Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 19-35)
1944-07-10 / nr. 19
răspunsuri noi (Urmareala pag. 1-a) Aflăm, dincolo de docuentul nominal, în cartea lui Daniel Rops, un alt document, mai prețios, cel moral și literar, adică felul de a pune problema, felul de a o desbate și atmosfera de stil și de conținut a unui eseist din școala eiîojdii, ne erau atât de familiare până mai deunăzi, încât ne mirăm sn înduri vami trăbușind inQel»nei<aă«fi di fi petrecut intre timp, pentru ca un astfel de stil și o astfel de manieră să ni se pară atât de diferite, atât de îndepărtate! Noi înșine nu ne mai recunoaștem in cei din trecutul imediat, pentru că noi înșine am făcut parte din această generație „a inchietudinii"... (Deși cu unele rezerve „constructive“, poate predestinate). E oare atât de mult de când toate cărțile, toate jurnalele și toate revistele noastre gemeau de vietele voluptoase ale „inchietudinii“, diiî care ^generația dezorientată“ își făcuse un fel de stindard? Criza părea, într’adevăr, decisivă, definitivă și în fond — fiecare în intimitatea lui credea că inchietudinea îi acordă grandori neatinse, de o originalitate unică. .Ne iubeam neliniștile și era firesc să fie așa, deoarece orice boală își are și voluptățile ei, precum orice suferință își secretează perlele sale. Ce s’a întâmplat în tot timpul acestei crize, orice istorie literară contemporană ne-o poate arăta. Nietzscheism, freudism, futurism, dadaism, cubism, gidism, papinism, — iată cum se numesc verigile acestui lanț pe care l-am indrăgit Și î-am urît pe rând, căutându-ne o realizare proprie, un sens personal. numei Stops se oprește la 1927 și n’are de Unde să prevadă ceea ce va urma. Dar cartea lui devine interesantă tocmai prin ceea ce... nu cuprinde! Fiindcă noi am văzut, noi am trăit tot ceea ce a urmat! A fost tocmai momentul culminant al crizei, care i-a scăpat esseistului, și urmarea la Notre inquietui ce rămâne s’o scriem noi, careva dintre aceștia ne vom scăpa din al doilea — și de astădată decisivul — răsboi supermondial. Fiindcă Daniel Rops, deși constată „simptomul decadent“ al gustului exagerat pentru absolut, la tineretul dintre 1918-1927, el nu depășește sugestia literară a faptului, lăsând la o parte consecințele sociale — imense — ce ar putea surveni. Iar aceste consecințe — iată-le, le-am trăit și le trăim încă sub ochii noștri, noi înșine înglobați în ele, noi înșine transformați. Astăzi, când putem vedea de la oarecare distanță “toate aceste fenomene ale unei crize care e gata să se dizolve total, credem a nu ne înșela (poate să fie noua noastră iluzie, accusiu:?tuaca pretindem ca latranevar „generația inchietudinii” și-a trăit traiul și și-a încheiat, pericolul moral. In literatură, au râmas, din epoca inchiei mâinii, câteva personalități remarcabilet și cateva formule cu rezonanță istotrică in ‘clipa insă în care incertitudinea a devenit formală—■ Prin Gide,de exemplu, — noi ne-am capatat libertatea de viziune și de acțiune asupra ei, putând face constatările de față. Iar in posibilitatea acestor constatări, găsim și folosul lecturii întârziate a unor cărți (ca „Notre inquietude“), inactualitatea lor face ăctuații o sumate probleme de legătură care ne ajută să ne găsim mai bine, in cea de a doua ființă a noastră. Orizontul nostru spiritual cuprinde acum mai multă realitate istorică și definițiile nu mai au doar savoarea lucrului învechit, ei spar afla.S Semnificația generală^ # up#» ey#uți surprinzătoare. Și iată acum concluziile la care doream să ajungem —r concluzii cu totul diferite de acelea bănuite de un Daniel itops: Ele vor părea, poate, in clipa de fună când toată yppgatoon*»estei ne ›pusulLcjfializației“, de „moartea Europei’’ și alte apocalipsuri biblice, îndrăznețe, nesăbuite sau pur și simplu nebunești! bo Am văzut Unde a dus incertitudinea devenită fanatism al absolutului până mai deunăzi j fenomenul fusese abia întrezărit — după cum spuneam — de Rops, în 1927. (El pomenește un treacăt vinera ue „Uuiui lui Mussolini"). Tineretul european a trecut in massa pe parioanele absolutiste, care-i scuteau de a mai gândi și crea pe cont propriu, cu un fel de voluptate spontană, care marca penultimul grau psiholoogic al iniiuumenului crizei. Aspecte prelungite și penibile ale epocii care în 1927 amaneasta, prin dezorientare au urmat — aspecte a căror amploare l-ar fi îngrozit pe un eseist, încă elegant îngrijorat, ca Daniel Rops. Și acum, iară îndoiala căre est al doilea răsboi mondial este consecința firească a celui dintâi. Arcul cuprinde trei etape lămurite pentru ochii noștri: 1) Rasboiul „mondial" 1914—1918; 2) Incertitudinea colectivă și spirituală (cu jaloanele ei creatoare, valabile dintr’un punct de vedere strict literar); 3) Absolutismul năvalnic și 4) Actualul război. Dar ce se întâmplă în momentul de față cu tineretul? Din acest flagel îngrozitor, din această „apocaliptică încleștare“, el nu mai iese — ciudat! — bolnav de incertitudine! E un coralar fatal al unor felemiene biologice și morale ascunse: se întâmplă o universală de sintoxicare de incertitudine și dibuiri, e o epuizare totală forțelor haotice. In ciuda voluptuoșilor disaperării, plutește în atmosfera sguduită de exploziile bombelor o stranie necesitate de echilibru, — necesitate care devine, din ce în ce mai palpabil, o forță impresionantă, mai puternică decât toate celelalte forțe ale întunericului. Toate latențele necurate strânse î n subsolurile umanității ncoace, se epuizează acum, de treizeci de ani pentru a reda omului dorința de a fi om și puterea de a opera într’un nou om. Asistăm parcă la un UNIVERSUL LITERAR«SQM»» w n grandios fenomen de ■șndș care toceai prin J J aparenta definitivare s criei-fwP| M Unde va duce inehietiuliÂtea? se întreba, effen însuși un neliniștit, Daniel pops, în 27. JHp ne facem cu neliniștite nigsire îie intetes cam noi prin 19.. ..'11'ÍiastL dreptul forței !“ strigau apoi tinerii între l^i24;io39. Dar de cinci ani incoade, peste ruini și catastrofe morale uneori insuperabile, har am început să vedem limpede și dincolo de zarea înroșită încep să se deseneze noui speranțe. Necesitainimile, chiar ^ogiul deslănțuirilor oarbe. Incendiul a trecut de versam-**1 tuflifi* cufiri-mârit și îndep sa se simtă adieri mângâietoare. Nenorocirile cumane prefac « 1. hiidjlirrr *• " -1“ surori umu aceeași familie umana. Cizare și uneori ridicole, până la induioșâimir,metamnifoze prezintă’toții indivizi, in astfel de momente. O vezi obosiți di’ atrocitățile::la; care^| j^tic^ai ajtiv și ei, siuflana gr|u4 ă p^w^Jd|î tragică 0 % »aici, ‘ttereÁ-fiiT Dieți oameni, cu iluziile galiuc^ tor orsin oase transfformate în cenușă, aspirand tiparia Simpla,Gnanunta, dair sublima demnitate| nei^m^/mnionirea gâtâe, exasperata ue a*4Jț|P ® sa e neounui, gata să reinevie . C. u*~lui inapol al celor mai umane dintre ideouwui dui îH, nu mai vrea decât șa, rezolve într’un fel ultimele simptome ale crizei, pentru a pași m lumea păcii, a ordinii» a vieții depline și libere, unde noțiunea de om sa nu mai fie la cheremul oricui. Răsadul de azi, dându-ne o perspectivă mai justă asupra tuturor incertitudinilor de ieri, ne învața cum să ne clădim certitudinile de mame, și sprijiniți pe toate aceste constatari, în loc sa credem intr’un sfârșit, mai curând credem într’un început, omenirea nu va mai putea ieși din acest război cu nouă înclinații spre incertitudine. Voluptățile smulse ale desorientării nu ne vor mai fi permise! Credem în acest fenomen universal valabil, care niciodată nu s’a idei smințit nici în istoria spiritului, nici într’aceea a popoarelor; fenomenul de flux și reflux, de ritmică a forțelor ascunse, care după atingerea momentelor extreme, duc fatal la relaxare, interioară și exterioară, la echilibru, la necesitate de buze, de adevăr, e uman, în mitanna după epoci de atrocitate, omenirea a căutat liniștea, bucuriile simple ale armoniei. Ce ne-ar mai putea oferi nou „neliniștea“, „absolutul“, moartea, sau constrângerea morală? Nu s’a desgustat toată lumea de ele? Nu s’au văzut rezultatele? Ar mai putea găsi cineva un sens în desorientare? Nu culminarea crizei marchează și pulverizarea ei. Fiindcă armonia nu se poate câștiga decât după ce ai trecut prin toate tentațiile haosului și omenirea nu învață binele ecât după ce a încercat cele mai cumplite forme ale râului... DAN PETRA ȘINCU 33 £ â PROPUNERE... »8 I 54 äM A pr O á A Poate acum, poate altădată sau numai stați?...— poarte ca ghinitonul să facă a/ nu se taia în seamă niciodată, problema repertoriului original în teatrul nostru ar trebui să formeze obiectul principal de discuție — și — firește — cândva și de îndeplinire — în anuala adunare generală a Societății autorilor dramatici. Pentru că în asta nimic mai deosebit n'ar trăi decât voința unui început și — poate — cu stăruitoare treabă, și a unei ,rezolvări,care să aibe ca rezultat anularea metodelor practicate de scenele particulare de a ignora lucrările originale, întocmind repertoriul mai totdeauna cu cele mai eftine produse străine. Ba, ca să se strecoare de la o prea evidentă culpă, maeștrii aceștiia ai subversivului recurg la sistemul nenorocit de a prezintă — fiu de puține ori — „prelucrări” sau „adaptări” fără vreo valabilă aderență la ceea ce ne place să numim „arta noastră dramatică“. Metodele acestea ar trebui înlăturate. Și credem cu stăruință că înlăturarea lor n’o poate face decât intervenția energică a Societății autorilor dramatici ai cărei membri, parte din ei fiind autori aprobați de comitetul de lectură al Teatrului Național, dar carii dintr’o aglomerație de lucrări stau și așteaptă ca anii să li se joace piesele și asta în timp teatrele particulare impun publicului spectator toate inepțiile unor autori străini. Cuprinzând în activitatea ei și problema aceasta, societatea înființată de neuitatul Caton Theodorian și condusă azi de cunoscutul dramaturg N. Ottescu, capătă adeziunea tuturor celor cari prin ea obțin meritul cuvenit unei munci temeinice. „ÎNDATORIRE“... Obținem experiența tăcerii doar din grija de-a ne ascunde unele gânduri... Și— poate — și din aceea de-a tăinui unele complicități, tocmai ca să străbatem — fără stingherire — o cale cât mai lungă de liniște. Și așa, stăpâni pe puterea noastră de-a face, ne asigurăm — în aparență numai — o viață fără păcate... Când colo... Un năsdrăvan de guraliu strică socoteala tuturor celor cu experiența tăcerii și aceea a complicităților... Mai adevărat, a tuturor celor cu meșteșugite furtișaguri de prin piese ce nu le aparțin. Așa se explică cum de curând cearta ivită între doi ..maeștri’’ a dus până la mustrarea unui al treilea. . . De ce ai făcut dacă știai bine că nu face altceva decât să copieze pe o cutare”?... Și „maestrul” a răspuns senin: — Ce vrei ?... Mă temeam de propria-mi îndatorire față de aceeași... meserie pe care o fac „ȘANTIER“ Nu știm cărui zoomerist neprielnic adevărului se datorește risipa de sinceritate a autorilor nouei reviste de la „Gioconda”, încât lăsând mână liberă unult reporteraș de la o gazetă de specialitate, a scris următoarele : „Luni după amiază pe când N. C. se pregătea să traseze liniile generale ale noului spectacol, și-a făcut apariția N. care l-a anunțat că nu este cazul să se mai ostenească, deoarece scris un pretext revuistic în care actualitatea imediată este prinsă în cuplete și sketchuri de savuros humor’’. Și mai departe : ,,I. V. care avea gata câteva nouă melodii s’a oferit să învestmânteze întregul spectacol într’o haină muzicală pe măsura generosului său talent”... Careva să zică, așa stau lucrurile !... Revistele au ajuns azi să fie scrise cu o., „trudă” care egalează farmecul câtorva șuete la cafenea. Și pe urmă, muzica „învestmântează” de-a gata „opera”... . Să recunoaștem că pe „șantierul” revuistic stau „ajutori” cari de abia mai prididesc cu comenzile... De-aia și succesul lor e atât de deplin... REPROȘ.... Cărei chemări i-ar putea răspunde criticul dramatic ca să convină a scrie ceva despre spectacolele de azi?... Calității pe care o îndeplinește el ?... Sau realitățiile spectacolului ?.„ De-ar fi să stabilim obligația, am constata că ea trebue să vie — mai de grabă — de la rangul unui spectacol care să înfrângă orice rezervă. Dar nu și speranțe... Și, din nefericire, spectacolele de azi înfrâng doar speranțele nu și rezervele. Iată de ce nu găsim legitim reproșul adresat de un săptămânal de specialitate, cronicarilor teatrali, că lipsesc de la spectacole... — Dar — mă rog — de la care spectacole ?... „CORSARII“... Ce rezultate obține îngăduința dacă ea vine să jertfească morala ?... Nu, hotărît, nu!... îngăduința uzurpează de multe ori dreptul unei etici pe care nici un motiv nu trebue să-l micșoreze. Reflectați numai la ce rezultate s’ar ajunge, dacă îngăduința ar continua până într’atâta incât să domnească un sistem practicat de câțiva așa ziși „oameni ai presei” de specialitate, cari se prezintă la autori programați și cer înainte de premieră sume de bani pentru „a face o presă bună” ?.. Nu neglijați nici dărnicia unora și astfel socotiți cu ce preț promovăm autori, lucrări, artiști și chiar scene de teatru ?,.. . Cu prețul condamnabilei noastre îngăduinți care zădărnicește o reacțiune și naște resemnarea de-a fi și a rămâne învinși de metodele lor de pirați. AFIȘ Neuitatul Vasilache nu merita masacrarea compozițiilor lui la microfon, așaum s’a întâmplat în după amiaza zilei de 4 c. când un nume necunoscut a vroit să-i „aniverseze” moartea. E posibilă o atât de curândă impietate după tragica lui moarte ?... O ofensă mai mare decât bâlbâelile unui crainic, improvizația unui „conferențiar” și mai ales lipsa de voce a unei cântrețe nici nu se putea ca sa jignească mai crunt memoria neuitatului interpret al lui „Firfirică”. Și — dacă cel puțin — ocaziile acestea de a se face care mai de care cunoscuți publiculiui, ar lua sfârșit !... I. M. LEHLIU - - DIALOG INTRE DOUA UMBRE (Urmare din pag. I-a) subterană al cărei orizont întotdeauna sub orizontală nu e tulburat decât din când în când de mesagile hide ale morții. Pentru mine insă, ecoul gândului în „galeriile” lui Nietzsche, a fost ca un reflex sau ca imaginea mea propre într’o oglindă. Și nu Știu rău, care ar putea fi narcizicul care far putea privi trei am intr o oginda, fără ca să obosească și fără ca să se îngrozească le propria lui figură înegruâ și urîțită de mult, de funinginea singurătați. Nu, hotărît nu ! M’am privit trei ani într’o oglindă și asta e mult și pentru oglindă și pentru mine... ...Aci m’am oprit speriat, fără să mai pot spri nici un cuvânt. Cineva, o prezență venită cine știe cum și cine ște când, era lângă mine. Simțeam bine că nu mă înșel și că nu mai sune singur. Nu puteam vedea însă nimic, căci ultima feștilă se stinsese deja. Auzi însă un tremolo ca venit din altă lume: — Nu e mult deloc tinere. Ehei trei ani, trei ani e prea puțin chiar. Eu am dus viața asta, nu trei ani, nici cinci ani, ci o viață întreagă. O! Văd că te uiți nedumerit și înspăimântat la mine, pentru că viața subterană m’a obișnuit să văd și în întuneric. Când vei reuși să vezi în întuneric, atunci da, numai atunci te poți plânge de singurătate și urîțenie. Ai înțeles vreu căne sunt și dacă ai citit memoriile mele, trebue să știi că nu le-am scris așa, decât pentru că am simțit așa. Dar pentru ca sa le scriu cum le-am scris, mi-a trebuit o viață... Straniul și neașteptatul meu interlocutor văzuse bine dar cu tot. întunencul, prezența lui mă înspăimântase. Incet și cu încetul îmi revenii însă, mă liniștii, și-l ascultai. De altfel mc- nu eram eu cel care putea sau trebuia sa vorbească. — In orice caz, îmi pare bine că nu numai tu, ci mii și sute de mii,! ce spun eu, milioane și milioane de oameni, ați început să duceți viața mea. Se pare chiar că în fața mea, am viața mea multiplicată în sute de mii și milioane de exemplare și că adevărata eră a subteranului a început. Dar știi tu în definitiv de ce oamenii au început să intre din când în când în subterane și uneori, cum faceți voi cei de pe aici, să și meargă prin ele? A! nu știi! E simplu totuși, pentru că aritmetica lui 2x2=4 nu e întotdeauna valabilă (sau nu vor oamenii să fie întotdeauna valabilă — ceea ce în fond e același lucru — și pentru că din când în când 2x2 nu fac numai 4, ci fac și 5. Da, pentru asta omul de astăzi a început să umble pe sub pământ, pentru că în aritmetica istoriei contemporane, 2x2=5. Te miri, nu? Tot n’ai înțeles? O! Nu-i nimic, nici alții "nu m’au înțeles. Ție însă, pentru că până la urmă tot vei ajunge să știi ceea ce știu și eu, îți voiu arăta tot adevărul. Așadar, iată de ceea ce este vorba, se zice și se crede ,că în general, oamenii nu urmăresc decât acțiuni cu scopuri nobile, cu idealuri generoase și cu o finalitate care nu numai că ajută progresului, dar chiar o condiție a lui. Eroare însă, e nici că se poate o eroare mai mare- Cei ce gândesc așa, uită că ori și ce se poate spune despre istoria universală, numai că e rezonabilă nu se poate spune. Gândește-te doar puțin și te vei îngrozi de câte acțiuni în contradicție cu o rațiune suficientă recomandată de rigorile logicei, săvârșește omul și oamenii. O ipocrizie în care oamenilor le place să vadă o pudoare pentru normal și logic, îi împiedică să recunoască arbitrariul multor acțiuni personale. In realitate însă, aceste acțiuni există și dacă ele există, există tocmai pentru că omul nu poate renunța la acea doză de fantezie și capriciu, personale, care îi dau mai bine decât orice certitudinea că există și iluzia că e o personalitate care poate avea ultimul cuvânt în materie de destin. Aceasta mi se pare a fi de altfeil adevărata dramă a omului: entuzismul pentru acest avantagiu irațional — fără de care, dacă îți mai reamintești bine textul memoriilor mele, viața s’ar putea rezolva plicticos de invariabil ca după siguranța monotonă a unor tabele de logaritmi — pe care eu l-am numit supraavantajos și pe care aritmetic, l-am tradus în această formulă paradoxală: 2X2 = 5. Cred că acum ai înțeles în sfârșit de ce oamenii de astăzi au început a duce viața mea și de ce istoria universală contimporană străbate poate cea mai mare aventură a ei. 2X2 = 5 și nu 4. iată aritmetica contimporanilor tăi și iată și deslegarea semnului de întrebare al istoriei voastre. Te-am obosit poate (începusem de mult să-l aud ca prin vis), dar ți-am făigăduit încă dela început că-ți voiu spune totul. Ascultă numai și vei afla ceea ce eu n’am scris încă în memoriile mele. E drept că atunci când le-am scris (D e atât de mult de atunci!...), n’am uitat să notez că o viață dirijată numai după principiile și sugestiile fără valoare absolută ale logicei, nu numai că e o viață suficientă, dar e și o oprire pe loc. Am spus bine atunci și e mai repet: 2X2=4 nu e un principiu al vieții, ci un început al morții. Ceea ce am uitat să adaug eu acolo, este însă acest lucru care mi se pare covârșitor de esențial : avantagiul supraavantagios de care am vorbit sau laltfel spus, aritmetica irațională a lui 2X2=5, nu este în realitate un avantaigiu, ci o șansă. O șansă anume, de a depăși neliniștea instabilității unui destin și o posibilitate mai unică sau mai mare de a rezolva într-un fel sau altul, ceea ce terminologia voastră modernă numește complexul de inferioritate uman. Tu știi desigur bine, că viața mea subterană, cu tot ceea ce am gândit și făcut în ea, a fost numai și numai o consecință a acestui așa zis complex de inferioritate și o luptă incontinuă pentru a-1 depăși. Dacă, prin viața mea am reușit sau nu să depășesc o realitate și o condiție, insuportabile, asta e cu totul altceva. Fapt sigur, este că, oricum, viața mea subterană a fost pentru mine o șansă, șansa de a mă metamorfoza și de a realiza un echilibru al destinului meu. Cu asta însă, s’ar părea că m’am îndepărtat prea mult de tine, de voi și de problema voastră*? S’ar părea însă numai pentru că ceea ce e valabil pentru om e valabil și pentru oameni și pentru că ceea ce am spus despre mine, e valabil și pentru voi. Pe scurt, deci, tot discursul meu n’a voit să spună decât că dacă astăzi sute și sute de mii de oameni au început a duce viața mea, întâmplarea nu trebue privită numai ca o acțiune cu o rațiune suficientă argumentată statistic și utilitarist, ci și ca o aventură metafizică cu resorturi care scapă aparenței, a unor isgoniți din paradis, a căror neliniște chiar nemărturisită îi face să tânjească și să caute fie și prin violența lui 2X2=5, un echilibru de destin și o realitate care dacă nu poate fi cea pierdută, e totuși mai suportabilă. A Știu, sunt mulți, sunt foarte mulți cei ce se amuză să interpreteze frământarea voastră prin cifre și s’o traducă în mai știu eu câte abacuri și tabele statistce Toți aceștia însă trăesc la lumină și nu pot vedea ceea ce văd eu și cum văd eu. Căci ceea ce văd eu se poate vedea numai la întuneric. Tu.... O ! Dar ce este, ai și adormit? Te-au obosit adevărurile întunericului și până la sfârșit, am vorbit în zadar, numai pentru mine. O ! Nu-i nimica. Cu atât mai bine. Trebuia să mă aștept doar că te va doborî întunericul tot așa cum doboară lumina fluturii. Trei ani sunt un stagiu prea mic pentru o viață subterană. Mai târzu, dacă se va întâmpla ca zilele tale să semene cu zilele mele, vei înțelege și singur și vei auzi, tot ceea ce în seara asta te-a obosit. Până atunci, te las. Noapte bună! !.... STELIAN TECUCIANU V . ! Ju IO I Iulie 1944 WB Stendhal și Napoleon (Urmare din pag. I») Stendhal era liberal, ceea ce îl împiedica să critice lipsa de ideal al celorlalți liberali. Critica lui însă, precum și pesimismul lui, erau acelea ale unui partizan deziluzionat în cele mai scumpe năzuinți. Fin observator, Stendhal ia aminte la unele lipsuri ale lui Napoleon împărat: stângăcie și afectațiune. Aceeași stângăcie întâlnită în teatrul lui Corneille, și pe care Racine știe să o înlăture dintr’un singur gest magistral, Napoleon împărat se comportă aidoma eroilor lui Corneille , în felul său de a fi și de a se lua în serios, se simte lipsa de naturalețe caracteristică parvenitului. Regii lui Corneille au măreția regească concepută de un avocat de provincie, ceea ce dealtfel nu micșorează întru nimic idealul cornelian. Stendhal admiră pe Corneille, dar este dotat cu un ascuțit simț al Greciei antice, al divinităților și al divinului. Ați observat cum, în Europa de astăzi, pentru a ajunge la o autentică grandoare, trebue ținut seama din ce în ce mai mult de antichitatea greacă ? (André Fraigneau în ultima vreme a aplicat această teorie și lui Nietzsche). Măreția imperiului era greoaie și deci puțin apreciată de agerul scriitor, în timp ce epopeea generalului Bonaparte, străbătută de un suflu tânăr și entuziast, de o „inspirație divină” nealterată, avea darul de a-l încânta într’un mod cu totul particular. Ne închipuim lesne emoția cu care entuziastul Stendhal face următoarea însemnare relativ la tânărul general: „Această fermecătoare privire a lui, atunci când se credea în drept de a-și asculta mișcările inimii“. El povestește îndelung și cu pasiune șederea armatei franceze în Milano : „cel mai frumos moment al unei tinereți triumfătoare”. Laudă cu CINEMA ARO: Noapte de Decembrie Dacă ne-am statornici gustul doar la ceea ce filmul italian a înțeles să „gătească” pentru pofta unor amatori de farse și comedioare, atunci — firește — ne-am fi simțit lipsiți de înțelegerea dreaptă a unui film ca „Noaptea de Decembrie”, care rulează la cinema „Aro”. Din fericire — însă — știm să ne liberăm de influențe, chiar și atunci când distanța de timp de la o vizionare la alta ar face cu putință oarecare confuzii. Așa fiind, în conglomeratul acesta de filme de pe piața Capitalei care — cele mai multe — se adresează doar atenției amatorilor de sensațional, filmul , Noapte de Decembrie” se situează la nivelul calității unui fraze îmbelșugate și cuvinte admirative, tăria sufletească, geniul limpede, și deciziunile iuți ca fulgerul ale lui Bonaparte, precum și seriozitatea sa profundă și cumpătată. „Cu ocuparea Veneției de către armatele franceze, ia sfârșit partea „poetică și într’adevăr nobilă a vieței lui Napoleon” constată Stendhal cu amărăciune la sfârșitul volumului. El are oroare de despotism, deși recunoaște că necesitatea unei guvernări atotputernice scuză tot, chiar absolutismul, chiar tirania. Felul cum explica el greșelile imperiului, datorite lipsei de educație politică a lui Napoleon — de aceeași părere era și Talleyrand — este ingenios și nelipsit de adevăr. Infine, Stendhal ne lasă o imagine definitivă a marelui om, o imagine ce ne face să-l admirăm și mai mult: „Napoleon a refăcut moralul poporului francez: aceasta este gloria sa cea mai adevărată”. DOROTHEA CHRISTESCU scenariu de toată frumusețea și a unei interpretări din cele mai alese. Două nume: Pierre Blanchar și Renée S. Cyr., deși catalogarea ar recomanda și pe Jean Tissier. Și poate din toate numai unul mare. Cu adevărat mare : Pierre Blanchar. Închipuiți-vă parcurgerea unei vizionări pe jocul natural și degajat al lui Blanchar și pe distinsa frumusețe a elegantei Renée S. Cyr . ,4 Subiectul se dantelează fin pe meritul subtilităților franceze : ineditul. Elogiul se cuvine egal scenaristului, regizorului și tot pe atâta măsură, vervei lui Jean Tissier, al cărui joc calitativ comandă spectatorului un humor regal. In general, filmul francez pecurge azi ca și eri, linia de mandicoasă promovare. Nu știm însă cum a scăpat piața europeană un film ca „ cumentul secret”... Cinematograful „Fantasio” obișnuise, până la un timp, un repertoriu cu gust ales ce ne făcea să nu ne lepădăm nu dată de datoria calității ce o a ținem de-a cronica filmul. Azi, cu regret, constatăm că întocmi o cronică la filmul , Doumentul secret” e a pecetlui fortul artistului Raymond Roseau și a drăgălașei Marie. Dia. Și e păcat... ASLAN CINEMA FANTASIO : mentül secret Docu -