Vatra, 2006 (Anul 36, nr. 1-12)

2006-10-01 / nr. 10

96 Marchiş, Sorin Antohi, dar nu Mona!!! Vă rog, nu Mona... Năzăriri - mi-am spus şiam dat din umeri. De la Institut mă duc la redacţie. Acolo, Cistelecan, cu o mină gravă, îmi spune ceva cum că îşi pierduse liniştea după ce mă văzuse la nu ştiu ce emisiune, apoi abrupt, vorbindu-mi la persoana a II-a plural: “încep prin a vă ruga să nu vă mai ascundeţi după deget folosind acest mizerabil tertip”. “Tertip, ce trei timp, zis? - mă bâlbâi. Colaborările stau să vină, la sfârşitul săptămânii am terminat numărul... va fi gata la timp.” “Nu-i demn de dumneavoastră - zice. Pe ăsta (tertipul, adică) îl folosesc securiştii, nu dumneavoastră, doamnă”. Apoi, pe un ton marţial, patetic până la cutremur, blândul Cis susură şerpeşte: “în curând, de câte ori am să deschid gura în public, nici pe mine no să pot să mă mai cred”. Mi se pare o constatare de mult bun simţ, dar atunci, în chiar clipă, nu ştiam cum să şterg impresia lamentabilă ce-o lăsasem redactorului meu şef adjunct. Mă simţeam un gândac, un vierme de mătase, o drosofila melanogaster, o mică trompă a lui Eustachie. Spre casă, intru la pâine, cer una hipoglucidică. Nu ştiu dacă mai avem, zice vânzătoarea, să-l întreb pe domnul Liiceanu: “Petronela, mai avem din aia hipoglicemică?” O voce acră, dintr-o anexă, plesneşte: “Ia mai lasă-mă, nu ţi-am spus că nu mai este de-alea dietetice? Mă-ntrerupseşi tocmai când ajunsesem la hybrist Proasta! - ca pentru sine” Ies umilă, cu spatele adus şi mă duc cuminte cuminte acasă, în drum, ajut o bătrânică să treacă strada, încui poarta cu abnegaţie. Execut totul corespunzător (pun exemplar masa, spăl vasele cum se cuvine, aş călca rufe dar n-am, fac totul, totul cu dăruire) apoi, într-un impuls de corectitudine, prezint soţului batistuţa şi unghiile la control. Nu contează ce ochi a holbat. într-un târziu, după ce am lustruit toţi pantofii din dulap, am... ce n-am mai făcut, frântă, deschid televizorul... (N.S.) ce scriu ungurii De la secui la... moldoveni Din maldărul de cotidiane citite în ultimele zile, m-am oprit la gazeta mereu proaspătă, Cronica (Krónika, nr. 200/16 oct. 2006), pentru câteva scrieri care reflectă obiectiv succesiunea de evenimente mari şi mărunte din viaţa socială şi politică, fără a cădea în comentarii pătimaşe pe marginea lor, fără a schiţa scenarii, fără a încerca „dăscălirea“ cititorului, mai exact: a-i modela gândirea, a-i sugera atitudinea. Ca exemplu, pe marginea întâlnirii festive de la Lutiţa (aproximativ 1500 de participanţi, ceea ce înseamnă o scădere notabilă a interesului, deşi liderii secuilor au dorit să dea amploare adunării) se notează scurt că mulţimea l-a fluierat pe Markó Béla şi a vociferat în timpul discursului său. De aici s-ar putea construi un inimos scenariu despre cât de drastic a scăzut susţinerea liderului maghiar, însă n-ar fi decât un exerciţiu de dexteritate. Chiar dacă Markó şi-a exprimat disponibilitatea de a dialoga cu Csapó József, liderul Consiliului Naţional (!) al Secuilor, ar fi o naivitate să-şi închipuie cineva că el se simte strâns cu uşa. Nici vorbă, o mică sfadeală în familie nu presupune şi destrămarea ei. în editorialul său, Csinta Samu reia câteva dintre ideile discursului lui Markó, care a vorbit iar despre nevoia unităţii, pentru a preîntâmpina un „puci de partid“, rostindu-şi discursul chiar în faţa celor care, în majoritatea lor, sunt criticii slăbiciunilor Uniunii, cei ce s-au „săturat de politica paşilor mărunţi“ şi încearcă să găsească alte căi pentru îndeplinirea aspiraţiilor. Csinta crede că s-a comportat ca un lider carismatic şi în final a reuşit să capteze atenţia şi chiar asentimentul adunării. Că va avea loc sau nu dialogul despre care am amintit, rămâne de văzut. Editorialistul are rezerve şi se întreabă dacă ceea ce din partea lui Markó pare o concesie nu-i doar un tertip politic sau e chiar recunoaşterea necesităţii de a slăbi autoritatea paternalistă a şefilor uniunii. Eu cred că bunăvoinţa (sau concesia) arătată unei fracţiuni înseamnă doar lichidarea celeilalte, care pare mai agresivă. Se consemnează şi sărbătorirea regelui Mihai, care este fotografiat în faţa căsuţei din Săvârşin cu coroana în mână. Bogatului pensionar i se administrează porţii consistente de nostalgie. Ca o compensaţie... Ceea ce era de aşteptat s-a produs. Peste 400.000 de cetăţeni moldoveni au cerut cetăţenia română, ca să prindă şi ei trenul EU. Ministrul de externe crede că numărul este exagerat de mare, are însă explicaţiile pe care toată lumea le ştie sau le bănuieşte, dar în acelaşi timp este convins că acordarea cetăţeniei nu este o simplă formalitate, legea care reglementează obţinerea ei fiind îndeajuns de severă. Şi premierul Tăriceanu a avut ceva de adăugat, anume că după aderarea României va intra în vigoare legea de susţinerea a comunităţilor româneşti de peste hotare. Cum şi cu ce nu ne spune. Ajutonl moral nu ţine de foame, pe când un paşaport românesc îţi deschide vămile Europei. Mă gândesc şi cred că acel număr imens de populaţie nu se va stabili în România, nu-şi va părăsi ţara, dar va încerca să beneficieze de noul statut pe care îl va avea ţara-mamă. Ziarul scrie pe larg şi despre ştirea condamnării la moarte a lui Mohamed Munaf, care a fost acuzat de autorităţile irakiene. Ştirea a fost confirmată, se pare, din mai multe surse, numai ministrul român al justiţiei n-a fost informat oficial. Adevărul e că a fost atât de aerian în acest caz, încât nimeni n-a socotit că ar avea obligaţia de a o face. Chit că faptele lui Munaf ating cetăţeni români. Dar nu e prima oară că suntem asemeni cantităţilor neglijabile... (R.F.) Puţin umor prinde bine Săptămânalul Pagini braşovene (Brassói Lapok, nr. 41/13 oct. 2006) pune pe prima pagină o imagine a eroicului soldat coreean (probabil chiar din ţara sa), sub care comentează pe scurt solicitarea aplicării de sancţiuni faţă de regimul comunist, deşi tot mai multă lume crede că regimul nu face decât să blufeze. Cu toate acestea, SUA şi Japonia tratează experimentul nuclear ca pe un fapt indubitabil. Eroicul soldat mi-i aminteşte pe cei ai lui Saddam. Să sperăm că nimeni nu-i va împinge vreodată să-şi dovedească eroismul. Deşi nu se întâmplă prea frecvent, publicaţia fiind una care tratează cu acribie multele domenii ale socialului, de data aceasta o undă de umor şi ironie răzbate din pagini. în locul unui editorial cu pretenţii de pescar în apele tulburi ale democraţiei, la rubrica Brashow, Komjáti Gergő se amuză pe seama bărbatului „la modă“, omul pe care îl cunoaşte toată lumea în ţara asta, adică Hagi, fotbalistul. Dacă întrebi un străin ce ştie despre români, nu-ţi va vorbi de Patapievici sau Andreea Marin, ci de fotbalist. Ca şi acesta, un alt bărbat îa mare preţ în ochii puştimii e Gigi Becali, spune autorul, care, dacă nu e fotbalist, măcar are bani destui. Şi chiar dacă fotbalistul nu mai intră pe teren, se zbate să nu intre în uitare, în Braşov (credeţi că în altă parte e altfel?), pe toate panourile publicitare se află chipul lui, chiar dacă nu mai aduce a fotbalist, îmbrăcat cu o cămaşă albastră, sacou de culoare închisă, puţin aplecat în faţă, cu un zâmbet schiţat... dar cu un nasture doar pe jumătate încheiat. Neglijenţa firmei de reclame... sau o stratagemă bine gândită de a impune o linie cool în modă? Cine are timp, şi-o pierde cu dezlegarea acestei enigme. Pe când va ajunge la ceva palpabil, moda - dacă a fost - a trecut, în articolul Rolurile noastre, Biró Béla atinge cu sarcasm o realitate chinuitoare pentru mulţi: dezvăluirea trecutului. „Rolurile nu ni le alegem. Societatea ni le distribuie în egală măsură în dictatură şi în democraţie. De cele mai multe ori, avem de ales doar între rău şi mai rău“. Rolurile noastre vorbeşte despre trecutul de informatori al unor scriitori. In ce măsură vor afecta aceste dezvăluiri opera, nu pot prevedea. Dacă ar fi să deduc din pasajul citat, parcă se prepară nişte circumstanţe atenuante. Dacă da, de dragul unor autori importanţi, atunci ele se vor limita doar la ei sau se vor aplica tuturor? Şi dacă da, atunci la ce bun să răscoleşti totul? Se va pune semnul egal între om şi operă? Intre omul precar şi creaţie? Aici nu voi aminti nume. Nu le trec sub tăcere din vreun considerent anume, pur şi simplu trebuie să treacă puţin timp, ca să accept. Un Memento - 30 de ani de la moartea lui Apáthy Géza, poet braşovean apreciat în cercurile literare nu numai din oraşul său, fost redactor al săptămânalului despre care scriu, neuitat de cercul de prieteni. Din prezentarea sumară aflăm cele câteva repere ale vieţii sale, cărora li se alătură două poeme, remarcabile, însă, vai, atât de fragile ca să-ţi poţi face o idee despre întreg. Un vers sugestiv al poetului, care încheie acest memento: cel mai frumos poem braşovean e toamna. Am lăsat la urmă, deşi a fost primul lucru care mi-a reţinut atenţia, a 36-a ilustrată veche din colecţia lui Vass Edmund, reprodusă color, Braşovul vremurilor apuse, un burg transilvan calm. Fiecare oraş ar trebui să aibă un album, care să-i păstreze chipurile de la începuturi, fixate în desene, picturi, gravuri, ilustrate. (K.E) talmeş - balmeş ''JfeChOBBB Nota redacţiei: Colaboratorii revistei noastre nu sunt ţinuţi să ilustreze opiniile redactorilor. Ei au libertatea de a exprima propriile lor opinii iţi de a şi le asuma. Redactorii, la rîndul lor, cînd au o părere, şi-o asumă prin semnătură. Ei nu-şi asumă, prin extrapolare, şi opiniile colaboratorilor.