Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)
1942-07-04 / nr. 27
r2 = UNIVERSUL LITERAR Pe scurt „Fructul oprit“ prima premieră a teatrului de vară .,Măscărici“ se bucură de o distribuție din care remarcăm numele doamnelor Lulu Savu, Mița Stoenescu, Sabina Mușatescu și a domnilor Romeo Lăzărescu și N. N. Matei. Din fericire lipsește de pe afiș numele domnișoarei Ileana Brătuianu, un fel de actriță care fusese anunțată la început și al cărei rost nu-l prea vedeam într’o trupă care se pare că are cele mai bune intenții față de public. Doamna Maria Mohor reușește o adevărată creație în rolul principal din piesa „Musca“ ce se prezintă actualmente la Teatrul „Muncă și Lumină“. Distribuită mai rar în acest an pe scena Teatrului muncitoresc, doamna Maria Mohor a dat și de data aceasta dovada incontestabilului său talent. Cetim următorul chenar în ziarele de dimineață: „Grăbiți-vă ! Ultimele zile hilarianta comedie .,Accident Palace“. Pe semne că sfatul este dat actorilor: Să se grăbească și să isprăvească odată cu prezentarea acestei hilariante tragedii. Iar dacă cei care au compus reclama s’au gândit la spectatori, noi, samariteni miloși, le reamintim vechea zicală: „Graba strică treaba“. In numărul viitor vom publica cronica excelentului spectacol de revistă . ..Atlantida“ în care s’a putut remarca verva inepuizabilului copil teribil al revistei care este H. Nicolaide. Doar două lacune prezintă spectacolul : director“ colaborarea „domnului Puiu Maximilian și prezența în distribuție a kilometricei domnișoare Valeries Deine. • Un element care s’a remarcat la producțiile Conservatorului a fost domnul Petru Assan din clasa maestrului Ion Sârbul. Urmarea acestui succes a fost un angajament la Teatrul Nostru în viitoarea premiera, „Lorelei“, și distribuirea sa într’un rol principal. Dar talentul real de care a dat dovadă la repetiții acest plin de calități actor tânăr n’a fost,pe semne, pe gustul altor actori la fel de tineri dar ceva mai consacrați. Rezultatul lui Petru Asan i s’a luat rolul și i s’a oferit în schimb în aceeaș piesă un folișor de 5 cuvinte. Aceasta este soarta absolvenților de conservatoare: să tacă și să rabde. D. V. Maximilian are, incontestabil, un număr impresionant de admiratori. Astfel, comedioara antebelică, „Domnul de la ora 5”, obține un mare succes, în ultimul timp pe scena Teatrului Municipal, nu atât din pricina calităților extraordinare ale piesei, cât mai ales din cauza prezenței pe afiș a numelui d-lui Maximilian. H. Nicolaide pregătește pentru stagiunea de toamnă un foarte original gen de spectacole. Nu-i denunțăm proectele deoarece am fost rugați să păstrăm cea mai mare discreție. Putem doar că noul său asociat spune este domnul Siomin și că spectacolele aparțin într-adevăr unei formule încă nefolosite la noi. Eternul Puiu Iancovescu arborează în ultimul timp un chip foarte îngrijorat la Nestor, sediul său principal. Și cum se pare că îngrijorarea sa este din nou de ordin financiar, s’ar putea să avem plăcuta ocazie să-i admirăm interpretând o piesă chiar în actala stagiune estivală. STUDIO NAȚIONAL: DESTIN piesă în 3 acte de FERNANDA DE CASTRO. I Teatrul portughez, prea puțin cunoscut la noi, a fost, săptămâna asta, prezent pe scena Studioului prin lucrarea de certe calități a doamnei Fernanda del Castro . ..Destin”. Acest destin pare a fi al unei familii de oameni pașnici, cari , la un moment dat, prin primirea , unei scrisori din partea eternului unchiu din America, are impresia că își poate schimba felul de straiu. Piesa — cel puțin aceasta ne-a fost impresia la premieră — n’a entuziasmat publicul din sală. E, se pare, acesta destinul pieselor de genul acestui „Destin : să fie primite destul de rece de public (avem încă viu în amintire exemplul piesei doamnei Sandra Cocorăscu: „Surorile Aman”). Mentalitatea spectatorilor actuali cere ca la teatru să li se ofere neapărat ..lovituri de teatru”. Prezentarea unei pașnice familii burgheze nu-i poate satisface pe cetățenii dornici de senzațional. Idealurile atât de omenești ale fetei de 27 de ani, plictisită să îmbrace mereu aceleași rochii eftine, îl fac pe spectatorul nostru să strâmbe superior din nas. Tot așa cum suferințele lui Joao, omul obsedat de o boală imaginară, îl lasă cu desăvârșire indiferent pe cetățean, dacă nu îl fac chiar să surîdă neîncrezător. Și e acesta — trebue s’o spunem din capul locului — un mare păcat. Piesa doamnei Fernanda de Castro nu se poate compara cu majoritatea pieselor prezentate în actuala stagiune. Am întâlnit de-a lungul celor 3 acte o delicatețe specific femenină, precum și o foarte atentă observație a micilor amănunte cari, la un loc, constituesc obișnuita viață burgheză. „Familia” de care se ocupă doamna de Castro e constituită dintr-un foarte pașnic tată, două fiice și un cât se poate de nervos băiat. Sunt patru temperamente cu desăvârșire deosebite. Fiecare va reacționa în chip deosebit în fața scrisorii miraculoase, care îi anunță că în curând vor fi posesorii unei averi neașteptate. Și curând se ivesc conflictele care par a duce la o desbinare în această aparent pașnică familie. Doamnei Fernanda de Castro nu-i plac însă marile drame. Așa că, încet, încet, lucrurilee vor lămuri de la sine. Scrisoarea — se află la un mai lent dat — era adresată altei familii. Și viața familiei își reia iursul normal. Cam aceasta are ; tema piesei. Tratată în condiții excelente i e doamna Fernanda de Castro, ,iesa merită o primire ceva mai ălduroasă din partea publicului astru. Tot așa cum nu pricepem osilitatea cu care spectatorii au rimit la început jocul domnului Mihai Popescu, excelent touși in rolul lui Joaopul Ne-a plăcut de asemenea chiîn care și-au interpretat rolurile domnii Gingulescu — sobru și pe linia justă a rolului, — Emil Botta — întotdeauna foarte bine, atunci când cei de sus se hotărăsc să-l distribue într’un rol cât de mic — și Mircea Balaban — foarte aplaudat într’o scurtă dar minuțios studiată apariție. In schimb, ni s’a părut cam lipsită de viață doamna Tantzi Economu într’un rol care cerea ceva mai multă convingere de la interpreta sa. Iar domnișoara Migry Nicolau și-a spus foarte conștiincios rolul. Am fi cerut însă ceva mai mult de la o ,.premiantă“. Ne face impresia că domnul Soare Z. Soare s’a cam grăbit cu punerea în scenă a piesei. Altfel nu ne explicăm ușurința cu care a trecut peste unele amănunte. Găsim, astfel, că a insistat prea puțin asupra micei drame care se petrece în sufletul pașnicei Clara, interpretată totuși cu multă sensibilitate de doamna Kitty Gheorghiu Mușatescu. TEATRUL DIN SĂRINDAR: OMUL CARE ZÂMBEȘTE, comedie în 3 acte de BONELI. Prin prezentarea comediei lui Boneli pe scena Teatrului din Sărindar, teatrul italian modern, ușor compromis la noi după ultimele piese oferite publicului („Mezelăria Colombo“, „Deschideți ferestrele“) a fost aproape în întregime reabilitat. L-am surprins pe inventivul autor italian, polemizând în piesa sa cu Shakespeare, desființându-i în doi timpi și trei mișcări întreg sistemul de a îmblânzi o femee încăpățânată, expus în cunoscuta sa „Femee îndărătnică“. Brutalității recomandate de Shakespeare în piesa sa, Boneli îi opune un zâmbet etern pe chipul„bărbatului îmblânzitor“ și un calm care până la urmă dezarmează. La urma urmei nu prea ne dăm nici noi seama care ar fi sistemul cel mai nimerit. Boneli e, pe semne, convins că sistemul lui atinge perfecțiunea. Și totuși, credem că n’ar putea să-și dorească altceva mai frumos decât ea, după ce se vor scurge cam tot atâtea secole ce acelea cari îi despart pe Shakespeare de Boneli, un alt autor dramatic al timpului și al sistemelor de atunci, să-și amintească de piesa „Omul care zâmbește“ și să-i combată sistemu expus. Ca toate piesele italiene, lucrarea lui Boneli aduce pe scenă un personaj foarte principal, în jurul căruia se agită alți câțiva cetățeni și alte câteva cetățeni al căror rol este acela de a scoate în evidență meritele eroulu principal. Acest erou este, în piesa lui Boneli, domnul Pio Faldela, italianul cu un paradoxa calm englezesc. Acest Pio Faldela prezintă proprietăți de adevărat magician, issputind să îmblânzească cu un simplu zâmbet, o adevărată tigroaică. Nu știu dacă ați observat, dar majoritatea persneagiilor din piesele italiene moderne stăpânesc diverse formule magice, cu ajutorul cărora izbutesc să ducă la bun sfârșit ceea ce și-au pus în cap. Atât Profesorul din „Banii nu fac două parale“, cât și Avocatul din „Orașul fără avocați" reușesc până la urmă, primul sa demonstreze că într’adevăr „banii nu fac nici două parale“, iar al doilea să provoace certuri și procese într’un oraș de oameni pașnici. Amândoi, la fel ca și alte personagii, cum ar fi Mătușa din „Eva în vitrină“ sau Mezelăreasa din „Mezelăria Colombo“, abuzează de o vorbărie la care Bonneli, prezentându-l pe Pio Faldera, a renunțat. In schimbul discursurilor interesante dar interminabile, Buwell a intercalat în piesa sa anumite situații de un humor de cea mai bună calitate. Remarcabilă în privința aceasta este scena vizitei din actul II. In orice caz, preferăm piesa d-lui Bonneli, discursurilor din când în când dialogate, din repertoriul italian modern, prezentate până acum la noi. Pentru a evita monotonia inerentă la un moment dat oricărei piese de teatru, Bonneli a făcut să intervină în lucrarea sa și anumite elemente sui generis cum ar fi un aparat de înregistrat vocile omenești sau o tabacheră care fabrică singură țigări. Având în vedere aceste elemente neobișnuite în alte piese de teatru, precum și dialogurile vii și interesante, credem că Bonneli s’ar descurca foarte ușor dacă ar încerca să scrie o piesă în două personagii, gen de , piesă, cel puțin la noi, foarte căutat. O imputare pe care am putea să o aducem lucrării lui Bonneli, ar fi inutilitatea actualui III. Avem impresia că acest ultim act a fost scris numai pentru că obiceiul cere ca piesele să fie scrise în cel puțin 3 acte. Or, acest „om care zâmbește" pare a-și fi dus la bun sfârșit misiunea chiar odată cu sfârșitul actului II. Acest final de act aduce cu el îmblânzirea Adrianei, moderna femee îndărătnică. Și avem impresia că numai pentru ca piesa să nu se isprăvească prea iute, autorul a mai recurs la o criză de nervi a Adrianei (actul III), pe care Pio cu imperturbabilul său surâs o va domoli ușor. Spectatorii se pot însă întreba pe bună dreptate: „Cine ne spune nouă că Adriana nu va deveni nesuferită, așa cum a dovedit că poate fi din nou, cu toate că la un moment dat făcea impresia că se va îmblânzi?” întrebare pe care, dacă piesa ar fi avut numai primele două acte, publicul nu și-ar fi pus-o. Directorul de scenă, dt. Ion Șahighian, a insistat asupra unor amănunte, părți excelente în piesă, scăpând totuși din mâini frânele întregului spectacol care foarte des a lâncezit. Aveam la un moment dat impresia că d-1 Șahighian a impus piesei un ritm „au talenti". D-na Nineta Gusti și d-1 Radu Beligan, în rolurile Adrianei și al lui Pip, au adus în scenă multă tinerețe și (mai ales, d-1 Beligan) mult talent. Nu credem totuși ca dânșii să fi redat în întregime intențiile autorului. D-l Romald Bubinski, interpretul de pe vremuri al rolului principal din „Femeea îndărătnică“ s-a mulțumit în această versiune modernă cu rolul ceva mai mic al tatălui Adrianei, căruia i-a împrumutat însă toată experiența actorului de talent, redând în condiții excelente condommia personagiului. In mare progres ni s’a părut d. Lungeanu, interpretul primului logodnic al Adrianei Interesante apariții au mai avut în această piesă doamna Cella Marion și d. Marcel Enescu. TRAIAN LALESCU Cronica dramatică H. NICOLAIDE V. MAXIMILIAN MIHAI POPESCU Producțiile Conservatorului si CLASA DOAMNEI MARIOARA VOICULESCU Ca și în ceilalți ani, chipul în care s’au prezentat în fața publicului, elevii doamnei Marioara Voiculescu, a trădat grija pe care întotdeauna o pune această profesoară în pregătirea elementelor ce îi sunt încredințate cu misiunea precisă de a scoate din ele viitori actori. Vom remarca mai întâi frumoasa ținută scenică a domnișoarei Elpis Calomiris, care interpretând o scenă din „Gioconda" a știut să împrumute eroinei toată demnitatea care se cuvenea acestui rol. De asemenea trebue remarcată în chip special partenera sa, domnișoara Lia Cărbunescu, element care de altfel s-a relevat și în două acte din „Hedelbergul de altădată“ și „Femeia și Paiața". Cu actul din ,,Femeea și Paiața“ și-a dat producția domnișoara Kitty Constantinescu, de care nu vedem cum am putea să ne ocupăm noi, simpli croitari dramatici. Aprecieri asupra apariției sale ar cădea mai de grabă în sarcina cronicarilor coreografici. Căci domnișoara Kitty Constantinescu, după ce a evoluat, într'un aplaudat dans spaniol a continuat să danseze și în scenele vorbite, uitând cu desăvârșire că in teatru e utilă și intepretarea. In schimb au dovedit frumoase aptitudini teatrale domni C. Bărbulescu și I. Renter, cari, cu multă conștiinciozitate i-au servit replicile. Două scene din piesa lui Rostand, „L’aiglon" au dat ocazia publicului — atât cel din sală, cât și cel din lojile oficiale — să admire două elemente tinere de certă valoare artist că: domnul Ion Isaiia și domnișoara Corina Constantinescu — de altfel, proaspătă angajată a Teatrului Național, în urma succesului de la producție — Domnul Ion Isaia a Știut să imprime rolului lui Flambeau toată bărbăția și în acelaș timp naivitatea necesară, debitând, cu mult bino dificila tiradă: „Dar noi..." Pe de altă parte domnișoara Corina Constantinescu, fosta elevă preferată a doamnei Sadova, ne-a prezentat un duce de Reichstadt eteric, păstrând un ochi melancola umbrelor din trecut. Amândoui tineri absolvenți merită deosebite felicitări. Ultima și-a dat producția domnișoara Kiki Panait. Dânsa ne-a prezentat împreună cu tinerii săi colegi un tineresc Heidelberg de altă dată, realizând o naivă Kitty, cu intonații cari ar fi putut fi ceva mai puțin stridente, dar cu incontestabilă drăgălășene. Un elegant și sobru Karl-Heine a schițat domnul C. Bărbulescu tot așa cum domnii Petru Assar și Traian Popescu Vrajbă au interpretat în chip de acoli rutinați rolurile lui Luz și Detlev. Un autentic Raeder a fost I. Henter, iar domnul Isaiia ne-a prezentat un foarte uman doctor luttner. In general, am asistat la o plăcută serie de producții care ne-au relevat și doui buni actori în devenire: domnișoara Corina Constantinescu și domnul Ion Isaiia CLASA DOAMNEI MARIA FILOTTI Ultimii s’au prezentat în feți publicului elevii doamnei Mark Filotti. Ceva cam prea mulți, ani mai buni, alți ceva mai puțin buni. La fel ca și la celelalt din seria primilor îl vom remarca mai întâiui pe domnul Marcovichi, care, fără să se impresioneze de greutatea rolului ce i se încredințase (interpreta rolul lui Ștefăniță) a dovedit o serioasă cunoaștere a meșteșugului teatrn al, fiind, la sfârșitul producției răsplătit cu numeroase și meritate aplauze. Domnișoara Irina Răchițeanu este un element care incontestabil va face frumoasă carieră: o ajută pentru aceasta frumusețea sa scenică precum și un glas cât se poate de cald. Avem impresia însă că nu și-a ales, pentru producție bucata cea mai potrivită aptitudinilor sale. „Vocea umană“ a lui Cocteau este mai ales un foarte dificil exercițiu de interpretare. Chiar puține dintre foarte marile noastre actrițe s’au aventurat în interpretarea alce1stui act. Or, domnișoara Răchiteanu n’a „interpretat“ piesia lui Cocteau. „ Dânsa, pur și simplu, a vorbiit k’ la telefon, făcându-ne chiar la un moment dat să regretăm faptul că nu respectă restricțiuinea , cu discuțiile lungi de maximum a cinci minute. Doamna Scărlătescu a dovedit o deosebită sensibilitate, interprertând o scenă din ,,Jean Marie“. Un element util a arătat a fi domnul Marin Cioafcă, care i-a servit cu multă înțelegere replicile. Domnișoara Viorica Oancea a trecut cu frumos succes destul de dificilul examen ce i se impusese. Cu totul greșită ni s’a părut alegerea domnului Bratiloveanu, a care a interpretat o scenă domnească din „Doi tineri din Vei ii zona“. Un bun element de comedie e este domnul Adrian Ionescu, care ne-a plăcut în deosebi în replica pe care a dat-o în „Cărăbușii“. Domnișoarei Lelia Ionescu Peleș îi place să mulțumească aplauzelor publicului. Domnișoarele Eraistia Peretz și Nora Vasilescu s-au servit reciproc. Domnișoara Erastia Peretz i-a dat replicile domnișoarei Nora Vasilescu în ,,Mizantropul“ iar domnișoara Nora Vasilescu a tăcut, dându-i replicile domnișoarei Erastia Peretz în „Cea mai tare“ a lui Strimboerg. Amândouă au dovedit certe calități. In sfârșit, aceștia ar fi elevii cari s’au perindat pe scenă în cursul celor 3 zile de „producții”. Concluziile ce se pot trage în urma acestor examene, le vom arăta în numărul viitor al revistei. TRALL KITTY CONSTANTINESCU Cronica muzicală •tni:ii:iimii;I;Umi!ü!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!n!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!H MANIFESTĂRI ROMÂNEȘTI PESTE HOTARE Noi mărturii ale bogăției deosebite de talente de care se bucură muzica românească au fost recent făcute, în străinătate. Cu ele, anul muzical românesc extern a atins frumoase proporții, în felurite domenii. O largă activitate a avut d. Ionel Perlea, care este astăzi un dirijor cunoscut și o valoare recunoscută în Germania și Italia unde este chemat să prezideze la edificarea unora din cele mai interesante spectacole lirice sau concerte simfonice. In luna Iunie, d-sa a fost din nou solicitat să dirijeze în Germania, unde a luat și parte ca delegat al României, alături de profesorul Constantin Brăiloiu și de tânărul compozitor Constantin Silvestri, la congresul compozitorilor internaționalii. D. Constantin Brăiloiu a ținut, la întoarcerea din Germania, o conferință despre muzica populară românească, la Bratislava. Asistând la acea conferință, ne-am putut da seama odată mai mult cât de prețioase sunt cercetările atât de iscoditoare și de luminate ale acestui distins muzician și om de știință român și cât de vii repercusiuni pot stârni, cât de mare interes pot trezi, în cercurile competente străine, accentele unice ale muzicei noastre populare. D. Constantin Silvestri a condus un concert simfonic la Düs- seldorf, fiind cât se poate de cald primit și considerat drept unul din cei mai termeinic dotați tineri șefi de orchestră ai zilei. Tot în luna iunie, o interpretă româncă, ce deține în arta autohtonă a pianului un joc de cinste ,d-na Silvia Șerbescu, a fost invitată să dea concerte în Turcia, la Ankara și Istanbul, unde a obținut succese răsunătoare. O strălucită recunoaștere artistică peste hotare a d-na Florence Lupașcu, obținut muziciană excepțional de înzestrată, care a fost invitată la Sofia să-și dea concursul susținând importantele contribuții ale harpei la reprezentațiile și concertul operei din Neapole. Prim tenor al acestui turneu a fost Tito Schipa, care a cântat și arii cu acompaniament de harpă. Reamintim cu acest prilej că o serie de tineri și talentați cântăreți români, Crețoiu Tassian d-na Valentina și d-nii Dinu Bădescu și Șerban Tassian sunt angajați ai Operei populare din Viena unde au găsit largi rânduri de admiratori. D. Dinu Bădescu a luat parte și la turneul german de operă făcut în Slovacia, unde a cântat rolul lui Cavadarossi din opera „Tosca”, alături de d-na Erna Balașus. Sunt toate isbânzi naționale care au purtat și dincolo de fruntarii, solii emoționante ale artei și sufletului românesc. ROMEO ALEXANDRESCU Artiști și public (Urmare din pag. I-a) departe de a fi pentru artist ochinovie de sihastru. Publicul poate exista pentru artist ca inamic, în nici un caz el nu poate dispărea din conștiința sa. Indiferența față de public este nu numai falsitate, dar un păcat. Poți să-l biciui; n’ai voie să-l uiți. Poți să-l sudui și să-l scuipi; n’ai voie să ignori că n’o faci în numele superiorității tale orgolioase, ci în numele rațiunii melioriste pentru care exiști ca artist. Rabelais își mânjea publicul cu ardori ca să-i reveleze propria-i putreziciune, și era din perspectiva aceasta superior lui Byron, care afecta că-l ignoră pur și simplu, cu toate că juca pentru el și în fața lui, comedia indiferenței demiurgului față de furnici. Intr’o scrisoare către Schiller, Goethe remarcă în legătură cu jocul „natural până la a ignora publicul din sală“, al unor artiști ai teatrului din Leipzig, lipsa oricărei urme de artă, sau cel puțin de cuviință, la acești actori. „Sunt aici, scrie Goethe, simptomele unui public, nu distrat, nici răsfățat, ci pe deplin incult“. Întru adevăr, dacă publicul ignorat se complace să fie ignorat, ba chiar pretinde asta de la pretendenții la aplauzele sale, aceasta dovedește numai complecta lui lipsă de conștiință a rosturilor anei, și grosolanului său diletantism în ale propriei lui preferințe, neadmisibilei sale improvizații. Un public, misip ca volum și unitate, n’ar suferi măcar impostura „indiferentismului“, dar încă să o mai și aplaude și reclame! Dacă incultura publicului pretinde „atitudini superioare“ de la artiști, nu e mai puțin adevărat că acei ce se pretează să i le furnizeze fac parte din aceeași școală. Numai amanții care nu se stimează pot pretinde unul de la celălalt ceeace pretinde publicul nostru, femininul nostru public cultural, de la vedetele atenției sale. ION FRUNZETTI 4 IULIE 194 Mai pe larg ULTIMUL AFIȘ al Teatrului Național a anunțat închiderea stagiunii din anul acesta: un afiș albastru, o piesă românească și cea mai compactă distribuție întâlnită , cândva pe prima noastră scenă. Sfârșitul înșiruirii numelor înnaintașe în mănunchia „Un flăcău“ — o voce brodată pe trei replici. „Un flăcău“ — Ion Feticu (pe afiș) în realitate George, student la Conservatorul Regal de Artă Dramatică. Nu vrem să facem elogiul figurantului George Feticu: nu mai are nici un rost! El a avut 19 ani. Și tot ce agonisise în tinerețea aceasta bântuită de miresme și de miasme a dăruit în primele spectacole ale acelui „Iancu Jianu“. Vi-i aduceți aminte ? Vă rog, încercați, în tabloul doi, în primul plan al scenei, un băiat vânjos cu o floare de câmp între dinți... Ei bine, băiatul ăsta, într’o seară nu a mai venit la teatru. Se îmbolnăvise. Și într’altă seară Feticu și-a trimis cei 19 ani ai lui într’o călătorie fără de sfârșit. Dar ciudat: Feticu a avut 19 ani și din seara aceea, plecat fără un cuvânt ,aruncat vântului Feticu, totuși, a continuat să figureze pe afișul Teatrului Național până la acel ultim spectacol de închidere a stagiunii. Nu a fost o eroare. Nu a fost decât un joc al soartei lui, numărată pe 19 flori de câmp. Le-a rupt într-o zi și le-a dăruit cuiva încrustări aici, în locul celor cari erau în drept să-și spună cuvântul despre figurantul — elită care este studentul de Conservator, despre specularea tinereții lui — gândul nostru bun și tot pe atât de tânăr. (Căci fie zis, la moartea unei balerine de la Cărăbuș se închin articole pe două coloane — la moartea figurantului-student, în prag de carieră strălucită în teatru îi rămâne un nume uitat pe afiș și un ferpar !). Totuși, să-i aducem lui Feticu această amintire, ultimul afiș de la Național și lacrima celor cari l-au cunoscut. PIESE FALSIFICATE — afișderi vinurilor falsificate — pot să îmbolnăvească pe cei cari le degustează. E cazul celor patru incidente, „Surorile Aman“ de Sandra Cocorăscu și regizorul din pasaj, d. Sică Alexandrescu. Mărturisim ne-a produs-o confuzia pe care lectura atentă a textului și confruntarea cu realizarea scenică. Neîndoelnic, d. Sică Alexandrescu, este un mulțumit îndeobște cu indicațiile în lungul replicei, pe care le dau autorii. Și este cunoscut conflictul între autor și regisorul care se vrea realizat paralel cu propria-i operă în sărace sau bogate indicații. De aici, în general, autorul nu poate să-i adnoteze textul cu indicații regisorale, pe care numai un ochiu străin le poate întrezări în fiecare replică. Și d-na Sandra Cocorăscu greșește când crede că își poate schița personagiile cu inutile adjective care pot fi un mobil literar, dar nicidecum teatral. Trecând totuși peste aceste considerente care o privesc de altfel pe autoare, piesa încredințată d-lui Alexandrescu trebuia să fie desbrăcată de acest lest de indicații literare și privită registral în chiar esența ei care mărturisește în numele d-nei Cocorăscu, latențe miraculoase pentru un director de scenă conștiincios. (Nu-i locul aici pentru o discuție pe larg — totuși schițăm tendința de bagatelizare, de falsificare chiar — a unor lucrări dramatice care încăpute pe alte mâini, ar fi fost sortite și unor succese de ținută artistică). BIBLIOTECA TEATRULUI Național sub directoratul d-lui Liviu Rebreanu — să ne fie îngăduit să o spunem — trecută pe mâinile fără pricepere ale nu știm cărei Doamne — a îmbrăcat o haină care nu face cinste nici Primei Scene nici chiar editurei care își adaugă firma în josul copertei. Dece oare lucrurile bune de la alții (Pompiliu Eliade și mai târziu Sadoveanu Marin Ion) să nu fie continuate ?! De ce oare Naționalul a încredințat tipărirea lui Shakespeare unei edituri care nu s’a învrednicit să schimbe barem neformatul Bibliotecii pentru toți! Ne miră cum Teodor Scarlat, care dacă nu ne înșelăm face parte din redacția literară a teatrului, poate să respire acolo unde bunul simț artistic este neschimbat ! Sunt întrebări care așteaptă răspunsuri, înfăptuiri care să nu ne facă să roșim pentru obrajii altora. NEALTE