Universul Literar, 1943 (Anul 61, nr. 1-18)

1943-01-10 / nr. 1

V'R OP Rf 1É T A!R ; • ■•• SOC.,^N. „UNIVERSUL? BUCUREȘTI, BREZ.OIAN­A 23,. 25­". .DIRECTOR. ȘI. AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă stub No. 163 Trib. Ilfov . ... • ... ■ •■.­..•■ . ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulare 12 luni 360 „ 6 luni 190 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe lună PREȚUL 6 LEI Personalitate și literatură­ ­ de At.. PHILIPPIBE . ..t­ă ‘. V . *.• ........* . Junți’ao .vreme .Je care, prin forța împrejurărilor, colectivul ca­pătă tot mai mare importanță în f órusar­ea judecăților de valoare, conceptul de personalitate'' nu •i­tat 'ăTe, 'firește!, în­ discuțiile actua­­litâții,’locul pe care ,îl avea odinioară." ■ " Morala mușîbo'ului de furnici și a colon­ülei de castori n­u ad­mite valoarea personalității’ cc fisîderlitfe în 'side, privită în esența ei Individuală, iar manifestările ei independente­ de colectivitate. "Dacă aceastä''imorală are sorți de durabilitate sau ni­ — iată o chestiune pe care nimeni nu o poate lămu­ri încă și care, de altfel, pentru cele ce vreau să discut aici nici nu are vreo" însemnătate deosebită.'nn .'m­ijlocul furtunei e greu­l să prevezi altceva decât că va veni o vreme'când furtună se va potoli."Mai greu desigur este de spu­s câte anume valori Vor m­ai stă atunci în picioare, care altele vor pieri, spulberate de furtună, și care valori nouă vor apărea "•.............. Astăzi­ putem încă să repetăm, nu știu dacă toți, dacă mulți, dacă puțini *— versurile în care Goethe afirmă valoarea persona­lității: ' Volk und Knecht und Überwinder • v;'......... Sie gestehn zu jeder Zeit: • Höchstes Glück der Erdenkinder “ Sei dar die" Persönlichkeit, - ' ; * I r.s,— ... .. . (Po­por și slugă și învingător ■ .... Cu toții spun în orice vreme : Cea mai mare fericire a oamenilor E numai personalitatea). Vițelul vijeliei poate acoperi acest glas de diamant, pur, dar nu­-l poate acoperi decât în treacăt ln vorbele lui Goethe și a strâns o experiență morală de mii și mii de ani a omenirii. Ea ne îndeamnă să râvnim spre permanențe și să considerăm numai ca trecător ceea ce este sortit să treacă. Mă grăbesc să spun că am început aceste considerații nu cu gândul de­­ a le da o aplicare generală (ceea ce ar fi desigur, o în­gâmfată pretenție) ci numai cu intenția mult mai modestă de­ a încerca să discut câteva chestiuni de valoare dintr-un domeniu limitat și anume acela al literaturii. Personalitatea este condiția de existență a oricărei literaturi care vrea să dureze. O privire înapoi peste literatura trecutului ne arată repede că epocile de sărăcie literară au fost tocmai acelea in care personalitatea, dintr’un motiv sau altul, a fost înăbușită, persecutată, sau pusă, prin constrângeri diverse, în neputință de­ a se manifesta. Fie că e vorba de epocile în care absolutismul interzicea libera desvoltare a spiritului, fie că e vorba de acelea în care colectivul­­ se desvolta în dauna individului, rezultatul a fost, în orice tim­p și în orice joc, acel­aș: personalitatea literară a fost înăbușită. SORIN IONESCU Desen Despre marile mioiri de ALEXANDRU CIORĂNESCU O generație întreagă a pornit în căutarea unui ideal De la începutul acestui veac, o mișcare nesigură a început să fie desemneze în domeniul spiritului, acuzându-se pe în­cetul și încercând să definească o atitudine, să ajungă la o sumă de adevăruri necesare. Căutarea­­ aceasta neliniștită nu pare să gă­sească destule puncte de sprijin în trecut. Cu toții simțim că ne lipsește solidaritatea cu ceea ce a­ fost, că punțile au fost rupte în­tre noi și generațiile care se obișnuiseră să gândească altfel. Nimeni n’ar ști să spunăy tide duce din­ceea ce mi se pare mai vrednic de obser­vat, și mai ușor de înțeles pentru noi, cei care trăim ceasul de față, e faptul că toate aceste mari curente de cultură și prefaceri spirituale, corespund unor epoci de criză. Mi se pare că lucrul acesta n’a fost îndeajuns subliniat. Dimpotrivă, istoria ne-a obișnuit cu ideea­­ că epocile de mare potență cultu­rală și artistică se confundă cu cele de pro­speritate economică, și deci de liniște din punctul de vedere politic și militar. Influen­țați de interpretările materialiste ale isto­riei, cei care s-au ocupat, de pildă, de Re- ANUL LI­ Hr. 1 Duminică 10 IANUARIE 1943 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU DIJE EDMUSil ei Soldatul in vizită la scriitor — SOLDATUL. — Tot cu nasul în cărți! Ce­ viață duci între a­­paratrul ăsta de radio neobosit ,și Eschil-ul tău. SCRIITORUL.— Noroc! Mi-a­­duci noutăți din lume. Ce se mai întâmplă ? SOLDATUL. —E curios că te aud mereu întrebăndu-mă tot acelaș lucru, în timp ce pretinzi să trăești în acea lume a amin­tirii despre care știi să vorbești atât de bine. SCRIITORUL. — Poate, dar lumea mă interesează ca­iun personaj prodigios. Totdeauna te îmbie cu­ câte ceva nou. SOLDATUL. — Da, dar tu nu primești noutatea decât în mă­sura în care ea nu te stânjene­ște. Ai un fel de a ține lumea la distanță, care mă face să mă gândesc la cineva care a încetat să mai trăiască. . . ■ SCRIITORUL. — Și libertatea mea de spirit ? Ce faci cu ea ? Nu este ea chiar condiția lucru­lui meu, a vieții mele ? SOLDATUL. — îmi amintești în clipa asta de a sei­cari, acum câțiva ani, aduseseră la mo­dă,faimoasa anchetă: care sunt cărțile pe care le-ați lua cu voi, dacă ar trebui să vă petre­­ceți restul zilelor într’o insulă pierdută din Pacific ? Ți-ai transformat odaia în insulă feri­cită și în fiecare dimineață te întrebi ce cărți te vor ajuta să-ți petreci ziua. SCRIITORUL. — Am nevoe de o bună societate, de prietenii. Cu ce drept îmi reproșezi că nu se găsesc decât printre cele mai bune spirite din toate veacurile? de RAINER BEEMEL. interesezi despre lucruri asupra cărora nu ai noi o putere. LA­­ drept vorbind, avea dreptate prietenul nostru care spunea:B Dumnezeu scrie marele său ro­man de aventuri, istoria uni­­versă, să-l scriem și noi pe al nostru. SOLDATUL. — Te situezi deci în afară de spațiu și timp. SCRIITORUL.­ — N’a fost a­­cesta rostul înțelepților din toate timpurile ? SOLDATUL. — Și ce ai să faci, ce roman vei scrie, de­oare­ce în afara spațiului și a timpu­lui, nu vei avea nici subiect, nici public. SCRIITORUL. — Sunt pe cale să pregătesc un bilanț al timpu­lui nostru. Vreau să văd ce va­lori rămâne intacte în această învălmășire generală de care fost cuprinsă epoca noastră. O­­a­menirea de mâine va avea totuși nevoie de u­n anumit număr de valori. SOLDATUL. — Ah, totuși ești și tu din epoca ta, care a fost aceea a burghezilor și a Regelui Negustor. Vorbești de bilanț și ai vrea să „stochezi" valorile, ca și cum ar fi cutii de sardele. Se poate să fi uitat până ‘ntr’atâta viața? ( SCRIITORUL. — Omul in structura lui este etern acelaș. Mereu va încerca să atingă o a­­numită înălțime de la care se­­ bucura ca un suveran, de spec­tacolul vieții. Orice ai gândi eu nu sunt burghez, căci nu cred că progresul tehnic va asigura omenirii acel paradis al păcii la care visează toți iluzimniștii, toți ­,'W.A In pag. 6-a| Fără Îndoială, activitatea literară continua și în acele epoci dar producția literară era de cali­tate mediocră, fie că era prea legată de actualitatea imediată, fie că relua teme vechi, banale și stoarse, fie în sfârșit că era dirijată spre anumite scopuri din afara literaturii. " O personalitate literară se supune cu greu unor asemenea condiții". Scriitorul, prin firea ltd neatârnată și excepțională, res­pinge prelucrarea actualității imediate din pricină că nu are perspectiva în timp necesară oricărei creații; niciun material actual nu poate fi prelucrat literar și nu poate deveni material de creație literară decât când între el și scriitor s’a întins o pe­rioadă oare­care de vreme — așadar când a început să intre în trecut, prezentul e un slab motiv pentru literatura de creație și asta o știe orice scriitor. Reluarea vechilor teme oferă posibilități de creație mai mari — dar oare toate marile teme vechi sunt ele îngăduite în vremuri de constrângere colectivă ca acelea­, de care vorbeam mai sus " De obicei, în astfel de vremuri, temele vechi care se reiau et pour cause , tocmai cele mai puțin prielnice unei i­* originale și noi; sunt vechile motive comode și im­manente desigur dar prea înguste pentru a des*­­ ■ aripi, drâmbe eterne, dar drâmbe. (Urmare în pag. 5-a) mul pe care pășim. Duhul­­ Euro­pei nu s’a cristalizat încă i care ^ poată fi de pe acum judecat* are re­trospectiv. O schimbare e în Și în credința ei trăim cu toții: întreaga cugetare european­ă e că aparține unei tranziția, că elai ne­știut e o spiritualitate inedită. - să ne aducă prefacerea cea mare ne simțim purtați? Ce înseamea­ză tăcere, și care e valoarea universală a acestei capa­cități de reînoire? Nu suntem cei dintâi care cunoaștem ast­fel de treceri. Deși veacul pe care îl trăim se ctește greu de surprize, alții aiu cu­­cu mult înaintea noastră, zile care poate cu mult deosebite de acestea,­­esigur prea aproape de fapte, ca a judeca în întregul lor dar is- f­i europene oferă cel puțin pri­n: constatări, care nu sunt poate pentru ceea ce se pregătește „r­­etrire­a culturilor, a socie­­i spiritualităților colective ” de­­amă cea mai mare binefacere din au venit în ajutorul progresului ome­nesc. In stampele vechi, ideea de progres e figurată printr’o scară. Scara aceasta are insă mai multe etaje, cu câte un palier îna­inte de fiecare nou urcuș, către care trebue s’o îndemne și s’o ridice de fiecare dată un impuls nou, o împrospătare de puteri, o în­tinerire. Ca în mitul străvechiului Anteu, spiritul omenesc prinde noi forțe la un anu­mit contact cu realitatea, și continuă pe un drum pe care se întâmplă uneori să lânce­zească, până când un alt îndemn îl scoate din făgaș­­irile prea tocite, și îl repede cu mai mult elan spre țintele noui. Marile epoci ale civilizației au fost toate împrospătări de forțe. Epoca scurtă, dar deosebit de fertilă pentru drumurile vii­toare ale spiritului omenesc, a clasicismului grecesc, secolul lui August, Renașterea ita­liană, clasicismul francez, romantismul,­ rea­lismul secolului trecut, simt tot atâtea miș­cări spirituale masive, uneori eruptive ori numai trasate, dar care se *" același timp și ca­ inst­­raceri ale unei Care e rostul ’ spună aic­­r ghesuite­'' trec de pentr' nașterea italiană sau de cea flamandă, s-au căutat mai cu seamă temeiuri economice Arta celor două Renașteri s’ar explica ast­fel prin excepționala înflorire comercială a orașelor italiene și flam­ambia, și prin noile posibilități de viață pe care le oferea îmbo­gățirea burgheziei din aceste orașe. Explicația aceasta mi se pare cu atât mai neîndestulătoare, cu cât reduce la prea pu­țin sensul spiritual al marilor transformări. (Urmare în pagina 0-a) SOLDATUL. — Ciudat Ro­binson care trăește cu Socrate, cu Pascal, cu Stendhal și cu a­­paratul de rad­i­o. SCRIITORUL. — De acord cu tine, că radio e de prisos în a­ceastă cameră, după masă va fi luat de aci. SOLDATUL.— Vei înceta deci să te mai interesezi­ de mersul evenimentelor. SCRIITORUL. — Da, mi-am dat seamă că e zadarnic să te­­•realiștii, de un veac și jumă­tate. j SOLDATUL. — îmi place să te aud recunoscând caracterul i­­realist al epocii burgheze. Dar nu crezi că omul de mâine își va creia valorile-i proprii ? p­i*­*»»*» pământul care în fiecare vară se acoperă de flori, îndoit vreodată de acea sti ție a lui, ca să nu acorzi ri­ aceeași încredere 7 SCRIITORUL.­­­ Ai vn să mă osândești la tăcere, lipsești de lucrul meu, viața mea , SOLDATUL. — Depar mine astfel de gând, deș că este un timp ca să t­ă un timp ca să scrii. Ar toi trăești și prima condiție e , ceea ce este și să spui ceea. Nu poți visa la un om­ginar, dacă nu înțelegi s­tea timpului nostru. SCRIITORUL.—Tu știi , numai asta mă interesează.­tă o formă superioară a care rămâne prin toate scă­rile istorice. Iată, această zr greacă, nu și-a păs­rat ea pețimea din trecut . Totuș mult mai veche de o mie . Poporul care a văzut-o ru­du-se a dispărut, nici un nu o mai reprezintă și toti tă-o în forma-i perfectă, trătoare de toat * viața ci a împlinit-o artistul.­­SOLDATUL. — Dacă mi aminte bine, te plângeai­au că nici o artă nu mai era bilă în epoca burgheză. Nu că e mai importantă preg unei epoci a omenirii, în­­ mare artă să poată renaș forțe vH7 SCRIITORUL. — Da, iu spus-o mereu, că epoca bv­ză nu era decât o mare că­ a omenirii către o viață descoperirea aventuroasă a noii civilizații. Cred, în ar că îi^d’o zi, epoca începu Valmy va fi socotită ca o trecere. Ea a constat din mișcări: prima, care era în rentă de ordin cu totul el învăța pe om să cunoască Mictățire tehnicei, a dou­ •optată împotriva soci­emațin câte puțin se di DATUL. — Cu totul r nu s’ar putea ga concret care să fi rexaluție 7 Despre unele valori de ION FRUNZETTI Nu e o operație prea ușoară bilanțul unui­a u­nua­la jumătate s’a cheltuit în contabi­litatea cruntă a lichidării celui pe care l-a moștenit. Preocupat să-și soldeze pasivul, veacul nostru a neglijat pe bună dreptate multe din rubncele cuprinse sub „activ“ Dacă proza nu roma unui erou al fantasticei „Saison en enfer“ ar putea fi invocată a­ci, ne-am Scutura ca și Rimbaud. „Ce secol cu mâini!“ „Je n’auxai jamais ma­main“, hotărise profetul din Charlevüle. „La maca à la charque vaut la main à la plume“. Ca să-și înde­plinească însă făgăduința făcută sie­și, Arthur Rimbaud a trebuit să se exileze în Abisinia, în sal­ba­lăcia pădurilor tropicale ale căreia dacă n’a avut într’adevăr era« să-l silească a-și întrebuința mâinile pentru coarnele plugului, n’a avut în schimb nici îndem­n‘“lU­­fi clari ei înșiși ai luminilor spi­ritului au fost în­totdeauna primii care să-l ponegrească, hulindu-L Și nu e o legendă întâmplătoare condamnarea lui Hristos de către cărturarii sinedriului. Păstrând proporțiile și schim­bând ceea ce e de schimbat, sine­­driile acestor doctori iluștri pe care zeflemeaua tare a lui Gio­vanni Papini îi numește când „I segnori scienziaiti“, când „I seg­­norii metafistici’V au osândit în­totdeauna, fără alegere, tot ce nu-și afla echilibrul pe axa -ta­­b­lă a verticalei căzute exact în­tre cele 4 picioare ale scaunelor lor de­senatori ai culturii. Este poate una din marile achi­­­zi­ți­i ale veacului nostru _ va,am blă însă pentru cei puțini (și albi avem ispita să rostim* „cu atât mai rău pentru cei mulți“) — acceptarea adevărului că spiritul și cultura sunt două noțiuni deo­sebite, ale căror sfere se pot­­*­­nge, încrucișa chiar într-’o mă­­­ care nu se confundă cu­­’’tprapunerea lor intelectualul­­­ui me- Spl­

Next