Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 1-18)

1944-01-10 / nr. 1

PROPRIE i A fti SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU Inicrifi iub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE. autorități si instituții 1000 lai particulara 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ Acum câteva săptămâni, s’au redeschis cursurile. In vitrinele librăriilor din Cartierul Latin și pe rafturi, până în mijlocul trotuarului, ia „Ginert” pe bu­levardul Saint-Michel — „Boul Michel, cum i Se spune familiar, — numai cărții și furnituri de școală. Nu-mi trebue ni­­miei stylou­­m, diri, alte vremuri, hârtie câtă vreau,­ dela Sindicatul presei (5 fr, suta de foi). Cât despre subiecte pentru „Scrisori din Paris“, poftă de scris să fie­ . Azi nu intru în librărie, ch­iar nu mai ies până la amiază. Și prea e radioasă dimineața asta (hatra. un „Livrairie de la Rive Gauche“, din piața Sorbonei, ca și la „Larousse“, lângă Cluny, sau „Li­­lrairie du Quartier Latin“,­­ pe Boule­vard. Saint-Germain, știu să merg cu ochii­­ închiși la cartea care-mi trebue. Dar, oricât i-aș deschide, n’am să gă­sesc la rafturile niciunieia vreun volum din colecția Pleiade“. Afară doar dacă aș fi dispus s— și nu sunt — să plătesc 1500 fr... Jurnalul lui André Gide, sau 1400 fr„ opera poetică a lui Péguy, sau nu știu cât, teatrul complet al lui Shakespeare în două volume, opera dra­matică întreagă a lui Goethe in unul singur. Platon complet în două, etc. Să ne mulțumim, — în ce privește clasicii, cel puțin, — cu edițiile populare accesibile tuturor, (prețurile variază în­tre 15—30 franci), tipărite la Garnier, Larousse și in edițiile Cluny, unde e în curs de publicare, o nouă traducere in­tegrală­ a lui Shakespeare. Tot la Cluny au apărut recent, în două volumașe, în traducerea lui Picre Coeuroy celebrele: Amintiri din viața mea: Adevăr și poezie de Goethe. Aceeași operă in traducerea integrală a lui Pierre Du Colombier, a a­­părut în edițiile Montaigne (Aubier), traducătorii fiind, respectiv, unul critic muzical și celălalt plastic, de o compe­tență și autoritate recunoscute. Acestea nu simt singurele traduceri din Goethe. Gallimard a mai publicat, afară de ope­ra dramatică integrală în colecția „Ple­iade“, pe care am menționat-o, un vo­lum de Maxime alese, iar anul trecut, Convorbirile lui Goethe cu Eckermann, (traducerea lui Jean Chazeville.) In sfârșit, a fost remarcat studiul lui L. Loiseau, intitulat: Goethe — omul, scri­itorul, gânditorul. (Aubier). Aceeași e­­ditură continuă să publice importanta colecție bilingvă cuprinzând texte și traduceri din operele unor Novalis, Schiller, Hoeideriin, Shakespeare, Kleist, Storm, Grillparzer, De Foe (Anul ciu­mei), etc. Tot la Aubier, amintesc cele două colecții utile studioșilor, una in­titulată: „Bibliothèque philosophique“, care a publicat anul acesta volume an­tologice cuprinzând texte și studii din opera unor Marie de Biran, Nicolae Ca­­zanul, Vauvernagues, Auguste Comte, iar cealalta, „Les Maitres de la spiritu­alisé chrétienne“, cuprinzând texte ale­se din Sf. Toma din Aquino și Albert cel Mare, Bonaventura, Bernard, Preaferi­citul Suso, Sf. Teresa din Avila, etc. Clasicii, — despre carii oricât star spu­ne în zeflemea, că sunt „pâinea profe­sorilor“ — rămân totuși izvorul de tine­rețe fără bătrânețe al culturii. Unii, ca Montesquieu, sunt redescoperiți, înfă­țișați în­tr-o lumină nouă care ni-i face altfel apropiați. „Aș da tot Spiritul Le­gilor pe un Jurnal de călătorie, scria în veacul trecut, Sainte-Beuve. Mai noro­coși decât el, putem citi astăzi Călători­­ile lui Montesquieu, publicate la Stock, cu un studiu introductiv de Marcel Ar­­land, după ce acum doi ani „caetele“ autorului savuroaselor Scrisori persane, publicate de Bernard Grasset revelau „mecanismul interior al unui om care a știut să trăiască fără a lăsa să se piar­dă ceva din darurile sale, refuzând în a­­celaș timp să le sacrifice un dram din fericirea lui“. Ingăduiți-mi să vă însă­­fâțișez din câteva trăsături, silueta mo­rală a acestui scriitor, ale cărui Caete mi-au dat câteva ore de neurată bucurie, întâi omul, Montesquieu descris de el însuși, cu neîndurată luciditate la roche­­faueauldiană: „N’am văzut niciodată lacrimi curgând fără să fiu mișcat. Iert cu ușurință fiindcă nu știu să urăsc. Pare-mi-se că ura­i vătămătoare. Când a vrut cineva să se împace cu mine, mi-am simțit deșertăciunea lingușită și am încetat să mai socotesc dușman pe un om care mă îndatora, dându-mi despre mine o bună părere". * „Când s’au așteptat să sclipesc într’o conversație, n’am făcut-o, îmi plăcea mai degrabă să-mi vină în ajutor un om de duh, decât proștii să mă aprobe“. (Urmare în pag. 5-a) SCRISORI DIN PARIS Cutreerând librăriile de MIHAI NICULESCU REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.3­0.10 A­N­U­L LIII Nr. 1 Apare de 3 ori pe luni Luni ]i­­anuarie ]­944 PREȚUL 20 LEI Redactor responsabili TRAIAN C­HELARID Tristețea revelatoare a muzicii TR[­ CURTEZAN) A­ LITERATURII de VLADIMIR DOGARU Ajungând cu povestirea copilăriei și adolescenței lui René­­ la anii când acesta se plimba nestingherit prin pă­duri, unde asculta cântecele duioase ale păstorilor, Cha­teaubriand pune în gura eroului său următoarele inte­resante observații, făcute în legătură cu natura intrinse­că a muzicii: „In orice țară din lume, cântecul natural al omului e trist, chiar și când exprimă fericire. Inima noa­stră este un instrument incomplet, o liră căreia îi lipsesc coarde; de aceea, suntem nevoiți a scoate accentul bucu­riei pe tonul destinat suspinelor“ 1). Fără să fie isvorîte dintr’o minte filosofică, gândurile acestea au totuș un caracter de profundă meditație. Se știe că există scriitori, cari, printr-o simplă intuiție poetică, smulg realității mai mult adevăr decât oricare alt cercetător. Chateaubriand­e dintre aceștia. Indiferent că — în problema care ne in­­teresează — el pune până la urmă tristețea muzicii pe seama inimii umane — „instrument incomplet“, căruia îi lipsesc coardele destinate a exprima accentele bucu­riei — afirmația sa că muzica deșteaptă în sufletele noa­stre tristețe, chiar și atunci cand ea trece drept veselă, ni se pare a fi o constatare dintre cele mai valabile. In­­tr’adevăr, să ascultăm cu atenție o meodie poporană ori o arie dintr’o compoziție cultă și să notăm natura răsu­netului pe care ni-l lasă în suflet. Vom vedea că el e con­stituit în genere din tristețe. In fața muzicii, sufletul uman se simte cuprins de o plăcuă părere de rău. Zicem se simte, fiindcă detașarea de clipele trăite până atunci — deși se fac în mod lent — este — pentru subiectul as­cultător — vizibilă. Orice creație muzicală deșteaptă, așa­dar, un sentiment de plăcută părere de rău. Condițiunea esențială nu ține, după cum s’ar crede, de felul compoziției, ci de ceea ce constituie esențialul în artă : originalitatea. In nicio altă artă, originalitatea nu-i atât de bogată în emoții, ca în muzică. Pe drept cuvânt socotea Schopenhauer că muzi­ca e cea mai răscolitoare dintre toate artele. Afirmația că muzica deșteaptă un sentiment de plăcu­tă părere de rău pare, la întâia înfățișare, paradoxală. In genere, se crede că muzica înveselește. Chiar și Schopen­hauer, care susține că muzica e cea mai zguduitoare din­tre toate artele, precizează că ea exprimă „bucuria, în­tristarea, durerea, groaza“*), — toate la un loc, ceea ce nu mai echivalează cu un sentiment de tristețe. Iar pen­tru un scriitor ca Tolstoi, muzica era, nici mai mult nici mai puțin, decât excitare, împingere la rău. „Se spune că muzica înalță sufletul — exclamă el prin­ gura lui Pozdni­­șev, eroul din Sonata Kreuzer —mișcându-1. Stupiditate!! Efectul ei e puternic, într’adevăr, dar — vorbesc pentru mine — nu înalță deloc sufletul, după cum nici nu-1 co­boară, ci numai îl excită“3). Pornind de la această cons­tatare, Tolstoi va declara război de moarte muzicii. El se va teme tot felul vieții sale de ea și se va abține, pe cât posibil, de la „nefastele” ei îndemnuri. Teama lui Tolstoi, deși ne amintește de Platon și Goethe cari, după cum se știe, au avut față de muzică aproape aceleași sentimente de frică, oricât ar conține un grăunte de adevăr, rămâne o opinie izolată, isvorîtă dintr’o atitudine asemănătoare, menită să explice sensi­bilitatea excesivă a autorului, și nu să se închege într’o filosofie de sine stătătoare. Muzica acționează într’adevăr asupra spiritului uman, însă această acționare nu se tra­duce un rău decât la ființele cu sensibilitate mare. Tols­toi s’a referit la ceva accidental și nu la ceva general. Pe deasupra era slav, fapt ce l-a făcut să puie muzica pe acelaș picior de păcat cu femeia. „Amândouă — notează el undeva cu spaimă — vor ceva de la mine“. Ceea ce în­semnează că era un sentimental, care vroia să se înfrâ­neze.... înainte de a trece la expunerea motivelor ce ne în­dreptățesc să credem că muzica deșteaptă în noi un sentiment de plăcută tristețe, să accentuăm că e vorba de acele compoziții muzicale — poporane ori culte — care sunt izvorîte cu adevărat din adâncurile insondabile ale sufletului. O astfel de muzică va revărsa totdeauna o rază din perfecțiunea și eternitatea lumii de dincolo care scapă priceperii și simțirii noastre. Natura muzicii e numenală. „După ce am meditat mult asupra esenței muzicii — scrie într’un loc Schopenhauer — vă recomand plăcerea acestei arte, ca pe cea mai minunată și mai puternică dintre toate. Nu există alta care să acționeze mai direct, fiindcă niciuna nu destăinuie adevărata na­tură a lumii“ 4). După cum se vede, în afară de cunoscu­tul rol de a ne scăpa de sub tirania voinței — Schopen­hauer mai acoli­dă muzicii și un sens metafizic. Muzica ne revelează ceea ce — pe cale obișnuită — nu putem obține. (Urmare în pac. 2-a Pentru omul comun ac­tivitatea în domeniul lite­relor pare mai ușoară și mai darnică în ceea ce pri­vește gloria; așa se explică de ce literatura a avut întot­deauna mai mulți curtezani de­cât oricare alt domeniu de activitate superioară. Dar, întocmai unei domni­șoare care se știe adurată mai mult pentru zestrea sa decât pentru ea însăși, lite­ratura — pentru care gloria ar fi zestrea ce o aduce mi­relui ei — știe de minune să se ferească de asemenea curtezani. Prudența ei este chiar excesivă, căci în rarele cazuri când vreunul din cei care îi dau târcoale merită cu adevărat să se înfrupte din zestrea sa, aceasta nu se întâmplă decât prea târziu, când gloria devenită pos­tumă, nu mai înseamnă ni­mic pentru cel trecut în lu­mea drepților. Aceasta însă nu împiedică cu nimic ca numărul vânătorilor de glo­rie literară să crească în vremurile prielnice, și să se mențină în vremurile tul­buri. Situația în afara celor trei coordonate esențiale li­teraturii, adică în­ afară de creator, cercetător și ama­tor, acești curtezani ai lite­raturii sunt în permanență la periferia faptului literar. Ei constituesc acea mulțime ciudată de la conferințele profesorilor la modă, din sălile de redacție ale revis­telor, din ballurile facultă­ților de litere și din cafene­lele cu oarecare tradiție li­terară. Indivizi ciudați, une­ori pitorești cu ochii lor visători ascunși în dosul unor ochelari cu rama de un deget de groasă, cu ca­petele lor hirsute, acoperite până mai ieri­ alaltăieri de vaste pălării negre și străjuite de lavaliere flutu­­rănde. Sunt nelipsiți în cercurile „qui se piquent de littérature", și în cena­cluri, întotdeauna cu mani­feste literare în buzunare și cu proecte de reviste și de asociațiuni, gata oricând să comemoreze un mort care a început să aibă succes și să înjure un viu care se grăbește să-l aibă. La început, în număr mai mic, au fost văzuți în jurul lui August și la prânzurile lui Maecena. Cu timpul, s-au înmulțit și au prins curaj, alcătuind acele „puys“ de­venite ulterior „chambres de rhétorique". Organizați în căprării culteraniste, eu­­fuiste, concetiste și în ru­ble, au lăsat în istoria literatu­rilor apusene amintirea unor tăimbălăuri grozave ale că­ror cauze și efecte vor oferi, multă vreme încă, seducă­toare și inepuizabile subiecte de opuri istorico-l­iterare. Intr’o vreme se lăudau că pot vorbi „de omni re­sci­­bili“; faimosa „histoire de la dient d’or“ care înebuni cândva întreaga Europă, este isprava lor. Jauregui, Ver­­dugo și Lope de Vega, au fost sgomotos înfrânți de ei. Boileau și Moliére nu­mai cu mare greutate le-au făcut față, iot Marini și de VASILE FLORESCU banda sa domniră nestinghe­rit cătăra vreme. In Anglia syliștii au reușit să-și ex­pună „primness"-ele aproa­pe fără nici o rezistență. In Germania domnia lor ab­solută se exercită prin aso­­ciațiuni ca „ordinul peleri­nului", ,­ordinul lebedelor de pe Elba" și ordinul bradului". In 1827 au fost văzuți îmbrăcați în roșu și verde, votând cu ouă Clo­cite gloria lui Hernani, pen­tru ca peste câțiva ani, tot atât de sgomotos, să trân­tească definitiv drama­, ro­mantică. Olimpiei i-au cân­tat osanale ca s-o consoleze de injuriile salonului; pe Wilde l-au scuipat pentru ca după episodul „Rea­ding" să tune și să fulgere contra marei nedreptăți fă­­cute autorului Salome­ei. Ultimul lor mare zaiafet organizat la Zurich în 1916, a răbufnit și la noi cu câ­teva huidueli de tipul „Unu" sau „H. P.“ Din acest cortegiu per­manent dealungul istoriei literare, desprindem trei fi­guri mai interesante: Pe­dantul, Preiciosul și Snobul și încercăm să îi prezentăm "H lumina în care ne apar astăzi. Italia a botezat pe cel mai în vârstă adică pe Pedant. Preciosul, fiindcă întruchipează un vițiu prin excelență latin, a fost po­reclit astfel de către Fran­cezi. Snobul, cel mai tânăr dintre ei, nu s-a putut lipsi de rezonanța puțin comună a unui nume „made in En­gland“. Pedantul se recrutează din cei care se vor cerce­tători ai literaturii. Din vastele discipline care de­servesc cercetarea literatu­rii , el și­ mai alles de timpuriu o specialitate, s’a închis în ea memorând mii și mii de amănunte și făcând din ele scopul activității s­ale. Ne­­isbutiind să vadă în amă­nunt un mijloc mai mult sau mai puțin util cercetă­rii, s’a împotmolit în fără să ajungă la înțelege­er­­ea de ansamblu a epocii sau c­urentului care con­sti­­tue așa zis­­ a lui specia­litate, își iubește specialita­tea și suferă ca un adevă­rat gelos când în cercurile pe care le frecventează, vre­un imprudent abordazâ do­meniul pe care el îl soco­tește numai și numai al său­ brutal. Se înfurie, întrerupe contrazice cu rău­tate sau citează în continu­are și sfârșește­­ cu zeci de amănunte ceea ce impru­dentul începuse să spună. Preciosul și-a ratat cul­tura într’alt mod decât Pe­dantul. Fiind structurați în imposibilitate de a prinde firele ideilor și înclinat în mod special către expresia Uxi­verbală. Preciosul s’a interesat mai mult de cum spune decât de ce spune (Urmare în pag. 2-a) LUCIA DEM. BALACESCU Desen pentru Baudelaire Studiul mitologiei române, destul de modest de altfel, cum se prezintă până astăzi, a ajuns în studiul inevitabilelor contradicții interne, fără de care nici o strădanie științifică nu e suscep­tibilă de progres și mai ales viabilă în conștiința frământată a cercetătorului. Impasul în care se zbate mitologistul român și când spun mito­­logistul român comit un fel de sofismă a gene­ralizării pripite, de­oarece în mod riguros știin­țific nu putem vorbi încă de o asemenea atitu­dine spirituală la noi, decât forțând nota dis­cuției în pasul acesta nu este atât rezultatul incapacității cercetătorului de a descoperi, înțe­lege și sistematiza realitatea mitică autohtonă, care în ultima analiză se arată a fi extrem de bogată și complexă, cât mai degrabă, neputința lui de a se decide, cu conștiința împăcată în fața materialului mitic netriat pentru unul din tipurile de vizionare și valorificare mitologică iscodită ante­res. De aceea mitologia română astfel cum a fost presimțită și mai ales redactată chiar dela început, în opere ce s’au vroit din­­tr’odată integrale și grandioase, însă care din lipsă de pregătire necesară s’au brodii fragmen­tare și firave, este departe de a corespunde adevăratei viziuni mitice românești. In cuprin­sul ei dau mâna cele mai extravagante hipoteze și fac corp comun, într’un fel de intuiție mitolo­gică mixtă și rebarbativă, cele mai improprii teme și mituri pe care le-ar fi putut imagina mintea unui fantasmagoric ticluitor de basme. Poate una din cele mai răspunzătoare opera­țiuni pe care trebue să le facă cercetătorul ro­mân, este aceea a selecționării materialului mi­tic pe care-l oferă realitatea religioasă autoh­tonă în sensul unei viziuni mitologice aderente la spiritualitatea românească! Această opera­țiune devine cu atât mai penibilă, cu cât, in ca­zul nostru, materialul mitic autohton, se gru­pează de la sine organic în mai multe viziuni, câteodată deosebite numai impresional, ca sim­ple variante, altădată diferențial, tematic și stilistic, ca totalități vizionare structural opuse unele altora. Din marasmul acesta de verosimi­le sau false viziuni mitologice desprinse sau emanate din realitatea mitică autohtonă, cărora nu le putem acorda de cele mai multe ori decât o slabă valoare reală și’n fața cărora cercetăto­rii cei mai iscusiți rămân de cele mai multe ori perplexi, deocamdată nu ne interesează de­cât două­ modalități globa­l de vizionare : una cristalizată în spiritul religiei dominante în stat, adică creștine și alta in spiritul credințelor oprimate și subterane, adică păgâne. Din acest impas teoretic și creator, câțiva mi­­tologiști români au ieșit, îmbrățișând cu sfială una din viziunile tipice, creștine sau păgâne, în nici un caz, pe ambele deodată, pentru a conce­pe și întocmi o mitologie românească. Deci, pro­blema apartenenței mitologiei autohtone La unul din modurile de vizionare ale dramei mitice ro­mâne s’a dovedit până acum a fi în funcție­ de criteriul personal de intuire a aderenței unei din multiplele viziuni iscodite din realitatea mitică băștinașe și nici­decum de considerații de alt ordin, precum cele raționale, sau critice. întrebarea sistematică de la care așteptăm lă­muririle convingătoare este: care din aceste două formule tipice de finalitate mitică, cea creștină sau cea păgână .exprimă ceea ce în limbaj convențional științific am numi „adevă­rul mito­lgic autohton“ ? sau mai simplist, care din aceste două soluții creatoare, este ex­presia și modul cel mai cert și mai convenabil, aportul cel mai adecvat spiritualității române prin contribuția ei la mitologia universală ? Pentru a putea răspunde satisfăcător la aceas­tă întrebare, care constitue după noi, rațiunea de a fi a acestei schițe, nervul speculației noas­tre, trebue să vedem în prealabil care sunt ar­gumentele logice de până acum, pentru fiecare din cele două tipuri de interpretare mitică pome­nite : cel creștin și cel păgân, și apoi să trecem la expunerea de motive a tipului ,pe care-1 consi­derăm acceptabil pentru orice tentativă viitoare de mitologie românească. Să ne oprim deci puțin atenția asupra acestui aspect al problemei atât de tulburi și totuși atât de inevitabile, ca asupra unor premize fără de care nu se poate ajunge la o concluzie valabilă. Cei mai mulți mitologiști români, altădată nu­miți de noi „mitografi“, deci cei mai mulți în­­drăgitori ai mitologiei române, pledează cu ve­hemență și curajul inegalat al diletantului ce se vrea revoluți­onar pentru o mitologie poporană de tip creștin, în care viziunea de ansamblu, te­mele preferate, miturile și dramatizarea lor sunt forme denivelate, degradate și întrebuințând un termen banal însă plastic, vulgarizate, de înțe­legerea și sensibilitatea populară a învățăturilor biblice și mai ales a dogmaticei creștine orto­doxe. Pentru majoritatea acestor îndrăgitori, improvizați peste noapte din nostalgii și reminis­cențe, din ambiții și insistențe, în competințe mitologice, cum și pentru amatorii care se men­țin cu entuziasm pe această poziție, numai o mi­tologie romană de tip creștin-ortodox poate ex­prima adevărul mitologic băștinaș. Ea este for­mula cea mai convenabilă pentru că este cea mai potrivită felului­ nostru creștin de a gândi mitic încă înainte de a fi creștinizați propriu-zis în istorie. In această privință, mitologiștii noștri s’au lăsat influențați de teza precreștină a mi­tologiei autohtone lansate de forurile bisericești, susținută în ultima vrem incidental de d. C. Giurescu în Istoria Românilor (ved. I) și schița­te de toți aceia care au îmbrățișat această for­mulă, printre care acum 6 ani se prenumăra și scriitorul acestor rânduri în „Scurtă privire asu­pra mitologiei românești“. Gradul de certitudine al acestei soluții creș­tinizante, oricât de discutabil ar fi, poate fi mă­surat indirect prin rezonanța afectivă și intelec­tuală a magiei și supermițiologiului poporan de structură net creștină. Magia și sistemul de su­perstiții locale astfel cum ne sunt date în am­bianța sătească prin structura și funcțiunea lor mitologică anticipează și susțin cultul și riturile creștine, bine­înțeles în linii mari, nu în amă­nunte. Dacă căutăm să vedem cum a fost rezolvată din punct de vedere teoretic problema mitologiei române de tip creștin-ortodox, trebue să luăm în considerație două studii cu referințe speciale la această chestiune, unul apărut în 1938, al sub­semnatului și intitulat : „Scurtă privire asupra mitologiei românești“ și altul în 1940, al d-lui Th. Fecioru denumit: „Fenomenul religios și poporul român“. In primul studiu, de proporții destul de reduse, subsemnatul, susține nici mai mult nici mai puțin că în structura și funcțiunea ei viziunea mitologică a românului se încheagă și convertește numai prin și numai înăuntrul creștinismului. Creștinismul operează în mitologiei autohtone nedefinite și haotisce sânul din punct d­e vedere vizionar, un rol arhitectonic, de chiag schematic a unor elemente vizionare rătă­cite înăuntrul spiritului românesc din epavele mitologiei străvechi și­ a mitologiilor străine de contact sau suprapunere. Iar d. Th. Fecioru, fără a face caz de schița noastră, arată cu toată com­­petința care-l caracterizează cum creștinismul se răsfrânge în conștiința mitologizantă a ro­mânului ca leit-motiv prin toate învățăturile ei, de la dogme și teologumene, până la parabole și _eresuri. Lucrarea d-lui Th. Feciora deși sub ra­portul analizei aduce o contribuție de amănunt mai valoroasă decât prima, sub acela al justifi­cării teoretice a viziunei mitice reale dă înapoi, căci consideră creștinismul ca un izvor mitolo­gic, însă cum vom vedea îndată numai pentru o pseudo-mitologie, care în­ orice caz nu mai este o mitologie românească. El nu mai retușează vi­ziunea mitologică autohtonă, ci o schimbă total, dându-i o altă factură și un alt sens, pe care mitologistul calificat îl refuză de-a cape. Din punct de vedere literar problema mitolo­giei române de tip creștin-ortodox capătă o du­blă rezolvare: una de factură biblică și una vag personală. Dacă am face caz de câteva nume, de­ja cunoscute, rezolvarea mitologiei române în travestitul biblic ne-ar apare în lumina ei ne­firească. Sim. FI. Marian, care concepe însă nu schițează decât un plan impropriu de mitologie românească, după cum reese din cele mai multe „prefețe“ la studiile lui monografice de folklor mitic, vede această creație cu atât mai închegată cu cât este în structura ei mai sudată de crești­nism. E de altfel intuiția preoțească a unei mi­tologii române. Tudor Pamfile, acela care trece la redactarea primei mitologii românești cu bravură demnă de o mai atentă prețuire, elimi­­­nă din transcrierea lui factori în aparență dez­integratori, elementele extra creștine“ cele mai multe păgânești, dintr’o pricină lesne de înțeles" (Dușmanii și prietenii omului). Elena N. Voron­­ca, desconsiderată de critica de specialitate pe nedrept, introduce în sistematizarea arhivei ei mitologice bucovinene planul laic și compozit al tratatelor clasice de mitologie la un fond emina­mente creștin, forțând astfel tonul expunerii în­­tr’un chip în care intuiționismul religios încear­că să facă concesii curentului Scientist in mi­tologie, pe vreme ei în plină desfășurare dialec­tică. Iar recent, d. Aurel Cosma în „Mythologie roumaine“ redactată în franceză, pentru a răs­pândi astfel prin intermediul unei limbi univer­sale multe erori reprobabile, prezintă mitologia poporului român ca o variantă poporană a date­lor credinței biblice și învățăturilor bisericei. (Urmare în pag. 4-a) Două tipuri de mitologie românească de ROMULUS VULCĂNESCU

Next