Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 19-35)

1944-07-10 / nr. 19

răspunsuri noi (Urmare­ala pag. 1-a) Aflăm, dincolo de docu­­­­entul nominal, în cartea lui Daniel Rops, un alt document, mai prețios, cel moral și literar, adică felul de a pune problem­a, felul de a o desbate și atmos­fera de stil și de conținut a unui eseist din școala eiîojdii, ne erau atât de familiare până mai deunăzi, încât ne mirăm sn înduri vami­ trăbuș­ind­ in­Qel»nei<aă«fi di fi petrecut intre timp, pentru ca un astfel de stil și o astfel de manieră să ni se pară atât de dife­rite, atât de îndepărtate! Noi înșine nu ne mai recunoaștem in cei din trecutul imediat, pentru că noi înșine am făcut parte din a­­ceastă generație „a inchietudinii"... (Deși cu unele rezerve „constructive“, poate predes­tinate). E oare atât­ de mult de când toate cărțile­, toate jurnalele și toate revistele noa­­stre gemeau de vietele voluptoase ale „in­­chietudinii“, diiî care ^generația dezorienta­tă“ își făcuse un fel de stindard? Criza pă­rea, într’adevăr, decisivă, definitivă și în fond — fiecare în intimitatea lui credea că inchie­­tudinea îi acordă grandori neatinse, de o ori­ginalitate unică. .Ne iubeam neliniștile și era firesc să fie așa, deoarece orice boală își are și voluptățile ei, precum orice suferință își secretează perlele sale. Ce s’a întâmplat în tot timpul acestei crize, orice istorie literară contemporană ne-o poate arăta. Nietzsc­heism, freudism, futurism, dadaism, cubism, gidism, papinism, — iată cum se numesc verigile a­­cestui lanț pe care l-am indrăgit Și î-am urît pe rând, căutân­du-ne o realizare proprie, un sens personal. nu­mei Stops se oprește la 1927 și n’are de Unde să prevadă ceea ce va urma. Dar cartea lui devine interesantă toc­mai prin ceea ce... nu cuprinde! Fiindcă noi am văzut, noi am trăit tot ceea ce a urmat! A fost tocmai momentul culminant al crizei, care i-a scăpat esseistului, și urmarea la Notre inquietui ce rămâne s’o scriem noi, ca­reva dintre aceștia ne vom scăpa din al doilea — și de astădată decisivul — răsboi super­­mondial. Fiindcă Daniel Rops, deși constată „simptomul decadent“ al gustului exagerat pentru absolut, la tineretul dintre 1918-1927, el nu depășește sugestia literară a faptului, lăsând la o parte consecințele sociale — imen­se — ce ar putea surveni. Iar aceste conse­cințe — iată-le, le-am trăit și le trăim încă sub ochii noștri, noi înșine înglobați în ele, noi înșine transformați. Astăzi, când putem vedea de la oarecare distanță “toate aceste fenomene ale unei crize care e gata să se dizolve total, credem a nu ne înșela (poate să fie noua noastră iluzie, accusiu:?­tuaca pretindem ca latranevar „ge­nerația inchietudinii” și-a trăit traiul și și-a încheiat, pericolul moral. In­ literatură, au râ­mas, din epoca in­chiei mâinii, câteva perso­nalități remarcabilet și ca­teva formule cu re­zonanță istotrică in ‘clipa insă în care incer­titudinea a devenit formală—■ Prin Gide,­de exemplu, — noi ne-am capatat libertatea de viziune și de acțiune asupra ei, putând face constatările de față. Iar in posibilitatea aces­tor constatări, găsim și folosul lecturii întâr­ziate a unor cărți (ca „Not­re inquietude“), in­­actualitatea lor face ăctuații o­ suma­te pro­bleme de legătură care ne ajută să ne găsim mai bine, in cea de a doua ființă a noastră. Orizontul nostru spiritual cuprinde acum mai multă realitate istorică și definițiile nu mai au doar savoarea lucrului învechit­, ei spar afla.S Sem­nificația generală^ # up#» ey#uți­ surprinzătoare. Și iată acum concluziile la care doream să ajungem —r concluzii cu totul diferite de acelea bănuite de un Daniel itops: Ele vor părea, poate, in clipa de fună când toată yppgatoon­*»estei ne ›pusulLcjfializației“, de „moartea Europei’’ și­ alte apocalipsuri biblice­­, îndrăznețe, nesăbuite sau pur și simplu nebunești! bo Am văzut Unde a dus incertitudinea deve­nită fanatism al absolutului până mai deu­năzi j fenomenul fusese abia întrezărit — du­pă cum spuneam — de Rops, în 1927. (El po­menește un treacăt vinera ue „Uuiui lui Mus­solini"). Tineretul european a trecut in mas­sa pe parioanele absolutiste, care-i scuteau de a mai gândi și crea pe cont propriu, cu un fel de voluptate spontană, care marca penul­timul grau psiholoogic al iniiuumenului crizei. Aspecte prelungite și penibile ale epocii care în 1927 ama­neasta, prin dezorientare au urmat — aspecte a căror amploare l-ar fi îngrozit pe un eseist, încă elegant îngrijorat, ca Daniel Rops. Și­ acum, iară îndoiala că­re est al doilea răsboi mondial este consecința firească a celui dintâi. Arcul cuprinde trei etape lămurite pentru ochii noștri: 1) Ras­­boiul „mondial" 1914—1918; 2) Incertitudi­nea colectivă și spirituală (cu­ jaloanele ei creatoare, valabile dintr’un punct de vedere strict literar); 3) Absolutismul năvalnic și 4) Actualul război. Dar ce se întâmplă în momen­tul de față cu tineretul? Din acest flagel în­grozitor, din această „apocaliptică încleșta­re“, el nu mai­­ iese — ciudat! — bolnav de incertitudine! E un coralar fatal al unor fe­­lemiene biologice și morale ascunse: se în­tâmplă o universală de sintoxicare de incerti­tudine și dibuiri, e o epuizare totală forțelor haotice. In ciuda voluptuoșilor dis­a­perării, plutește în atmosfera sguduită d­e ex­ploziile bombelor o stranie necesitate de e­­chilibru, — necesitate care devine, din ce în ce mai palpabil, o forță impresionantă, mai puternică decât toate celelalte forțe ale în­­tunericului. Toate latențele necurate strânse î n subsolurile umanității ncoace, se epuizează acum, de treizeci de ani pentru a reda omului dorința de a fi om și puterea de a opera într’un nou om. Asistăm parcă la un UNIVERSUL LITERAR­­«­SQM»» w­ n grandios fenomen de ■șndș care toceai prin J J aparenta definitivare s cri­ei-fwP| M Unde va duce inehietiuliÂtea? se întreba, effen însuși un neliniștit, Daniel pops, în­­ 27. JHp ne facem cu neliniștite nigsire îie intete­­s cam noi prin 19.. ..'11'ÍiastL dreptul forței !“ strigau apoi tinerii înt­re l^i24­;­io39. Dar de cinci ani incoade, peste ruini și catastrofe morale uneori insuperabile, har am început să vedem limpede și dincolo de zarea înroșită încep să se deseneze noui speranțe. Necesita­inimile, chiar ^ogiul deslăn­țuirilor oarbe. Incendiul a trecut de versam-**1 tuf­­lifi* cufiri-m­ârit și îndep sa se simtă adieri mângâietoare. Nenorocirile cumane prefac « 1. hi­idjlirrr *• " -1“ surori umu aceeași familie umana. Cizare și uneori ridicole, până la induioșâimir,­met­amnifoze prezintă’to­ții in­divizi, in astfel de momente. O v­ezi obosiți di’ atrocitățile::la; car­e­^| j^tic^ai ajtiv și ei, siuflana gr|u4­­ ă p^w^Jd|î tragică 0 % »aici, ‘­ttereÁ-fiiT Dieți oameni, cu iluziile galiuc^ tor orsin­ oase transfformate în cenușă, aspir­and tipar­ia Simpla,Gnanunta, dair sublima demnitate| nei^m^/mnionirea gâtâe, exaspe­rata ue a*4Jț­|P ® sa­ e neounui, gata să reinevie . C. u­*~lui in­apol al celor mai umane dintre id­eo­­uwui d­ui îH, nu mai vrea decât șa,­ rezolve într’un fel ultimele simptome ale­­ crizei, pentru a pași m lumea păcii, a ordinii» a vieții depline și libere, und­e noțiunea de om sa nu mai fie la cheremul oricui. Răsad­ul de azi, dându-ne o perspectivă mai justă asupra tuturor incertitudinilor de ieri, ne învața cum să ne clădim certitudinile de mame, și sprijiniți pe toate aceste consta­tari, în loc sa credem intr’un sfârșit, mai curând credem într’un început, omenirea nu va mai putea ieși din acest război cu nouă înclinații spre incertitudine. Voluptățile smulse ale desorientării nu ne vor mai fi permise! Cre­dem în acest fenomen universal valabil, care niciodată nu s’a idei smințit nici în istoria spi­ritului, nici într’aceea a popoarelor; fenome­nul de flux și reflux, de ritmică a forțelor as­cunse, care după atingerea momentelor ex­treme, duc fatal la relaxare, interioară și exte­rioară, la echilibru, la necesitate de bu­ze, de adevăr, e uman, în mitanna d­upă epoci de atrocitate, omenirea a căutat liniștea, bucu­riile simple ale armoniei. Ce ne-ar mai putea oferi nou „neliniștea“, „absolutul“, moartea, sau constrângerea morală? Nu s’a desgustat toată lumea de ele? Nu s’au văzut rezultate­le? Ar mai putea găsi cineva un sens în des­­orientare? Nu­ culminarea crizei marchează și pulverizarea ei. Fiindcă armonia nu se poate câștiga decât după ce ai trecut prin toate tentațiile haosului și omenirea nu în­vață binele ecât după ce a încer­cat cele mai cumplite forme ale râului... DAN PETRA ȘINCU 33 £ â PROPUNERE... »8 I 54 ä­M A­ pr O á A Poate acum, poate altădată sau numai stați?...­— poarte ca ghi­­ni­tonul să facă a/ nu se taia în seamă niciodată, problema re­pertoriului original în teatrul nostru ar trebui să formeze o­­biectul principal de discuție — și — firește — cândva și de în­deplinire — în anuala adunare generală a Societății autorilor dramatici. Pentru că în asta nimic mai deosebit n'ar trăi decât voința unui început și — poate — cu stăruitoare treabă, și a unei ,re­­zolvări,­­care să aibe ca rezultat anularea metodelor practicate de scenele particulare de a ig­nora lucrările originale, întoc­mind repertoriul mai totdeauna cu cele mai eftine produse străine. Ba, ca să se strecoare de la o prea evidentă culpă, maeștrii a­­ceștiia ai subversivului recurg la sistemul nenorocit de a pre­zintă — fiu de puține ori — „prelucrări” sau „adaptări” fără vreo valabilă aderență la ceea ce ne place să numim­ „arta noa­stră dramatică“. Metodele acestea ar trebui în­lăturate. Și credem cu stăruință că în­lăturarea lor n’o poate face de­cât intervenția energică a Socie­tății autorilor dramatici ai cărei membri, parte din ei fiind au­tori aprobați de comitetul de lectură al Teatrului Național, dar cari­i dintr’o aglomerație de lucrări stau și așteaptă ca anii să li se joace piesele și asta în timp teatrele particulare im­pun publicului spectator to­ate inepțiile unor autori străini. Cuprinzând în activitatea ei și problema aceasta, societatea în­ființată de neuitatul Caton Theo­­dorian și condusă azi de cunos­cutul dramaturg N. Ottescu, ca­pătă adeziunea tuturor celor cari prin ea obțin meritul cuvenit unei munci temeinice. „ÎNDATORIRE“... Obținem experiența tăcerii doar din grija de-a ne ascunde unele gânduri... Și­­— poate — și din aceea de-a tăinui unele complicități, tocmai ca să străbatem — fără stingherire — o cale cât mai lungă de liniște. Și­ așa, stăpâni pe puterea noastră de-a face, ne asigurăm — în aparență numai — o viață fără păcate... Când colo... Un năsdrăvan de guraliu stri­că socoteala tuturor celor cu ex­periența tăcerii și aceea a com­­plicităților... Mai adevărat, a tuturor celor cu meșteșugite furtișaguri de prin piese ce nu le aparțin. Așa se explică cum de curând cearta ivită între doi ..maeștri’’ a dus până la mustrarea unui al treilea. . . De ce ai făcut dacă știai bi­ne că nu face altceva decât să copieze pe o cutare”?... Și „maestrul” a răspuns senin: — Ce vrei ?... Mă temeam de propria-mi îndatorire față de a­­ceeași... meserie pe care o fac „ȘANTIER“ Nu știm cărui zoomerist nepriel­nic adevărului se datorește risi­pa de sinceritate a autorilor nouei reviste de la „Gioconda”, încât­­ lăsând mână liberă unult reporteraș de la o gazetă de spe­cialitate, a scris următoarele : „Luni după amiază pe când N. C. se pregătea să traseze li­niile generale ale noului spec­tacol, și-a făcut apariția N. care l-a anunțat că nu este cazul să se mai ostenească, deoarece scris un pretext revuistic în care a­­ctualitatea imediată este prin­să în cuplete și sketchuri de sa­vuros humor’’. Și mai departe : ,,I. V. care a­­vea gata câteva nouă melodii s’a oferit să învestmânteze întregul spectacol într’o haină muzicală pe măsura generosului său ta­lent”... Care­va să zică, așa stau lu­crurile !... Revistele au ajuns azi să fie scrise cu o., „trudă” care egalează farmecul câtorva șuete la cafenea. Și pe­­ urmă, muzica „învestmântează” de-a gata „opera”... . Să recunoaștem că pe „șantie­rul” revuistic stau „ajutori” cari de abia mai prididesc cu comen­zile... De-aia și succesul lor e atât de deplin... REPROȘ.... Cărei chemări i-ar putea răs­punde criticul dramatic ca să convină a scrie ceva despre spectacolele de azi?... Calității pe care o îndeplinește el ?... Sau realitățiile spectacolului ?.„ De-ar fi să stabilim obligația, am constata că ea trebue să vie — mai de grabă — de la rangul unui­ spectacol care să înfrângă orice rezervă. Dar nu și speranțe... Și, din nefericire, spectacolele de azi înfrâng doar speranțele nu și rezervele. Iată de ce nu găsim legitim reproșul adresat de un săptămâ­­nal de specialitate, cronicarilor teatrali, că lipsesc de la specta­cole... — Dar — mă rog — de la care spectacole ?... „CORSARII“... Ce rezultate obține îngăduința dacă ea vine să jertfească mo­rala ?... Nu, hotărît, nu!... îngăduința uzurpează de multe ori dreptul unei etici pe care nici un motiv nu trebue să-l micșoreze. Reflectați numai la ce rezul­tate s’ar ajunge, dacă îngăduința ar continua până într’atâta in­cât să domnească un sistem practicat de câțiva așa ziși „oa­meni ai presei” de specialitate, cari se prezintă la autori pro­gramați și cer înainte de premie­ră sume de bani pentru „a face o presă bună” ?.. Nu neglijați nici dărnicia uno­ra și astfel socotiți cu ce preț promovăm autori, lucrări, artiști și chiar scene de teatru ?,.. . Cu prețul condamnabilei noa­stre îngăduinți care zădărnicește o reacțiune și naște resemnarea de-a fi și a rămâne învinși de metodele lor de pirați. AFIȘ Neuitatul Vasilache nu merita masacrarea compozițiilor lui la microfon, așa­­­um s’a întâmplat în după am­iaza zilei de 4 c. când un nume necunoscut a vroit să-i „aniverseze” moartea. E posibilă o atât de curândă impietate după tragica lui moar­te ?... O ofensă mai mare decât bâlbâelile unui crainic, impro­­­vizația unui „conferențiar” și mai ales lipsa de voce a unei cântrețe nici nu se putea ca sa jignească mai crunt memoria neuitatului interpret al lui „Fir­firică”. Și — dacă cel puțin — ocaziile acestea de­ a se face care mai de care cunoscuți publiculiui, ar lua sfârșit !... I. M. LEHLIU - - DIALOG INTRE DOUA UMBRE (Urmare din pag. I-a) subterană al cărei orizont întotdea­una sub orizontală nu e tulburat de­­cât din când în când de mesag­ile hide ale morții. Pentru mine insă, ecoul gândului în „galeriile” lui Nietzsche, a fost ca un reflex sau ca imaginea mea propr­e într’o oglin­dă. Și nu Știu rău, care ar putea fi narcizicul care far putea privi trei am intr o ogi­nda, fără ca să obo­sească și fără ca să se îngrozească le propria lui figură înegruâ și urî­­țită de mult, de funinginea singu­­rătaț­i. Nu, hotărît nu ! M’am privit trei ani într’o oglindă și as­ta e mult și pentru oglindă și pentru mine... ...Aci m’am oprit speriat, fără să mai pot spri nici un cuvânt. Cineva, o prezență venită cine știe cum și cine șt­e când, era lângă mine. Sim­țeam bine că nu mă înșel și că nu mai sune singur. Nu puteam vedea însă nimic, căci ultima feștilă se stinsese deja. Auz­i însă un tremolo ca venit din altă lume: — Nu e mult deloc tinere. Ehei­ trei ani, trei ani e prea puțin chiar. Eu am dus viața asta, nu trei ani, nici cinci ani, ci o viață întreagă. O! Văd că te uiți nedumerit și înspăi­­mântat la mine, pentru că viața sub­terană m’a obișnuit să văd și în în­tuneric. Când vei reuși să vezi în întuneric, atunci da, numai atunci te poți plânge de singurătate și urî­țenie. Ai înțeles vreu căne sunt și dacă ai citit memoriile mele, trebue să știi că nu le-am scris așa, decât pentru că am simțit așa. Dar pentru ca sa le scriu cum le-am scris, mi-a trebuit o viață... Straniul și neașteptatul meu in­terlocutor văzuse bine dar cu tot. în­­tunencul, prezența lui mă înspăi­mântase. Incet și cu încetul îmi re­venii însă, mă liniștii, și-l ascultai. De altfel mc- nu eram eu cel care putea sau trebuia sa vorbească. — In orice caz, îmi pare bine că nu numai tu, ci mii și sute de mii,­­! ce spun eu, milioane și milioane de oameni, ați început să duceți viața mea. Se pare chiar că în fața mea, am viața mea multiplicată în sute de mii și milioane de exempla­re și că adevărata eră a subteranu­lui a început. Dar știi tu în definitiv de ce­­ oa­menii au început să intre din când în când în subterane și uneori, cum faceți voi cei de pe aici, să și mear­gă prin ele? A! nu știi! E simplu to­tuși, pentru că aritmetica lui 2x2=4 nu e întotdeauna valabilă (sau nu vor oamenii să fie întotdeauna va­labilă — ceea ce în fond e același lu­cru —­ și pentru că din când în când 2x2 nu fac numai 4, ci fac și 5. Da, pentru asta omul de astăzi a înce­put să umble pe sub pământ, pentru că în aritmetica istoriei contempora­ne, 2x2=5. Te miri, nu? Tot n’ai în­țeles? O! Nu-i nimic, nici alții "nu m’au înțeles. Ție însă, pentru că până la urmă tot vei ajunge să știi ceea ce știu și eu, îți voiu arăta tot adevărul. Așa­dar, iată de ceea ce este vor­ba, se zice și se crede ,că în general, oamenii nu urmăresc decât acțiuni cu scopuri nobile, cu idealuri gene­roase și cu o finalitate care nu nu­mai că ajută progresului, dar chiar o condiție a lui. Eroare însă, e nici că se poate o eroare mai mare- Cei ce gândesc așa, u­ită că ori și ce se poate spune despre istoria uni­versală, numai că e rezonabilă nu se poate spune. Gândește-te doar puțin și te vei îngrozi de câte ac­țiuni în contradicție­ cu o rațiune suficientă recomandată de rigorile logicei, săvârșește omul și oamenii. O ipocrizie în care oamenilor le place să vadă o pudoare pentru nor­mal și logic, îi împiedică să recu­noască arbitrariul multor acțiuni personale. In realitate însă, aceste acțiuni există și dacă ele există, e­­xistă tocmai pentru că omul nu poate renunța la acea doză de fan­tezie și capriciu, personale, care îi dau mai bine decât orice certitudi­nea că există și iluzia că e o perso­nalitate care poate avea ultimul cu­vânt în materie de destin. Aceasta mi se pare a fi d­e altfeil adevărata dramă a omului: entuzismul pentru acest avantagiu irațional — fără de care, dacă îți mai reamintești bine textul memoriilor mele, viața s’ar putea rezolva plicticos de invariabil ca după siguranța monotonă a unor tabele de logaritmi — pe care eu l-am numit supraavantajos și pe care aritmetic, l-am tradus în acea­stă formulă paradoxală: 2X2 = 5. Cred că acum ai înțeles în sfârșit de ce oamenii de astăzi au început a duce viața mea și de ce istoria universală contimporană străbate poate cea mai mare aventură a ei. 2X2 = 5 și nu 4. iată aritmetica contimporanilor tăi și iată și desle­­garea semnului de întrebare al is­toriei voastre. Te-am obosit poate (începusem de mult să-l aud ca prin vis), dar ți-am făigăduit încă dela început că-ți voiu spune totul. Ascultă numai și vei afla ceea ce eu n’am scris încă în memo­riile mele. E drept că atunci când le-am scris (D­­ e atât de mult de atunci!...), n’am uitat să notez că o viață dirijată numai după principii­le și sugestiile fără valoare absolută­ ale logicei, nu numai că e o viață suficientă, dar e și o oprire pe loc. Am spus bine atunci și e mai re­pet: 2X2=4 nu e un principiu al vieții, ci un început al morții. Ceea ce am uitat să adaug eu a­­colo, este însă acest lucru care mi se pare covârșitor de esențial : a­­vantagiul supraavantagios de care am vorbit sau laltfel spus, aritmetica irațională a lui 2X2=5, nu este în realitate un avantaigiu, ci o șansă. O șansă anume, de a depăși neli­niștea instabilității unui destin și o posibilitate mai unică sau mai mare de a rezolva într-un fel sau altul, ceea ce terminologia voastră moder­nă numește complexul de inferiori­tate uman. Tu știi desigur bine, că viața mea subterană, cu tot ceea ce am gândit și făcut în ea, a fost nu­mai și numai o consecință a acestui așa zis complex de inferioritate și o luptă incontinuă pentru a-1 depăși. Dacă, prin viața mea am reușit sau nu să depășesc o realitate și o con­­diție, insuportabile, asta e cu totul altceva. Fapt sigur, este că, oricum, viața mea subterană a fost pentru mine o șansă, șansa de a mă me­tamorfoza și de a realiza un echi­libru al destinului meu. Cu asta însă, s’ar părea că m’am îndepărtat prea mult de tine, de voi și de problema voastră*? S’ar părea însă numai­ pentru că ceea ce e va­labil pentru om e valabil și pentru oameni și pentru că ceea ce am spus despre mine, e valabil și pentru voi. Pe scurt, deci, tot discursul meu n’a voit să spună decât că dacă astăzi sute și sute de mii de oameni au în­ceput a duce viața mea, întâmpla­rea nu trebue privită numai ca o acțiune cu o rațiune suficientă ar­gumentată statistic și utilitarist, ci și ca o aventură metafizică cu re­sorturi care scapă aparenței, a unor isgoniți din paradis, a căror nelini­ște chiar nemărturisită îi face să tânjească și să caute fie și prin vio­lența lui 2X2=5, un echilibru de destin și o realitate care dacă nu poate fi cea pierdută, e totuși mai suportabilă. A­­ Știu, s­unt mulți, sunt foarte mulți cei ce se amuză să interpre­teze frământarea voastră prin cifre și­ s’o traducă în mai știu eu câte a­­bacuri și tabele statist­ce Toți aceș­tia însă trăesc la lumină și­ nu pot vedea ceea ce văd eu și cum văd eu. Căci ceea ce văd eu se poate vedea numai la întuneric. Tu.... O ! Dar ce este, ai și ador­mit? Te-au obosit­­ adevărurile în­tunericului și până la sfârșit, am vorbit în zadar, numai pentru mine. O ! Nu-i nimica. Cu atât mai bine. Trebuia să mă aștept doar că te va doborî întunericul tot așa cum do­boară lumina fluturii. Trei ani sunt un stagiu prea mic pentru o viață subterană. Mai târz­u, dacă se va întâmpla ca zilele tale să semene cu zilele mele, vei înțelege și singur și vei auzi, tot ceea ce în seara asta te-a obosit. Până atunci, te las. Noapte bună! !.... STELIAN TECUCIANU V­­ . ! Ju IO I Iulie 1944 WB Stendhal și Napoleon (Urmare din pag. I­») Stendhal era liberal, ceea ce îl împiedica să critice lipsa de ideal al celorlalți liberali. Critica lui însă, precum și pesimismul lui, erau acelea ale unui partizan deziluzio­nat în cele mai scumpe nă­­zuinți. Fin observator, Stendhal ia aminte la unele lipsuri ale lui Napoleon împărat: stângăcie și afectațiune. Aceeași stân­găcie întâlnită în teatrul lui Corneille, și pe care Racine știe să o înlăture dintr’un sin­gur gest magistral, Napoleon împărat se comportă aidoma eroilor lui Corneille , în felul său de a fi și de a se lua în serios, se simte lipsa de natu­ralețe caracteristică parveni­tului. Regii lui Corneille au măreția regească concepută de un avocat de provincie, ceea ce dealtfel nu micșorează întru nimic idealul cornelian. Stendhal admiră pe Cor­neille, dar este dotat cu un ascuțit simț al Greciei antice, al divinităților și­ al divinului. Ați observat cum, în Europa de astăzi, pentru a ajunge la o autentică grandoare, trebue ținut seama din ce în ce mai mult de antichitatea greacă ? (André Fraigneau în ultima vreme a aplicat această teorie și lui Nietzsche). Măreția imperiului era greoaie și deci puțin apreciată de agerul scriitor, în timp ce epopeea generalului Bona­parte, străbătută de un suflu tânăr și entuziast, de o „in­spirație divină” nealterată, avea darul de a-l încânta în­tr’un mod cu totul particular. Ne închipuim lesne emoția cu care entuziastul Stendhal face următoarea însemnare relativ la tânărul general: „A­­ceastă fermecătoare privire a lui, atunci când se credea în drept de a-și asculta mișcă­rile inimii“. El povestește îndelung și cu pasiune șederea armatei franceze în Milano : „cel mai frumos moment al unei tine­reți triumfătoare”. Laudă cu CINEMA ARO: Noapte de Decembrie Dacă ne-am statornici gustul doar­­ la ceea ce filmul­­ italian a înțeles să „gătească” pentru pofta unor amatori de farse și comedioare, atunci — firește — ne-am fi simțit lipsiți de înțe­legerea dreaptă a unui film ca „Noapte­a de Decembrie”, care rulează la cinema „Aro”. Din fericire — însă — știm să ne liberăm de influențe, chiar și atunci când distanța de timp de la o vizionare la alta ar face cu putință oarecare confuzii. Așa fiind, în conglomeratul a­­cesta de filme de pe piața Capi­talei care — cele mai multe — se adresează doar atenției ama­torilor de sensațional, filmul , Noapte de Decembrie” se si­tuează la nivelul calității unui fraze îmbelșugate și cuvinte admirative, tăria sufletească, geniul limpede, și deciziunile iuți ca fulgerul ale lui Bona­parte, precum și seriozitatea sa profundă și cumpătată. „Cu ocuparea Veneției de către armatele franceze, ia sfârșit partea „poetică și în­­tr’adevăr nobilă a vieței lui Napoleon” constată Stendhal cu amărăciune la sfârșitul volumului. El are oroare de despotism, deși recunoaște că necesitatea unei guvernări atotputernice scuză tot, chiar absolutismul, chiar tirania. Felul cum explica el greșelile imperiului, datorite lipsei de educație politică a lui Napo­leon — de aceeași părere era și Talleyrand — este ingenios și nelipsit de adevăr. Infine, Stendhal ne lasă o imagine definitivă a marelui om, o imagine ce ne face să-l admirăm și mai mult: „Na­­poleon a refăcut moralul poporului francez: aceasta este gloria sa cea mai adevă­rată”. DOROTHEA CHRISTESCU scenariu de toată frumusețea și a unei interpretări din cele mai alese. Două nume: Pierre Blanchar și Renée S. Cyr., deși catalogarea ar recomanda și pe Jean Tissier. Și poate din toate numai unul mare. Cu adevărat mare : Pierre Blanchar. Închipuiți-vă parcurgerea unei vizionări pe jocul natural și de­gajat al lui Blanchar și pe dis­tinsa frumusețe a elegantei Re­née S. Cyr . ,4 Subiectul se dantelează fin pe meritul subtilităților franceze : ineditul. Elogiul se cuvine egal scena­ristului, regizorul­ui și tot pe atâ­ta măsură, ver­vei­ lui Jean Tis­sier, al cărui joc calitativ co­mandă spectatorului un humor regal. In general, filmul francez pe­curge azi ca și eri, linia de mandicoasă promovare. Nu știm însă cum a scăpat piața europeană un film ca „­ cumentul secret”­­... Cinematograful „Fantasio”­­ obișnuise, până la un timp, un repertoriu cu gust ales ce ne făcea să nu ne lepădăm nu dată de datoria calității ce­ o a ținem de-a cronica filmul. Azi, cu regret, constatăm că întocmi o cronică la filmul , D­oumentul secret” e a pecetlui fortul artistului Raymond Ro­seau și a drăgălașei Marie. Dia. Și e păcat... ASLAN CINEMA FANTASIO : mentül secret Docu -

Next