Universul, martie 1900 (Anul 18, nr. 59-89)

1900-03-26 / nr. 84

O intrare laterală și Pavil înn siîul român la Expo­ziția din Paris.—(Vezi explicația) Calendar pe anul 1900 O­rfollo.x­­ Sâmbătă, 25 Martie.— f­ Buna Vestire. Catolic Sâmbătă, 7 Aprilie. — Herman ■ Soarele răsare 5.34; apune 6.32 lu­oreanu; într’un număr vii­tor, vom rezuma partea a doua, nu mai puțin intere­santă. București, 25 Martie. Economia rurala Am avut zilele astea câte­va momente de adevărata mul­țumire sufletească, citind o modestă broșură apărută sub titlul de mai sus și datorită d-lui G. M. Belitoreanu, con­silier al județului Teleorman. Cunoscător serios al stării de lucruri de la sate și iubi­tor al țăranilor, autorul ex­pune pe scurt și fără preten­ții vederile sale asupra îmbu­nătățirilor ce sunt de făcut î și — ceea ce are o deosebită valoare — arată și mijloacele­­ prin cari se pot realiza aceste­­ îmbunătățiri. Ne­ facem o adevărata plă­cere supunând cititorilor noș­tri, în rezumat, propunerile d-lui Belitoreanu. D-sa ia lucrurile din talpă. Satele noastre au rămas a­­proape primitive; îmbunătă­țirea se poate face prin ali­niere, nivelare, șoseluire, ob­servarea condițiunilor de clă­dire a locuințelor și prin plantațiuni. Fie­care sat trebuie să aibă un plan de aliniere, nivelare și șoseluire, cu fixarea zonei închisă printr-un șanț. Șose­lele de prin sate trebuiesc pie­truite, având bordurile și ru­­­d­ele pavate cu bolovani și nud plantate. Curțile biseri­­celor și cimitirele vor fi de asemenea nivelate, șoseluite și plantate. In jurul șanțului de mărginire, fie­care sat va avea o șosea de centură, de asemenea plantată. Plantate vor mai fi și șo­selele vicinale, județene și na­ționale, rîurile, rîulețele și mlaștinele. Nu trebue multă sforțare ca să-și închipuiască cine­va cât de mult și de avan­tagi­os s’ar schimba fața satelor noas­tre și cât ar câștiga ele în sănătate prin aplicarea aces­tor propuneri. Lucrările topografice s’ar face de către inginerii jude­țelor prin conductori, cari au destul timp iarna și chiar vara când încetează lucrările șo­selelor. După părerea autoru­lui, planurile ar putea fi gata în cel mult cinci ani, iar exe­cutarea, cu plantațiuni cu tot, n’ar cere mai mult de zece ani. In ce privește plantațiunile, pentru ca să se poată avea pomi suficienți și în bune condițiuni, d. Belitoreanu pro­pune să se înființeze în fie­care comună o pepinieră în mărime de 5—10 hectare, în care să se facă școală de di­ferite specii de pomi. Pepinierile vor fi dirigiate de învățătorii sătești, cari, spre a câștiga noțiunile ne­cesare, vor fi trimiși în timpul vacanțelor la fermele model ale Statului. In pepinierile să­tești se vor exercita elevii din clasa 3 a și a 4-a primară. Jumătate de hectar va fi re­zervat în fie­care pepinieră pentru cultura legumelor, îm­­părțindu se sămînța gratuit țăranilor ca să cultive legume în grădini pentru îndestularea casei lor. Dirigenții pepinierelor vor îndemna pe țărani să plan­teze pomi împrejurul curților lor și împrejurul locurilor de arătură (ca semne de hotar). Pomii se vor da țăranilor fără plată, dar cu oblig­ațiunea de a-i planta conform instruc­țiunilor, în caz de nereușită să fie siliți a replanta, plătind pomii după un anumit tarif. Pe lângă pepiniera de pomi, autorul mai propune să se rezerve 5 hectare pentru cul­tura lucernei, dându-se să­­mînță gratuit sătenilor. Am rezumat până aci pri­ma parte a broșurel­ei lui Re din Franța (Coresp. part. a ziar. UNIVERSUL­ Paria, 21 Martie. Situația politică Am mai vorbit, aoi de faptul că partidele noastre politice se pregătesc serios pentru alegerile comunale, cari se vor face pe la începutul lui Maid. Naționaliștii, cari își dau foarte bine seama de însemnătatea ge­nerală a acestor alegeri, au­ în­ceput o campanie energică, căci dacă rezultatele alegerilor ar în­semna o desaprobare a politicei cabinetului Waldeck-Rousseau, atunci elementele flotante din Parlament s’ar întoarce în con­tra guvernului a cărui majoritate ar fi, de fapt, foarte micșorată. Cum se anunță însă lucrurile, se crede că guvernul va ieși bi­ruitor și din aceste alegeri, așa că e aproape sigur că o va duce până la toamnă. Romanul unui ocnaș Nicolas Roucamps era în vîrstă de 16 ani când încercă, într’un bâlciu, să șterpelească niște poame. Tribunalul îl osândi­­a 3 luni de închisoare. Eliberat, se îm­prieteni cu niște nesocotiți, la Chenneyières, și făcură o farsă de prost gust: întârziind tre­nul, eî se urcară în căruța unui zarzavagiu­ care sta pe șosea. Ei aveau de gând să se dea jos din ea după cât­va timp, și nu s’o fu­re, dar geandarmii din Joinville îî arestară. Nicolas fu condamnat, pentru această nouă încercare de furt, la două luni închisoare. Liberal, el se luă iar după sfetnici răi și primi să facă parte din o ceată de spărgători ai unei biserici din împrejurimile Parisului.Fu prins, și fiind­câ tovarășii săi erau ade­vărați rea-făcetori, fu și el tratat cu asprime și osândit la 8 ani de muncă silnică, și trimes la Cayerna. Acolo, obținu stima directorilor penitenciarului și că­pătă îngăduirea de a lucra ca dulgher în atelierele unui con­structor de vapoare. După ce a petrecut 4 ani făcându-și toate datoriile ca un om cinstit, fu a­­pucat de așa mare dor de pa­trie, în­cât nu se putu împotrivi acestui sentiment: el evada, se îmbarcă pe un vapor cu cei 4000 de franci strânși prin economie și din darurile trimise de fami­lia lui care nu-l uita. Zilele acestea, el se întoarse la Paris și se recomandă părinților săi ca un prieten, care are să le dea știri despre ocnaș. El voia să-și cruțe familia de emoțiuni, dar sora lui îl recu­noscu după voce. Casa răsună de strigăte de bucurie, ameste­cate cu lacrime și suspine. Apoi familia se gândi că vecinii i-ar putea trăda, și de aceea își stă­pâni lacrimile și închise pe eva­dat într’o cameră în care nu in­tra nici un strein. După 2 zile, Nicolas crezu că e mai bine să se încredințeze milei judecătorilor, cari fuseseră altă dată așa de cruzi cu el: din cei 835 franci cari Îi mai rămă­seseră, el lăsă 800 părinților săi și se predeze prizonier, șefului siguranței Cochefert, căruia îi povesti întreaga sa viață. Șeful siguranței văzu­nci un caz deosebit, care merita să nu fie tratat după regulile obici­nuite ale procedurei. El îl raportă d-lui Lépine, pre­fectul de poliție, care ordonă ca Nicolas să fie reținut la siguran­ță, până ce se vor face demer­surile pentru a căpăta grație­rea lui. Sinucidere la teatru Era, la sfârșitul unei reprezen­­tații, în teatrul Bouffes, din Bor­deaux, un spectator s’a aruncat printr’o fereastră a galeriei în stradă. Publicul începea să iasă tocmai atunci și un spectator n’a avut timp de­cât să facă o săritură în lături, ca sărmanul disperat să nu-l cadă în cap. Acesta din urmă s’a rănit grav, sdrobindu-și amândouă pi­cioarele și căpătând o rană la ceafă. Dus la spital aproape în ago­nie, el a murit a doua zi fără să-șî fi venit în fire. Identitatea lui nu a putut fi stabilită. El pare a fi în vârstă de 35 ani. Mort la telefon Asează pe la orele 7, repre­­zintantul de comerț Schleifer, în vârstă de 40­­ ani, în serviciul unui angrosist de mezeluri din strada Godefroy-Cavaignac, te­lefona de la patronul lui unui client. El obținuse tocmai co­municația și striga la apar­it tra­diționalele «Allo ! allo !», când căzu de­odată jos. Amploiații casei, auzind zgo­­mntul produs de căderea lui, alergară și, găsindu-l întins pe jos, î l puseră pe o canapea, cău­tând să-l readucă în viață. Dar toate îngrijirile ce i s’au dat fură zadarnice și un doctor che­mat declară, că nenorocitul era mort și că a trebuit să moară în urma unei congestiuni. Bluții*. Sorin Nădejde­ am zilnice Creditul Unit strigă : «Creditul e o bine­facere a civilizației, fără credit nu s’ar fi putut mări producția, fără credit nu s’ar fi făcut din țări sălbatice, nesănătoase și neumblate, țări avute, populate și chiar centre de civilizație; fără credit n’ar exista armata de ne­gustori mari și mici. Cu’n cu­­vînt creditul e viața acestui veac, e vrednicul fiu al aburului și electricităței». Da, vom zice noi, creditul e minunat pentru oa­meni bine cumpăniți și cumpă­tați ; nenorocirea e că’n veacul nostru sunt rari asemenea mostre de oameni și de aceea creditul, pe lângă mult bine, face și mult rău, atât când e vorba de indi­vizi, cât și când e vorba de state. Această idee o exprimă minunat de bine d. Luzzatti, vechiu mi­nistru de finanțe al Italiei, într’un studiu economic. «Cele două vi­nii, cele două flagele mari ale finanțelor în statele latine e mai înteis abuzul de credit, care îm­pinge cu necumpătare pe gene­rațiile prezente de-a face să cadă și să apese asupra urmașilor da­toriile făcute acum ; la aceasta contribue foarte mult inițiativa parlamentară. Camerele alese, întoarse de la misiunea lor, uită, puțin câte puțin, după cum do­vedește regimul parlamentar, că dînsele au fost formate pentru apărarea contribuabililor». Ilus­trul finanțiar arată că libertatea aceasta de a vota credite și de a nu avea de dat nimănui răs­puns, a fost foarte dăunătoare ță­rilor latine; lucrul nu-i tot ast­fel în Anglia, unde nu se pot vota credite din inițiativă parla­mentară, iar ministrul e respon­sabil direct de creditul cerut și votat. Fără îndouială că abuzul de credit și mai ales reaua lui în­trebuințare e dăunător, fie unui stat fie unui individ. Puțini își dau seama de responsabilitatea ce impune ori­ce credit, care­ e mai mult sau mai puțin scum­p­­larea viitorului, fie a muncei, fie a unui venit ori proprietăți; de aceea banul împrumutat se chel­­tuește mai lesne, iar creditul ce se acordă, pentru mulți, e un prilej de risipă și neeconomie, pe când în banul muncii, e cristali­zată o parte din viața noastră și nevrând suntem cu el mai eco­nomi ; banul împrumutat nu-i ban muncit, iar mintea ome­nească greu își reprezintă viito­rul. E fapt constatat, și negus­torii sunt din practică buni psi­hologi, că pe mușterii platnici îl smolnește mai lesne dându-le pe credit. Fie­care din noi, chiar când avem bani, cumpărăm mai lesne dacă e vorba să nu scoa­tem imediat din pungă și doar această galantomie va apăsa greu asupra bugetului Junei vii­toare ; cu atât mai mult se fac lesne împrumuturi, când e vorba ca ele să fie plătite de generațiile viitoare ; de aceea oameni cu prevederi largi ca­d. Luzzatti zic să am mai scumpi la credite, căci generațiile vii­toare ne vor blestema, de vom lăsa asupra lor sarcina datoriilor noastre. In rezumat vom spune : cre­ditul e armă cu două tăișuri, e bun când ajută la desvoltarea mijloacelor productive, fie ale unui vis, fie ale unui stat ; în­dată ce însă creditul e menit să sporească luxul, risipa și trân­dăvia, e o adevărată nenorocire. Mai mult, vom spune : creditul, acordat unui vis ori unui stat, trebue să fie proporțional cu ac­tivitatea lui intelectuală și fizică; covîrșind pe aceste două, el va fi mai curând rău-făcător, ori cel puțin capitalistul va pierde nu numai profitul, dar și ca­petele. O intrare laterală a pavilionului român — Vezi ilustrația — Erî am dat ansamblul pavilio­nului României la Expoziția din Paris ; în numărul de azi dăm o frumoasă intrare laterală în a­­cest pavilion. După cum se vede, această intrare e o reproducere fidelă a fațadei istoricei și pitoreșt­ei monastici de la Curtea-de-Ar­­geș, cu turlele ei în stil bizan­tin și cu originalele sale orna­­mentațiuni. Medicina Veterinară Gimnasticii Maniacă «Funcțiunea face organul» a zis Lamarck. Un exercițiu regu­lat, metodic și de lungă durată asupra aparatelor organice, pro­duce o schimbare profundă atât în intimitatea lor anatomică,­ cât și în funcțiunile lor fisiologice. O persoană ce stă toată ziua în biuroul său de lucru se simte obosită, mergând foarte puțin. Poștașul umblă toată ziua și de l’ațî întreba seara cum ’i este, va răspunde liniștit că se simte­a. Cu cât cine­va citește din ce­ în ce mai mu­lt și cari să a pri­cepe, cu atât creerul seu se va desvolta, va deveni mai apt în înregistrarea, acumularea și coor­donarea ideilor. Celula nervoasă, ca și fibra musculară, făcând o gimnastică, un exercițiu regulat, nu va mai simți povara acea grea de la început; se va obișnui gradat cu felul excitațiunilor și impresiunilor ce vor veni asu­pra lor. Aparatul digestiv este supus aceluiași principiu. Unui animal nutrit abundent, i se va desvolta stomacul, intestinele etc. foarte mult, ajungând a ingera o can­titate notabilă de alimente, pe care le va digera fără nici o greu­tate , pe când un alt animal ne­obicinuit n’ar consuma nici a treia parte. Aparatul respirator și circu­lator se desvolta la caii de cursă, prin antrenare. Wallace a observat că păsă­rile din insule au aripele mai scurte de­cât cele de pe con­tinente, de aceeași rasă. Același lucru se întâmplă în secrețiunea laptelui la animalele noastre domestice. Mamela sau țâța va secreta lapte cu atât mai mult, cu cât se va influența asu­pra sa prin gimnastică. Această gimnastică consistă: I. In a­mulge femela de mai multe ori pe zi (se recomandă de 3 ori pe zi) și atât până nu va mai ră­mâne, sau nu va mai da lapte de loc. Experiența a demonstrat că laptele, care ese la sfârșitul muls orei, este cel mai untos. De aceea, este foarte păgubitor pen­tru proprietari ce au răul obicei a lăsa vițelul, turmacul sau mie­lul a suge laptele din urmă. II. Să se mulgă țâțele la vacă și la bivoliță în diagonală, adică, cu o mână un sfârc anterior de o parte, iar cu cea­l’altă, un sfârc posterior, de partea opusa celui din ’nainte. Acest fel de mul­soare este foarte avantagios, din cauză că excitațiunea se pro­duce în amândoul lobii mam­ari de o­potrivă, iar celulele glandei secretă cu o mare activitate li­chidul hefel. III. Să se strângă între mâini sau să se lovească de mai multe ori ugerul înainte de a începe mulsoarea și în timpul acestei operațiuni, cu scopul de a pro­duce un aflux al sângelui către glandă , și știut fiind, că cu cât ea va fi mai mult irigată de acest fluid nutritiv, cu atât, cantitatea de lapte va fi mai mare. Com­presiunea și lovirea aceasta a ugerului se face în mod natural de către vițel, mânji, miel, etc., repezindu-se de multe ori cu așa forță asupra ugerului, că ma­mele simt o durere vie. Din a­­ceastă observațiune agricultorii au făcut un procedeu zooteh­nic prin excelență. Așa în Aveyron și în vecinătatea Roquefortului, unde se fabrică din laptele de oaie renumita brânză de Roque­fort, print­r’o gimnastică prepa­ratoare a mamelelor, s’a creat una din rasele de oi cele mai bune de lapte din Franța : rasa de Larzac. La această rasă uge­rul este foarte desvoltat, ceea­ ce indică acțiunea bine­făcăttoare a gimnasticei asupra organului lac­­tațiunea și funcționărei sale. in Larzac, ne descrie Gorne­­vin, fie­care oaie trece succesiv la mulsoare prin mâinele a doua sau a trei ciobani. El încep prin a comprima ugerul între mâini ca pe un burete, și apoi încep mulsul ; când țâța nu mai dă nimic, o freacă, o strânge între mâini și o spate imitând mieii cari dau lovituri cu capul su­gând, și iarăși încep mulsul. Ei repetă aceste operațiuni până ce ie e imposibil de a mai ob­ține lapte. Iată o metodă a gimnasticei mamare ce ar fi de dorit să se practice și la noi de toți pro­prietarii ce întrețin animale de lapte , metodă care, pe lângă că le-ar produce un profit real, ar crea și în țara noastră, cu tim­pul, rase renumite pentru pro­­ducțiunea laptelui și a brânze­­turilor fine. Popesc­u-Daia Medic veterinar.­­♦*­ O CUGETARE PE ZI Cine vrea să fie domn peste alții, trebue mai întei să știe să servească cu credință. CRONICI FEMENINE Chestiunea fem­enină în Rusia . Centrul mișcării femenine în Rusia, «Clubul damelor», sau, cum a trebuit să se numească în urma ordinului guvernului, «­«eu­­niunea femeilor pentru ajutor reciproc», a prosperat foarte mult în cei cinci ani ai existenței sale. Mii de femei inteligente fac parte din această societate și au contribuit foarte mult pentru promovarea intereselor femenine. Stăruința de a înființa sucur­sale în provincie, cari să lucreze în același sens, contra cărora însă s-a opus guvernul, se pare în sine că a ajuns să fie o rea­litate. In cursul anilor din urmă ches­tia femenină în Rusia a luat un mare avânt și femeilor le stau deschise toate drumurile spre funcțiunile publice. Femeile-medici de pe la ins­­tituțiunile guvernului sunt egal îndreptățite la pensiune, cu băr­bații. In multe farmacii sunt fe­mei dirigente, în spitale sunt chirurgi femei. Actualmente sunt terminate și lucrările pentru des­chiderea unui biuron te­hnic, care se va deschide în curând. Femei desenatoare sunt anga­jate ca arh­itecți, ingineri și teh­­nologi. Multe mii de femei sunt în serviciul poștelor, tele­grafelor și a căilor ferate, pre­cum și la ministere și la biu­­rouri particulare. In Finlanda pledează acum senatorul Mechelin pentru ca femeile să fie primite în toate oficiile publice și adică sub ace­­leași condițiuni ca și bărbații. Finlanda a obținut, mari 1*e­­zultate în desvoltarea chestiunei femenine și servește ca model puternicului imperiu vecin. Femeea finlandeză este calmă și conștie de ținta ce o urmă­rește, ceea­ ce nu se poate spune despre femeile ruse, de­oare­ce extremele se ating prea mult. Pe lângă o desăvârșită apatie și su­perficialitate, se află mult tem­perament și energie enormă. In «clubul damelor» s’a intro­dus un «spirit» prea parlamen­tar, cu o mare opozițiune, care se poate califica de încăpățînare. Iși poate cine­ va închipui ce desbaterî au loc în adunarea ge­nerală, care ține de­ la orele­ 8 seara și până la 4 ore dimineața. Toate vroesc să vorbească de­odată, iar clopoțelul președintei este fără efect. Femeile mai «blânde» s’au retras în camerele de alături, unde au conversat fu­mând Clubul damelor a înființat un mare atelier de croitorie, unde membrii își pot face­ comande pe un preț mai­eftin ca ori­unde. Din nefericire această întreprin­dere este amenințată de fiasco, de­oare­ce damele nu află toa­letele lor destul de moderne, adică lucrate prea mult conform higienei. Olimpia din istoria Secolului XIX 25 Martie (1814) Napoleon I și fiul său sunt siliți să abdice ; în aceiași zi Se­natul proclamă de rege pe Lu­dovic XVIII. Carnetul meu Blagovește Azi, în zi de Blagovește, Tot țiganul mâncă pește, Caracudă, știucă, crap, Și dă vinul peste cap... Ca țiganul, zi, voi face, Că și mie pește ’mi place, Gând e vorba despre vin, La el veșnic mă închin... Și bend vin, mâncând la pește, Ca în zi de Blagovește, Voi uita de Rallie, Dacă s’ar­de unde e... Voi uita că primăvara, A venit cu chilioara, Că n'am haine, pardesiă Și că ’n pungă ’s­ifistră Voi uita de sărăcie Și de criză,—nu mai fie !— Voi uita că sunt în post, Și că ’mi trebue un... post!... Voi uita politicale, Cu rupturi de biete sale, Voi uita de întruniri Cari se țin pentru ’nțoliri... Voi uita ăs toate 'n fine, Voi petrece cum e bine, Ș’apoi mâine iar rozbel Voi începe cu nevoi... Ga și mine, mâncați peste Azi, în zi de Blagovește, Caracudă, știucă, crap Și dați vinul peste cap... Marion. UN SFAT !» E ZI Slăbiciunile.— Să culci pe bolnav, să-I deschei hainele și să-i dai câte­va picături de me­­lisă pe o bucățică de zahăr. RĂZBOIUL­ dintre ■ Anglia și Transvaal — Prin poștă — Ziarele engleze publică o de­peșă din Hamburg, înregistrând zvonul că împăratul Wilhelm a trimis o scrisoare de condolean­țe, prin mijlocirea d-rului Leyds, cu prilejul morței generalului Joubert. » *­­­ O depeșă din Bloemfontein că­tre «Daily Telegraph», anunță că lordul Roberts a trimis un me­sagiu la Mafeking ca să spue că garnizoana trebue să stea acolo până la mijlocul lui Main, și că colonelul Baden-Powel a respins că o va putea face. Ambasadorul englez din Vie­­na, a adresat ziarului «Politische Correspondenz» o notă în care asigură în forma cea mai abso­lută că trupele engleze pentru toată durata războiului, n’au în­trebuințat nici gloanțe expansive, nici de cele explosive, dar nu­mai gloanțe compacte. «New­ York Journal» publică o telegramă din Bucomanshop, în care afirmă că comandantul Reichsman, care ar fi comandat pe boerî în lupta de la Korns­­pruit, e identic cu căpitanul din armata Statelor­­ Unite, Carol Reichsman, care însoțea armata boeră ca atașat militar ame­rican. O telegramă a aceluiași ziar din Washington anunță că la ministerul de război­ se consi­deră că această știre nu e dem­nă de credință. Se admite însă că la minister nu se au­de mai mult timp vești despre căpita­nul Reichsman Ziarul «Matiu» pretinde a ști că guvernul francez va cere ex­plicații cu privire la transportul trupelor engleze prin calea Beira și Un­tali. «Eclair» constată că puterile streine, în particular, au dreptul de a cere cont Portugaliei de faptul că trupele engleze au fost lăsate să treacă pe teritoriul portugez din Africa de Sud. Gu­vernul francez ar trebui să ia inițiativa unei energice acțiuni diplomatice.* * » «Daily Post» are de la o per­soană bine informată știrea că regina Victoria a ordonat lordu­lui Roberts de a libera Mafekin­­gul cu ori­ ce preț. Lordul Ro­berts ar fi respins că liberarea se va face fără îndouială peste 2 săptămâni. » " La Londra nu se dă nici un crezăm­înt știre­ date de agen­ția «Central News», după care generalul French ar fi decimat un detașament bber. * ♦ * O telegramă din Bruxelles a­­nunță că în cercurile ambasadei transvaliane de acolo circulă ști­rea temeinică despre o iminentă acțiune a Țarului. * * * Din Lorenzo-Marqu­ez se ves­tește că acolo a sosit Luni va­porul german «Koenig» cu 257 pasageri pentru Transvaal. * * * Corespondentul ziarului «Stan­dard» din Bloemfontein, confir­mă știrea că armata lordului Roberts suferă foarte mult de lipsa de cai. * * Cu privire la fuga unui grup de prizonieri boemi de lângă ora­șul Cap, iată ce amănunte găsim în ziare: «Câțî­va din cei fugiți au fost descoperiți într’un tren, dar mai înainte de a putea fi a­­restațî, ei au fugit din nou. PAUL VREM­EA 15 Dramele Moscovei NIHILISTUL x La contele Troiei. El nu vedea de­cât crima lașe și ascunsă; inima ’î se umplea de desgust și, asemenea acelor oameni cari arestează un hoț fără să aștepte concursul auto­ritate!, căci se aruncă în apă sau în flăcări spre a încerca să scape pe unul din semenii săi, fără să -l pese de rasa și opi­­niunea sa, fără să se întrebe dacă nu riscă a fi ucis, jură în sine însuși de a fi nemilos. — Aidețî, domnilor ! — reluă contele incercate să surîdă, — add sunetele unui vals care ne anunță începerea balului; o ab­sență mai lungă a fi observată și asta nu trebue de loc. «Să încercăm de a uita grijile noastre. «Nimic se nu lase a se lămuri ceea ce s’a petrecut aci ! Mă bizui pe delicateța și bunul simț al unora și pe prudența celor­ I’artî. Dacă aceștia din urmă vor încerca, prin vre-o indiscreție voluntară, de a face pe contesă ca să cunoască adevărul, și prin acest mijloc a ’I produce o e­­moțiune mortală, să se ferească căci vor găsi imediat chiar în mine un judecător neclintit. «Deci să se ferească­­ și lu­ând de brațul pe intimul său prieten Roumine, generalul, ur­mat de oaspeții sei, se îndreptă spre marele saloane unde se a­­flau­ o mulțime de dansatori in­vitați numai la bal. XI Anna și Albert față. In față Mai întăi și de toate, în mij­locul acestor străluciri, Albert observă pe Anna Andreievna vorbind cu un căpitan din garda călare. Din locul în care se afla el, putea să o contempleze după plac. Era adorabilă, această ființă, cu toată strălucirea frumuseței și tinereței sale. — Se poate—se gândea­­ No­­re! — ca o formă așa de ideală să ascundă un suflet așa de co­rupt? Blestemați să fie acești mizerabili cari își fac o armă mai mult din înjosirea acestor fanatice,­­cari trag foloase din exaltarea naturală, din instinctul intrigei pe care femeea îl are într’insa, cari nu se dau înapoi d’inaintea perderei unei ființe ale cărei rele aplecări le lingușesc. «Totul e bun pentru ei! «Și, făcându-se apostoliî li­­bertățeî, ei încep prin a înjosi pe proștii cari cred într’inși» și a'i transforma în vulgare unelte. «Inima mi se strânge când mă gândesc la cursa ce o voi­ în­tinde el ! și cu toate astea tre­bue ! «Ezită ea pare a trăda pe ru­dele sale apropiate ? Pălit­a ea oare în momentul în care con­tele, propriul ei cumnat, era să fie victima unei crime pe care ea o pregătise poate și pe care o știa de­sigur ? «Tremura oare dânsa în mo­mentul când scosese pumnalul ? «Cine știe ce sinistre planuri se ascund sub visul ei, sub ve­selia și cochetăriile ei ? «Aș da zece ani din viața mea pentru ca ea să fi fost un bărbat. «Prostie ! Prejudiții absurde ! Oare otrava turnată de o femee nu ucide tot ușa ca aceea văr­sată de un bărbat? El o văzu inlinzând mâna ca­valerului său, părăsindu-l, vor­bind cu doar trei tineri ce se strînseseră în jurul său și apro­piind­u-se de bătrânul Roumine, cu care schimbă câte­va cu­vinte. El ezită incă, întârzia momen­tul de a-l vorbi. Ea îl zări însă și veni spre el. — Ah ! domnule spuse ea cu o voce încântătoare — ce palid­ești! El încercă să protesteze și spuse câte­va cuvinte fără șir. — Ești, fără îndouială—spuse ea — prea timid, spre a mă in­vita și trebue ca să fac eu pri­mul pas ! «Există ceva mai plăcut, și, în același timp mai atrăgător, de­cât acest vals ce se cântă a­­cum ? Se numește Foile dimi­­neței și e făcut de Strauss. «Ce sensațiuni neșterse simți legându-te la sunetele acestei în­cântătoare armonii. «Nu ești de părerea mea? Se pare că intri într’o altă viață tî­­rit de plăcutul vals, simți emo­țiuni necunoscute și plutești în­tr’o lume nouă, unde uiți totul. Spunea ea adevărul? Era dîn­­sa ecoul gândirilor ei? Natura sa înflăcărată și voluptoasă o în­vingea ? Chipul în care ea accentuase ultima frază , și uiți totul, co­piind ca o întristare, o desperare, o spaimă chiar. Nu era din contră o comedie ? Asta nu caută să afle Norel. Ținend strîns la peptul lui a­­ceastă talie delicată, simțind că ese din acest corp un parfum îmbătător ce’î se urca la creer, el era foarte departe de nihiliști și de uneltirile lor; el nu maî știa nimic, el nu mai vroia să știe nimic. Anna avea dreptate; ea trăia o altă viață... Mii de dorințe pă­­trundeau în ființa luî... El nu mai era stăpân pe dînsul... Ce­ î păsa de rest ? Lăsându-se în vîrtejul valsu­lui, frumoasa femee tîrise pe ne­simțite pe cavalerul ei prin sa­loane. Când eî se opriră erau singuri într’o seră plină de plante exo­tice. Ascunsă într’un colț al uneî peșteri artificiale o fântână ne­văzută curgea într’un bazin de marmură. Luminele ascunse în tavan și în plante răspândea în acest colț retras o umbră misterioasă și îmbătătoare. Era locul cel mai nemerit pen­tru reverie și pentru­­ u­or. Arma se aruncă pe o canapea de mătase și făcu semn lui Al­bert să stea lângă dânsa. Ea atunci­­ i spuse : — De ce ești așa de trist ? Nu te mai recunosc ! D-U așa de vesel mai adineauzi și acum iată-le așa de serios... Nu îmi spui nimic? De ce? Avut-am oare nenorocirea să’ți displac, să’ți cauzeze vre­ o tristeță ? — D-ta! strigă el, tîrît de o forță neînvinsă. D-la oh! nu spune asta! știu bine... — Ce? — Nu ! Iartă-mă Nu­mai stă­rui, te rog. — Voi­ stărui, din contra , vorbește, te rog. — Vezi bine că înebunesc, că privirea d-tale mă arde! Aș vroi... — Dar asta e o declarație—re­luă ea rizând. — Oh! știu că­ țî vei bate joc de mine, că vei refuza de a cre­de cuvintele mele; dacă te o­­fensez, gon­ește-me ! Dar nu rîde te rog, nu rîde de chinurile pe cari le sufer și pe cari nu le poți înțelege. Nici o dată o măr­turisire n’a fost așa de sinceră ca a mea. «Nu știu cum să’ți zugrăvesc ceea ce se petrece în mine. Oh! nu e o femee ordinară care in­spiră un asemenea sentiment ! Nu trăesc, nu respir de­cât când sunt lângă d-ta ! Ai făcut din mine un sclav, un obiect... De ce ești așa de frumoasă?... Știu că o lume întreagă ne desparte ; știu că nici­odată nu vei fi a mea ; nu cer nimic. Ea îl asculta fără să se miște. — Aș vroi să fug de d-ta și nu pot. Aș vroi... să te scap de un pericol... Aș vroi să-mi pot da sângele pentru d-ta, asigu­­rându-ți liniștea și fericirea. Aș vroi să fiu ceva în viața d-l,«le­și să-mi spun : «Dacă ea trăieș­te fără grijă , asta datorește pu­țin și mie.» «Iată, doamnă, de ce sunt trist, de ce sunt tăcut. Dacă a­­ceastă mărturisire stranie și bruscă nu ți-a plăcut, spune un cuvînt și mé voi­ retrage. Dar nu uita că e un amic devotat care îți vorbește. — Ești un copil zise ea în fine.—Dacă m’aș formaliza de mărturisirea d-tale, foarte bruscă într’adever, ași trece în ochii d-tale de­sigur drept o cochetă. Asta ar fi a da importanță unei declarații galante, amabile, sin­ceră chiar, care își datorește e­­xistența unei stări nervoase in urma sunetelor unul vals încântător. Nu sunt supărată... din contra... îți sunt recunoscă­toare de simpatia de care îmi dai dovadă, de amiciția pe care mi-o oferi și pe care o primesc. Ea întinsese lui Albert mâna și nu se gândea de loc să și-o retragă. Vocea ei era­ gravă. Era o presimțire secretă care o în­știința ? Ghicea ea că acest om era destinat a juca un mare rol în viața ei, că el spunea adevă­rat că vroia să o salveze ? Era ea sub influența aceluiași farmec mistic ? Femeea învinsese în sine ? Nu ! Fanatica își juca rolul. Sclavul executa ordinele stă­pânului său. Ii se prescrisese de a seduce pe îndrăznețul francez. El trebuia să fie cel puțin în aparență în curentul afacerilor amicului său. Se știa că acesta corespundea cu agenții ruși din străinătate ; el fusese văzut intrând de două ori la secția a III. De ce se ducea acolo ? Asta trebuia dânsa ca să afle. Norel, înșelat de aparențe, speră. (Va urma)

Next