau a vieții este tocmai ceea ce se numește valoare. Ceea ce înseamnă că frumosul (respec­tiv esteticul) este o denumire generică a valorilor exis­tenței. O specificare importantă pe care trebue s’o facem, fie și în treacăt, este aceea că frumosul se raportă la calitatea naturii constitutive și structurale a datelor existenței, ca valoare în sine, spre deosebire, de pildă de util, care este o valoare ce se raportă la funcția mediativă pe care o pot a­­vea însușirile de natură și structurale ale datelor existen­ței, în sensul că servesc și sunt prețuite numai ca instru­ment, ca mijloc pentru a obține altceva decât ele înșile. Sunt desigur calități de natură și structurale frumoase (estetice), pe care le prețuim pentru ele înșile, conside­­rân­du-se stări superioare de existență, dar care pot fi con­siderate și care pot fi de fapt și valori de utilitate, media­­tive, de pildă frumusețea fizică a unui corp omenesc ro­bust ș­i bine structurat. Și invers. Există însă atribute de natură sau structurale care sunt numai practice nu și es­tetice. De pildă atributele materiei brute, informe și inco­lore, proprii pentru diferite lucrări tehnice. In concluzie vreau să arăt criteriul care distinge stările superioare de existență estetice și practice, spre a nu se crede că ne com­plăcem în generalități echivoce. S’ar mai putea obiecta, în fine, că și opera științifică este o formă superioară de existență a spiritului, și atunci ce o deosebește de artă? Iată ce o deosebește: opera științifică creează forme sau moduri superioare de CUNOAȘTERE prin concepte gene­rale a existenței (date sau posibile), iar opera de artă creează moduri sau forme superioare de EXISTENȚA și de 21/53? (Urmare in pag. 6-a} ANUL NOU APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL G­L­EI­A­N­U­L­U­I SAMBATA 3 Ianuarie 1942 Redactor responsabil: MIHAI NICOLESCU In fiecare om la o anumita dată, omenirea serbează un termen fatal, care popular se înseamnă cu­­ sfârșitul unui an și începutul altuia, dar care în sinea sa este mu­lt mai ba­nal. Bietul glob pământesc, după încă una din nenumă­ratele sale învârtiri prin spa­țiu, se află cam prin acelaș loc, unde se găsea și cu un an în urmă. Spun „cum" prin acelaș loc, deoarece această poziție este adevărată nu­mai în rasport au soarele, iene­­ciatul­ nostru superior exarhie, și nici decuim au spațiali, prea nesfârșit pentru a putea situa au preciziune un loc în el, iar, dacă nu mă înșeală modes­tele mele cunoștiințe de astro­nomie populară, întregul me­stan sistem planetar se depla­sează au o viteză vertiginoa­să, nu știu exact aproximativ către oare punct cardinal. Astronomii dau ch­ai o mulți­me de amănunte și situează denumiri complicate, ininteli­gibile pentru mulți, astfel în­cât renunț de a le mai cita. Dacă acest fenomen este a­­devărat, atunci desigur nici­odată pământul nu se mai a­­flă, la sfârși­tul­ unei evoluții acolo unde se afla cu un an înainte. Biata omenire însă ale cărei cunoștințe se conduc, din pă­cate numai dupe aparențe — iubită de similitudinea perio­dică a unor anumite anotim­puri, își închipue că în noap­tea de 31 Decembrie, (pentru al­lte popoare sunt și alte date) — „tot" omenirea este foarte precisă în­­ stabilirea d­atelor importante ale vieții ei — în noaptea de 31 Decembrie și în alte nopți asemănătoa­re, deci, un fel de moș gârbov (anul vechiu) se agață la un galantar cu amintiri și de a­­colo ridici în brațe un copilaș, (anul nou), ca și cum efectiv acest simbol ar con­stpunde unor realități superioare, și fără să ne dăm seama că în fond nu se întâmpla­mea ni­mic, nici, măcar pământul nu-și începe o nouă cursă prin spațiu de acolo de unde plecase și anul scurs. Mă poartă gândul, scriind aceste rânduri, la cuvintele citite într’o povestire orienta­lă . Privesc fele ruginite cari împodobesc pământul. Nimic însă nu este schimbat pentru mine, între nașterea lor, și moarte. Eram nefericit când soarele a urmat zăpezilor, iar acum iată toamna, și nostal­gia mea n'a luat sfârșit. ■ Probabil însă că citațiunile orientale,­­prin melancolia lor, să pară deplasate în acest articol omagial, (așa îi cere orice redacție pentru un nu­măr festiv). Trebue așa­dar să precizez puțina simpatie cu care privesc aceste obliga­țiuni, pentru a nu mi se impu­ta lipsa de legătură între păr­țile articolului. După părerea mea, în această ocazie aș trece nepăsător și n'aș însem­na cu nimic sosirea noului an. Fiindcă, și aici revenim la înțelepciunea gânditorului o­­riental amin­til, întru nimic, pentru oameni, toamna sau primăvara, sfârșitul unui ano­timp, treceri de luni plăcute sau neplăcute nu poate fi un oboiect de fericire. De cele mai deseori un lucru trecut, un fapt, un eveniment, dacă n'a fost prea­­ plăcut, numai dacă nu este foarte penibil, nu ne lasă decât amintiri agreabile. Iar în jurul tuturor se cristali­zează cu o putere de reînoire veșnic vie, speranța, iluzia chiar a speranței, mulțumită căreia viitorul ni se pare demn de cele mai delicioase momente; iată însă că ome­nirea sărbătorește anul nou. Pentru mine, aceasta îmi a­­mintește că a mai trecut un an, pe care va trebui, inevi­tabil, să-l scad din șirul necu­noscut ca lungime că anilor cetini aparțin pentru a-i popu­la cu speranțele și dorințele nerealizate, și încă îmi amin­tește că nu-l pot înlocui, și încă îmi reamintește de o etapă și încă, și încă... Tot asemenea gânduri plic­ticoase ! Aș prefera lipsa absolută a oricărui gând. Nici măcar, „le vide n­ance du desert, pentru a nu­ fi nevoit' Să-mi dau sea­ma de scurgerea timpului, îmi vine în minte cum mai de mult mă găseam într'o ca­meră extrem de liniștită. Și în tăcerea aceia imensă, am a­u­­zit o pendulă, scandând im­placabil secundele. Nu am luat-o s'o trântesc la pământ fiindcă aceasta ar fi însem­nat să-mi atrag neplăceri din partea stăpânului casei. Dar anii cari­­ pleacă nu sunt și ei un ceas mai mare ? le fa ce bun, prin urmare, să mai vestim scurgerea. Vom petrece, vom spera poa­te ,un­­ an mai bun, ne vom ura fericire unul altuia, iar totul, apoi, va trece în uitare. Insă nimic din ceea ce am dorit, (ne-am strigat chiar dorința, odată cu sărbătorirea anului nou) nu se va întâmpla întoc­mai. Mai bine ar fi deci să-i ui­tăm. Iată cea mai bună săr­bătorire. * * * Redacția îmi ceruse un ar­ticol omagial. Nu cred să fie prea mulțumită de ceea ce am născocit. Dar eu am o părere. Dacă vrea ca ceva să nu-mi pro­ducă prea mare decepție, nu mi­ închipui prea frumos de la început. Cine râde la urmă, râde mai bine, zice înțelep­ciunea poporului. Anul nou dacă-1 privesc mâhnit, poate va fi minunat. DIMITRIE POPESCU IOVAN RADENKOVICI Peisaj dalmațian ÎNTÂMPINAREA noului an Vei recunoaște, cred, citito­rule, împreună cu mine, că in­tră destulă ingratitudine pen­tru tot ce este acum doar a­­mintire, în nerăbdarea tine­rească cu care ne grăbim la în­tâmpinarea noului an. Un an nou e ca o nouă dragoste, care te ispitește dincolo de tine, cu nu știu ce­­ irezistibil și tăinuit îndemn. Dar dincolo de tine, te îmbie aceeași reînoită spe­ranță, că mereu și mereu ai să te regăsești. Dacă însă va fi acesta ulti­mul an nou ? — m’am între­bat, cuprins de o tandreță sus­pectă. Spun așa, fiindcă soco­tesc un­ răsfăț abuziv să te în­duioșezi de ceea ce se chiamă soartă, presupusă cu anticipa­re. Dar ce vreți ? Șantajul sentimental e ca sarea în bu­cate. El mai dă gust vieții noa­stre, atunci când propria bio­grafie se perindă prea de tot nebăgată în seamă, pe sub pri­virile distrate ale celorlalți. Să revenim însă la,subiectul implacabil al întâlnirii noastre cu noul­­ om. Mi se pare că func­ția sufletească a acestui inevi­tabil pretext de publicistică festivă constă mai puțin din noutatea cu orice preț și mai mult din șansa — dacă nu chiar garanția — de a conti­nua ceva. De a face deci tran­ziția între ce a fost, cu ceea ce este și cu ce va fi. O spun cin­stit: dacă anul care începe ar fi nou cu adevărat, cu unul­ași șovăi mult să fac cel dintâi pas în el, și un trac teribil mi-ar paraliza până și gândul că va trebui să-l fac apoi pe­ al doi­lea și al treilea, ș. a. m. d. In fond, ceea ce numim noi spe­ranță este un fel de a-ți fi tea­mă; sper să fie așa, asta în­seamnă: mă tem că așa are să fie. Faimoasa ecuație existen­țială a lui Descartes: „cuget, deci sunt“ eu ași localiza-o, în termeni proprii sufletești: sper, deci sunt, ceea ce vă invit să citiți: mi-e teamă, deci exist. Și fiindcă întâlnirea noastră ne-a adus în preajma acestui celebru loc comun al­ filozofiei moderne, va fi de ajuns o în­toarcere ușoară a capului ca să zărim, foarte pe aproape, și tot atât de faimoasa „trestie gânditoare“ a lui Pascal, clăti­­nându-se ușurel ca unul care știe multe (în aceiași localizare proprie, trestia mea devine temătoare). Așa­dar, cititorule, stau în fața noului an, plin de atâtea sperm­e, că eu singur mă în­spăimânt de soarta pe care atât de mult mi-o simt împletită cu a lor, atârnând de aceeaș dezlegare pe care o vor primi. Mai mult ca oricând și ca de orice, mă tem de noutatea ace­stui an nou; ea ar putea să în­­semn­e o desmeticire atât de brutală dintr’o continuitate din care prea naivi am fost că ne-am făcut legea esențială și condiția unică a echilibrului nostru lăuntric, încât s’ar putea ca mulți dintre noi — păcat de aceia de bună credință­ — să-și frângă iremediabil gâtul. Cine va mai avea răgazul să desgroape de sub dărâmături, vechile temeri,­­ când altele noai poate că și sunt gata pe undeva, pentru construcția ce­va să se ridice ? Crezi poate, cumva, că dacă ți-a priit viața treizeci de ani, se simte cineva îndatorat să ți-o facă prielnică pe încă trei­zeci mai departe ? Uită-te bine la scena asta orbitor luminată de toate reflectoarele notorie­tății și recunoaște-i pe fiecare din acei cari se îmbulzesc voci ferănd în cel mai pestriț bâlci, al vanităților omenești! Și vezi bine, prea bine chiar. Ai vrea să strigi, ajunge! dar nu e de ajuns. Auzi-i până la exa­sperare și ascultă-i până la marginile răbdării și ale cu­m­ințeniei, până când intri atâta hărmălaie va naufragia și ulti­ma frântură de sens. Dar tot vacarmul care alear­gă pe drumuri, revărsându-se pe la răspântiile publicității găunos pe dinăuntru, și pândit de marea liniște în care va amuți fără urmă Auzi de pe acum, cât de in­sinuant grăitoare e această im­placabilă liniște ? Eu am au­zit-o — și sunt sigur că nu mă înșel — din prima zi a războ­iului. Astfel: Ajunsesem la Isaccea, unde aveam să iau în primire secto­rul unor eventuale distrugeri a căilor de comunicație din re­giune, târziu noaptea. Camara­dul pe care l-am găsit acolo mi-a spus cu un zâmbet miste­rios: „mâine dimineață o să ne scoale tunul”. A avut drepta­te: în zori a început să tragă artileria grea dinspre Galați Sus de tot, în cerul mai înalt ca oricând, se făcea un huruit continuu, sorbind sgomotele de jos ca un imens burete, până ce n’am mai auzit decât liniște ciudată, posacă și neier­o­zătoare, din care pieriseră sgo­motele familiare ale vieții de toate zilele, — o liniște ago­nică. . Insă o liniște ca aceea, din care viața se refugiase ascun­­zându-se înspăimântată, e un groznic blestem. Căci viața în­tre oameni, fără ceea ce numim omenie, e încă și mai greu de suportat decât o viață fără Dumnezeu. E pur și simplu in­suportabilă. Suntem creștini— să ne înțelegem — odată pen­tru totdeauna, e un fel de-a nu avea încotro chiar. Dacă Dumnezeu are să ne mai spu­nă ceva nouă, oamenilor, va ști El să ne caute. Noi ne pu­tem lipsi de El, în măsura în­ care El însuși se lipsește de noi și uneori parcă se și lip­sește, lăsându-ne să ne facem singuri de cap. Dar noi oame­nii, unii de alții nu ne putem lipsi. Dacă suntem convinși de acest lucru va trebuii să ne de­prindem să ne și suportăm. Să ne îndemnăm unii către alții plini de nădejde... Se poate asta ? Ca să pot omenește spera, până la marginile lucidității, dincolo de care pândesc ipo­hondria, urâtul de lume și des­­nădejdea, eu sunt ținut să caut și să cred un ceva care continuă prin ceea ce trece. ■Fără sprijinul convingerii în­­tr’o durată sociabilă și soli­dară, care să însumeze și să justifice schimbările cele mai aberante în aparență, din istorie, cum ar putea să se a­­ventureze cumințenia noastră cea de toate zilele, cochetând cu optimismul celor mai ab­surde și mai excentrice spe­ranțe? Ca să nădăjduim într’o înblânzire a soartei comune, trebue să credem în valoarea perma­nentă și necesară a ome­niei. Căci dacă ne-am îndoi și de această certitudine care dă un sens unitar istoriei, pe dea­supra particularităților atâtor istorii locale, cum ar mai fi po­sibil să comunicăm unii cu alții și toți împreună, cu Dum­nezeu? Al cui chip și a cui asemăna­re le răsfrângem în pragul noului an ? Cred că nici nu in­­drăsnim să le recunoaștem în oglinda propriului suflet. Viața asta pedepsitoare, pe care tot mai mult ne-o facem unii al­tora, nu vi se pare că ajunge să fie un fel de-a ne supravie­țui, prin obișnuință? Spune-mi cititorule, ce mai aștepți deja , ca și ce anume de la anul care începe, ca să știu de ce ți-i teamă mai mult ? MIHAI NICULESCU

Next