Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)

1942-07-04 / nr. 27

r­2 = UNIVERSUL LITERAR Pe scurt „Fructul oprit“ prima premie­ră a teatrului de vară .,Măscă­rici“ se bucură de o distribuție din­ care remarcăm numele doamnelor Lulu Savu, Mița Sto­­enescu, Sabina Mușatescu și a domnilor Romeo Lăzărescu și N. N. Matei. Din fericire lipsește de pe afiș numele domnișoarei Ileana Brătuianu, un fel de ac­triță care fusese anunțată la în­ceput și al cărei rost nu-l prea vedeam într’o trupă care se pare că are cele mai bune intenții față de public. Doamna Maria Mohor reușește o adevărată creație în rolul prin­cipal din piesa „Musca“ ce se prezintă actualmente la Teatrul „Muncă și Lumină“. Distribuită mai rar în acest an pe scena Teatrului muncitoresc, doamna Maria Mohor a dat și de data a­­ceasta dovada incontestabilului său talent. Cetim următorul chenar în ziarele de dimineață: „Gră­­biți-vă ! Ultimele zile hilarianta comedie .,Accident Palace“. Pe semne că sfatul este dat actorilor: Să se grăbească și să isprăvească odată cu prezenta­rea acestei hilariante tragedii. Iar dacă cei care au compus re­clama s’au gândit la spectatori, noi, samariteni miloși, le rea­mintim vechea zicală: „Graba strică treaba“. In numărul viitor vom publi­ca cronica excelentului specta­col de revistă . ..Atlantida“ în care s’a putut remarca verva inepuizabilului copil teribil al revistei care este H. Nicolaide. Doar două lacune prezintă spec­tacolul : director“ colaborarea „domnului Puiu Maximilian și prezența în distribuție a kilo­metricei domnișoare Valeries Deine. • Un element care s’a remarcat la producțiile Conservatorului a fost domnul Petru Assan din clasa maestrului Ion Sârbul. Ur­marea acestui succes a fost un angajament la Teatrul Nostru în viitoarea premiera, „Lorelei“, și distribuirea sa într’un rol princi­pal. Dar talentul real de care a dat dovadă la repetiții acest plin de calități actor tânăr n’a fost,pe semne, pe gustul altor actori la fel de tineri dar ceva mai con­sacrați. Rezultatul­ lui Petru Asan i s’a luat rolul și i s’a ofe­rit în schimb în aceeaș piesă un folișor de 5 cuvinte. Aceasta este soarta absolvenți­lor de conservatoare: să tacă și să rabde. D. V. Maximilian are, incon­testabil, un număr impresionant de admiratori. Astfel, comedioa­ra antebelică, „Domnul de la ora 5”, obține un mare succes, în ul­tim­ul timp pe scena Teatrului Municipal, nu atât din pricina calităților extraordinare ale pie­sei, cât mai ales din cauza pre­zenței pe afiș a numelui d-lui Maximilian. H. Nicolaide pregătește pentru stagiunea de toamnă un foarte original gen de spectacole. Nu-i denunțăm proectele deoarece am fost rugați să păstrăm cea mai mare discreție. Putem doar că noul său asociat spune este domnul Siomin și că spectacole­le aparțin într-adevăr unei for­mule încă nefolosite la noi. Eternul Puiu Iancovescu ar­borează în ultimul timp un chip foarte îngrijorat la Nestor, se­diul său principal. Și cum se pare că îngrijorarea­ sa este din nou de ordin financiar, s’ar pu­tea să avem plăcuta ocazie să-i admirăm interpretând o piesă chiar în actala stagiune estivală. STUDIO NAȚIONAL: DESTIN piesă în 3 acte de FERNAN­­­­DA DE CASTRO. I Teatrul portughez, prea puțin cunoscut la noi, a fost, săptămâ­na asta, prezent pe scena Stu­dioului prin lucrarea de certe calități a doamnei Fernanda de­l Castro . ..Destin”. Acest destin pare a fi al unei­­ familii de oameni pașnici, cari , la un moment dat, prin primirea , unei scrisori din partea eternului unchiu din America, are impre­sia că își poate schimba felul de s­traiu. Piesa — cel puțin aceasta ne-a­­ fost impresia la premieră — n’a entuziasmat publicul din sală. E, se pare, acesta destinul pie­selor de genul acestui „Destin : să fie primite destul de rece de public (avem încă viu în amin­tire exemplul piesei doamnei Sandra Cocorăscu: „Surorile Aman”). Mentalitatea spectatorilor ac­tuali cere ca la teatru să li se ofere neapărat ..lovituri de tea­tru”. Prezentarea unei pașnice fa­milii burgheze nu-i poate satis­face pe cetățenii dornici de sen­zațional. Idealurile atât de omenești ale fetei de 27 de ani, plictisită să îmbrace mereu aceleași rochii ef­­tine, îl fac pe spectatorul nostru să strâmbe superior din nas. Tot așa cum suferințele lui Joao, omul obsedat de o boală imagi­nară, îl lasă cu desăvârșire indi­ferent pe cetățean, dacă nu îl fac chiar să surîdă neîncrezător. Și e acesta — trebue s’o spu­nem din capul locului —­ un mare păcat. Piesa doamnei Fernanda de Castro nu se poate compara cu majoritatea pieselor prezentate în actuala stagiune. Am întâlnit de-a lungul celor 3 acte o delica­tețe specific femenină, precum și o foarte atentă observație a mi­cilor amănunte cari, la un loc, constituesc obișnuita viață bur­gheză. „Familia” de care se ocu­pă doamna de Castro e consti­tuită dintr-un foarte pașnic tată, două fiice și un cât se poate de nervos băiat. Sunt patru temperamente cu desăvârșire deosebite. Fiecare va reacționa în chip deosebit în fața scrisorii miraculoase, care îi anunță că în curând vor fi posesorii unei averi neașteptate. Și curând se ivesc conflictele care par a duce la o desbinare în această aparent pașnică fa­milie. Doamnei Fernanda de Castro nu-i plac însă marile drame. Așa că, încet, încet, lucrurile­­­e vor lămuri de la sine.­­ Scrisoarea — se află la un ma­­i lent dat — era adresată altei f­amilii. Și viața familiei își reia i­ursul normal. Cam aceasta ar­e ; tema piesei. Tratată în condiții excelente i e doamna Fernanda de Castro, ,­iesa merită o primire ceva mai ălduroasă din partea publicului astru. Tot așa cum nu pricepem os­­ilitatea cu care spectatorii au rimit la început jocul domnul­­ui Mihai Popescu, excelent to­­uși in rolul lui Joao­­pul Ne-a plăcut de asemenea chi­în care și-au interpretat rolurile domnii Gingulescu — sobru și pe linia justă a rolu­lui, — Emil Botta — întotdeauna foarte bine, atunci când cei de sus se hotărăsc să-l distribue într’un rol cât de mic — și Mircea Balaban — foarte aplau­dat într’o scurtă dar minuțios studiată apariție. In schimb, ni s’a părut cam lipsită de viață doamna Tantzi Economu într’un rol care cerea ceva mai multă convingere de la interpreta sa. Iar domnișoara Migry Ni­co­lau și-a spus foarte conștiincios rolul. Am fi cerut însă ceva mai mult de la o ,.premiantă“. Ne face impresia că domnul Soare Z. Soare s’a cam grăbit cu punerea în scenă a piesei. Alt­fel nu ne explicăm ușurința cu care a trecut peste unele amă­nunte. Găsim, astfel, că a insis­tat prea puțin asupra micei dra­me care se petrece în sufletul pașnicei Clara, interpretată to­tuși cu multă sensibilitate de doamna Kitty Gheorghiu Mușa­­tescu. TEATRUL DIN SĂRINDAR: OMUL CARE ZÂMBEȘTE, co­medie în 3 acte de BONELI. Prin prezentarea comediei lui Boneli pe scena Teatrului din Sărindar, teatrul italian modern, ușor compromis la noi după ul­timele piese oferite publicului („Mezelăria Colombo“, „Deschi­deți ferestrele“) a fost aproape în întregime reabilitat. L-am surprins pe inventivul autor italian, polemizând în pie­sa sa cu Shakespeare, desfiin­­țându-i în doi timpi și trei miș­cări întreg sistemul de a îm­blânzi o femee încăpățânată, ex­pus în cunoscuta sa „Femee în­dărătnică“. Brutalității recomandate de Shakespeare în piesa sa, Boneli îi opune un zâmbet etern pe chipul­­„bărbatului­ îmblânzitor“ și un calm care până la urmă dezarmează. La urma urmei nu prea ne dăm nici noi seama care ar fi sistemul cel mai nimerit. Boneli e, pe semne, convins că sistemul lui atinge perfecțiunea. Și totuși, credem că n’ar putea să-și dorească altceva mai fru­mos decât ea, după ce se vor scurge cam tot atâtea secole ce acelea cari îi despart pe Shakes­peare de Boneli, un alt autor dramatic al timpului și al siste­melor de atunci, să-și amintea­scă de piesa „Omul care zâmbe­ște“ și să-i combată sistemu expus. Ca toate piesele italiene, lu­crarea lui Boneli aduce pe scenă un personaj foarte principal, în jurul căruia­ se agită alți câțiva cetățeni și alte câteva cetățen­i al căror rol este acela de a scoa­te în evidență meritele eroulu principal. Acest erou este, în piesa lui Boneli, domnul Pio Fal­­dela, italianul cu un paradoxa calm englezesc. Acest Pio Fal­­dela prezintă proprietăți de ade­vărat magician, issputind să îm­blânzească cu un simplu zâmbet, o adevărată tigroaică. Nu știu dacă ați observat, dar majoritatea persneagiilor din piesele italiene moderne stăpâ­nesc diverse formule magice, cu ajutorul cărora izbutesc să ducă la bun sfârșit ceea ce și-au pus în cap. Atât Profesorul din „Banii nu fac două parale“, cât și Avoca­tul din „Orașul fără avocați" reușesc pân­ă la urmă, primul sa demonstreze că într’adevăr „ba­nii nu fac nici două parale“, iar al doilea să provoace certuri și procese într’un oraș de oameni pașnici. Amândoi, la fel ca și alte per­­­­sonagii, cum ar fi Mătușa din „Eva în vitrină“ sau Mezelărea­­sa din „Mezelăria Colombo“, a­­buzează de o vorbărie la care Bonneli, prezentându-l pe Pio Faldera, a renunțat. In schimbul discursurilor inte­resante dar interminabile, Bu­well a intercalat în piesa sa a­­numite situații de un humor de cea mai bună calitate. Remar­cabilă în privința aceasta este scena vizitei din actul II. In orice caz, preferăm piesa d-lui Bonneli, discursurilor din când în când dialogate, din re­pertoriul italian modern, prezen­tate până acum la noi. Pentru a evita monotonia ine­rentă la un moment dat oricărei piese de teatru, Bonneli a făcut să intervină în lucrarea sa și anumite elemente sui generis cum ar fi un aparat de înregis­trat vocile omenești sau o taba­cheră care fabrică singură ți­gări. Având în vedere aceste ele­mente neobișnuite în alte piese de teatru, precum și dialogurile vii și interesante, credem că Bonneli s’ar descurca foarte u­­șor dacă ar încerca să scrie o piesă în două personagii, gen de , piesă, cel puțin la noi, foarte căutat. O imputare pe care am putea să o aducem lucrării lui Bonneli, ar fi inutilitatea actualui III. Avem impresia că acest ultim act a fost scris numai pentru că obiceiul cere ca piesele să fie scrise în cel puțin 3 acte. Or, acest „om care zâmbește" pare a-și fi dus la bun sfârșit misiunea chiar odată cu sfârșitul actului II. Acest final de act aduce cu el îmblânzirea Adrianei, moderna femee îndărătnică. Și avem im­presia că numai pentru ca piesa să nu se isprăvească prea iute, autorul a mai recurs la o criză de nervi a Adrianei (actul III), pe care Pio cu imperturbabilul său surâs o va domoli ușor. Spectatorii se pot însă întreba pe bună dreptate: „Cine ne spu­ne nouă că Adriana nu va de­veni nesuferită, așa cum a do­vedit că poate fi din nou, cu toate că la un moment dat fă­cea impresia că se va îmblânzi?” întrebare pe care, dacă piesa ar fi avut numai primele două acte, publicul nu și-ar fi pus-o. Directorul de scenă, dt. Ion Șa­­highian, a insistat asupra unor amănunte, părți excelente în piesă, scăpând totuși din mâini frânele întregului spectacol care foarte des a lâncezit. Aveam la un moment dat impresia că d-1 Șahighian a impus piesei un ritm „au talenti". D-na Nineta Gusti și d-1 Ra­du Beligan, în rolurile Adrianei și al lui Pip, au adus în scenă multă tinerețe și (mai ales, d-1 Beligan) mult talent. Nu cre­dem totuși ca dânșii să fi redat în întregime intențiile autorului. D-l Romald Bub­in­ski, inter­pretul de pe vremuri al rolului principal din „Femeea îndărăt­nică“ s-a mulțumit în această versiune modernă cu rolul ceva mai mic al tatălui Adrianei, că­ruia i-a împrumutat însă toată experiența actorului de talent, redând în condiții excelente condommia personagiului. In mare progres ni s’a părut d. Lungeanu, interpretul primu­lui logodnic al Adrianei Interesante apariții au mai a­­vut în această piesă doamna Cella Marion și d. Marcel E­­nescu. TRAIAN LALESCU Cronica dramatică H. NICOLAIDE V. MAXIMILIAN MIHAI POPESCU Producțiile Conservatorului si CLASA DOAMNEI MARIOARA VOICULESCU Ca și în ceilalți ani, chipul în care s’au prezentat în fața pu­blicului, elevii doamnei Marioa­­ra Voiculescu, a trădat grija pe care întotdeauna o pune această profesoară în pregătirea elemen­telor ce îi sunt încredințate cu misiunea precisă de a scoate din ele viitori actori. Vom remarca mai întâi­ fru­moasa ținută scenică a domnișoa­rei Elpis Calomiris, care inter­pretând o scenă din „Gioconda" a știut să împrumute eroinei toată demnitatea care se cuve­nea acestui rol. De asemenea tre­bue remarcată în chip special partenera sa, domnișoara Lia Căr­­bunescu, element care de altfel s-a relevat și în două acte din „He­delbergul de altădată“ și „Femeia și Paiața". Cu actul din ,,Femeea și Paia­ța“ și-a dat producția domnișoa­ra Kitty Constantinescu, de care nu vedem cum am putea să ne ocupăm noi, simpli croitari dra­matici. Aprecieri asupra apari­ției sale ar cădea mai de grabă în sarcina cronicarilor coreogra­­fici. Căci domnișoara Kitty Con­­stantinescu, după ce a evoluat, într'un aplaudat dans spaniol a continuat să danseze și în scenele vorbite, uitând cu desăvârșire că in teatru e utilă și inte­pretarea. In schimb au dovedit frumoa­se aptitudini teatrale domn­i C. Bărbulescu și I. Renter, cari, cu multă conștiinciozitate i-au ser­vit replicile. Două scene din piesa lui Ro­stand, „L’aiglon" au dat ocazia publicului — atât cel din sală, cât și cel din lojile oficiale — să admire două elemente tinere de certă valoare ar­tist că: domnul Ion Isaiia și domnișoara Corina Constantinescu — de altfel, proas­pătă angajată a Teatrului Națio­nal, în urma succesului de la pro­­ducț­ie — Domnul Ion Isa­ia a Știut să imprime rolului lui Flambeau toată bărbăția și în acelaș timp naivitatea necesară, debitând, cu mult bino dificila tiradă: „Dar noi..." Pe de altă parte domni­șoara Corina Constantinescu, fosta elevă preferată a doamnei Sadova, ne-a prezentat un duce de Reichstadt eteric, păstrând un ochi melancol­a umbrelor din trecut. Amândoui tineri absol­venți merită deosebite felicitări. Ultima și-a dat producția dom­nișoara Kiki Panait. Dânsa ne-a prezentat împreună cu tinerii săi colegi un tineresc Heidelberg de altă dată, realizând o naivă Kitty, cu intonații cari ar fi­­ putut fi ceva mai puțin stridente, dar cu incontestabilă drăgălășen­e. Un elegant și sobru Karl-Heine a schițat domnul C. Bărbulescu tot așa cum domnii Petru As­sar și Traian Popescu Vrajbă au in­terpretat în chip de ac­oli ruti­­nați rolurile lui Luz și Detlev. Un autentic Raeder a fost I. Hen­­ter, iar domnul Isaiia ne-a pre­­zentat un foarte uman doctor luttner. In general, am asistat la o plă­­cută serie de producții care ne-au relevat și doui buni actori în de­venire: domnișoara Corina Con­stantinescu și domnul Ion Isaiia CLASA DOAMNEI MARIA FILOTTI Ultimii s’au prezentat în feți publicului elevii doamnei Mark Filotti. Ceva cam prea mulți, ani mai buni, alți ceva mai puțin buni. La fel ca și la celelalt din seria primilor îl vom re­marca mai întâiu­i pe domnul Mar­­covichi, care, fără să se impre­sioneze de greutatea rolului ce i se încredințase (interpreta rolul lui­ Ștefăniță) a dovedit o serioasă cunoaștere a­­ meșteșugului tea­­trn a­l, fiind, la sfârșitul producției răsplătit cu numeroase și meri­tate aplauze. Domnișoara Irina Răchițeanu este un element care incontesta­bil va face frumoasă carieră: o ajută pentru aceasta frumusețea sa scenică precum și un glas cât se poate de cald. Avem impre­sia însă că nu și-a ales, pentru producție bucata cea mai potri­vită aptitudinilor sale. „Vocea umană“ a lui Cocteau este mai ales un foarte dificil exercițiu de interpretare. Chiar puține dintre foarte marile noastre actrițe s’au aventurat în interpretarea alce­­­1­­­stui act. Or, domnișoara Răchiteanu n’a „interpretat“ piesia lui Cocteau. „ Dânsa, pu­r și simplu, a vorbiit k’ la telefon, făcându-ne chiar la­­ un moment dat să regretăm fap­­­­tul că nu respectă restricțiuinea , cu discuțiile lungi de maximum a cinci minute. Doamna Scărlătescu a dovedit o deosebită sensibilitate, interpre­­r­tând o scenă din ,,Jean Marie“. Un element util a arătat a fi domnul Marin Cioafcă, care i-a­­ servit cu multă înțelegere repli­cile. Domnișoara Viorica Oancea a­­ trecut­ cu frumos succes destul de dificilul examen ce i se impusese. Cu totul greșită ni s’a părut alegerea domnului Bratiloveanu, a care a interpretat o scenă dom­­­­nească din „Doi tineri din Ve­­i­ ii zona“. Un bun element de c­omedie e este domnul Adrian Ionescu, care ne-a plăcut în deosebi în replica pe care a dat-o în „Cărăbușii“. Domnișoarei Lelia Ionescu Pe­­leș îi place să mulțumească a­­plauzelor publicului. Domnișoarele Erais­tia Peretz și Nora Vasilescu s-au servit reci­proc. Domnișoara E­rastia Peretz i-a dat replicile domnișoarei Nora Vasi­lescu în ,,Mizantropul“ iar domnișoara Nora Vasilescu a tă­cut, dându-i replicile domnișoarei Erastia Peretz în „Cea mai tare“ a lui Strimboerg. Amândouă au dovedit certe calități. In sfârșit, aceștia ar fi elevii cari s’au perindat pe scenă în cursul celor 3 zile de „producții”. Concluziile ce se pot trage în urma acestor examene, le vom arăta în numărul viitor al re­vistei. TRALL KITTY CONSTANTINESCU Cronica muzicală •tni:ii:iim­ii;I;Umi!ü!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!n!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!H MANIFESTĂRI ROMÂNEȘTI PESTE HOTARE Noi mărturii ale bogăției deo­sebite de talente de care se bucură muzica românească au fost recent făcute, în străinătate. Cu ele, anul muzical românesc extern a atins frumoase propor­ții, în felurite domenii. O largă activitate a avut d. Ionel Perlea, care este astăzi un dirijor cunoscut și o valoare re­cunoscută în Germania și Italia unde este chemat să prezideze la edificarea unora din cele mai interesante spectacole lirice sau concerte simfonice. In luna Iu­nie, d-sa a fost din nou solicitat să dirijeze în Germania, unde a luat și parte ca delegat al Ro­mâniei, alături de profesorul Constantin Brăiloiu și de tânărul compozitor Constantin Silvestri, la congresul compozitorilor in­ternaționalii. D. Constantin Brăiloiu a ținut, la întoarcerea din Germania, o conferință despre muzica popu­lară românească, la Bratislava. Asistând la acea conferință, ne-am putut da seama odată mai mult cât de prețioase sunt cer­cetările atât de iscoditoare și de luminate ale acestui distins mu­zician și om de știință român și cât de vii repercusiuni pot stâr­ni, cât de mare interes pot trezi, în cercurile competente străine, accentele unice ale muzicei noa­stre populare. D. Constantin Silvestri a con­dus un concert simfonic la Düs- seldorf, fiind cât se poate de cald primit și considerat drept unul din cei mai termeinic dotați ti­neri șefi de orchestră ai zilei. Tot în luna iunie, o interpretă româncă, ce deține în arta au­tohtonă a pianului un joc de cin­ste ,d-na Silvia Șerbescu, a fost invitată să dea concerte în Tur­cia, la Ankara și Istanbul, unde a obținut succese răsunătoare. O strălucită recunoaștere ar­tistică peste hotare a d-na Florence Lupașcu, obținut muzi­ciană excepțional de înzestrată, care a fost invitată la Sofia să-și dea concursul susținând impor­tantele contribuții ale harpei la reprezentațiile și concertul ope­rei din Neapole. Prim tenor al acestui turneu a fost Tito Schipa, care a cântat și arii cu acompa­niament de harpă. Reamintim cu acest prilej că o serie de tineri și talentați cân­tăreți români, Crețoiu Tassian d-na Valentina și d-nii Dinu Bădescu și Șerban Tassian sunt angajați ai Operei populare din Viena unde au găsit largi rânduri de admiratori. D. Dinu Bădescu a luat parte și la turneul german de operă făcut în Slovacia, unde a cântat rolul lui Cavadarossi din opera „Tosca”, alături de d-na Erna Balaș­us. Sunt toate isbânzi naționale care au purtat și dincolo de fruntarii, solii emoționante ale artei și sufletului românesc. ROMEO ALEXANDRESCU Artiști și public (Urmare din pag. I-a) departe de a fi pentru artist o­chinovie de sihastru. Publicul poate exista pentru artist ca inamic, în nici un caz el nu poate dispărea din conștiința sa. Indiferența față de public este nu numai fal­sitate, dar un păcat. Poți să-l biciui; n’ai voie să-l uiți. Poți să-l sudui și să-l scuipi; n’ai voie să ignori că n’o faci în numele su­periorității tale orgolioase, ci în numele rațiunii melioriste pentru care exiști c­a artist. Rabelais își mânjea publicul cu ardori ca să-i reveleze propria-i putreziciune, și era din perspectiva acea­sta superior lui Byron, care afecta că-l ignoră pur și simplu, cu toate că juca pentru el și în fața lui, comedia indiferenței demi­­urgului față de furnici. Intr’o scrisoare către Schiller, Goethe remarcă în legătură cu jocul „natural până la a ignora publicul din sală“, al unor artiști ai teatrului din Leipzig, lipsa oricărei urme de artă, sau cel puțin de cuviință, la acești actori. „Sunt aici, scrie Goethe, simptomele unui public, nu distrat, nici răsfățat, ci pe deplin incult“. Întru adevăr, dacă publicul ignorat se complace să fie ignorat, ba chiar pretinde asta de la pretendenții la aplauzele sale, aceasta dovedește numai complecta lui lipsă de conștiință a rosturilor anei, și grosolanului său diletantism în ale propriei lui prefe­rințe, neadmisibilei sale improvizații. Un public, misip ca volum și unitate, n’ar suferi măcar impostura „indiferentismului“, dar încă să o mai și aplaude și reclame! Dacă incultura publicului pretinde „atitudini superioare“ de la artiști, nu e mai puțin adevărat că acei ce se pretează să i le furnizeze fac parte din aceeași școală. Numai amanții care nu se stimează pot pretinde unul de la celălalt ceeace pretinde pu­blicul nostru, femininul nostru public cultural, de la vedetele aten­ției sale. ION FRUNZETTI 4 IULIE 194 Mai pe larg ULTIMUL AFIȘ al Teatrului Național a anunțat închiderea stagiunii din anul a­­cesta: un afiș albastru, o piesă românească și cea mai compactă distribuție­­ întâlnită , cândva pe prima noastră scenă. Sfârșitul înșiruirii numelor în­­naintașe în mănunchia „Un flă­cău“ — o voce brodată pe trei replici. „Un flăcău“ — Ion Fe­­ticu (pe afiș) în realitate George, student la Conservatorul Re­gal de Artă Dramatică. Nu vrem să facem elogiul figurantului George Feticu: nu mai are nici un rost! El a avut 19 ani. Și tot ce agonisise în tinerețea aceasta bântuită de miresme și de mias­me a dăruit în primele spectaco­le ale acelui „Iancu Jianu“. Vi-i aduceți aminte ? Vă rog, încer­cați, în tabloul doi, în primul plan al scenei, un băiat vânjos cu o floare de câmp între dinți... Ei bine, băiatul ăsta, într’o seară nu a mai venit la teatru. Se îm­bolnăvise. Și într’altă seară Fe­ticu și-a trimis cei 19 ani ai lui într’o călătorie fără de sfârșit. Dar ciudat: Feticu a avut 19 ani și din seara aceea, plecat fără un cuvânt ,aruncat vântului Feticu, totuși, a continuat să fi­gureze pe afișul Teatrului Na­țional până l­a acel ultim spec­tacol de închidere a stagiunii. Nu a fost o eroare. Nu a fost de­cât un joc al soartei lui, numă­rată pe 19 flori de câmp. Le-a rupt într-o zi și le-a dăruit cuiva încrustări aici, în locul celor cari erau în drept să-și spună cuvântul despre figurantul — e­­lită care este studentul de Con­servator, despre specularea tine­reții lui — gândul nostru bun și tot pe atât de tânăr. (Căci fie zis, la moartea unei balerine de la Cărăbuș se închin articole pe două coloane — la moartea figu­­rantului-student, în prag de ca­rieră strălucită în teatru îi ră­mâne un nume uitat pe afiș și un ferpar !). Totuși, să-i aducem lui Feticu această amintire, ultimul afiș de la Național și lacrima celor cari l-au cunoscut. PIESE FALSIFICATE — afișderi vinurilor falsificate — pot să îmbolnăvească pe cei cari le degustează. E cazul celor patru incidente, „Surorile Aman“ de Sandra Cocorăscu și regizorul din pasaj, d. Sică Alexandrescu. Mărturisim ne-a produs-o confuzia pe care lectura atentă a textului și confruntarea cu rea­lizarea scenică. Neîndoelnic, d. Sică Alexandrescu, este un mul­țumit îndeobște cu indicațiile în lungul replicei, pe care le dau au­torii. Și este cunoscut conflictul între autor și regisorul care se vrea realizat paralel cu propria-i operă în sărace sau bogate indi­cații. De aici, în general, autorul nu poate să-i adnoteze textul cu indicații regisorale, pe care nu­mai un ochiu străin le poate în­trezări în fiecare replică. Și d-na Sandra Cocorăscu gre­șește când crede că își poate schița personagiile cu inutile ad­jective care pot fi un mobil li­terar, dar nicidecum teatral. Tre­când totuși peste aceste conside­rente care o privesc de altfel pe autoare, piesa încredințată d-lui Alexandrescu trebuia să fie des­­brăcată de acest lest de indicații literare și privită registral în chiar esența ei care mărturiseș­te în numele d-nei Cocorăscu, latențe miraculoase pentru un director de scenă conștiincios. (Nu-i locul aici pentru o discuție pe larg — totuși schițăm tendin­ța de bagatelizare, de falsificare chiar — a unor lucrări dramati­ce care încăpute pe alte mâini, ar fi fost sortite și unor succese de ținută artistică). BIBLIOTECA TEATRULUI Național sub directoratul d-lui Liviu Rebreanu — să ne fie îngă­duit să o spunem — trecută pe mâinile fără pricepere ale nu știm cărei Doamne — a îmbrăcat o haină care nu face cinste nici Pri­mei Scene nici chiar editurei care își adaugă firma în josul coper­tei. Dece oare lucrurile bune de la alții (Pompiliu Eliade și mai târ­ziu Sadovean­u Marin Ion) să nu fie continuate ?! De ce oare Național­ul a încre­dințat tipărirea lui Shakespeare unei edituri care nu s’a învred­nicit să schimbe barem ne­forma­­tul Bibliotecii pentru toți! Ne miră cum Teodor Scarlat, care dacă nu ne înșelăm face par­te din redacția literară a teatru­lui, poate să respire acolo unde bunul simț artistic este neschim­bat ! Sunt întrebări care așteaptă răspunsuri, înfăptuiri care să nu ne facă să roșim pentru obrajii altora. NEALTE

Next