Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 1-18)
1944-01-10 / nr. 1
PROPRIE i A fti SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU Inicrifi iub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE. autorități si instituții 1000 lai particulara 12 luni 500 „ 6 luni 400 „ 3 luni 210 „ Acum câteva săptămâni, s’au redeschis cursurile. In vitrinele librăriilor din Cartierul Latin și pe rafturi, până în mijlocul trotuarului, ia „Ginert” pe bulevardul Saint-Michel — „Boul Michel, cum i Se spune familiar, — numai cărții și furnituri de școală. Nu-mi trebue nimiei styloum, diri, alte vremuri, hârtie câtă vreau, dela Sindicatul presei (5 fr, suta de foi). Cât despre subiecte pentru „Scrisori din Paris“, poftă de scris să fie . Azi nu intru în librărie, chiar nu mai ies până la amiază. Și prea e radioasă dimineața asta (hatra. un „Livrairie de la Rive Gauche“, din piața Sorbonei, ca și la „Larousse“, lângă Cluny, sau „Lilrairie du Quartier Latin“, pe Boulevard. Saint-Germain, știu să merg cu ochii închiși la cartea care-mi trebue. Dar, oricât i-aș deschide, n’am să găsesc la rafturile niciunieia vreun volum din colecția Pleiade“. Afară doar dacă aș fi dispus s— și nu sunt — să plătesc 1500 fr... Jurnalul lui André Gide, sau 1400 fr„ opera poetică a lui Péguy, sau nu știu cât, teatrul complet al lui Shakespeare în două volume, opera dramatică întreagă a lui Goethe in unul singur. Platon complet în două, etc. Să ne mulțumim, — în ce privește clasicii, cel puțin, — cu edițiile populare accesibile tuturor, (prețurile variază între 15—30 franci), tipărite la Garnier, Larousse și in edițiile Cluny, unde e în curs de publicare, o nouă traducere integrală a lui Shakespeare. Tot la Cluny au apărut recent, în două volumașe, în traducerea lui Picre Coeuroy celebrele: Amintiri din viața mea: Adevăr și poezie de Goethe. Aceeași operă in traducerea integrală a lui Pierre Du Colombier, a apărut în edițiile Montaigne (Aubier), traducătorii fiind, respectiv, unul critic muzical și celălalt plastic, de o competență și autoritate recunoscute. Acestea nu simt singurele traduceri din Goethe. Gallimard a mai publicat, afară de opera dramatică integrală în colecția „Pleiade“, pe care am menționat-o, un volum de Maxime alese, iar anul trecut, Convorbirile lui Goethe cu Eckermann, (traducerea lui Jean Chazeville.) In sfârșit, a fost remarcat studiul lui L. Loiseau, intitulat: Goethe — omul, scriitorul, gânditorul. (Aubier). Aceeași editură continuă să publice importanta colecție bilingvă cuprinzând texte și traduceri din operele unor Novalis, Schiller, Hoeideriin, Shakespeare, Kleist, Storm, Grillparzer, De Foe (Anul ciumei), etc. Tot la Aubier, amintesc cele două colecții utile studioșilor, una intitulată: „Bibliothèque philosophique“, care a publicat anul acesta volume antologice cuprinzând texte și studii din opera unor Marie de Biran, Nicolae Cazanul, Vauvernagues, Auguste Comte, iar cealalta, „Les Maitres de la spiritualisé chrétienne“, cuprinzând texte alese din Sf. Toma din Aquino și Albert cel Mare, Bonaventura, Bernard, Preafericitul Suso, Sf. Teresa din Avila, etc. Clasicii, — despre carii oricât star spune în zeflemea, că sunt „pâinea profesorilor“ — rămân totuși izvorul de tinerețe fără bătrânețe al culturii. Unii, ca Montesquieu, sunt redescoperiți, înfățișați într-o lumină nouă care ni-i face altfel apropiați. „Aș da tot Spiritul Legilor pe un Jurnal de călătorie, scria în veacul trecut, Sainte-Beuve. Mai norocoși decât el, putem citi astăzi Călătoriile lui Montesquieu, publicate la Stock, cu un studiu introductiv de Marcel Arland, după ce acum doi ani „caetele“ autorului savuroaselor Scrisori persane, publicate de Bernard Grasset revelau „mecanismul interior al unui om care a știut să trăiască fără a lăsa să se piardă ceva din darurile sale, refuzând în acelaș timp să le sacrifice un dram din fericirea lui“. Ingăduiți-mi să vă însăfâțișez din câteva trăsături, silueta morală a acestui scriitor, ale cărui Caete mi-au dat câteva ore de neurată bucurie, întâi omul, Montesquieu descris de el însuși, cu neîndurată luciditate la rochefaueauldiană: „N’am văzut niciodată lacrimi curgând fără să fiu mișcat. Iert cu ușurință fiindcă nu știu să urăsc. Pare-mi-se că urai vătămătoare. Când a vrut cineva să se împace cu mine, mi-am simțit deșertăciunea lingușită și am încetat să mai socotesc dușman pe un om care mă îndatora, dându-mi despre mine o bună părere". * „Când s’au așteptat să sclipesc într’o conversație, n’am făcut-o, îmi plăcea mai degrabă să-mi vină în ajutor un om de duh, decât proștii să mă aprobe“. (Urmare în pag. 5-a) SCRISORI DIN PARIS Cutreerând librăriile de MIHAI NICULESCU REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 TELEFON 3.30.10 ANUL LIII Nr. 1 Apare de 3 ori pe luni Luni ]ianuarie ]944 PREȚUL 20 LEI Redactor responsabili TRAIAN CHELARID Tristețea revelatoare a muzicii TR[ CURTEZAN) A LITERATURII de VLADIMIR DOGARU Ajungând cu povestirea copilăriei și adolescenței lui René la anii când acesta se plimba nestingherit prin păduri, unde asculta cântecele duioase ale păstorilor, Chateaubriand pune în gura eroului său următoarele interesante observații, făcute în legătură cu natura intrinsecă a muzicii: „In orice țară din lume, cântecul natural al omului e trist, chiar și când exprimă fericire. Inima noastră este un instrument incomplet, o liră căreia îi lipsesc coarde; de aceea, suntem nevoiți a scoate accentul bucuriei pe tonul destinat suspinelor“ 1). Fără să fie isvorîte dintr’o minte filosofică, gândurile acestea au totuș un caracter de profundă meditație. Se știe că există scriitori, cari, printr-o simplă intuiție poetică, smulg realității mai mult adevăr decât oricare alt cercetător. Chateaubriande dintre aceștia. Indiferent că — în problema care ne interesează — el pune până la urmă tristețea muzicii pe seama inimii umane — „instrument incomplet“, căruia îi lipsesc coardele destinate a exprima accentele bucuriei — afirmația sa că muzica deșteaptă în sufletele noastre tristețe, chiar și atunci cand ea trece drept veselă, ni se pare a fi o constatare dintre cele mai valabile. Intr’adevăr, să ascultăm cu atenție o meodie poporană ori o arie dintr’o compoziție cultă și să notăm natura răsunetului pe care ni-l lasă în suflet. Vom vedea că el e constituit în genere din tristețe. In fața muzicii, sufletul uman se simte cuprins de o plăcuă părere de rău. Zicem se simte, fiindcă detașarea de clipele trăite până atunci — deși se fac în mod lent — este — pentru subiectul ascultător — vizibilă. Orice creație muzicală deșteaptă, așadar, un sentiment de plăcută părere de rău. Condițiunea esențială nu ține, după cum s’ar crede, de felul compoziției, ci de ceea ce constituie esențialul în artă : originalitatea. In nicio altă artă, originalitatea nu-i atât de bogată în emoții, ca în muzică. Pe drept cuvânt socotea Schopenhauer că muzica e cea mai răscolitoare dintre toate artele. Afirmația că muzica deșteaptă un sentiment de plăcută părere de rău pare, la întâia înfățișare, paradoxală. In genere, se crede că muzica înveselește. Chiar și Schopenhauer, care susține că muzica e cea mai zguduitoare dintre toate artele, precizează că ea exprimă „bucuria, întristarea, durerea, groaza“*), — toate la un loc, ceea ce nu mai echivalează cu un sentiment de tristețe. Iar pentru un scriitor ca Tolstoi, muzica era, nici mai mult nici mai puțin, decât excitare, împingere la rău. „Se spune că muzica înalță sufletul — exclamă el prin gura lui Pozdnișev, eroul din Sonata Kreuzer —mișcându-1. Stupiditate!! Efectul ei e puternic, într’adevăr, dar — vorbesc pentru mine — nu înalță deloc sufletul, după cum nici nu-1 coboară, ci numai îl excită“3). Pornind de la această constatare, Tolstoi va declara război de moarte muzicii. El se va teme tot felul vieții sale de ea și se va abține, pe cât posibil, de la „nefastele” ei îndemnuri. Teama lui Tolstoi, deși ne amintește de Platon și Goethe cari, după cum se știe, au avut față de muzică aproape aceleași sentimente de frică, oricât ar conține un grăunte de adevăr, rămâne o opinie izolată, isvorîtă dintr’o atitudine asemănătoare, menită să explice sensibilitatea excesivă a autorului, și nu să se închege într’o filosofie de sine stătătoare. Muzica acționează într’adevăr asupra spiritului uman, însă această acționare nu se traduce un rău decât la ființele cu sensibilitate mare. Tolstoi s’a referit la ceva accidental și nu la ceva general. Pe deasupra era slav, fapt ce l-a făcut să puie muzica pe acelaș picior de păcat cu femeia. „Amândouă — notează el undeva cu spaimă — vor ceva de la mine“. Ceea ce însemnează că era un sentimental, care vroia să se înfrâneze.... înainte de a trece la expunerea motivelor ce ne îndreptățesc să credem că muzica deșteaptă în noi un sentiment de plăcută tristețe, să accentuăm că e vorba de acele compoziții muzicale — poporane ori culte — care sunt izvorîte cu adevărat din adâncurile insondabile ale sufletului. O astfel de muzică va revărsa totdeauna o rază din perfecțiunea și eternitatea lumii de dincolo care scapă priceperii și simțirii noastre. Natura muzicii e numenală. „După ce am meditat mult asupra esenței muzicii — scrie într’un loc Schopenhauer — vă recomand plăcerea acestei arte, ca pe cea mai minunată și mai puternică dintre toate. Nu există alta care să acționeze mai direct, fiindcă niciuna nu destăinuie adevărata natură a lumii“ 4). După cum se vede, în afară de cunoscutul rol de a ne scăpa de sub tirania voinței — Schopenhauer mai acolidă muzicii și un sens metafizic. Muzica ne revelează ceea ce — pe cale obișnuită — nu putem obține. (Urmare în pac. 2-a Pentru omul comun activitatea în domeniul literelor pare mai ușoară și mai darnică în ceea ce privește gloria; așa se explică de ce literatura a avut întotdeauna mai mulți curtezani decât oricare alt domeniu de activitate superioară. Dar, întocmai unei domnișoare care se știe adurată mai mult pentru zestrea sa decât pentru ea însăși, literatura — pentru care gloria ar fi zestrea ce o aduce mirelui ei — știe de minune să se ferească de asemenea curtezani. Prudența ei este chiar excesivă, căci în rarele cazuri când vreunul din cei care îi dau târcoale merită cu adevărat să se înfrupte din zestrea sa, aceasta nu se întâmplă decât prea târziu, când gloria devenită postumă, nu mai înseamnă nimic pentru cel trecut în lumea drepților. Aceasta însă nu împiedică cu nimic ca numărul vânătorilor de glorie literară să crească în vremurile prielnice, și să se mențină în vremurile tulburi. Situația în afara celor trei coordonate esențiale literaturii, adică în afară de creator, cercetător și amator, acești curtezani ai literaturii sunt în permanență la periferia faptului literar. Ei constituesc acea mulțime ciudată de la conferințele profesorilor la modă, din sălile de redacție ale revistelor, din ballurile facultăților de litere și din cafenelele cu oarecare tradiție literară. Indivizi ciudați, uneori pitorești cu ochii lor visători ascunși în dosul unor ochelari cu rama de un deget de groasă, cu capetele lor hirsute, acoperite până mai ieri alaltăieri de vaste pălării negre și străjuite de lavaliere fluturănde. Sunt nelipsiți în cercurile „qui se piquent de littérature", și în cenacluri, întotdeauna cu manifeste literare în buzunare și cu proecte de reviste și de asociațiuni, gata oricând să comemoreze un mort care a început să aibă succes și să înjure un viu care se grăbește să-l aibă. La început, în număr mai mic, au fost văzuți în jurul lui August și la prânzurile lui Maecena. Cu timpul, s-au înmulțit și au prins curaj, alcătuind acele „puys“ devenite ulterior „chambres de rhétorique". Organizați în căprării culteraniste, eufuiste, concetiste și în ruble, au lăsat în istoria literaturilor apusene amintirea unor tăimbălăuri grozave ale căror cauze și efecte vor oferi, multă vreme încă, seducătoare și inepuizabile subiecte de opuri istorico-literare. Intr’o vreme se lăudau că pot vorbi „de omni rescibili“; faimosa „histoire de la dient d’or“ care înebuni cândva întreaga Europă, este isprava lor. Jauregui, Verdugo și Lope de Vega, au fost sgomotos înfrânți de ei. Boileau și Moliére numai cu mare greutate le-au făcut față, iot Marini și de VASILE FLORESCU banda sa domniră nestingherit cătăra vreme. In Anglia syliștii au reușit să-și expună „primness"-ele aproape fără nici o rezistență. In Germania domnia lor absolută se exercită prin asociațiuni ca „ordinul pelerinului", ,ordinul lebedelor de pe Elba" și ordinul bradului". In 1827 au fost văzuți îmbrăcați în roșu și verde, votând cu ouă Clocite gloria lui Hernani, pentru ca peste câțiva ani, tot atât de sgomotos, să trântească definitiv drama, romantică. Olimpiei i-au cântat osanale ca s-o consoleze de injuriile salonului; pe Wilde l-au scuipat pentru ca după episodul „Reading" să tune și să fulgere contra marei nedreptăți făcute autorului Salomeei. Ultimul lor mare zaiafet organizat la Zurich în 1916, a răbufnit și la noi cu câteva huidueli de tipul „Unu" sau „H. P.“ Din acest cortegiu permanent dealungul istoriei literare, desprindem trei figuri mai interesante: Pedantul, Preiciosul și Snobul și încercăm să îi prezentăm "H lumina în care ne apar astăzi. Italia a botezat pe cel mai în vârstă adică pe Pedant. Preciosul, fiindcă întruchipează un vițiu prin excelență latin, a fost poreclit astfel de către Francezi. Snobul, cel mai tânăr dintre ei, nu s-a putut lipsi de rezonanța puțin comună a unui nume „made in England“. Pedantul se recrutează din cei care se vor cercetători ai literaturii. Din vastele discipline care deservesc cercetarea literaturii , el și mai alles de timpuriu o specialitate, s’a închis în ea memorând mii și mii de amănunte și făcând din ele scopul activității sale. Neisbutiind să vadă în amănunt un mijloc mai mult sau mai puțin util cercetării, s’a împotmolit în fără să ajungă la înțelegeerea de ansamblu a epocii sau curentului care constitue așa zis a lui specialitate, își iubește specialitatea și suferă ca un adevărat gelos când în cercurile pe care le frecventează, vreun imprudent abordazâ domeniul pe care el îl socotește numai și numai al său brutal. Se înfurie, întrerupe contrazice cu răutate sau citează în continuare și sfârșește cu zeci de amănunte ceea ce imprudentul începuse să spună. Preciosul și-a ratat cultura într’alt mod decât Pedantul. Fiind structurați în imposibilitate de a prinde firele ideilor și înclinat în mod special către expresia Uxiverbală. Preciosul s’a interesat mai mult de cum spune decât de ce spune (Urmare în pag. 2-a) LUCIA DEM. BALACESCU Desen pentru Baudelaire Studiul mitologiei române, destul de modest de altfel, cum se prezintă până astăzi, a ajuns în studiul inevitabilelor contradicții interne, fără de care nici o strădanie științifică nu e susceptibilă de progres și mai ales viabilă în conștiința frământată a cercetătorului. Impasul în care se zbate mitologistul român și când spun mitologistul român comit un fel de sofismă a generalizării pripite, deoarece în mod riguros științific nu putem vorbi încă de o asemenea atitudine spirituală la noi, decât forțând nota discuției în pasul acesta nu este atât rezultatul incapacității cercetătorului de a descoperi, înțelege și sistematiza realitatea mitică autohtonă, care în ultima analiză se arată a fi extrem de bogată și complexă, cât mai degrabă, neputința lui de a se decide, cu conștiința împăcată în fața materialului mitic netriat pentru unul din tipurile de vizionare și valorificare mitologică iscodită anteres. De aceea mitologia română astfel cum a fost presimțită și mai ales redactată chiar dela început, în opere ce s’au vroit dintr’odată integrale și grandioase, însă care din lipsă de pregătire necesară s’au brodii fragmentare și firave, este departe de a corespunde adevăratei viziuni mitice românești. In cuprinsul ei dau mâna cele mai extravagante hipoteze și fac corp comun, într’un fel de intuiție mitologică mixtă și rebarbativă, cele mai improprii teme și mituri pe care le-ar fi putut imagina mintea unui fantasmagoric ticluitor de basme. Poate una din cele mai răspunzătoare operațiuni pe care trebue să le facă cercetătorul român, este aceea a selecționării materialului mitic pe care-l oferă realitatea religioasă autohtonă în sensul unei viziuni mitologice aderente la spiritualitatea românească! Această operațiune devine cu atât mai penibilă, cu cât, in cazul nostru, materialul mitic autohton, se grupează de la sine organic în mai multe viziuni, câteodată deosebite numai impresional, ca simple variante, altădată diferențial, tematic și stilistic, ca totalități vizionare structural opuse unele altora. Din marasmul acesta de verosimile sau false viziuni mitologice desprinse sau emanate din realitatea mitică autohtonă, cărora nu le putem acorda de cele mai multe ori decât o slabă valoare reală și’n fața cărora cercetătorii cei mai iscusiți rămân de cele mai multe ori perplexi, deocamdată nu ne interesează decât două modalități global de vizionare : una cristalizată în spiritul religiei dominante în stat, adică creștine și alta in spiritul credințelor oprimate și subterane, adică păgâne. Din acest impas teoretic și creator, câțiva mitologiști români au ieșit, îmbrățișând cu sfială una din viziunile tipice, creștine sau păgâne, în nici un caz, pe ambele deodată, pentru a concepe și întocmi o mitologie românească. Deci, problema apartenenței mitologiei autohtone La unul din modurile de vizionare ale dramei mitice române s’a dovedit până acum a fi în funcție de criteriul personal de intuire a aderenței unei din multiplele viziuni iscodite din realitatea mitică băștinașe și nicidecum de considerații de alt ordin, precum cele raționale, sau critice. întrebarea sistematică de la care așteptăm lămuririle convingătoare este: care din aceste două formule tipice de finalitate mitică, cea creștină sau cea păgână .exprimă ceea ce în limbaj convențional științific am numi „adevărul mitolgic autohton“ ? sau mai simplist, care din aceste două soluții creatoare, este expresia și modul cel mai cert și mai convenabil, aportul cel mai adecvat spiritualității române prin contribuția ei la mitologia universală ? Pentru a putea răspunde satisfăcător la această întrebare, care constitue după noi, rațiunea de a fi a acestei schițe, nervul speculației noastre, trebue să vedem în prealabil care sunt argumentele logice de până acum, pentru fiecare din cele două tipuri de interpretare mitică pomenite : cel creștin și cel păgân, și apoi să trecem la expunerea de motive a tipului ,pe care-1 considerăm acceptabil pentru orice tentativă viitoare de mitologie românească. Să ne oprim deci puțin atenția asupra acestui aspect al problemei atât de tulburi și totuși atât de inevitabile, ca asupra unor premize fără de care nu se poate ajunge la o concluzie valabilă. Cei mai mulți mitologiști români, altădată numiți de noi „mitografi“, deci cei mai mulți îndrăgitori ai mitologiei române, pledează cu vehemență și curajul inegalat al diletantului ce se vrea revoluționar pentru o mitologie poporană de tip creștin, în care viziunea de ansamblu, temele preferate, miturile și dramatizarea lor sunt forme denivelate, degradate și întrebuințând un termen banal însă plastic, vulgarizate, de înțelegerea și sensibilitatea populară a învățăturilor biblice și mai ales a dogmaticei creștine ortodoxe. Pentru majoritatea acestor îndrăgitori, improvizați peste noapte din nostalgii și reminiscențe, din ambiții și insistențe, în competințe mitologice, cum și pentru amatorii care se mențin cu entuziasm pe această poziție, numai o mitologie romană de tip creștin-ortodox poate exprima adevărul mitologic băștinaș. Ea este formula cea mai convenabilă pentru că este cea mai potrivită felului nostru creștin de a gândi mitic încă înainte de a fi creștinizați propriu-zis în istorie. In această privință, mitologiștii noștri s’au lăsat influențați de teza precreștină a mitologiei autohtone lansate de forurile bisericești, susținută în ultima vrem incidental de d. C. Giurescu în Istoria Românilor (ved. I) și schițate de toți aceia care au îmbrățișat această formulă, printre care acum 6 ani se prenumăra și scriitorul acestor rânduri în „Scurtă privire asupra mitologiei românești“. Gradul de certitudine al acestei soluții creștinizante, oricât de discutabil ar fi, poate fi măsurat indirect prin rezonanța afectivă și intelectuală a magiei și supermițiologiului poporan de structură net creștină. Magia și sistemul de superstiții locale astfel cum ne sunt date în ambianța sătească prin structura și funcțiunea lor mitologică anticipează și susțin cultul și riturile creștine, bineînțeles în linii mari, nu în amănunte. Dacă căutăm să vedem cum a fost rezolvată din punct de vedere teoretic problema mitologiei române de tip creștin-ortodox, trebue să luăm în considerație două studii cu referințe speciale la această chestiune, unul apărut în 1938, al subsemnatului și intitulat : „Scurtă privire asupra mitologiei românești“ și altul în 1940, al d-lui Th. Fecioru denumit: „Fenomenul religios și poporul român“. In primul studiu, de proporții destul de reduse, subsemnatul, susține nici mai mult nici mai puțin că în structura și funcțiunea ei viziunea mitologică a românului se încheagă și convertește numai prin și numai înăuntrul creștinismului. Creștinismul operează în mitologiei autohtone nedefinite și haotisce sânul din punct de vedere vizionar, un rol arhitectonic, de chiag schematic a unor elemente vizionare rătăcite înăuntrul spiritului românesc din epavele mitologiei străvechi și a mitologiilor străine de contact sau suprapunere. Iar d. Th. Fecioru, fără a face caz de schița noastră, arată cu toată competința care-l caracterizează cum creștinismul se răsfrânge în conștiința mitologizantă a românului ca leit-motiv prin toate învățăturile ei, de la dogme și teologumene, până la parabole și _eresuri. Lucrarea d-lui Th. Feciora deși sub raportul analizei aduce o contribuție de amănunt mai valoroasă decât prima, sub acela al justificării teoretice a viziunei mitice reale dă înapoi, căci consideră creștinismul ca un izvor mitologic, însă cum vom vedea îndată numai pentru o pseudo-mitologie, care în orice caz nu mai este o mitologie românească. El nu mai retușează viziunea mitologică autohtonă, ci o schimbă total, dându-i o altă factură și un alt sens, pe care mitologistul calificat îl refuză de-a cape. Din punct de vedere literar problema mitologiei române de tip creștin-ortodox capătă o dublă rezolvare: una de factură biblică și una vag personală. Dacă am face caz de câteva nume, deja cunoscute, rezolvarea mitologiei române în travestitul biblic ne-ar apare în lumina ei nefirească. Sim. FI. Marian, care concepe însă nu schițează decât un plan impropriu de mitologie românească, după cum reese din cele mai multe „prefețe“ la studiile lui monografice de folklor mitic, vede această creație cu atât mai închegată cu cât este în structura ei mai sudată de creștinism. E de altfel intuiția preoțească a unei mitologii române. Tudor Pamfile, acela care trece la redactarea primei mitologii românești cu bravură demnă de o mai atentă prețuire, elimină din transcrierea lui factori în aparență dezintegratori, elementele extra creștine“ cele mai multe păgânești, dintr’o pricină lesne de înțeles" (Dușmanii și prietenii omului). Elena N. Voronca, desconsiderată de critica de specialitate pe nedrept, introduce în sistematizarea arhivei ei mitologice bucovinene planul laic și compozit al tratatelor clasice de mitologie la un fond eminamente creștin, forțând astfel tonul expunerii într’un chip în care intuiționismul religios încearcă să facă concesii curentului Scientist in mitologie, pe vreme ei în plină desfășurare dialectică. Iar recent, d. Aurel Cosma în „Mythologie roumaine“ redactată în franceză, pentru a răspândi astfel prin intermediul unei limbi universale multe erori reprobabile, prezintă mitologia poporului român ca o variantă poporană a datelor credinței biblice și învățăturilor bisericei. (Urmare în pag. 4-a) Două tipuri de mitologie românească de ROMULUS VULCĂNESCU