Universul Literar, 1943 (Anul 61, nr. 19-36)

1943-07-10 / nr. 19

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități si instituții 1000 lei particulare 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.3­0.10 Apare de 3 ori pe lună PREȚUL 10 LEI ANUL­UI Nr. 19 Sâmbătă 10 IULIE 1943 Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU ELITELE TĂCUTULUI ARDELEAN In timp ,ce literații din Prin­cipate se dedau, l­a începutul veacului trecut, unei activități multilaterrale, cuprinzănd sub unghil preocupărilor, cu egal interes, genure literare cele mai averse și hazarâăndu-se chiar pe cărări sarame de artă, intr o frământare frenetică­­ și aspirație de lămurire, de lim­pezire a virtualităților proprii și de descifrare a unor țeluri precise către care să năzuiască — multilateralitate care cul­minează m enciclopedismul lui Hașdeu, — elitele ardelene își consacră munca cu îndârjire unei specialități, căreia ii cu­nosc cei a început obiectivele, unei singure sfere (sau cel mmi noua, dar înrudite) cer­cetată intro exemplară ținută de continuitate,­­ făcând ast­fel dovada că Ardelenii au știut totdeauna ce vor. Scopul operei culturale ar­delene de până la războiu a fost să argumenteze, preș­te, drepturile noastre, în podișul carpatic, — tendință care im­primă literaturii transilvane un caracter jurist și didactic. Practicismul inclus prin în­săși forța împrejurărilor poli­­tico-sociale în activitatea cul­turală a Românilor ardeleni a favorizat înflorirea unei lite­raturi de luptă, cu verbul ascuțit la adăpostul unor disi­mulări subtile, ale cărei baze se pun prin școala istorico-fi­­lologică a corifeilor latinismu­­mului,­­ care reprezintă poa­te una din cele mai uluitoare dovezi de continuitate, pe te­ren cultural, în strădania de a semnala și apoi de a impune un adevar ,inoperant între­zărit, dincoace de munți, de cronicari. Același practicism m­ascul­ai făcut din Arde­leni, a cărora o cenzură a­­cerbă le controla scrisul, dar nu era în stare că le con­troleze cu rigurozitate și cuvântul rostit cu înflăcă­rare în tainice locuri transfor­mate în amvon și catedră, — dascăli tridenți, care atunci când n’au mai răzbit să-și ex­prime principiile, au trecut munții, pentru a și le expune aici, în Principate. Și oricât de eronate păreau urnele din a­­cestea multora, au izbutit to­tuși să și le impună prin for­ța lor de contagiune, prin ilu­minata convingere și tenacitate cu care și le susțineau. Dicțio­narul lui Laturiam și Massim, lăsându-i deoparte gravele e­­rou, înseamnă, prin însuși fap­tul că a apărut, și încă pur­tând girul Academiei Române, triumful persistenței ardelene, care trebue luată ca exemplu în sine Și niu în consecințele ei. Ardeleanului i-a lipsit multi­lateralitatea de suprafață, pe care a suplinit-o prin colabo­rare. Pe Câmpia Libertății mâ­nuitorul ideilor, oratorul și-a dat mânia cu omul faptei, cu eroul, Simion Bărnuțiu, cu A­­vram Iancu. Lazăr a fost das­căl excelent, d­­ar n’a fost și un scriitor, iar Go­ga, în momentul când și-a dedicat activitatea politicei, acțiunii, a încetat, e­­fectiv, de a mai scrie litera­tură. E, în aceste pilde, o do­vadă de supremă onestitate, manifestată printr-o dăruire totală, în munca pe care o crezi, într’un moment dat, ne­cesară pentru neam. Căci acesta — gradul de uti­litate a activității proprii pen­tru ■nație — e semnul sub care au activat Ardelenii. De sus, de unde ne tronează și diriguesc aspirațiile, orien­tate spre un pământ pe care multe din aceste elite l-au pă­răsit numai spre a lupta mai cu folos pentru poporul care a crescut din negura vremilor în el, pe care l-au cântat și iubit, iluștrii reprezentanți ai sbu­­ciumatei culturi ardelene ne inspiră mănunchiul de prin­cipii care să călăuzească pașii tineretului transilvan spre un stil de viață conform cu nece­sitățile momentului. Micu, Șin­­cai și Maior,­ continuați de școala filologică de la universi­tatea pribeagă la Sibiu, ne a­­mintesc de mândria de a fi coborî­tori din neamul Roma­nilor și de drepturile noastre peste munți, punându-ne tot­odată în față tenacitatea neîn­fricată în susținerea unei cauze un Lazăr ne învață apostola­tul și pelerinajul, om, Bămuțiu logica argumentării, eroii dela 1789 sau Iancu eroismul fap­tei, un Andrei Mureșan, avân­tul, un Coșbuc întoarcerea la popor, iar un Goga abolirea oricăror atitudini neutrale, chiar a poeticului turn de fil­deș atât de drag intelectuali­lor, atunci când sunt în joc in­teresele neamului. Inmănun­­chind la aceisite principii, din tra­diția cu­lturală ardeleană, în­tr’un stil de viață nouă, e sigur că trăinduri vom birui. ION ȘTEFAN MATEI CARAGIALE de DUMITRU IMBRESCU Tot atât de sgârcită, ca în poezie, e activitatea lui Ma­tei Caragiale și în proză. E parcă un destin ca oamenii de real talent să se limiteze la o activitate restrânsă, pe câtă vreme cei ce au numai o spoială de talent, să arunce volumele, ca vulcanii în erupție, valurile nesfârșite ,de lavă. Fiul marelui humorist s’a mărginit și ’n domeniul prozei, unde dă dovezi de virtuozități mult mai mari, la numai două lucrări integrale și la câteva creionări neter­minate. Cele două bucăți însă s­e pot înlesni o orientare suficientă în angrenajul de lucru al scriitorului, permi­­țându-ne să extragem, din analiza lor, considerațiunile necesare pentru stabilirea valorilor la cari se ridică, tn ansamblul literaturii autohtone. Vom începe cu cerceta­rea lor, în ordinea în care au apărut, întrucât ea mar­chează și mersul evolutiv al afirmării scriitorului în do­meniul spinos al prozei. Pe de altă parte, prima bucată, odată analizată și supusă examenului critic, ne ajută, prin elementele care se desprind din ea, să înțelegem mai ușor pe cea de a doua, cu mai multe părți complicate. „Remember“, este o ciudată incursiune pe care scriito­rul o face, spre a explora un domeniu de viață necunoscut. Dacă lectorul n’ar reține din ea decât descrierile atât de bune ale Berlinului, și încă ar avea suficiente motive s’o claseze printre cele mai isbutite realizări de proză româ­nească. In ea găsim și o mare doză de material autobiogra­fic, care înlesnește stabilirea unor puncte de contact cu fondul sufletesc al scriitorului. Fără să dăm acestuia im­portanța pe care ar da-o, neîndoelnic, istoricii literari, por­nind în explicarea întregii opere numai dela anumite aspec­te ale lui, credem totuși că e bine să ne servim de el, în do­rința de la explica prin informații cu privire la mediul in­telectual și la educația sufletească, formarea lui literară. Din „Remember“ aflăm ce înrâurire puternică a avut asupra lui risipa de muzică clasică, ședințele literare din familie și contemplarea celor mai importante realizări de artă. Berlinul, cu aspectul lui de burg milenar, cu grădini ,și boschete, cu Soreea și malurile ei ascunse de verdeață, cu muzeele bogate și înfloritoare, cu un cuvânt, cu între­gul lui arsenal de viață artistică și civilizată, a intrat adânc și intens în toata ființa organică a scriitorului nos­tru. Paginile din „Remember“ sunt poate omagiul cel mai sincer pe care vre-un scriitor român l-a adus, in afara de Ion Luca Caragiale, al cărui entuziasm era fară margini, fața de capitala Germaniei. Ceea ce l-a atras pe el mai mult a fost tocmai mediul cutural și intelectual din Ber­lin, atmosfera de respect față de realizările artistice și spiritul pașnic și destul de activ al oamenilor. Din toate paginile lucrării trăește viu și intens sentimentul de res­pect a lui Matei Caragiale față de marea așezare germană, cu un trecut străvechi. Germania i-a fost un fel de a doua patrie. Pe el l-au atras la ea tocmai realizările spirituale și aspectele de civilizație atât de bogată și înfloritoare. „Re­member“ e tocmai prilejul de a nu le înfățișă, punând in prezentare o migală rar întâlnită la vre-un alt scriitor, influența studiosului heraldic pare a se resimți și aci des­tul de clar. II urmărește portretul, incursiunile in lumea barzilor din vremurile trecute, cu un întreg ritual de viață tradițională, specific numai clasei lor restrânse, ambianța de duioșie, pe care le-o creiază, precum și simpatia pe care le-o poartă, fac din el un meșter al schiței. Personagiile lui capătă trăsăturile regulate și precise ale figurilor He­raldice, portretul tânărului străin extravagant, solemn și distins, îngâmfat și disprețuitor, e format din linii hiota­­rîte. Dar pe Matei Caragiale îl interesează, nu numai exis­tența lui fizică și socială, astfel că îi fixează și trăsăturile etice și spirituale, cari au putut să-l convertească la o to­vărășie îndelungată de discuții, întreruptă de tragicul sfârșit al străinului normand, din neamul conților de Oxford. Risipa lui de lux și de viață formează axa povestirii în­tregi. In partea doua ni se descrie, într’o atmosferă de neînțeles și bizar, brusca lui plecare în noapte și tragicul sfârșit, rămas până in cele din urmă un mister pentru scriitorul, care își făcea reproșuri și coșmaruri de respon­sabilitate. Nu putem înțelege, și nici autorul nu ne face să înțelegem, ce motiv atât de important a putut să-l facă să plece dintr’o plăcută tovărășie, pentru a nu se mai în­toarce niciodată, mărindu-i sbuciumul și suferința. Bucata are în ea și ceva de senzațional. Eroul ei, Aubrey de Vere, este un tip cu totul ieșit din comuni. Apariția lui în viața ordonată și liniștită a capitalei germane este un episod dintre cele mai pitorești, felul lui de a se îmbrăca și în­frumuseța, într’un chip sulemenit și anormal, purta stig­matul bizarului, iar preocupările pe cari le afișa se singu­larizau într’o ciudată izolare. Autor­ul își prezintă eroul cu simpatie, strecurând, în materialul autobiografic, unele corespondențe spirituale cu el. Discuțiile redate degajează o tovărășie armonică, vederile lor par să se potrivească. Sfârșitul tovarășului de discuții și hoinăreală a avut în ființa autorului urmări dintre cele mai dureroase, ajun­gând să fie prada unei puternice obsesii. S’ar putea face desigur o legătură între acest tragic sfârșit și apariția fe­meii cu părul roșcat, într’o aleie pustie din Tiergarten. Imaginea ei pare a i-l urmărească pe povestitor și după moartea nobilului său tovarăș normand. Și tocmai când ar fi putut să afle cum s’a desfășurat durerosul sfârșit, precum și motivele care l-au determinat, el preferă să păstreze misterul, cu farmecul lui de neînțeles. Prin ase­menea trăsături, povestirea își păstrează caracterul ei de ciudățenie amestecată cu bizar. Ea e un elogiu al vieții­ singuratice, al detașării din realitate, preferând tainițele ascunse și întunecate, amfiteatrelor mărețe și luminoase. Povestitorul e un cântăreț nedespărțit și sincer al sin­gurătății, al discreției și al nopții adânci. El evită oamenii și zgomotul, preferând, în locul lor, tovărășia copacilor seculari și a tablourilor celebre. Preferă decorul întunecat al nopții, zilelor senine: „Nu voiu uita niciodată. E drept că așa frumoase nopți, două n’am văzut la fel, eu care știu a prețui noap­tea ca nimeni altul, care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatec, care de­ obiceiu pare a ațipi stribulit de o nemulțumire nedeslu­șită, n­u Începe a trăi pe deplin decât odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului ; pe măsură ce se aș­terne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de traiu a schimba fața îm­prejurărilor, cu anii ar fi fost cu putință să nu văd raza zilei“.­ ­Urmare in pas. MO MICAELA ELEUTHERIADE Flori ION IRIMESCU Portret ATITUDINE ȘI CONTRADICȚIE Există similitudini de structuri destine uneori surprinzătoare, la de­și părtări cronologice și geografice față de care perspectiva universalistă a o­­mului de cultură nu mai permite, toc­mai prin nivelarea operată de distanță, nici un șoc. Dacă însă coincidența se desvoltă în spațiul strâmt al unui „hic et unic“, al unei epoce date, într’o țară determinată, jocul repetat al seriilor cauzale pare de-a dreptul o potrivire de undeva voită, sau de cineva, stăpân peste potriviri. Destinul creatorilor de valori de la noi, s’a mai afirmat, oferă curioase constante de mizerie. Desinteresarea dureroasă a publicului, până la grani­țele spitalului, morgei sau casei de ne­buni în care a­culturalismul general își expulzează, ca stridiile excrescențele inoportune, oamenii ieșiți din medie, este din păcate o forță la fel de consi­derabilă în 1848, în 1882, sau 1889 ca și în 1938 sau 43. Inerția, această lege so­cială a gravității, funcționează fără greș, când e vorba de exilul tinerilor libertari din 48, de internarea în ba­lamuc a lui Eminescu, flămânzit atâția ani în orașul tuturor îmbuibărilor, de înmormântarea sărăcăcioasă a lui Lu­­chian paraliticul trăind din mila spo­liatorilor săi, ori de vagabondajul deli­rant al lui Arthur Enășescu. Atâtea exemple, și altele câte! * Dintr’un jurnal de idei din 1941 : „Cât datorăm lui Hegel, noi, oamenii momentului actual, n’au întârziat să arate la timp, atât — cu sentimentul restabilirii unor raporturi de gratitu­dine datorată — teoreticienii prezentu­lui acestuia umil, cât și — împinși de dorința unui denunț public de natură a-1 compromite, — retardatorii unei epoci culturale la ale cărei funeralii asistăm. „Nu mai departe decât în înțelegerea pe care o arătăm opacităților coalizate, gândul atoatecuprinzător al lui Hegel își are partea sa de contribuție. Nu ne-a învățat el că Istoria, oricât ar în­semna ea desfășurarea dialectică a Spi­ritului Absolut, nu este totuși o alune­care fără accidente și asperități, și că, în ultimă analiză, culturile se consumă în circuite închise, în cicluri monodice aproape, ireductibile și impermeabile ? „E firesc să întâmpinăm — ca purtă­tori ai unei făclii de înnoire culturală — împotrivirea păzitorilor unor vetre a­­prinse la flacăra altor Olympuri, și care continuă astăzi să radieze, în virtutea elanului câștigat, fără a se neliniști dacă pribegii adunați în jurul le pără­sesc flăcările ce le promit binefăcătoa­rea căldură căutată, pentru a se alipi grupului de tauri obstinați a aprinde, cu o scânteie, cuptorul tiparelor celor noui, așteptate. „Cât datorăm lui Hegel avem a ne în­treba însă și atunci când ne izbim de piedici neprevăzute, provenite din înțe­legerea lui abuzivă, literală, petrificată. Astfel, credința în imposibilitatea de a cuprinde sensibil conținutul unei opere de artă aparținând trecutului — deci unei alte culturi, — este­­ mai cu seamă de la succesul surprinzător al filosofiei lui Spengler, în gândirea căruia hege­lianismul are multe de ale sale de re­cunoscut) e foarte răspândită. Circuite închise, culturile se juxtapun și uneori se reflectă, lăsând totuși să scape oglin­dirilor lor, tocmai caracterul esențial, autenticitatea ireproductibilă a cons­tantelor lor, specificul fiecăreia dictat de sâmburele viu al „vieții de fapt” in­cluse”... * Citesc rândurile acestea scrise cu doi ani în urmă, imperfecte, de nere­cunoscut pentru mine cel de azi, și preocupându-se de o problemă care astăzi mi-e indiferentă. Cât datorăm lui Hegel ? Ce curios ! Să fie oare războiul și ex­periența cataclismului ce amenință ci­vilizația, cauza îndepărtării acesteia de teoretic ? Și cauza persistenței unui je­nant sentiment al ridicolului, ori de câte ori ne încăpățânăm, struțește, cu capul în nisipul abstracțiilor, să nu ne intere­săm decât de realitatea anacronică a ideei ? Cât datorăm lui Hegel ? Nu e mai potrivit cu momentul: cât datorăm succesiunei hegeliene ? Fiind­că ideologiile a căror ciocnire a produs aceste „gigantice încleștări”, a­um se spune la jurnal, derivă — antinomice, așa cum sunt, opuse diametral, contra­dictorii, — din aceeaș filosofie hegelia­nă. Nu e de Înnebunit ? Cât datorăm lui Hegel ? Statistica numai, a vieților umane sacrificate ne-o poate spune ! * Toate personagiile de legendă se nasc atunci când mor [UNK] Gauguin s’a născut când a început să moiairă de foame. Foarte pu­­țin bine remunerată, de lichidator la Bursa, jims în preajma vârstei de treizeci de ani, având de îngrijit o familie a cărei bucă­tărie și garderobă îi acaparează tot timpul liber, viața lui Gauguin nu e viața lui Gauguin decât după demisia sa din func­ția bine remunerată, de lichidator la Bursa casei de schimb Bertin, rue Laffitte, Paris. Plictisit să-și soldeze fiecare an din via­ță cu un beneficiu de 40.000 de franci, în al 36-lea an al vârstei sale înfloritoare de burghez, — situația acentuată de tradiția meschină, pudibondă și îngustă, pe care căsătoria sa cu daneza protestantă Mette- Sophie Gad, i-o instaurase în casă — Gau­guin purcede să încerce existența dură a boemului­ Și într’o bună zi, virtuoasa soție și vigi­lenta casnică, d-na Mette Gauguin, se găsi foarte încurcată să explice copiilor săi de ce papa nu vine ca de obiceiu să-și soarbă cuminte și absent, cafeaua cu lupte alături de ei, dece mai târziu locul său la dejun e liber și dece pentru seara nici nu (Urmare în pag. 5-a) Carnet din tranșee TACTICĂ $1 NOPȚI CU LUNĂ Ciudat ce repede te deformează reali­tățile imediate ale vieții, în ce măsură îți desființează ceia ce credeai i că este pa­trimoniu su­flet­esc, inatacabilul din tine. Eri, era o seară calmă cu lună plină, cum nu întâlnești prea des decât în poeme și numai în anii adolescenței, în viață... Și o lumină, o lumină ca aceea care tul­bură sufletul unei fecioare dintr’o piesă a lui Thorntdon Wilder. Trebuia să-mi organizez o nouă poziție în vederea unui atac inamic cu care. Caut și nu găsesc totuși ceia ce opresc. Un camarad de lângă mine mă în­deamnă : — Uite, lângă casa aceia cu trei plopi. O privesc și după o clipă ajung îndem­nul ca pe un gând rău : — E singură, izolată, și trebue să fie reperată. Nu stau acolo ! — Uite ce poziție frumoasă are! Și plopii aceia înalți de câtă poezie o umplu. Dar eu stărui încăpățânat. E repetată! Și mu-mi dau seama de­­ argumentul ca­maradului meu decât noaptea târziu, când totul a fost pus la punct-Stau de 4 ore lângă casă și abia acum îi văd silueta elegantă, de vilă din lemn, înălțându-se sveltă de parcă se ia la în­trecere cu plopii care o încadrează ca niște paji- Puțin mai departe, Donețul curge lin, omdulându-se leneș, în timp ce argintul apei se strecoară sfios printre arborii bătrâni aii pădurii din dreapta noastră, despărțind două lumi. Abia acum, îndemnat de alții, încep să văd casa. Și odată cu aceasta, să simt far­mecul ireal al acestei nopți de Mai. Ste­lele strălucesc feeric, luna se plimbă calmă ca într’un basm. Și liniștea, liniș­tea nu mai este încordata așteptare din preajma unui atac, ci calm paradisiac. Dar ca să-mi dau seama de toate aces­tea, a trebuit să ascult glasul altuia, care să-mi desvălue frumuseți în mijlocul că­rora trăiam altădată. Eu vedeam lumină de lună, care spunea inamicului mai mult­­ decât trebuia să spună o noapte pe front, iar vila nu era decât un punct repetat. Și noaptea întreagă cu toată suava ei poezie, numai ore ce premerg atacului. Tactica mi-a ferecat ochii fără îndoială, iar legile războiului le-au înfrânt pe cele ale sulfetului. Voi mai putea oare vreodată să mai văd frumosul din jurul meu, fără a pri­vi întâi la asprele legi ale luptei ? Mi se vor mai deschide oare și mie por­țile fermecate ale bucuriilor pure, fără a mai fi nevoie să ciocănesc zadarnic­el­e întregi ? Vor mai poposi lângă mine toate vră­jitele chemări ale nopților, ale stelelor și ale cărților? De s’ar întâmpla și minunea aceasta, le voi putea descoperi cu sufle­tul deschis spre toate zările ? Ce departe te-am simțit de mine, într’o noapte de înfiorată tăcere, aici, pe malul Donețului, omule tânăr care ai fost odi­nioară... 29 Mai 1942. COSTIN I. MURGESCU SCRISORI VACANȚA STIMATĂ FLAȘNETĂ ! până m­ai alaltă ori stăruiam în credin­ța că ai murit. Fuga în cotidian, duetul antib­iric al orașului, și câte altele încă, îmi întăreau convingerea, trocnind în chipul acesta un mic sicriu, în ventri­culul drept, ca într’o odaie de păpuși. Doar de papagal mai știam câte­ ceva, îl auzeam uneori sburând prin crengile vi­sului, iar alteori îl știam, sigur, pe­ un umăr de mare poet, un alt papagal de­cât toți papagalii. Cu țăcălie, cu morgă, și geniu, însingurările însă fac daruri, amare de cele mai multe ori, pe care nu toți le putem descoperi. Și dacă nu tragem de tot gluga peste ochi, ne putem afla uneori în fața unui miracol mărunt. Se­sam, deschide-te! Ploaie de flori, risipă de aur lunar, din coroana unui biet copac, te poți alege câteodată și cu mai mult... Dul­gherul nu și-a pierdut încă scu­lele, iubirea mai are nevoie de balconul unui Romeo, sunt încă nopți în care steaua lui Ril­ke e mai înaltă decât luceafărul. Undeva, într’o inimă, și în alta. Stăteam ieri pe un colț de scaun, chinuind o țigaretă. Fum și cald, cald și fum. Știam prea bine că undeva o apă de ghiață curge peste aceeași piatră și ve­deam singurătatea știută, aler­gând pe mal. Și­ atu­nci, de un­deva de jos, ca dintr’o insulă a oceanului, ai suit înspre mine, pe­ un cânt de flașnetă. Desculță, îngerește de desculță, ai intrat in odaie cu „valsul dimineții” și te-ai răspândit cu melodia în toate ungherele. Flașnetă, atunci abila am înțeles că tu nu poți muri ! „Iubito”, așa am să-ți spun, căci tu mi-ai adus-o pe-o elipă, și nu „stimată flașnetă”, ca lia acest început de rânduri. A venit o sărbătoare în mijloc de zi, un saltimbanc și-a legat funia de etajul meu, ondina și-a făcut sălaș în paharul meu "■u­ară, ucCfAcu’ vi aju­tuu" 11. J­­ I : L* Dorit peretele, și în toate și ’n tot, te-i am aflat mereu pe tine, umbră de carne venind pe-un strop de cântec, tras de o mie și unul de papagali, ca de-o nouă stirpe de Pegasi, pe care tu i-ai dăruit lumii și poesiei. Flașneta cu bărbosul ei din Ji­­quide sau din Zille trăește. Co­baiul nu e chir atât de bolnav, iar ghemustocul de hârtie cade ca o ploaie, și nu numai de la man­sardă. Vraja ei m’am s’o vând, căci e a noastră, și nici tu n’ai să vrei să mi-o cumperi. Flașne­ta greerului meu, lucrată la cea mai mare fabrică, lustruită cu vopselele cele mai de preț, e astăzi un adevărat corn al abun­denței. Samaîn și Souppault, Gé­rard de Nerval și Laforgue, Kla­­bund și D. Iacob­escu, toți și-au mutat orga și lira, piculina și p* boiul în pântecul subțire al cu­tiei mele cu vrăji, pentru mare­le cântec pe care am să ți-o dau. O să plouă cu școli literare, și-o să ningă cu sonete și alexandri­ne, până vei fi zrocnită de-atâ­­ta muzică. Fabrica de flașnete va fluera pe ouș. Acolo unde săl­ciile cu luna zâmbesc printre nouri, acolo va merge vagabon­dul in haine bleu-marin, încer­cănat și înlăcrămat. O reverență medievală, și va începe să în­vârtă manivela: trubadur, tru­ver, robot. Esență. Și pentru că toate flașnetele globului pornesc dimineața și o­­bosesc cu amurgul, în voiu ple­ca la drum cu steaua serii, cu steaua inimii tale. Pe sub plopi, într’o piață. Dorm toți, cu storurile lăsate. Dorm pădurile cu pălăria nopții în cuier, trezi, greezii și eu. Să nu te sperii ! In locul meu, pe-o aripă de vals, Regina Draga, va sui la geamul tău și-l va sgâlțâi ușor. — Pri­miți un flașnetar ? Și-o fereas­tră, alta decât toate cele ale lu­mii, se va deschide spre sitele. Jos, printre ape și frunze, flaș­netarul va ști. Iți mulțumesc pentru lecție,­­flașneta mea dragă, bărbos și prăfuit de pullbera lumii. Auzi ? Un cântec suie, în la bemol mi­nor. E-al tău... E cântecul nopții, e cântul vieții fără de care tu n’ai mai fi eu. ȘTEFAN BACIU d­e

Next