Veac Nou, 1957 (Anul 13, nr. 1-51)

1957-01-04 / nr. 1

inara poezie letonă. Vorbind despre literatura sovietică letonă nu trebuie să uităm că vorbim despre unul din cele mai tinere vlăs­tare ale literaturii­sprezece ani, dintre sovietice. Cinci­care trei s-au scurs în lupte crîncene împotriva fas­cismului, nu pot constitui o perioadă suficientă pentru dezvoltarea unei li­teraturi. In acești ani grei, cînd era în joc însăși existență statului sovietic, ani în care ostașii letoni, alături de osta­șii celorlalte popoare frățești ale Uniunii Sovietice au apărat cu prețul sîngelui lor pămîntul patriei, s-a năs­cut, a crescut și s-a format tînăra poezie sovietică letonă. începuturile acestei poezii, cu alte cuvinte primul contact al poeților letoni cu realitatea sovietică, nu au fost lipsite de greu­tăți, de căutări. Necunoscînd în sufi­cientă măsură, în profunzime, princi­piile metodei realismului socialist, poeții letoni substituiau deseori arta adevărată prin lozinci, convinși că în felul acesta exprimă gîndurile și nă­zuințele poporului lor, că servesc lite­ratura patriei lor Dar, cînd în primele zile ale răz­boiului, poeții letoni au intrat ca vo­luntari în rîndurile armatei, primind același tain cu ceilalți ostași, îmbră­­cînd aceeași manta soldățească și trecînd prin aceleași greutăți și lip­suri, adică atunci cînd au cunoscut viața așa cum este și oamenii care o trăiesc ,au înțeles că poezia trebuie să fie ecoul inimii poporului, că ea tre­buie să exprime gîndurile, durerile și bucuriile lui. Limbajul, imaginile poe­tice au devenit mai simple, pe înțele­sul tuturor și asta fără ca nivelul ar­tistic al poeziei să scadă. Dimpotrivă, însușindu-și bogata limbă a poporu­lui, poezia nu a avut decît de cîști­­gat. Au existat însă și alți factori care au contribuit la dezvoltarea poe­ziei letone , minunatul nostru folclor și versurile marelui poet Jan Rainis Cele aproximativ un milion de cînte­­ce populare adunate în culegeri, n-au putut să nu-și exercite binefăcătoarea influență asupra creației poeților le­toni. In același fel putem vorbi și despre înrîurirea pe care a exercitat-o asupra poeziei noastre gîndirea poeti­că profundă, atotcuprinzătoare, înain­tată, a clasicului literaturii letone, Jan Rainis. Clasa muncitoare — spu­nea marele nostru Rainis — este clasa de temelie a societății și este o cinste să te afli în rîndurile comba­tanților ei. Urmîndu-i îndemnul, ti­nerii noștri poeți s-au alăturat aces­tei clase, iar versurile lor au început să cînte lupta pentru viața cea nouă. Toți acești factori au contribuit la situarea poeziei noastre pe una din cele mai înaintate poziții. Pînă și Ar­­vid Drigulis, înainte poet modernist care blestema viața și omul, a înce­put să scrie versuri mișcătoare, atunci cînd i-a cunoscut pe ostașii muncitori și țărani care în încleștarea războiu­lui dădeau dovadă nu numai de eroism dar și de un adine umanism, vădind uriașe, nesecate forțe lăuntrice. In anii de după război poeții Leto­niei Sovietice s-au lovit însă de noi obstacole, de altă natură, pe care tre­buiau să le biruiască După război, viața patriei noastre s-a schimbat profund, într-un ritm neașteptat. In­­tr-un timp relativ scurt, muncind fără preget, poporul care a dovedit același eroism, aceeași abnegație ca și pe front a reconstruit economia țării dis­trusă de război. Țăranii muncitori au inceput să înjghebeze colhozuri și a­­cestea bineînțeles nu fără greutăți, ci în focul unei ascuțite lupte de clasă. Țăranul muncitor se transforma trep­tat într-un alt om, într-un om nou, cu Articol scris pentru „Veac nou“ de WALDEMAR LUTKIS alte concepții despre viață și muncă. Începea să spună cu mîndrie: „ogoa­rele noastre“. Poeții noștri, care a­­veau datoria să vadă și să priceapă toate aceste minunate transformări, care aveau datoria să îmbrățișeze în creațiile lor nobila, constructiva mun­că a poporului, nu au reușit să-și facă pe deplin datoria. Care însă test cauza ? Una din cauze a fost și a faptul că ei n-au izbutit să pătrundă acest complex proces de transforma­re. Adeseori, poeziile publicate erau superficiale, în ele realitatea nu era redată veridic. In versurile lor poeții se bucurau că tractoarele arau haruri, că ogoarele se întindeau peste cîi vezi cu ochii, că viața colhoznicilor devine tot mai îmbelșugată ș.a.m.d., dar toate acestea nu constituiau decît latura exterioară, de suprafață a vie­ții celei noi. Din păcate, poeții, și nu puțini erau aceștia — nu reușeau să vadă în spatele faptelor oamenii, gîn­­d­urile și simțămintele lor. Poezia le­tonă trecea printr-o perioadă critică, începea să bată pasul pe loc, iar cri­ticii, care mai de care, se străduiau să demonstreze că poeții nu reușesc să înțeleagă viața cea nouă care se dezvoltă, transformările sociale și e­­conomice prin care trece patria lor. Dintr-o țară eminamente agricolă, Le­tonia se transformase într-o țară in­dustrială, înzestrată cu tehnica cea mai modernă și, odată cu aceste transformări creșteau și cerințele fa­ță de literatură. Exigența cititorilor, în marea lor majoritate muncitori și colhoznici, cerea ca scriitorii și poeții să ridice în lucrările lor probleme noi, vii, rupte din viață, să-și caute eroii în mijlocul lor. Cititorii cereau poetului să cînte o­­mul viu, așa cum este el în realitate, cu sîngele clocotind în vine, urînd și iubind, dînd piept cu greutățile, răz­bind îndoielile, clădindu-și o viață nouă. Se părea însă că poezia cedase întîietatea prozei, reprezentată de ro­manele scriitorilor Villis Lațis, Anna Lakse ș.a. Este adevărat că la lipsu­rile din sectorul poeziei a contribuit și cultul personalității și interpretarea nejustă a unor probleme de estetică, cum ar fi de pildă problema tipicului, dar poeții letoni nu s-au gîndit să a­­runce vina în seama realismului so­cialist. Ei și-au dat seama că metoda nu are nimic de-a face cu conținutul uneori neconvingător al versurilor. Și totuși, poezia nu putea să lipsească . Prezența ei era reclamată de cititori, de oameni. Luptînd necontenit pentru înțelege­rea vieții înconjurătoare, pentru in­terpretarea justă a metodei, poezia sovietică letonă a continuat să doboa­re­ barierele ivite în cale, și-a adîncit conținutul și și-a lărgit cuprinderea d­e drept nu atît de repede cum ar fi fost de dorit. Poeții au dat nume­roase și valoroase tomuri de versuri, cum ar fi acelea ale lui Jan Sudrab­­kaln, Mirdza Kempe, Andrei Balodis, Bruno Saulitas, Andris Vejan, Olra Batisti ș.a., foarte apreciate de citi­tori și critici. In lupta împotriva tuturor greută­ților ei au avut un puternic sprijin: ideologia clasei muncitoare. Poeții rupți de viață, care se închid în crusta egoismului, acei pigmei ca­­re-și strunesc lira pentru a cînta mi­­croscopicile lor trăiri personale, nu fac decît să se îndepărteze de viață, de realitate, ajungînd la orbire ideologi­că, lucru pe care abia îl așteaptă a­pologeții ideologiilor străine marxis­mului. După cum se știe Congresul XX al P.C.U.S., care a demascat și con­damnat cultul personalității, a des­­­chis orizonturi noi inițiativei în crea­ția poetică. Vechilor contingente poeți li s-au adăugat forțe tinere de și talentate. Astăzi, eroul liric este omul nou, care simte răspunderea pe care o poartă față de poporul său, care muncește c­u hărnicie și dragoste pen­tru el și pentru toți, omul nou, pro­dus al societății socialiste. Acest erou, diferit de eroii trecutelor noastre poezii, trăiește și se bucură de viață, iubește, ba poate fi chiar și gelos, șu­ieră și luptă, într-un cuvînt este un om viu în care fiecare se poate recu­noaște. Trebuie să adaug că eroul li­ric de azi nu este o abstracțiune, un om fără biografie, fără loc în societa­te. El este tînărul care muncește în fabrică, sau fata din colhoz etc. După părerea mea, aceasta este poezia ade­vărată, cu un adînc și valoros con­ținut literar. Despre această poezie poporul, recunoscîndu-se întrînsa ca într-o oglindă, poate să spună : „Da, ăștia sîntem noi!“. Pe făgașul acesta au pornit și poeții „bătrîni“. De pil­dă, Mirdza Kempe a publicat minu­nate poezii de dragoste. Nu sunt teoretician și cu articolul de față nu cred să fi descoperit pen­tru cititorul român vreo nouă Ameri­că. M-am străduit doar să expun pe scurt­­ unele aspecte ale bucuriilor și greutăților pe care le întîmpină poe­ții letoni în nobila lor muncă de luptători cu condeiul pentru o viață nouă. R ISHAK MAȘBAȘ a ! Un pîrîiaș, prin pietre, se scurge liniștit. Să urle nu-ndrăznește , ci șopotind, coboară... O frunză dacă-i cade pe umeri, copleșit. Abia se mai tîrăște sub groaznica povară. Dar alt pîrîu, cu chiot sărind din stîncă-n stîncă, și iese înainte să-i deie ajutor. Iar frunza, peste unda zglobie și adincă Plutește ca o pană, alunecînd ușor. O baltă nu găsește tovarăș niciodată ! Ci­riul vesel curge cu valuri spumegînd. Și zeci de frați, și sute, în calei vin îndată. Și-acuma iată-l fluviu, măreț alunecînd. Prin munți sărea ca linxul... Acum, în șes, departe. Parcă trudit de zbucium, ușor, se domolește, Și, brusc, în zece brațe, privește-l, se desparte, Că-n mîlul său și-o luntre, greoi, se-mpotmolește. Și apele-i bătrîne par moarte. Deodată, In țărmurile-abrupte pămîntul blind îl prinde... El, oglindind în valuri pădurile, înoată — Mărețul fluviu — liber și sprinten, înainte. Obstacolele toate, ca pe dușmani, le-nvinge. Cu ură, cu minte și încăpățînare ! învolburat, puternic, spre ținta lui se-mpinge Rupînd din malul negru cu valurile­ gheare. ...Și iat-o moară... Iată căsuțele plăpînde.. O fată care cîntă în sălcii, jos, pe maluri... Un băiețel stă gata în apă să se avînte... Cugetător, un tînăr privește lung la valuri... Șoptește pîrîiașul prin pietre. NI așteaptă Și bucurii, și lacrimi, pe calea lui măreață. Va merge către țintă mereu, treaptă cu treaptă ...Eu sînt pîrîul, toate acestea-mi stau în față!... ___­_____ In romînește de H. GRAMESCU \ C­ARNET Centenarul lui M. I. Glinka La 15 februarie se vor împlini 100 de ani de la moartea marelui compozitor rus M. I. Glinka. Ani­versarea aceasta va lua mare am­ploare precierea va scoate in evidență o­­deosebită de care se bucură marele compozitor rus. La Moscova, la Teatrul Mare al U.R.S.S., la Leningrad, în clădirea Teatrului de operă și balet ,,S. M. Kirov", în regiunile R.S.F.S.R. și în capitalele republicilor unionale vor avea loc simposioane pe tema operei lui M. I. Glinka, vor fi des­chise expoziții și se vor inaugura monumente închinate marelui com­pozitor. In cadrul simposioanelor vor avea loc spectacole­ cu operele lui M. I. Glinka. Intre 14 și 21 februarie 1957, în capitalele republicilor unionale și în marile orașe, sărbătorirea lui Glinka se va desfășura în cadrul unei „Săptămîni a muzicii ruse". Se vor pune în srînzare tiraje de masă cu operele compozitorului rus, lucrări de prezentare a perso­nalității lui, albume cu fotorepor­taje precum și reproduceri de sculp­tură reprezentînd pe M. I. Glinka. Editura muzicală de stat a Uniu­­nii Sovietice va edita operele lui M. I. Glinka în toate limbile popoa­relor Uniunii Sovietice. In cursul anului 1957, vor apare imprimate pe plăci, operele și alte cintece interpretate de cei mai buni soliști și colective ale țării. Jubileul unui institut La sfîrșitul anului trecut s-au împlinit 25 de ani de activitate a Institutului americano-sovietic din San­ Francisco. înființat în 1931 de un grup de intelectuali americani, institutul a militat în tot acest timp pentru strîngerea legăturilor între S.U.A. și U.R.S.S. In afară de organizarea biblioteci cuprinzînd traduceri unei de cărți sovietice și lucrări Țara Socialismului, institutul despre s-a ocupat și de tipărirea unui mare număr de broșuri despre Uniunea Sovietică, multe din ele scrise de autori americani. De un mare suc­ces s-au bucurat expozițiile de artă plastică sovietică, organizate în muzeele din San­ Francisco. In anii celui de al doilea război mondial, institutul a editat revista „Cultura sovietică în timp de război“, a publicat o culegere de povestiri ale scriitorilor sovietici „Mai tare ca moartea“, și a or­ganizat peste 70 de expoziții în­chinate Uniunii Sovietice și reali­zărilor ei. Premiera baletului „Spartakus“ In seara zilei de 27 decembrie, la Teatrul Academic de operă și balet ,,S. M. Kirov" din Lenin­­grad, a avut loc primul spectacol cu baletul „Spartakus" al compo­zitorului sovietic Aram Hacea­­turean. Noi documente despre A. M, Gorki Cercetătorii literari ai „Muzeu­lui de literatură Gorki“ au desco­perit în arhivele orașelor Moscova, Leningrad și Gorki peste o mie de noi documente referitoare la viața și activitatea lui A. M. Gorki. Do­cumentele conțin interesante rela­tări și date autobiografice în legă­tură cu copilăria marelui scriitor, precum și unele precizări ale bu­nicii și tatălui scriitorului. In jurul unor probleme ale artei plastice sovietice Nicicînd în anii din urmă discuțiile metode, ceea ce a făcut ca așa cum cu privire la problemele artei plastice se exprimă S. Gherasimov în articolul nu au fost atît de vii și pasionante în Uniunea Sovietică ca în prezent. Im­pulsul a pornit și aici de la Congre­sul al XX-lea al P.C.U.S. care a dat exemplul unei analize pătrunzătoare, atît în ce privește realizările obținute, cît și greșelile, exagerările și denatu­rările care s-au ivit în trecut. Pe de altă parte, discuțiile sînt stimulate și de pregătirile în vederea primului Congres al artiștilor plastici sovietici și a expoziției unionale din 1957, pe cele care consacrînd-o celei de a 40-a a­­niversări a instaurării puterii sovie­tice, artiștii plastici vor s-o ridice la înălțimea acestui mare eveniment. Pentru cel ce urmărește mai îndea­proape discuțiile, lupta de opinii din ultimul an în legătură cu sarcinile, metodele și perspectivele artelor plas­tice, deosebirea față de trecutul nu prea îndepărtat este evidentă. Evi­dente sînt și foloasele teoretice și de­sigur și practice pe care le va aduce sus amintit „limitele artei realismului socialist să fie pe nedrept înfățișate ca un fel de coridor îngust, fapt care a adus artei noastre mari prejudicii“. De concepția nedialectică, greșită, care vedea în realismul socialist un sistem de procedee și canoane stabi­lite odată pentru totdeauna, se leagă și celelalte aspecte negative ale vieții artistice care au fost supuse focului necruțător al criticii și anume mete­­administrative în îndrumarea creației, tutela măruntă care izvora din neîncrederea în artist, ignorarea părerii unor importante colective de artiști, atitudinea lipsită de înțele­gere față de tot ce era nou și curajos in creația artistului și în schimb încurajarea rezolvărilor neutre, plate, mediocre. Tot de aici a decurs accep­tarea și chiar promovarea asemănării pur exterioare, a fotografismului în artă și pe de altă parte folosirea ușu­ratică a etichetei de „formalism“, punerea curajoasă a unor­ probleme care era aplicată lucrărilor ce nu se controversate și combaterea necruță­toare a tot ce era inerție, rutină, stagnare. Declarînd război dogmatismului și metodelor administrative în proble­mele de artă, artiștii plastici sovietici se străduiesc să înlăture din cale tot ce împiedică dezvoltarea deplină a in­dividualității creatoare și înflorirea încadrați în șablonul cu care unele jurii și unii conducători ai vieții ar­tistice identificaseră arta realismu­lui socialist. Alături de lupta pentru dezrădăci­narea acestor manifestări ale închis­tării și dogmatismului, o preocupare de seamă o constituie pentru artiștii și criticii de artă sovietici lămurirea multilaterală a artei sovietice, tot ce problemei moștenirii artistice. In­ca­favorizează uniformitatea și cenușiul în creația artistică. Nu s-ar putea a­­firma că aceste vicii nu au fost com­bătute și înainte. Nou este însă faptul că participanții la discuții nu se mai mulțumesc cu formulări vagi și gene­rale ci merg în adîncime, analizează și caracterizează mai concret situația, nu ocolesc problemele și întrebările cele mai delicate și nu se dau în lă­turi de la critica cea mai acerbă a­­tunci cînd consideră că ea este nece­sară, că poate ajuta. In focul disputei s-au auzit uneori și cuvinte prea tari, critici prea vehemente și personale; ici-colo au fost formulate chiar punc­te de vedere străine artei sovietice. Totuși, așa cum a subliniat N. Mihai­lov, ministrul Culturii al U.R.S.S., în cadrul recentei consfătuiri cu artiștii plastici, majoritatea covîrșitoare a artiștilor și-au afirmat adeziunea la metoda realismului socialist și con­vingerea că pe această cale se pot ob­ține rezultatele cele mai valoroase în creație. ..In opoziție cu arta burgheză formalistă — scria într-un articol publicat nu de mult în „Pravda“ pic­torul S. Gherasimov — arta realismu­lui socialist, arta afirmării vieții, ur­mează în dezvoltarea ei cele mai bune tradiții ale marii arte din trecut. F­a este succesoarea ei demnă și se străduiește să răspundă cît mai de­plin cerințelor vieții noi, contempo­rane“. Bazele metodei realismului so­cialist nu numai că nu au fost zdrun­cinate ci ies întărite din această dez­batere centoare. încercarea unora de a identifica greșelile și scăderile provocate de concepțiile dogmatice din trecut cu însăși etența realismului socialist a dat greș. Ceea ce trebuie criticat și este criticat astăzi cu toată tăria și cu întreg arsenalul unor ar­gumente și probe peremtorii este în­țelegerea greșită, mărginită a acestei drul Consfătuirii de la Ministerul Cul­turii al U.R.S.S. un mare pictor, B. Ioganson și un mare istoric de artă sovietic, M. Alpatov, au subliniat ne­cesitatea înțelegerii și folosirii mai largi în arta plastică sovietică a moș­tenirii artistice. „Noi prețuim nespus de mult și ne mîndrim cu tradițiile peredvijnicilor —­ a spus Arpatov. Dar dacă vrem să fim urmași demni ai marilor mae­ștri din trecut, trebuie să studiem nu numai creația lor, ci și tot ce este progresist în arta universală. Nu tre­buie uitat că peredvijnicii, reflectînd viața contemporană, au­­ apreciat foar­te mult arta universală“. Iar S. Ghe­rasimov pledează pentru o preluare a moștenirii pictorilor ruși din a doua jumătate a secolului trecut nu în litera, ci în spiritul ei, arătînd în a­­celași articol din „Pravda“ că lecția ce trebuie învățată de la ei este în­drăzneala în creație, spiritul inova­tor. „Cu toate că se fac cu și fără rost multe referiri la Repin și Surikov — scrie S. Gherasimov — adeseori se uită că ei au fost cei mai hotărîți inovatori. Ei sînt aceia care, orien­­tindu-se spre noi teme istorice sau contemporane au făurit și o formă nouă, realistă, vie, în locul vechii for­me academice, scolastice și perimate“. In legătură cu moștenirea artistică a trecutului, o problemă care a for­mat obiectul unor vii discuții a fost aceea a impresionismului. De la atitu­dinea care înclină să respingă impre­sionismul în bloc și care a dominat în perioada precedentă în sînul con­ducerii Academiei de Arte, unii au trecut la cealaltă extremă, prop­unind preluarea lui integrală și fără re­zerve. Cei mai mulți dintre partici­panții la discuții au arătat însă că noțiunea de impresionism nu trebuie înțeleasă într-un sens prea general și că se îmi pune o diferențiere în aprecierea și valorificarea creației pic­torilor considerați că aparțin acestui curent. Subliniîndu-se aportul de sea­mă adus de impresionism la îmbogă­țirea și perfecționarea limbajului plastic al artei moderne, s-a precizat­­ totodată că principiile teoretice înseși, bătrina mamă, bună și înțelegătoare, ale impresionismului, ruperea lui de Ya pierde desigur și voioșia tinereții, aspectele majore ale vieții nu pot în nici un caz constitui un model de f urmat pentru arta epocii noastre re­­­­voluționare. O problemă care se află în prezent , în centrul preocupărilor artistice este aceea a formei, a desăvîrșirii prin toate mijloacele a limbajului plastic, pentru a face din el un instrument suplu, capabil să exprime așa cum se cuvine ideile mari ale zilelor noastre. , Artistul— aceasta este părerea una­nimă — este dator să muncească fără răgaz pentru a dobîndi o înaltă mă­iestrie profesională. In toate împreju­rările, în toate articolele și studiile se subliniază cu deosebită tărie că­­ nici o temă, oricît de importantă, nu poate salva lucrarea dacă artistului îi­­ lipsește măiestria necesară și că pe­­ de altă parte fără trăirea pasionată­­ a temei, fără adeziunea entuziastă la i realitatea contemporană, opera ră­ j mine inertă, meschină și plată. Participanții la discuție au subli­­­­niat cu tărie că criticarea tendințelor și concepțiilor care, mai ales în pe­rioada dominației cultului personali­tății au dus la apariția în serie a unor opere pompoase și reci, lipsite de adevărul vieții și de capacitatea de a emoționa ,pe privitor, nu trebuie­­ să ducă cîtuși de puțin la încercări , de a se strecura concepții estetice­­ străine artei soviet­ce, de a se dimi­­nua rolul conducerii partidului în artă. In legătură cu aceasta minis­­­­trul Culturii al U.R.S.S., N. Mihailov­­ a declarat la consfătuirea sus amin­­tită: ,­in problemele artei plastice ca și în oricare alt domeniu ideologic,­­ noi nu putem avea o atitudine ind­­­i­ferentă fată de diferitele devieri. Oa­menii sovietici nu-și pot slăbi not­ția de luptă pentru pace și progres, pen­tru idealurile comuniste. Este bist că în problemele de artă nu pot fi îngă­duite metodele administrative, nu se poate inst­tui un monopol, că trebuie să se respecte stilul individual al ar­­­­tistului, dorința fiecărui artist de exprima în felul său gîndurile pe care a­­ le adresează poporului sovietic. Nu putem fi însă de acord cu acei tova­răși care, sub steagul anumitor lip­suri, încearcă să conteste, să diminu­­eze rolul conducerii partidului în artă“. In încheierea aceleeași consfătuiri, V. M. Molotov, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., a subliniat necesitatea unei conduceri atente și zilnice de către partid în do­meniul creației artistice. „Noi sîntem — a spus V.M. Morotov — împotriva înlocuirii ideilor călăuzitoare în do­meniul artelor prin metode adminis­trative, dar milităm pentru o înaltă ideologie bolșevică a creației artiști­lor noștri plastici“. M­irc­ea poposea N. KOVTUNOVI „Februarie“ Cronica cinematografică Primele bucurii Filmul realizat după un roman valoros are de la bun început un ma­re avantaj: material dramatic consis­tent, care oferă adîncime eroilor, ve­rosimil situațiilor, bogăție fondului so­cial pe care se desfășoară conflictul. Și un mare dezavantaj în același timp, creează spectatorului o optică de apreciere exigentă, pretențioasă, într-un fel, preconcepută. Noul film sovietic ,,Primele bucurii", realizat după romanul cu același nume al lui Konstantin Fedin trece cu suc­ces peste această dificultate. Cel care a îndrăgit romanul n-a suferit o dez­amăgire. L-a regăsit cu bucurie în film pe tînărul dar dîrzul, înflăcăra­­tul luptător Kirill Izvekov, pe înțelep­tul ilegalist Ragozin, pe admirabila sa tovarășă de viață Xenia, pe fru­moasa dar slăbuța Liza sau pe scep­ticul și în fond egoistul, lașul scriitor Pastuhov. In linii mari, caracterele principalilor eroi ai filmului au urmat traectoria lor dramatică așa cum fost concepută de scriitor, pe alocuri , îmbogățită prin mijloacele de expresie proprii artei de sinteză care este fil­mul. Iată de pildă începutul acțiunii: Pași obosiți, picioare abia tîrîndu-se trag anevoie lanțurile grele prin no­roiul drumurilor desfundate ale Rusiei. . .Revoluția, din 1905 a fost infinită. Cei mai buni fii ai Rusiei deportați în Siberia" — se asociază vocea co­mentatorului tristei imagini cu care începe filmul. Apoi aparatul se înalță și prinde in obiectiv chipurile istovite ale deținuților. Pe obrazul unuia din­ ei — Piotr Ragozin, un plan mai a­­propiat descifrează o lumină interioa­ră, urzenie și încredere în viitor pe care lanțurile n­u le-au putut istovi. Toată scena ocupă cîțiva metri de film, cîteva secunde de proiecție poate. Dar ea cuprinde idei întregi, imagini complete ce sugerează atmosfera Ru­siei de după 1905, idealurile ei înăbu­șite pentru moment, dar nu ucise. In fața ochilor spectatorului încep să se contureze caracterele eroilor, crezurile și pasiunile lor. Tot in prima scenă o cunoaștem pe Xenia, soția deținutului Ragozin. Un chip crispat de durere, slăbit de griji și istovit de muncă. O gură mare, severă, ce închide în ea, nerostite, dureri adinci, tainice. Pe aceste coordonate complexe — uneori contradictorii dar sincere, reale, sînt construite de regizor persona­jele filmului. Xenia va ști să moară cu demnitate refuzînd­ să trădeze cau­za revoluției, deși se teme și e atît de îngrijorată de soarta copilului și băr­batului său. Elevul Izvekov proaspăt intrat in activitatea revoluționară pri­vește cu ochii temători, copilărește în­spăimântați, idee a deportării în Sibe­ria de care-i vorbește într-o zi revo­luționarul Ragozin. Dar știe să tacă, să sufere cu bărbăție maltratările po­liției țariste, pentru a nu-și trăda to­varășii. In el tăria crește treptat, ca o convingere ce-l va însoți pînă la moarte. Cele două cuvinte „Libertate și independență“ scrise pe caietul de amintiri dăruit Lizei — la început in joacă, dintr-un avtnt copilăresc se vor săpa în sufletul tânărului, lozincă vie a vieții și activității sale ulterioa­re. Iși va pierde iubita, care slabă în fața voinței părinților se va mă­rita cu u­n bogătaș. Poate că la ieși­rea din închisoare nu-și va mai găsi dar va căpăta ceva care va da rost de acum înainte întregii existențe, în­demn tăriei sale, conștiința cauzei pentru care luptă. „Am vrut și eu, cînd eram tînăr, să urc pe baricadă — îi mărturisește la un moment dat eroului, scriitorul Pastuhov — dar n-am găsit calea spre ea. Tu insă ai găsit-o", lată în esență deosebirea dintre cele două ge­nerații de oameni descriși în filmul ,,Primele bucurii". Pe de o parte fi­lantropi, proprietari ai azilurilor de noapte, intelectuali ce visează o socie­tate fără exploatare dar care, rupți de mase nu se hotărăsc să renunțe la comoditatea vieții lor, și pe de altă parte oameni „­ii­enti ce-și sacrifică tinerețea, familia, fericirea persona pentru a făuri chiar cu prețul vieții societatea de mîine. Conflictul dintre cele două genera­ții e ascuțit, evident. El apare în dis­cuțiile dintre Izvekov și Pastuhov sau Țvetițhin, în scena interogatoriului lui Pastuhov cînd acesta se dezice de prietenii „incomozi" ce i-ar periclita situația, sau în scena — admirabil construită regizoral — în care bătrî­­nul hamal, venit să-și exprime admi­rația față de scriitorul pe care-l cre­dea un ,,revoluționar“ e îmbrîncit cu putere pe scară de comodul și egois­tul artist burghez, gata pentru a se liniști că, în­să declare, definitiv, ,,conștiința omului nu e decit o fiară". Deși tînăr, regizorul Vladimir Ba­sov, elev al lui Romm și Iutkevici, dovedește in „Primele bucurii" price­pere și talent, pătrundere psihologică și calități de portretizare. Mai puțin reușit ca povestitor cu aparatul de filmat (imaginile sale sunt destul de statice, compoziția ele­mentelor cadrului neutră față de miș­carea eroilor), regizorul Basov a iz­butit admirabil pe linia portretelor cinematografice. Rămin de neuitat figurile — judicios alese, valoros in­terpretate și apoi puse in evidență de operator — a unor eroi ca Xenia (actrița Menșikova), fetița Anocika, învățătoarea Izvekova (O. Jizneva), Șubnikov, sau bețivul hamal de port. După emoționantul film ,,Școala cu­rajului", „Primele bucurii“ confirmă din nou talentul pe cale de maturi­zare al lui V. Basov. Cuprinzînd doar prima parte a ro­manului lui Fedin, acțiunea se oprește la momentul deportării tînărului revo­luționar Izvekov în Siberia —­ un sfir­­șit trist, care ar trebui să determine caracterul întregului film. Și totuși, prin căldura și poezia prin dîrzenia și curajul­ personajelor, prin tăria caracterelor lor, filmul proiectează în­ inima spectatorului optimism, deplină încredere în viitor. ALICE MANOIE Scenă din film

Next