Universul Literar, 1943 (Anul 61, nr. 19-36)
1943-07-10 / nr. 19
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități si instituții 1000 lei particulare 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe lună PREȚUL 10 LEI ANULUI Nr. 19 Sâmbătă 10 IULIE 1943 Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU ELITELE TĂCUTULUI ARDELEAN In timp ,ce literații din Principate se dedau, la începutul veacului trecut, unei activități multilaterrale, cuprinzănd sub unghil preocupărilor, cu egal interes, genure literare cele mai averse și hazarâăndu-se chiar pe cărări sarame de artă, intr o frământare frenetică și aspirație de lămurire, de limpezire a virtualităților proprii și de descifrare a unor țeluri precise către care să năzuiască — multilateralitate care culminează m enciclopedismul lui Hașdeu, — elitele ardelene își consacră munca cu îndârjire unei specialități, căreia ii cunosc cei a început obiectivele, unei singure sfere (sau cel mmi noua, dar înrudite) cercetată intro exemplară ținută de continuitate, făcând astfel dovada că Ardelenii au știut totdeauna ce vor. Scopul operei culturale ardelene de până la războiu a fost să argumenteze, prește, drepturile noastre, în podișul carpatic, — tendință care imprimă literaturii transilvane un caracter jurist și didactic. Practicismul inclus prin însăși forța împrejurărilor politico-sociale în activitatea culturală a Românilor ardeleni a favorizat înflorirea unei literaturi de luptă, cu verbul ascuțit la adăpostul unor disimulări subtile, ale cărei baze se pun prin școala istorico-filologică a corifeilor latinismumului, care reprezintă poate una din cele mai uluitoare dovezi de continuitate, pe teren cultural, în strădania de a semnala și apoi de a impune un adevar ,inoperant întrezărit, dincoace de munți, de cronicari. Același practicism masculai făcut din Ardeleni, a cărora o cenzură acerbă le controla scrisul, dar nu era în stare că le controleze cu rigurozitate și cuvântul rostit cu înflăcărare în tainice locuri transformate în amvon și catedră, — dascăli tridenți, care atunci când n’au mai răzbit să-și exprime principiile, au trecut munții, pentru a și le expune aici, în Principate. Și oricât de eronate păreau urnele din acestea multora, au izbutit totuși să și le impună prin forța lor de contagiune, prin iluminata convingere și tenacitate cu care și le susțineau. Dicționarul lui Laturiam și Massim, lăsându-i deoparte gravele erou, înseamnă, prin însuși faptul că a apărut, și încă purtând girul Academiei Române, triumful persistenței ardelene, care trebue luată ca exemplu în sine Și niu în consecințele ei. Ardeleanului i-a lipsit multilateralitatea de suprafață, pe care a suplinit-o prin colaborare. Pe Câmpia Libertății mânuitorul ideilor, oratorul și-a dat mânia cu omul faptei, cu eroul, Simion Bărnuțiu, cu Avram Iancu. Lazăr a fost dascăl excelent, dar n’a fost și un scriitor, iar Goga, în momentul când și-a dedicat activitatea politicei, acțiunii, a încetat, efectiv, de a mai scrie literatură. E, în aceste pilde, o dovadă de supremă onestitate, manifestată printr-o dăruire totală, în munca pe care o crezi, într’un moment dat, necesară pentru neam. Căci acesta — gradul de utilitate a activității proprii pentru ■nație — e semnul sub care au activat Ardelenii. De sus, de unde ne tronează și diriguesc aspirațiile, orientate spre un pământ pe care multe din aceste elite l-au părăsit numai spre a lupta mai cu folos pentru poporul care a crescut din negura vremilor în el, pe care l-au cântat și iubit, iluștrii reprezentanți ai sbuciumatei culturi ardelene ne inspiră mănunchiul de principii care să călăuzească pașii tineretului transilvan spre un stil de viață conform cu necesitățile momentului. Micu, Șincai și Maior, continuați de școala filologică de la universitatea pribeagă la Sibiu, ne amintesc de mândria de a fi coborîtori din neamul Romanilor și de drepturile noastre peste munți, punându-ne totodată în față tenacitatea neînfricată în susținerea unei cauze un Lazăr ne învață apostolatul și pelerinajul, om, Bămuțiu logica argumentării, eroii dela 1789 sau Iancu eroismul faptei, un Andrei Mureșan, avântul, un Coșbuc întoarcerea la popor, iar un Goga abolirea oricăror atitudini neutrale, chiar a poeticului turn de fildeș atât de drag intelectualilor, atunci când sunt în joc interesele neamului. Inmănunchind la aceisite principii, din tradiția culturală ardeleană, într’un stil de viață nouă, e sigur că trăinduri vom birui. ION ȘTEFAN MATEI CARAGIALE de DUMITRU IMBRESCU Tot atât de sgârcită, ca în poezie, e activitatea lui Matei Caragiale și în proză. E parcă un destin ca oamenii de real talent să se limiteze la o activitate restrânsă, pe câtă vreme cei ce au numai o spoială de talent, să arunce volumele, ca vulcanii în erupție, valurile nesfârșite ,de lavă. Fiul marelui humorist s’a mărginit și ’n domeniul prozei, unde dă dovezi de virtuozități mult mai mari, la numai două lucrări integrale și la câteva creionări neterminate. Cele două bucăți însă se pot înlesni o orientare suficientă în angrenajul de lucru al scriitorului, permițându-ne să extragem, din analiza lor, considerațiunile necesare pentru stabilirea valorilor la cari se ridică, tn ansamblul literaturii autohtone. Vom începe cu cercetarea lor, în ordinea în care au apărut, întrucât ea marchează și mersul evolutiv al afirmării scriitorului în domeniul spinos al prozei. Pe de altă parte, prima bucată, odată analizată și supusă examenului critic, ne ajută, prin elementele care se desprind din ea, să înțelegem mai ușor pe cea de a doua, cu mai multe părți complicate. „Remember“, este o ciudată incursiune pe care scriitorul o face, spre a explora un domeniu de viață necunoscut. Dacă lectorul n’ar reține din ea decât descrierile atât de bune ale Berlinului, și încă ar avea suficiente motive s’o claseze printre cele mai isbutite realizări de proză românească. In ea găsim și o mare doză de material autobiografic, care înlesnește stabilirea unor puncte de contact cu fondul sufletesc al scriitorului. Fără să dăm acestuia importanța pe care ar da-o, neîndoelnic, istoricii literari, pornind în explicarea întregii opere numai dela anumite aspecte ale lui, credem totuși că e bine să ne servim de el, în dorința de la explica prin informații cu privire la mediul intelectual și la educația sufletească, formarea lui literară. Din „Remember“ aflăm ce înrâurire puternică a avut asupra lui risipa de muzică clasică, ședințele literare din familie și contemplarea celor mai importante realizări de artă. Berlinul, cu aspectul lui de burg milenar, cu grădini ,și boschete, cu Soreea și malurile ei ascunse de verdeață, cu muzeele bogate și înfloritoare, cu un cuvânt, cu întregul lui arsenal de viață artistică și civilizată, a intrat adânc și intens în toata ființa organică a scriitorului nostru. Paginile din „Remember“ sunt poate omagiul cel mai sincer pe care vre-un scriitor român l-a adus, in afara de Ion Luca Caragiale, al cărui entuziasm era fară margini, fața de capitala Germaniei. Ceea ce l-a atras pe el mai mult a fost tocmai mediul cutural și intelectual din Berlin, atmosfera de respect față de realizările artistice și spiritul pașnic și destul de activ al oamenilor. Din toate paginile lucrării trăește viu și intens sentimentul de respect a lui Matei Caragiale față de marea așezare germană, cu un trecut străvechi. Germania i-a fost un fel de a doua patrie. Pe el l-au atras la ea tocmai realizările spirituale și aspectele de civilizație atât de bogată și înfloritoare. „Remember“ e tocmai prilejul de a nu le înfățișă, punând in prezentare o migală rar întâlnită la vre-un alt scriitor, influența studiosului heraldic pare a se resimți și aci destul de clar. II urmărește portretul, incursiunile in lumea barzilor din vremurile trecute, cu un întreg ritual de viață tradițională, specific numai clasei lor restrânse, ambianța de duioșie, pe care le-o creiază, precum și simpatia pe care le-o poartă, fac din el un meșter al schiței. Personagiile lui capătă trăsăturile regulate și precise ale figurilor Heraldice, portretul tânărului străin extravagant, solemn și distins, îngâmfat și disprețuitor, e format din linii hiotarîte. Dar pe Matei Caragiale îl interesează, nu numai existența lui fizică și socială, astfel că îi fixează și trăsăturile etice și spirituale, cari au putut să-l convertească la o tovărășie îndelungată de discuții, întreruptă de tragicul sfârșit al străinului normand, din neamul conților de Oxford. Risipa lui de lux și de viață formează axa povestirii întregi. In partea doua ni se descrie, într’o atmosferă de neînțeles și bizar, brusca lui plecare în noapte și tragicul sfârșit, rămas până in cele din urmă un mister pentru scriitorul, care își făcea reproșuri și coșmaruri de responsabilitate. Nu putem înțelege, și nici autorul nu ne face să înțelegem, ce motiv atât de important a putut să-l facă să plece dintr’o plăcută tovărășie, pentru a nu se mai întoarce niciodată, mărindu-i sbuciumul și suferința. Bucata are în ea și ceva de senzațional. Eroul ei, Aubrey de Vere, este un tip cu totul ieșit din comuni. Apariția lui în viața ordonată și liniștită a capitalei germane este un episod dintre cele mai pitorești, felul lui de a se îmbrăca și înfrumuseța, într’un chip sulemenit și anormal, purta stigmatul bizarului, iar preocupările pe cari le afișa se singularizau într’o ciudată izolare. Autorul își prezintă eroul cu simpatie, strecurând, în materialul autobiografic, unele corespondențe spirituale cu el. Discuțiile redate degajează o tovărășie armonică, vederile lor par să se potrivească. Sfârșitul tovarășului de discuții și hoinăreală a avut în ființa autorului urmări dintre cele mai dureroase, ajungând să fie prada unei puternice obsesii. S’ar putea face desigur o legătură între acest tragic sfârșit și apariția femeii cu părul roșcat, într’o aleie pustie din Tiergarten. Imaginea ei pare a i-l urmărească pe povestitor și după moartea nobilului său tovarăș normand. Și tocmai când ar fi putut să afle cum s’a desfășurat durerosul sfârșit, precum și motivele care l-au determinat, el preferă să păstreze misterul, cu farmecul lui de neînțeles. Prin asemenea trăsături, povestirea își păstrează caracterul ei de ciudățenie amestecată cu bizar. Ea e un elogiu al vieții singuratice, al detașării din realitate, preferând tainițele ascunse și întunecate, amfiteatrelor mărețe și luminoase. Povestitorul e un cântăreț nedespărțit și sincer al singurătății, al discreției și al nopții adânci. El evită oamenii și zgomotul, preferând, în locul lor, tovărășia copacilor seculari și a tablourilor celebre. Preferă decorul întunecat al nopții, zilelor senine: „Nu voiu uita niciodată. E drept că așa frumoase nopți, două n’am văzut la fel, eu care știu a prețui noaptea ca nimeni altul, care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatec, care de obiceiu pare a ațipi stribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu Începe a trăi pe deplin decât odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului ; pe măsură ce se așterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de traiu a schimba fața împrejurărilor, cu anii ar fi fost cu putință să nu văd raza zilei“. Urmare in pas. MO MICAELA ELEUTHERIADE Flori ION IRIMESCU Portret ATITUDINE ȘI CONTRADICȚIE Există similitudini de structuri destine uneori surprinzătoare, la deși părtări cronologice și geografice față de care perspectiva universalistă a omului de cultură nu mai permite, tocmai prin nivelarea operată de distanță, nici un șoc. Dacă însă coincidența se desvoltă în spațiul strâmt al unui „hic et unic“, al unei epoce date, într’o țară determinată, jocul repetat al seriilor cauzale pare de-a dreptul o potrivire de undeva voită, sau de cineva, stăpân peste potriviri. Destinul creatorilor de valori de la noi, s’a mai afirmat, oferă curioase constante de mizerie. Desinteresarea dureroasă a publicului, până la granițele spitalului, morgei sau casei de nebuni în care aculturalismul general își expulzează, ca stridiile excrescențele inoportune, oamenii ieșiți din medie, este din păcate o forță la fel de considerabilă în 1848, în 1882, sau 1889 ca și în 1938 sau 43. Inerția, această lege socială a gravității, funcționează fără greș, când e vorba de exilul tinerilor libertari din 48, de internarea în balamuc a lui Eminescu, flămânzit atâția ani în orașul tuturor îmbuibărilor, de înmormântarea sărăcăcioasă a lui Luchian paraliticul trăind din mila spoliatorilor săi, ori de vagabondajul delirant al lui Arthur Enășescu. Atâtea exemple, și altele câte! * Dintr’un jurnal de idei din 1941 : „Cât datorăm lui Hegel, noi, oamenii momentului actual, n’au întârziat să arate la timp, atât — cu sentimentul restabilirii unor raporturi de gratitudine datorată — teoreticienii prezentului acestuia umil, cât și — împinși de dorința unui denunț public de natură a-1 compromite, — retardatorii unei epoci culturale la ale cărei funeralii asistăm. „Nu mai departe decât în înțelegerea pe care o arătăm opacităților coalizate, gândul atoatecuprinzător al lui Hegel își are partea sa de contribuție. Nu ne-a învățat el că Istoria, oricât ar însemna ea desfășurarea dialectică a Spiritului Absolut, nu este totuși o alunecare fără accidente și asperități, și că, în ultimă analiză, culturile se consumă în circuite închise, în cicluri monodice aproape, ireductibile și impermeabile ? „E firesc să întâmpinăm — ca purtători ai unei făclii de înnoire culturală — împotrivirea păzitorilor unor vetre aprinse la flacăra altor Olympuri, și care continuă astăzi să radieze, în virtutea elanului câștigat, fără a se neliniști dacă pribegii adunați în jurul le părăsesc flăcările ce le promit binefăcătoarea căldură căutată, pentru a se alipi grupului de tauri obstinați a aprinde, cu o scânteie, cuptorul tiparelor celor noui, așteptate. „Cât datorăm lui Hegel avem a ne întreba însă și atunci când ne izbim de piedici neprevăzute, provenite din înțelegerea lui abuzivă, literală, petrificată. Astfel, credința în imposibilitatea de a cuprinde sensibil conținutul unei opere de artă aparținând trecutului — deci unei alte culturi, — este mai cu seamă de la succesul surprinzător al filosofiei lui Spengler, în gândirea căruia hegelianismul are multe de ale sale de recunoscut) e foarte răspândită. Circuite închise, culturile se juxtapun și uneori se reflectă, lăsând totuși să scape oglindirilor lor, tocmai caracterul esențial, autenticitatea ireproductibilă a constantelor lor, specificul fiecăreia dictat de sâmburele viu al „vieții de fapt” incluse”... * Citesc rândurile acestea scrise cu doi ani în urmă, imperfecte, de nerecunoscut pentru mine cel de azi, și preocupându-se de o problemă care astăzi mi-e indiferentă. Cât datorăm lui Hegel ? Ce curios ! Să fie oare războiul și experiența cataclismului ce amenință civilizația, cauza îndepărtării acesteia de teoretic ? Și cauza persistenței unui jenant sentiment al ridicolului, ori de câte ori ne încăpățânăm, struțește, cu capul în nisipul abstracțiilor, să nu ne interesăm decât de realitatea anacronică a ideei ? Cât datorăm lui Hegel ? Nu e mai potrivit cu momentul: cât datorăm succesiunei hegeliene ? Fiindcă ideologiile a căror ciocnire a produs aceste „gigantice încleștări”, aum se spune la jurnal, derivă — antinomice, așa cum sunt, opuse diametral, contradictorii, — din aceeaș filosofie hegeliană. Nu e de Înnebunit ? Cât datorăm lui Hegel ? Statistica numai, a vieților umane sacrificate ne-o poate spune ! * Toate personagiile de legendă se nasc atunci când mor [UNK] Gauguin s’a născut când a început să moiairă de foame. Foarte puțin bine remunerată, de lichidator la Bursa, jims în preajma vârstei de treizeci de ani, având de îngrijit o familie a cărei bucătărie și garderobă îi acaparează tot timpul liber, viața lui Gauguin nu e viața lui Gauguin decât după demisia sa din funcția bine remunerată, de lichidator la Bursa casei de schimb Bertin, rue Laffitte, Paris. Plictisit să-și soldeze fiecare an din viață cu un beneficiu de 40.000 de franci, în al 36-lea an al vârstei sale înfloritoare de burghez, — situația acentuată de tradiția meschină, pudibondă și îngustă, pe care căsătoria sa cu daneza protestantă Mette- Sophie Gad, i-o instaurase în casă — Gauguin purcede să încerce existența dură a boemului Și într’o bună zi, virtuoasa soție și vigilenta casnică, d-na Mette Gauguin, se găsi foarte încurcată să explice copiilor săi de ce papa nu vine ca de obiceiu să-și soarbă cuminte și absent, cafeaua cu lupte alături de ei, dece mai târziu locul său la dejun e liber și dece pentru seara nici nu (Urmare în pag. 5-a) Carnet din tranșee TACTICĂ $1 NOPȚI CU LUNĂ Ciudat ce repede te deformează realitățile imediate ale vieții, în ce măsură îți desființează ceia ce credeai i că este patrimoniu sufletesc, inatacabilul din tine. Eri, era o seară calmă cu lună plină, cum nu întâlnești prea des decât în poeme și numai în anii adolescenței, în viață... Și o lumină, o lumină ca aceea care tulbură sufletul unei fecioare dintr’o piesă a lui Thorntdon Wilder. Trebuia să-mi organizez o nouă poziție în vederea unui atac inamic cu care. Caut și nu găsesc totuși ceia ce opresc. Un camarad de lângă mine mă îndeamnă : — Uite, lângă casa aceia cu trei plopi. O privesc și după o clipă ajung îndemnul ca pe un gând rău : — E singură, izolată, și trebue să fie reperată. Nu stau acolo ! — Uite ce poziție frumoasă are! Și plopii aceia înalți de câtă poezie o umplu. Dar eu stărui încăpățânat. E repetată! Și mu-mi dau seama de argumentul camaradului meu decât noaptea târziu, când totul a fost pus la punct-Stau de 4 ore lângă casă și abia acum îi văd silueta elegantă, de vilă din lemn, înălțându-se sveltă de parcă se ia la întrecere cu plopii care o încadrează ca niște paji- Puțin mai departe, Donețul curge lin, omdulându-se leneș, în timp ce argintul apei se strecoară sfios printre arborii bătrâni aii pădurii din dreapta noastră, despărțind două lumi. Abia acum, îndemnat de alții, încep să văd casa. Și odată cu aceasta, să simt farmecul ireal al acestei nopți de Mai. Stelele strălucesc feeric, luna se plimbă calmă ca într’un basm. Și liniștea, liniștea nu mai este încordata așteptare din preajma unui atac, ci calm paradisiac. Dar ca să-mi dau seama de toate acestea, a trebuit să ascult glasul altuia, care să-mi desvălue frumuseți în mijlocul cărora trăiam altădată. Eu vedeam lumină de lună, care spunea inamicului mai mult decât trebuia să spună o noapte pe front, iar vila nu era decât un punct repetat. Și noaptea întreagă cu toată suava ei poezie, numai ore ce premerg atacului. Tactica mi-a ferecat ochii fără îndoială, iar legile războiului le-au înfrânt pe cele ale sulfetului. Voi mai putea oare vreodată să mai văd frumosul din jurul meu, fără a privi întâi la asprele legi ale luptei ? Mi se vor mai deschide oare și mie porțile fermecate ale bucuriilor pure, fără a mai fi nevoie să ciocănesc zadarnicele întregi ? Vor mai poposi lângă mine toate vrăjitele chemări ale nopților, ale stelelor și ale cărților? De s’ar întâmpla și minunea aceasta, le voi putea descoperi cu sufletul deschis spre toate zările ? Ce departe te-am simțit de mine, într’o noapte de înfiorată tăcere, aici, pe malul Donețului, omule tânăr care ai fost odinioară... 29 Mai 1942. COSTIN I. MURGESCU SCRISORI VACANȚA STIMATĂ FLAȘNETĂ ! până mai alaltă ori stăruiam în credința că ai murit. Fuga în cotidian, duetul antibiric al orașului, și câte altele încă, îmi întăreau convingerea, trocnind în chipul acesta un mic sicriu, în ventriculul drept, ca într’o odaie de păpuși. Doar de papagal mai știam câte ceva, îl auzeam uneori sburând prin crengile visului, iar alteori îl știam, sigur, pe un umăr de mare poet, un alt papagal decât toți papagalii. Cu țăcălie, cu morgă, și geniu, însingurările însă fac daruri, amare de cele mai multe ori, pe care nu toți le putem descoperi. Și dacă nu tragem de tot gluga peste ochi, ne putem afla uneori în fața unui miracol mărunt. Sesam, deschide-te! Ploaie de flori, risipă de aur lunar, din coroana unui biet copac, te poți alege câteodată și cu mai mult... Dulgherul nu și-a pierdut încă sculele, iubirea mai are nevoie de balconul unui Romeo, sunt încă nopți în care steaua lui Rilke e mai înaltă decât luceafărul. Undeva, într’o inimă, și în alta. Stăteam ieri pe un colț de scaun, chinuind o țigaretă. Fum și cald, cald și fum. Știam prea bine că undeva o apă de ghiață curge peste aceeași piatră și vedeam singurătatea știută, alergând pe mal. Și atunci, de undeva de jos, ca dintr’o insulă a oceanului, ai suit înspre mine, pe un cânt de flașnetă. Desculță, îngerește de desculță, ai intrat in odaie cu „valsul dimineții” și te-ai răspândit cu melodia în toate ungherele. Flașnetă, atunci abila am înțeles că tu nu poți muri ! „Iubito”, așa am să-ți spun, căci tu mi-ai adus-o pe-o elipă, și nu „stimată flașnetă”, ca lia acest început de rânduri. A venit o sărbătoare în mijloc de zi, un saltimbanc și-a legat funia de etajul meu, ondina și-a făcut sălaș în paharul meu "■uară, ucCfAcu’ vi ajutuu" 11. J I : L* Dorit peretele, și în toate și ’n tot, te-i am aflat mereu pe tine, umbră de carne venind pe-un strop de cântec, tras de o mie și unul de papagali, ca de-o nouă stirpe de Pegasi, pe care tu i-ai dăruit lumii și poesiei. Flașneta cu bărbosul ei din Jiquide sau din Zille trăește. Cobaiul nu e chir atât de bolnav, iar ghemustocul de hârtie cade ca o ploaie, și nu numai de la mansardă. Vraja ei m’am s’o vând, căci e a noastră, și nici tu n’ai să vrei să mi-o cumperi. Flașneta greerului meu, lucrată la cea mai mare fabrică, lustruită cu vopselele cele mai de preț, e astăzi un adevărat corn al abundenței. Samaîn și Souppault, Gérard de Nerval și Laforgue, Klabund și D. Iacobescu, toți și-au mutat orga și lira, piculina și p* boiul în pântecul subțire al cutiei mele cu vrăji, pentru marele cântec pe care am să ți-o dau. O să plouă cu școli literare, și-o să ningă cu sonete și alexandrine, până vei fi zrocnită de-atâta muzică. Fabrica de flașnete va fluera pe ouș. Acolo unde sălciile cu luna zâmbesc printre nouri, acolo va merge vagabondul in haine bleu-marin, încercănat și înlăcrămat. O reverență medievală, și va începe să învârtă manivela: trubadur, truver, robot. Esență. Și pentru că toate flașnetele globului pornesc dimineața și obosesc cu amurgul, în voiu pleca la drum cu steaua serii, cu steaua inimii tale. Pe sub plopi, într’o piață. Dorm toți, cu storurile lăsate. Dorm pădurile cu pălăria nopții în cuier, trezi, greezii și eu. Să nu te sperii ! In locul meu, pe-o aripă de vals, Regina Draga, va sui la geamul tău și-l va sgâlțâi ușor. — Primiți un flașnetar ? Și-o fereastră, alta decât toate cele ale lumii, se va deschide spre sitele. Jos, printre ape și frunze, flașnetarul va ști. Iți mulțumesc pentru lecție,flașneta mea dragă, bărbos și prăfuit de pullbera lumii. Auzi ? Un cântec suie, în la bemol minor. E-al tău... E cântecul nopții, e cântul vieții fără de care tu n’ai mai fi eu. ȘTEFAN BACIU de