Veac Nou, 1957 (Anul 13, nr. 1-51)
1957-01-04 / nr. 1
inara poezie letonă. Vorbind despre literatura sovietică letonă nu trebuie să uităm că vorbim despre unul din cele mai tinere vlăstare ale literaturiisprezece ani, dintre sovietice. Cincicare trei s-au scurs în lupte crîncene împotriva fascismului, nu pot constitui o perioadă suficientă pentru dezvoltarea unei literaturi. In acești ani grei, cînd era în joc însăși existență statului sovietic, ani în care ostașii letoni, alături de ostașii celorlalte popoare frățești ale Uniunii Sovietice au apărat cu prețul sîngelui lor pămîntul patriei, s-a născut, a crescut și s-a format tînăra poezie sovietică letonă. începuturile acestei poezii, cu alte cuvinte primul contact al poeților letoni cu realitatea sovietică, nu au fost lipsite de greutăți, de căutări. Necunoscînd în suficientă măsură, în profunzime, principiile metodei realismului socialist, poeții letoni substituiau deseori arta adevărată prin lozinci, convinși că în felul acesta exprimă gîndurile și năzuințele poporului lor, că servesc literatura patriei lor Dar, cînd în primele zile ale războiului, poeții letoni au intrat ca voluntari în rîndurile armatei, primind același tain cu ceilalți ostași, îmbrăcînd aceeași manta soldățească și trecînd prin aceleași greutăți și lipsuri, adică atunci cînd au cunoscut viața așa cum este și oamenii care o trăiesc ,au înțeles că poezia trebuie să fie ecoul inimii poporului, că ea trebuie să exprime gîndurile, durerile și bucuriile lui. Limbajul, imaginile poetice au devenit mai simple, pe înțelesul tuturor și asta fără ca nivelul artistic al poeziei să scadă. Dimpotrivă, însușindu-și bogata limbă a poporului, poezia nu a avut decît de cîștigat. Au existat însă și alți factori care au contribuit la dezvoltarea poeziei letone , minunatul nostru folclor și versurile marelui poet Jan Rainis Cele aproximativ un milion de cîntece populare adunate în culegeri, n-au putut să nu-și exercite binefăcătoarea influență asupra creației poeților letoni. In același fel putem vorbi și despre înrîurirea pe care a exercitat-o asupra poeziei noastre gîndirea poetică profundă, atotcuprinzătoare, înaintată, a clasicului literaturii letone, Jan Rainis. Clasa muncitoare — spunea marele nostru Rainis — este clasa de temelie a societății și este o cinste să te afli în rîndurile combatanților ei. Urmîndu-i îndemnul, tinerii noștri poeți s-au alăturat acestei clase, iar versurile lor au început să cînte lupta pentru viața cea nouă. Toți acești factori au contribuit la situarea poeziei noastre pe una din cele mai înaintate poziții. Pînă și Arvid Drigulis, înainte poet modernist care blestema viața și omul, a început să scrie versuri mișcătoare, atunci cînd i-a cunoscut pe ostașii muncitori și țărani care în încleștarea războiului dădeau dovadă nu numai de eroism dar și de un adine umanism, vădind uriașe, nesecate forțe lăuntrice. In anii de după război poeții Letoniei Sovietice s-au lovit însă de noi obstacole, de altă natură, pe care trebuiau să le biruiască După război, viața patriei noastre s-a schimbat profund, într-un ritm neașteptat. Intr-un timp relativ scurt, muncind fără preget, poporul care a dovedit același eroism, aceeași abnegație ca și pe front a reconstruit economia țării distrusă de război. Țăranii muncitori au inceput să înjghebeze colhozuri și acestea bineînțeles nu fără greutăți, ci în focul unei ascuțite lupte de clasă. Țăranul muncitor se transforma treptat într-un alt om, într-un om nou, cu Articol scris pentru „Veac nou“ de WALDEMAR LUTKIS alte concepții despre viață și muncă. Începea să spună cu mîndrie: „ogoarele noastre“. Poeții noștri, care aveau datoria să vadă și să priceapă toate aceste minunate transformări, care aveau datoria să îmbrățișeze în creațiile lor nobila, constructiva muncă a poporului, nu au reușit să-și facă pe deplin datoria. Care însă test cauza ? Una din cauze a fost și a faptul că ei n-au izbutit să pătrundă acest complex proces de transformare. Adeseori, poeziile publicate erau superficiale, în ele realitatea nu era redată veridic. In versurile lor poeții se bucurau că tractoarele arau haruri, că ogoarele se întindeau peste cîi vezi cu ochii, că viața colhoznicilor devine tot mai îmbelșugată ș.a.m.d., dar toate acestea nu constituiau decît latura exterioară, de suprafață a vieții celei noi. Din păcate, poeții, și nu puțini erau aceștia — nu reușeau să vadă în spatele faptelor oamenii, gîndurile și simțămintele lor. Poezia letonă trecea printr-o perioadă critică, începea să bată pasul pe loc, iar criticii, care mai de care, se străduiau să demonstreze că poeții nu reușesc să înțeleagă viața cea nouă care se dezvoltă, transformările sociale și economice prin care trece patria lor. Dintr-o țară eminamente agricolă, Letonia se transformase într-o țară industrială, înzestrată cu tehnica cea mai modernă și, odată cu aceste transformări creșteau și cerințele față de literatură. Exigența cititorilor, în marea lor majoritate muncitori și colhoznici, cerea ca scriitorii și poeții să ridice în lucrările lor probleme noi, vii, rupte din viață, să-și caute eroii în mijlocul lor. Cititorii cereau poetului să cînte omul viu, așa cum este el în realitate, cu sîngele clocotind în vine, urînd și iubind, dînd piept cu greutățile, răzbind îndoielile, clădindu-și o viață nouă. Se părea însă că poezia cedase întîietatea prozei, reprezentată de romanele scriitorilor Villis Lațis, Anna Lakse ș.a. Este adevărat că la lipsurile din sectorul poeziei a contribuit și cultul personalității și interpretarea nejustă a unor probleme de estetică, cum ar fi de pildă problema tipicului, dar poeții letoni nu s-au gîndit să arunce vina în seama realismului socialist. Ei și-au dat seama că metoda nu are nimic de-a face cu conținutul uneori neconvingător al versurilor. Și totuși, poezia nu putea să lipsească . Prezența ei era reclamată de cititori, de oameni. Luptînd necontenit pentru înțelegerea vieții înconjurătoare, pentru interpretarea justă a metodei, poezia sovietică letonă a continuat să doboare barierele ivite în cale, și-a adîncit conținutul și și-a lărgit cuprinderea de drept nu atît de repede cum ar fi fost de dorit. Poeții au dat numeroase și valoroase tomuri de versuri, cum ar fi acelea ale lui Jan Sudrabkaln, Mirdza Kempe, Andrei Balodis, Bruno Saulitas, Andris Vejan, Olra Batisti ș.a., foarte apreciate de cititori și critici. In lupta împotriva tuturor greutăților ei au avut un puternic sprijin: ideologia clasei muncitoare. Poeții rupți de viață, care se închid în crusta egoismului, acei pigmei care-și strunesc lira pentru a cînta microscopicile lor trăiri personale, nu fac decît să se îndepărteze de viață, de realitate, ajungînd la orbire ideologică, lucru pe care abia îl așteaptă apologeții ideologiilor străine marxismului. După cum se știe Congresul XX al P.C.U.S., care a demascat și condamnat cultul personalității, a deschis orizonturi noi inițiativei în creația poetică. Vechilor contingente poeți li s-au adăugat forțe tinere de și talentate. Astăzi, eroul liric este omul nou, care simte răspunderea pe care o poartă față de poporul său, care muncește cu hărnicie și dragoste pentru el și pentru toți, omul nou, produs al societății socialiste. Acest erou, diferit de eroii trecutelor noastre poezii, trăiește și se bucură de viață, iubește, ba poate fi chiar și gelos, șuieră și luptă, într-un cuvînt este un om viu în care fiecare se poate recunoaște. Trebuie să adaug că eroul liric de azi nu este o abstracțiune, un om fără biografie, fără loc în societate. El este tînărul care muncește în fabrică, sau fata din colhoz etc. După părerea mea, aceasta este poezia adevărată, cu un adînc și valoros conținut literar. Despre această poezie poporul, recunoscîndu-se întrînsa ca într-o oglindă, poate să spună : „Da, ăștia sîntem noi!“. Pe făgașul acesta au pornit și poeții „bătrîni“. De pildă, Mirdza Kempe a publicat minunate poezii de dragoste. Nu sunt teoretician și cu articolul de față nu cred să fi descoperit pentru cititorul român vreo nouă Americă. M-am străduit doar să expun pe scurt unele aspecte ale bucuriilor și greutăților pe care le întîmpină poeții letoni în nobila lor muncă de luptători cu condeiul pentru o viață nouă. R ISHAK MAȘBAȘ a ! Un pîrîiaș, prin pietre, se scurge liniștit. Să urle nu-ndrăznește , ci șopotind, coboară... O frunză dacă-i cade pe umeri, copleșit. Abia se mai tîrăște sub groaznica povară. Dar alt pîrîu, cu chiot sărind din stîncă-n stîncă, și iese înainte să-i deie ajutor. Iar frunza, peste unda zglobie și adincă Plutește ca o pană, alunecînd ușor. O baltă nu găsește tovarăș niciodată ! Ciriul vesel curge cu valuri spumegînd. Și zeci de frați, și sute, în calei vin îndată. Și-acuma iată-l fluviu, măreț alunecînd. Prin munți sărea ca linxul... Acum, în șes, departe. Parcă trudit de zbucium, ușor, se domolește, Și, brusc, în zece brațe, privește-l, se desparte, Că-n mîlul său și-o luntre, greoi, se-mpotmolește. Și apele-i bătrîne par moarte. Deodată, In țărmurile-abrupte pămîntul blind îl prinde... El, oglindind în valuri pădurile, înoată — Mărețul fluviu — liber și sprinten, înainte. Obstacolele toate, ca pe dușmani, le-nvinge. Cu ură, cu minte și încăpățînare ! învolburat, puternic, spre ținta lui se-mpinge Rupînd din malul negru cu valurile gheare. ...Și iat-o moară... Iată căsuțele plăpînde.. O fată care cîntă în sălcii, jos, pe maluri... Un băiețel stă gata în apă să se avînte... Cugetător, un tînăr privește lung la valuri... Șoptește pîrîiașul prin pietre. NI așteaptă Și bucurii, și lacrimi, pe calea lui măreață. Va merge către țintă mereu, treaptă cu treaptă ...Eu sînt pîrîul, toate acestea-mi stau în față!... ________ In romînește de H. GRAMESCU \ CARNET Centenarul lui M. I. Glinka La 15 februarie se vor împlini 100 de ani de la moartea marelui compozitor rus M. I. Glinka. Aniversarea aceasta va lua mare amploare precierea va scoate in evidență odeosebită de care se bucură marele compozitor rus. La Moscova, la Teatrul Mare al U.R.S.S., la Leningrad, în clădirea Teatrului de operă și balet ,,S. M. Kirov", în regiunile R.S.F.S.R. și în capitalele republicilor unionale vor avea loc simposioane pe tema operei lui M. I. Glinka, vor fi deschise expoziții și se vor inaugura monumente închinate marelui compozitor. In cadrul simposioanelor vor avea loc spectacole cu operele lui M. I. Glinka. Intre 14 și 21 februarie 1957, în capitalele republicilor unionale și în marile orașe, sărbătorirea lui Glinka se va desfășura în cadrul unei „Săptămîni a muzicii ruse". Se vor pune în srînzare tiraje de masă cu operele compozitorului rus, lucrări de prezentare a personalității lui, albume cu fotoreportaje precum și reproduceri de sculptură reprezentînd pe M. I. Glinka. Editura muzicală de stat a Uniunii Sovietice va edita operele lui M. I. Glinka în toate limbile popoarelor Uniunii Sovietice. In cursul anului 1957, vor apare imprimate pe plăci, operele și alte cintece interpretate de cei mai buni soliști și colective ale țării. Jubileul unui institut La sfîrșitul anului trecut s-au împlinit 25 de ani de activitate a Institutului americano-sovietic din San Francisco. înființat în 1931 de un grup de intelectuali americani, institutul a militat în tot acest timp pentru strîngerea legăturilor între S.U.A. și U.R.S.S. In afară de organizarea biblioteci cuprinzînd traduceri unei de cărți sovietice și lucrări Țara Socialismului, institutul despre s-a ocupat și de tipărirea unui mare număr de broșuri despre Uniunea Sovietică, multe din ele scrise de autori americani. De un mare succes s-au bucurat expozițiile de artă plastică sovietică, organizate în muzeele din San Francisco. In anii celui de al doilea război mondial, institutul a editat revista „Cultura sovietică în timp de război“, a publicat o culegere de povestiri ale scriitorilor sovietici „Mai tare ca moartea“, și a organizat peste 70 de expoziții închinate Uniunii Sovietice și realizărilor ei. Premiera baletului „Spartakus“ In seara zilei de 27 decembrie, la Teatrul Academic de operă și balet ,,S. M. Kirov" din Leningrad, a avut loc primul spectacol cu baletul „Spartakus" al compozitorului sovietic Aram Haceaturean. Noi documente despre A. M, Gorki Cercetătorii literari ai „Muzeului de literatură Gorki“ au descoperit în arhivele orașelor Moscova, Leningrad și Gorki peste o mie de noi documente referitoare la viața și activitatea lui A. M. Gorki. Documentele conțin interesante relatări și date autobiografice în legătură cu copilăria marelui scriitor, precum și unele precizări ale bunicii și tatălui scriitorului. In jurul unor probleme ale artei plastice sovietice Nicicînd în anii din urmă discuțiile metode, ceea ce a făcut ca așa cum cu privire la problemele artei plastice se exprimă S. Gherasimov în articolul nu au fost atît de vii și pasionante în Uniunea Sovietică ca în prezent. Impulsul a pornit și aici de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. care a dat exemplul unei analize pătrunzătoare, atît în ce privește realizările obținute, cît și greșelile, exagerările și denaturările care s-au ivit în trecut. Pe de altă parte, discuțiile sînt stimulate și de pregătirile în vederea primului Congres al artiștilor plastici sovietici și a expoziției unionale din 1957, pe cele care consacrînd-o celei de a 40-a aniversări a instaurării puterii sovietice, artiștii plastici vor s-o ridice la înălțimea acestui mare eveniment. Pentru cel ce urmărește mai îndeaproape discuțiile, lupta de opinii din ultimul an în legătură cu sarcinile, metodele și perspectivele artelor plastice, deosebirea față de trecutul nu prea îndepărtat este evidentă. Evidente sînt și foloasele teoretice și desigur și practice pe care le va aduce sus amintit „limitele artei realismului socialist să fie pe nedrept înfățișate ca un fel de coridor îngust, fapt care a adus artei noastre mari prejudicii“. De concepția nedialectică, greșită, care vedea în realismul socialist un sistem de procedee și canoane stabilite odată pentru totdeauna, se leagă și celelalte aspecte negative ale vieții artistice care au fost supuse focului necruțător al criticii și anume meteadministrative în îndrumarea creației, tutela măruntă care izvora din neîncrederea în artist, ignorarea părerii unor importante colective de artiști, atitudinea lipsită de înțelegere față de tot ce era nou și curajos in creația artistului și în schimb încurajarea rezolvărilor neutre, plate, mediocre. Tot de aici a decurs acceptarea și chiar promovarea asemănării pur exterioare, a fotografismului în artă și pe de altă parte folosirea ușuratică a etichetei de „formalism“, punerea curajoasă a unor probleme care era aplicată lucrărilor ce nu se controversate și combaterea necruțătoare a tot ce era inerție, rutină, stagnare. Declarînd război dogmatismului și metodelor administrative în problemele de artă, artiștii plastici sovietici se străduiesc să înlăture din cale tot ce împiedică dezvoltarea deplină a individualității creatoare și înflorirea încadrați în șablonul cu care unele jurii și unii conducători ai vieții artistice identificaseră arta realismului socialist. Alături de lupta pentru dezrădăcinarea acestor manifestări ale închistării și dogmatismului, o preocupare de seamă o constituie pentru artiștii și criticii de artă sovietici lămurirea multilaterală a artei sovietice, tot ce problemei moștenirii artistice. Incafavorizează uniformitatea și cenușiul în creația artistică. Nu s-ar putea afirma că aceste vicii nu au fost combătute și înainte. Nou este însă faptul că participanții la discuții nu se mai mulțumesc cu formulări vagi și generale ci merg în adîncime, analizează și caracterizează mai concret situația, nu ocolesc problemele și întrebările cele mai delicate și nu se dau în lături de la critica cea mai acerbă atunci cînd consideră că ea este necesară, că poate ajuta. In focul disputei s-au auzit uneori și cuvinte prea tari, critici prea vehemente și personale; ici-colo au fost formulate chiar puncte de vedere străine artei sovietice. Totuși, așa cum a subliniat N. Mihailov, ministrul Culturii al U.R.S.S., în cadrul recentei consfătuiri cu artiștii plastici, majoritatea covîrșitoare a artiștilor și-au afirmat adeziunea la metoda realismului socialist și convingerea că pe această cale se pot obține rezultatele cele mai valoroase în creație. ..In opoziție cu arta burgheză formalistă — scria într-un articol publicat nu de mult în „Pravda“ pictorul S. Gherasimov — arta realismului socialist, arta afirmării vieții, urmează în dezvoltarea ei cele mai bune tradiții ale marii arte din trecut. Fa este succesoarea ei demnă și se străduiește să răspundă cît mai deplin cerințelor vieții noi, contemporane“. Bazele metodei realismului socialist nu numai că nu au fost zdruncinate ci ies întărite din această dezbatere centoare. încercarea unora de a identifica greșelile și scăderile provocate de concepțiile dogmatice din trecut cu însăși etența realismului socialist a dat greș. Ceea ce trebuie criticat și este criticat astăzi cu toată tăria și cu întreg arsenalul unor argumente și probe peremtorii este înțelegerea greșită, mărginită a acestei drul Consfătuirii de la Ministerul Culturii al U.R.S.S. un mare pictor, B. Ioganson și un mare istoric de artă sovietic, M. Alpatov, au subliniat necesitatea înțelegerii și folosirii mai largi în arta plastică sovietică a moștenirii artistice. „Noi prețuim nespus de mult și ne mîndrim cu tradițiile peredvijnicilor — a spus Arpatov. Dar dacă vrem să fim urmași demni ai marilor maeștri din trecut, trebuie să studiem nu numai creația lor, ci și tot ce este progresist în arta universală. Nu trebuie uitat că peredvijnicii, reflectînd viața contemporană, au apreciat foarte mult arta universală“. Iar S. Gherasimov pledează pentru o preluare a moștenirii pictorilor ruși din a doua jumătate a secolului trecut nu în litera, ci în spiritul ei, arătînd în același articol din „Pravda“ că lecția ce trebuie învățată de la ei este îndrăzneala în creație, spiritul inovator. „Cu toate că se fac cu și fără rost multe referiri la Repin și Surikov — scrie S. Gherasimov — adeseori se uită că ei au fost cei mai hotărîți inovatori. Ei sînt aceia care, orientindu-se spre noi teme istorice sau contemporane au făurit și o formă nouă, realistă, vie, în locul vechii forme academice, scolastice și perimate“. In legătură cu moștenirea artistică a trecutului, o problemă care a format obiectul unor vii discuții a fost aceea a impresionismului. De la atitudinea care înclină să respingă impresionismul în bloc și care a dominat în perioada precedentă în sînul conducerii Academiei de Arte, unii au trecut la cealaltă extremă, propunind preluarea lui integrală și fără rezerve. Cei mai mulți dintre participanții la discuții au arătat însă că noțiunea de impresionism nu trebuie înțeleasă într-un sens prea general și că se îmi pune o diferențiere în aprecierea și valorificarea creației pictorilor considerați că aparțin acestui curent. Subliniîndu-se aportul de seamă adus de impresionism la îmbogățirea și perfecționarea limbajului plastic al artei moderne, s-a precizat totodată că principiile teoretice înseși, bătrina mamă, bună și înțelegătoare, ale impresionismului, ruperea lui de Ya pierde desigur și voioșia tinereții, aspectele majore ale vieții nu pot în nici un caz constitui un model de f urmat pentru arta epocii noastre revoluționare. O problemă care se află în prezent , în centrul preocupărilor artistice este aceea a formei, a desăvîrșirii prin toate mijloacele a limbajului plastic, pentru a face din el un instrument suplu, capabil să exprime așa cum se cuvine ideile mari ale zilelor noastre. , Artistul— aceasta este părerea unanimă — este dator să muncească fără răgaz pentru a dobîndi o înaltă măiestrie profesională. In toate împrejurările, în toate articolele și studiile se subliniază cu deosebită tărie că nici o temă, oricît de importantă, nu poate salva lucrarea dacă artistului îi lipsește măiestria necesară și că pe de altă parte fără trăirea pasionată a temei, fără adeziunea entuziastă la i realitatea contemporană, opera ră j mine inertă, meschină și plată. Participanții la discuție au subliniat cu tărie că criticarea tendințelor și concepțiilor care, mai ales în perioada dominației cultului personalității au dus la apariția în serie a unor opere pompoase și reci, lipsite de adevărul vieții și de capacitatea de a emoționa ,pe privitor, nu trebuie să ducă cîtuși de puțin la încercări , de a se strecura concepții estetice străine artei sovietce, de a se diminua rolul conducerii partidului în artă. In legătură cu aceasta ministrul Culturii al U.R.S.S., N. Mihailov a declarat la consfătuirea sus amintită: ,in problemele artei plastice ca și în oricare alt domeniu ideologic, noi nu putem avea o atitudine indiferentă fată de diferitele devieri. Oamenii sovietici nu-și pot slăbi notția de luptă pentru pace și progres, pentru idealurile comuniste. Este bist că în problemele de artă nu pot fi îngăduite metodele administrative, nu se poate insttui un monopol, că trebuie să se respecte stilul individual al artistului, dorința fiecărui artist de exprima în felul său gîndurile pe care a le adresează poporului sovietic. Nu putem fi însă de acord cu acei tovarăși care, sub steagul anumitor lipsuri, încearcă să conteste, să diminueze rolul conducerii partidului în artă“. In încheierea aceleeași consfătuiri, V. M. Molotov, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., a subliniat necesitatea unei conduceri atente și zilnice de către partid în domeniul creației artistice. „Noi sîntem — a spus V.M. Morotov — împotriva înlocuirii ideilor călăuzitoare în domeniul artelor prin metode administrative, dar milităm pentru o înaltă ideologie bolșevică a creației artiștilor noștri plastici“. Mircea poposea N. KOVTUNOVI „Februarie“ Cronica cinematografică Primele bucurii Filmul realizat după un roman valoros are de la bun început un mare avantaj: material dramatic consistent, care oferă adîncime eroilor, verosimil situațiilor, bogăție fondului social pe care se desfășoară conflictul. Și un mare dezavantaj în același timp, creează spectatorului o optică de apreciere exigentă, pretențioasă, într-un fel, preconcepută. Noul film sovietic ,,Primele bucurii", realizat după romanul cu același nume al lui Konstantin Fedin trece cu succes peste această dificultate. Cel care a îndrăgit romanul n-a suferit o dezamăgire. L-a regăsit cu bucurie în film pe tînărul dar dîrzul, înflăcăratul luptător Kirill Izvekov, pe înțeleptul ilegalist Ragozin, pe admirabila sa tovarășă de viață Xenia, pe frumoasa dar slăbuța Liza sau pe scepticul și în fond egoistul, lașul scriitor Pastuhov. In linii mari, caracterele principalilor eroi ai filmului au urmat traectoria lor dramatică așa cum fost concepută de scriitor, pe alocuri , îmbogățită prin mijloacele de expresie proprii artei de sinteză care este filmul. Iată de pildă începutul acțiunii: Pași obosiți, picioare abia tîrîndu-se trag anevoie lanțurile grele prin noroiul drumurilor desfundate ale Rusiei. . .Revoluția, din 1905 a fost infinită. Cei mai buni fii ai Rusiei deportați în Siberia" — se asociază vocea comentatorului tristei imagini cu care începe filmul. Apoi aparatul se înalță și prinde in obiectiv chipurile istovite ale deținuților. Pe obrazul unuia din ei — Piotr Ragozin, un plan mai apropiat descifrează o lumină interioară, urzenie și încredere în viitor pe care lanțurile nu le-au putut istovi. Toată scena ocupă cîțiva metri de film, cîteva secunde de proiecție poate. Dar ea cuprinde idei întregi, imagini complete ce sugerează atmosfera Rusiei de după 1905, idealurile ei înăbușite pentru moment, dar nu ucise. In fața ochilor spectatorului încep să se contureze caracterele eroilor, crezurile și pasiunile lor. Tot in prima scenă o cunoaștem pe Xenia, soția deținutului Ragozin. Un chip crispat de durere, slăbit de griji și istovit de muncă. O gură mare, severă, ce închide în ea, nerostite, dureri adinci, tainice. Pe aceste coordonate complexe — uneori contradictorii dar sincere, reale, sînt construite de regizor personajele filmului. Xenia va ști să moară cu demnitate refuzînd să trădeze cauza revoluției, deși se teme și e atît de îngrijorată de soarta copilului și bărbatului său. Elevul Izvekov proaspăt intrat in activitatea revoluționară privește cu ochii temători, copilărește înspăimântați, idee a deportării în Siberia de care-i vorbește într-o zi revoluționarul Ragozin. Dar știe să tacă, să sufere cu bărbăție maltratările poliției țariste, pentru a nu-și trăda tovarășii. In el tăria crește treptat, ca o convingere ce-l va însoți pînă la moarte. Cele două cuvinte „Libertate și independență“ scrise pe caietul de amintiri dăruit Lizei — la început in joacă, dintr-un avtnt copilăresc se vor săpa în sufletul tânărului, lozincă vie a vieții și activității sale ulterioare. Iși va pierde iubita, care slabă în fața voinței părinților se va mărita cu un bogătaș. Poate că la ieșirea din închisoare nu-și va mai găsi dar va căpăta ceva care va da rost de acum înainte întregii existențe, îndemn tăriei sale, conștiința cauzei pentru care luptă. „Am vrut și eu, cînd eram tînăr, să urc pe baricadă — îi mărturisește la un moment dat eroului, scriitorul Pastuhov — dar n-am găsit calea spre ea. Tu insă ai găsit-o", lată în esență deosebirea dintre cele două generații de oameni descriși în filmul ,,Primele bucurii". Pe de o parte filantropi, proprietari ai azilurilor de noapte, intelectuali ce visează o societate fără exploatare dar care, rupți de mase nu se hotărăsc să renunțe la comoditatea vieții lor, și pe de altă parte oameni „iienti ce-și sacrifică tinerețea, familia, fericirea persona pentru a făuri chiar cu prețul vieții societatea de mîine. Conflictul dintre cele două generații e ascuțit, evident. El apare în discuțiile dintre Izvekov și Pastuhov sau Țvetițhin, în scena interogatoriului lui Pastuhov cînd acesta se dezice de prietenii „incomozi" ce i-ar periclita situația, sau în scena — admirabil construită regizoral — în care bătrînul hamal, venit să-și exprime admirația față de scriitorul pe care-l credea un ,,revoluționar“ e îmbrîncit cu putere pe scară de comodul și egoistul artist burghez, gata pentru a se liniști că, însă declare, definitiv, ,,conștiința omului nu e decit o fiară". Deși tînăr, regizorul Vladimir Basov, elev al lui Romm și Iutkevici, dovedește in „Primele bucurii" pricepere și talent, pătrundere psihologică și calități de portretizare. Mai puțin reușit ca povestitor cu aparatul de filmat (imaginile sale sunt destul de statice, compoziția elementelor cadrului neutră față de mișcarea eroilor), regizorul Basov a izbutit admirabil pe linia portretelor cinematografice. Rămin de neuitat figurile — judicios alese, valoros interpretate și apoi puse in evidență de operator — a unor eroi ca Xenia (actrița Menșikova), fetița Anocika, învățătoarea Izvekova (O. Jizneva), Șubnikov, sau bețivul hamal de port. După emoționantul film ,,Școala curajului", „Primele bucurii“ confirmă din nou talentul pe cale de maturizare al lui V. Basov. Cuprinzînd doar prima parte a romanului lui Fedin, acțiunea se oprește la momentul deportării tînărului revoluționar Izvekov în Siberia — un sfirșit trist, care ar trebui să determine caracterul întregului film. Și totuși, prin căldura și poezia prin dîrzenia și curajul personajelor, prin tăria caracterelor lor, filmul proiectează în inima spectatorului optimism, deplină încredere în viitor. ALICE MANOIE Scenă din film