Viața, octombrie 1942 (Anul 2, nr. 524-554)
1942-10-01 / nr. 524
Pațjlrts 2-a SE PREZINTĂ BINE „Basarabia literară”, suplimentul literar al ziarului „Basarabia“. Există in ținuta acestei reviste accente de seriozitate ce o fac superioară multora din revistele noastre din Capitală. Rubrica „Note și Polemici” este bine informată și redactată cu mult nerv și simt critic. Bine susținută cronica literară, sub semnătura d-lui Ion Șiugariu. E o prezentă pe terenul culturii românești care ne bucură și pe care o urmărim cu interes. • EXISTĂ O ATITUDINE care vrea să fie jignitoare, acela de a trimite pe cineva, pe care îl socotim redus din punct de vedere intelectual, la o recitire a abecedarului, pentru a reîncepe să se instruiască dela primele litere. Credem că nu numai acei analfabeți cu veleități mari, ci chiar foarte mulți din oamenii maturi, ale cărot suflete s’au înăcrit și s’au diformat prea curând, ar putea sfătuiți, acum la începutul noului fi an școlar, să mai răsfoiască, din când în când, paginile abecedarelor copiilor lor. Am văzut un asemenea abecedar — scos de Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, în Editura Casei școalelor și a culturii poporului, pe anul 1942, — plin cu clișee colorate, făcut cu o gingășie și dragoste de cei mici, ce onorează sufletele „oamenilor mari“ care Dau alcătuit. Răsfoirea unui asemenea abece, dar, poate avea un efect binefăcător asupra cenușiei tristeți ale orelor noastre de oameni maturi și copleșiți de griji, mai util decât citirea unor versuri secătuite de vlagă. E atâta poezie în paginile lui pe care orice ins care știe citi printre rânduri o poate surprinde. O poezie „a lucrului în sine“, mai fumoasă decât orice poetizare. Jy Lunii Octombrie... ...Opera Română va reprezenta pe scena Teatrului National, în premieră, baletul „Demoazela Mariuta“ cu un scenariu de cunoscuta scriitoare și ziaristă Apriliana Mediana și cu muzica de Mihail Jora. Coreografia și montarea spectacolului aparțin maestrei de balet a Operei Române, d-na Floria Capsali care va interpreta și rolul titular. Alături de d-sa vor mai apare în celealte personagii feminine Iosefina Krannich, d-ra Sanda Cilsche, Rozina Kramnick și Milica Marinescu. Principalele roluri masculine vor fi susținute de d-na Mitiță Dumitrescu profesor al școalei de balet și solist al Operei Române, cunoscuți dansator Oleg Danovsky, tenorul talent Triki Checais și Gelu Matei. Decorurile sunt semnate de plo, tânărul talent Triki Checais și Geapartin d-nei Elena Dime. Conducerea muzicală o va avea însuși maestrul Mihail Jora. Spectacolul va fi complectat cu opera „Regina primăverii” de Glück în montarea d-lui C. Pavel și sub conducerea muzicală a d-lui C. Silvestri, ▲ 4—, Bursa de sculptură „D. Paciurea“ Ministerul Culturii Naționale și a Cultelor aduce la cunoștința generală instituirea concursului pentru acordarea Bursei de Sculptură „D. Paciurea” pe intervalul Noimmvrie 1942—Noemvrie 1944. Concursul va începe în ziua de 26 Octomvrie an. Au dreptul să candideze la acest concurs absolvenții români cu distincție ai secției de sculptură de la Academia de Arte Frumoase din București, sau de la alte școli similare, cari nu au împlinit încă vârsta de 36 ani. Pe lângă lucrările prezentate, candidații vor fi supuși și la un examen practic, constând în următoarele probe: . „Nud” după model, înâlțimea și 90 centimetri, executat în cinci zile, între orele 9:13 și 15—17. 2.— „Compoziție” după subiectul dat de Comisie, înălțimea 40 centimetri, executată a 6-a zi a concursului, de la ora 9 până la ora 13. Artiștii concurenți își vor depune petițiile de înscriere la concurs, până în ziua de 21 Octombrie a. c. Inclusiv, la Direcția Artelor din Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor (Str. General Berthelot Nr. 28 București) împreună cu actele de naștere, cetățenie, botez și studii, arătându-și totodată adresa exactă, spre a li se putea face în termen comunicările cuvenite, MOSKOWSKI TRAKT SAU PE DRUMUL SIBERIEI... Titlul de mai sus, evocă, prin «conținutul volumului, autorului german dr. R. A. Fleischer, acelaș sentiment de groază pe care, la noi, în România, îl resimți citind poezia Pohod Na Sibir. Este denumirea drumului nesfârșit al stepei siberiene, parcurs de convoiul jalnic al prizonierilor germani, în războiul din 1914- 1918. Dintre ei, dr. R. A. Fleischer, rănit în mâna dreaptă, la umăr și la cap, a trebuit să îndure întreaga scară de suferințe pe care această ncercare de asasinare lentă a rușilor, i-o adulcea. Dotat cu o rezistență de fier, dar mai ales cu o voință de neînvins optimism, autorul a reușit să supraviețuiască diferențelor de temperatură, care între vară și iarna oscilau între — 35 grade și 35 grade, pentru ca întors în Germania, — și salvându-și notițele cu însemnări zilnice — să ne dăruiască încă un exemplu viu de ceea ce reprezintă Rusia. Pentru că, asupra civilizației și sistemului de a privi pe europeni, nimic nu s’a schimbat în imensa massă slavă eurasiatică, numai tiranii ce o conduc și-au tranformat culoarea. Despotismul însă și cnutul au rămas. Printr’o tacită înțelegere stăpânii roșii de azi au zâmbit cu aceiași plăcere ca odinioară țarii — aliaților naturali oferiți de cumplita Siberie- lipsa de apă, tifosul exantematic, frigul cumplit și biciul care a trecut din mâinile cazacilor în ale politrucilor. Influența jidanilor era în războiul trecut ca și acum, tot atât de hotărâtoare: „Forța jidanilor «« scrie autorul, —» „era așa de mare, încât, în timpul sărbătorilor Passah, prizonierii jidani au fost eliberați prin depunerea unei cauțiuni de către tovarășii lor de credință și după câteva săptămâni se întorseseră bine hrăniți și sănătoși cu bani în buzunare. Jidanul din compania noastră dispăru cu această ocazie, pentru totdeauna” (pag. 68). „Moskowski Trakt” redevine astăzi de o concludentă realitate. Clipele de groază și incertitudine, trăite de doctorul R. A. Fleischer, sunt capete de acuzare pentru bestialitatea și decadența barbară și necivilizată a Rusiei de totdeauna. Numai trăind zi de zi în deșertul de ghiață, uitat cu lunile întroene nesfârșite și în mijlocul unei stări sanitare ce depășește cel mai îndepărtat primitivism, se poate înțelege cum mulți prizonieri preferau sinuciderea, decât să continue spasmele și agonia prelungită ce li se oferea. Azi, când literatura de războiu are menirea să arate obiectiv adevărata situație din Rusia. „Moskowski Trakt”, prin sinceritatea dozată de un real talent de narare al d-rului R. A. Fleischer, aduce nu numai o lectură plăcută, cât mai afes tarele permanente ale slavilor din răsărit, mascați încă de fraza ipocrită a iudeodemocrațiilor. Este un volum util și a cărui traducere în românește se dovedește necesară, în orice caz, înaintea literaturii interminabile și de duzină a autorilor englezi, cari abundă în vitrinele librăriilor noastre. Horia Filip ia VSÂf  de ALEXANDRU KIRIȚESCU TEATRUL NAȚIONAL: „DON CARLOS”, DRAMA IX 5 ACTE (19 TABLOURI) DE FREDERICK VON SCHILLER Sunt împrejurări când a pus în situațiunea de a da măsura posibilităților sale artistice și tehnice, Teatrul Național se învrednicește de realizări atât de perfecte, încât să justifice nu numai rolul rău covârșitor in ansamblul spiritualității românești, dar să pledeze, irefutabil, împreună cu alte forme de expresie, valabilitatea de primat a acestei spiritualități în Europa de răsărit, aici unde istoria, munca și jertfele noastre ne-au așezat pe vecie. Pentru ca o națiune, în timp ce toate forțele ei trupești și sufletești sunt încleștate într’o sforțare de izbânda căreia atârnă fermitatea ei pe acest colț de pământ — după ce dăruește, zilnic războiului, ofranda radioasa a inimii și înflăcărării ei — să mai găsească putința de a da tălmăcire geniului ei creator în forme atât de perfecte ca acelea în cari a fost turnată reprezentarea tragediei lui Schiller, asta înseamnă că totul i se cuvine și nimic nu i se va putea refuza la indicerea socotelilor, fiindcă în talgerul de aramă al dreptății, împreună cu spada ostașului, țara mea va depune și cununa imponderabilă, dar grea cât temelia lumilor, a spiritului său. Să nu se creeadă că exagerez — au crezut ca mine, au simțit ca mine, toți cari au umplut alaltăeri seară sala Teatrului Național Tablou după tablou se desfășurau ca episoadele grandioase ale unui poem în care marele tragic german aducea substanța nemuritoare din care sunt făurite capodoperele, dar artiștii noștri le dădeau suflul și cadența eroică, le agățau aripile de lumină, le suspendau între cer și între pământ , bătăi ale inimilor și strigăte ale trupurilor, tresăriri, încordări și suspine, sfâșieri și dulci tânguiri, apoi urlete de răsvrătire deșirate până la Dumnezeu și recăderi de-abia murmurate, într’un gângurit de la începutul vieții și al suferinții omeneștii... Și totul, atât de statuar, atât de arhitectonic, de latin și de muzicali... i *■•»■* u \ k v Cunoașteți cu toții tragedia lui Schiller — face parte din tezaurul spiritual al omenirii — se traduce în licee, se comentează în Universități, se reprezintă de aproape o sută cincizeci de ani pe toate scenele lumii. Conținutul ei F ar alcătui două conflicte, cari așează față în față personagiile lui Filip al II-lea regele Spaniei și al fiului să Don Carlos, moștenitor al tronului. Mai întâi un conflict pe care l-am numit cu un termen la modă azi, al generațiilor. De o parte prudența, experiența, judecata înceată și necruțătoare a bătrânului, de alta generozitatea haotică, graba de a face bine și frumos, fărâmând fără să știe ce va pune în loc, a tânărului. Intervine, pentru a modela incoherența lui don Carlos și a o dirija spre finalitatea ei anarhică, un personaj, elev al enciclopediștilor, in care toate ideile premergătoare Revoluției franceze își găsesc o expresiune generoasă și umanitară și acesta este marchizul de Posa — purtătorul de cuvânt al lui Schiller. Al doilea conflict este unul sentimental — el se petrece tot între tată și fiu... Don Carlos e îndrăgostit de mama lui vitregă, Elisabeta de Valois, care ii fusese destinată lui, dar pe care până la urmă Filip a făcut-o regina Spaniei. N’avem de-a face cu o reeditare a anticei tragedii dintre Oedip, Jocasta și Egist — pasiunea se oprește pe marginea incestului, dar pentru asta nu e mai puțin dogoritoare în inimile celor trei personagii. Dar pustiirile ei chinuind inimile, nu le întinează frumusețea și durerea circulă dealungul tragediei, nobilă în manifestările ei, demnă în renunțările ei Un al treilea personagiu este folosit și aici de autor, dar pentru a introduce nota romantică pe gustul vremii: o îndrăgostită fatală, principesa de Eboli, Episoadele scrisorilor furate, intrigilor de curte, etc... rămân în arsenalul caracteristic genului Când cortina se ridică pe cel dintâi tablou — când pe o scară de marmoră albă d. Critica răzimat de balustradă, pare o mare pasăre albă poposind acolo, în reverberațiile lichide ale vegetației din parc — când în splendoarea asta al unei naturi ireeale, în care cer, pământ și făptură omenească cântă din liniile, contururile și proporțiile lor, don Carlos se înalță deodată, incarnațiunea unei grații și unei tinereți uimitoare__gândul nostru se fixează și nu mai rămâne joc decât pentru atât, va fi o mare premieră! Și într’adevăr, nimic nu desminte convingerea noastră. Fiecare intrare este o reînoită încântare: d. Pop Marțian exact ca un personagiu din „înmormântarea contelui d’Orgaz” de Greco... și aci să-mi dați voe să fac o mică digresiune. Nici un artist român nu știe să dea personagiului său exactitatea istorică de cum face d. Pop Marțian. Mi-aduc aminte de acel magistral Machiavel pe care l’a întrupat în sbuciumatul și bietul meu „Borgia”. Eră halucinant în tunica-i sumbră și încordarea sălii sorbindu-i replică cu replică parafrazele din „II Principe” puse de mine in gura personagiului, se preschimbase într’o încremenire religios! Intrarea marchizului de Pașapetat, alunițit I și și versul cari tenth într’o ibră, așa a gândi”, a acticat sala. D. Bălțățeanu în regele Filip al II-lea a pus toată finețea, pe care acest mare comedian o imprimă creațiunilor sale „de epocă. A întrupat pe sumbrul rege al Spaniei cu o duioșie, cu o notă de suferință reținută cari acordă interpretării d-sale o valoare umană fără pereche și e un mare merit acesta, să fixezi licărirea de permanent din creațiunile geniilor lumii și să suporți, fără a le coborî și a le bagateliza, fatala apropiere ce se produce în mintea spectatorului, cu personagiile ale istoriei universale pe fabuloase cari ești chemat să le incarnezi Și acum, d. Critica. A fost o revelație. II știam din atâtea roluri, dar de rândul ăsta parcă s’ar fi creat din nou, cu alt trup, alt chip, alte gesturi, alte intonații ! A fost un travaliu de regrupare a întregei sale personalități ași putea spune — de transfigurare. Sunt momente cruciale în viața unui artist când dă tot și mai mult, tot ce a râvnit, a visat, a așteptat, este ca o imolațiune generoasă, ca un soi de urcuș pe rug, când într’o miraculoasă combustiune tot arde și se lămurește aurul din sgură, încât rămâne materia incoruptibilă, spiritul și aripa ce sue sus, sus de tot. Dar era Critico $ era totuși altul în tineretul acela nerăbdător, clocotind de o pasiune, frânt de îndoeli și totodată întins ca un arc, solar, ușurel, formulă și frază muzicală, dizolvat deodată în incertitudinile lui și precipitat din nou în forma-i umană ca rouă din aburul dimineții... și ce ținută, ce atitudini, ce dicțiune clară, cum mușca versul, cum asvârlea tirada, cum invectiva cerul și cum se prăbușea apoi in țărână, frânt, atât de înduioșător, încât îți venea să sari pe scenă să-l prinzi în brațe, să-i șoptești vorbe dulci de acelea cu cari se adorm copiii predestinați cari poartă în piept inimi de martiri și de arhangheli. Scena în care, in urma injoncțiunei reginei, cere iertare ducelui de Alba pe care-l invectivase cu un minut mai înainte, gestul brusc cu care îmbrățișează pe bătrânul războinic — apoi momentul când încredințează marchizului de Posa tezaurul lui cel mai drag — scrisoarea pe care i-a trimis-o regina pe când era bolnavă la Alcala — au fost printre cele mai frumoase lucruri pe cari le-am văzut în teatru. Prin felul cum a pus în scenă „Don Charles”, d. Ion Șahighian se plasează drept urmașul incontestabil al lui Paul Gusty. Cu o acuitate care a pătruns în toate ungherele, chiar cele mai ascunse ale tragediei lui Schiller — cu o metodă care a despicat textul, l-a fărâmițat până la ultima replică, extrăgând din el miezul și măduva și reconstituindu-l apoi pe planuri de o claritate extraordinară — cu o precizie matematică și fixarea momentelor culminate, cu un gust, o fantezie delicioasă în alternarea jocului de scenă al personagiilor, pentru ca nimic să nu pară lung, monoton și indigest — d-sa a prezintat un spectacol-model care a alcătuit o capod operă de realizare scenică. D. Traian Cornescu este unul din marii noștri pictori, elevul și urmașul direct al lui Ștefan Iulian. De douăzeci și mai bine de ani, d-sa a renunțat la o carieră strălucită, din pasiune pentru teatrul românesc. Zi și noapte în slujba primei noastre scene, talentul d-sale la care se adaugă o știință neîntrecută la tehnician al luminii, sunetelor și accesoriilor, au dăruit Teatrului Național o serie de montări, cari sunt minunate vechi din artă de câți nu știu, cari alte mari teatre din Europa —în afară de cele germane — s’au învrednicit. A crea decorul — e mult ! Dar a crea ambianța, atmosfera în care fabula să se încadreze perfect și personagiile să evolueze armonios — a reînoi cu fiecare nouă piesă, transplantată din toate climatele și purtând fiecare pecetea unui alt particularism etnic și spiritual, miracolul unei realizări autentice, ce divinațiune de mare artist îți trebue, ce imaginație feerică, ce suflet de poet!... Când se va scrie istoria teatrului românesc, a celui mare, a celui care a reflectat sufletul, simțirea și gustul românesc într’o epocă când valorile spirituale ale națiunii își căutau accentul, culoarea și forma, numele lui Traian Cornescu va străluci printre cele dintâi laolaltă cu făuritorii și spintecătorii de zări. Decorurile din „Don Charles” sunt o încântare neîntreruptă, terasa din Aranjuez, colonada de la Escurial, budoarul reginei, cabinetul de lucru al regelui, închisoarea, — ar putea fi semnate fiecare, ca singulare opere de artă. Dar costumele ! Tunica albă a lui Don Carlos, splendida mantie de catifea neagră, purpură și aur a regelui, prestigioasele costume ale marchizului de Posa... trebue să le vedeți pe toate, fiindcă fac parte integrantă din spectacol, o mare izbândă a artei dramatice românești. Bineînțeles că nimic dintr’acestea n’ar fi fost cu putință, dacă prima scenă românească n’ar fi avut norocul, în vremurile acestea, să aibă în fruntea ei — spirit director și energie înfăptuitoare — pe un mare artist, el însuși creator genial de inimi și simțire românească, d. Liviu Rebreanu. Wolf von Niebelschuetz accentuiază: „Și scriitorul are o slujbă și o datorie, și, se prea poate, o misiune mai precisă decât poetul care stă în contact cu realitățile misterioase și pătrunde negura viitorului, deoarece scriitorul activează într’un tărâm mai apropiat și în mijlocul perspectivelor timpul său. Dar mai puțin greșit ar fi să se creadă că poetul adevărat nu are din partea lui Dumnezeu decât o misiune dincolo de timp, căci el, poetul, se înrădăcinează în acest timp și-și ia hrana tot din contemporanieitate. Numai îndrăzneala unui estet poate considera frumoasa floare din văzduhuri, poezia, ca fiind scop în sine. Raporturile poetului cu propria sa epocă sunt greu de apreciat și greu de cercetat, dar nu pot fi negate“. Și mai departe: „Un scriitor (prozator și poet) al cărui suflet nu conține metal, nu are ce spune timpului nostru, iară timpului strănepoților noștri probabil nu mai puțin, căci el nu a înțeles nimic din cuprinsul epocii sale, și în loc de minereu, a scos la lumina zilei numai lui multicolor. Acest scriitor nu are nici o misiune. Războiul ne absoarbe prin serviciul pe care ni-l impune; el ne predă timpul și răgazul; el ne silește să ne subordonăm; el ne obligă la disciplină, împiedecându-ne să ne lăsăm în voia întâmplării & se desvoltă per» [t la fel, d. Marțian și-a resoria și până la urmă, def celor pe cari le-a insuflecit pateticul, prestanțampecabilă de a spune minunatele-i costum e dj^ d-sa căpătau o Aminz țil^Bezua uimire. Tirada cerelimită a „libertății de a tl,«2 ® Basarabbia asterara«. ...de săptămâna aceasta curinde câteva articole bine sustinte, dedesubtul cărora găsim din nou semnătura condeelor d«lor Ezvi» comi, Siugariu, Dorin Iliescu,Tra» iin Cristescu, Gabriel Țepelea etc. Desprindem astăzi din artiulul d»lui Ion Siugariu, intitulat Asio» nazism basarabean și în care așa tratează problema înălțării sfle* tești prin cultura ce va urm bi* iuinței românești de pe câmuri le de luptă, desprindem, spuem, aceste cuvinte limpezi și bin intenționate . Literatura basarabeană de nai, ne va trebui să-și lărgească brarele, să se inspire din această prezență mesianică și imperialisă a românismului. Pe urmele soluțiilor noștri viteji, cântecul rmânesc se va înălța mai bogat și mai plin de vigoare, mai adâncit în realități și esențe europene. Nămădit în mijlocul încercările și al greutăților de tot felul, lotăniia nu atacat dar niciodată învin în mândria și vrednicia sa stranoșească, neamul românesc este astăzi unul dintre popoarele frutașe ale Europei, calitățile și minunea lui în această parte de hine nemaiputând fi tăgăduite de nimeni. Mormintele soldaților nori, ridicate în stepa rusească ca niște semne de mântuire și de învire, sângele care a curs pentru a degăti o nouă lume, sunt mărturile și cărțile lui de vizită cari nu pot fi desconsiderate. Câteva poeme, o nuvelă, cronci, note și polemici completează numărul acestui număr subliniind, juca odată bunul gust și superiooritatea discernământului literar de care dă dovadă poetul Teoor Al. Munteanu, animatorul și realizatorul acestei reviste, MULTI MORȚI CU CARE NU NE PUTEM OBIȘNUI aduc noi și ori zăbranice peste sufletul iubitorilor de literatură. Iată, după George Vaida, Const. Almăjanu, I. Isbășcanu, o nouă știre îndoliată in vine de pe front, a murit moarte de erou, editorul Miron Neagu din Sighișoara. Nu l-am cunoscut personal pe acest însuflețit editor, dar am auzt numele, mereu repetat, într’o vreme câd editurile românești erau mai puține la număr, mulți scriitori tineri au găsit în editorul de la Sighișoara o largă înțelegere, și s’au tipărit cărțile și totdeauna editura Miron Neagu a dat literaturii opere de aleasă ținută, atât ca valoare artistică cât și ca ținută tehnică. Editura Miron Neagu a fost una din puținele edituri din provincie care a reușit să se impună în cercurile literare din Capitală, grupând în jurul ei condee de frumoasă ținută și făcând reale servicii culturii românești, sub îndemnul unui real idealism, atât de rar la editurile noastre. Miron Neagu a căzut undeva pe tristele tărîmuri ale Rusiei în marșul glorios al neamului spre biruința finală, și prin asta și prin nobila sa ținută de viață, va rămâne în literele noastre ca unul din puținii editori al căror nume va figura alături de scriitorii cărora le-a fost un bun și drag camarad FOARTE PUȚIN CUNOSCUTĂ sau aproape deloc, în cercurile noastre literare, este tânăra poezie bănățeană. Și totuși, în această criză a poeziei de azi, poeții bănățeni adus accente inedite, ne influențați de această atmosferă anemică, păstrând tainică legătura cu pământul și realitățile românești. Un Pavel P. Belu„ Petru Sfetca, ” și alte nume tinere, vor fi — după război, când vremurile se vor limpezi,pentru a da putința desfășurării unei literaturi românești constructive — nume ce vor figura în loc de cinste în literele noastre. ___ ___ ANTOLOGIE UMBRA BOLNAVA (•) In această umbră bolnavă Moartea nu va mai găsi începutul durerilor și nici surâsul isbăvitor de zăpadă. După trecerea ei, toate se vor ascunde și ar găsi Ritual, în tăcere trudită, ca după orice paradă. nu va fi cine să’mpartă pământului și norilor Tot ce-i al lor și câte din soare și lună. Câte nopți vor mai sta — inutil, — laolaltă.. parfumurile florilor Și amintirea, contururi albe-plușate, peste genună? In această umbră bolnavi iubirea și mângâierile Stau puse cu grije ’n mătase, în sipete reci. Nu-ți fie teamă, nici silă. Sânii tăi vor minți tăcerile Vino să râzi, să te'mbeți, să petreci, împreună cu Moartea dansează, în jurul umbrei bolnave, Fără minciună Și văl —tulpină de crin Și dăruie-ți sufletul tot clipelor grave, Chiar daca umba te cere, așa cum e, piatră dospită de chin, Matei Alexambrescu . Din volumul de poeme recent apărut „Vămile văzduhului” — colectia Universul literar. AI SCRIITORII DREPTUL SĂ FIE SIMPLI SPECTATORI? Problema participării active la actualul războiu s’a pus și pentru seriberii noștri. Ba, la un moment dat, anumiți entuziaști mai nerăbdători au deslănțat chiar un început de campanie împotriva lipsei la apel a mânuitorilor noștri de condeie din rândul celor chemați a cânta, din prima zi, glorioasele fapte de arme ale neamului. S’a văzut însă că nerăbdarea nu avea nici un fel de temei real. Și s’a mai arătat că o seamă de opere literare au nevoie de anumite condiții cronologice și psihologice spre a putea lua ființă și, mai ales, spre a rămâne adevărate opere literare și nu simple reportagii sau însemnări incoherente. Stăruie, totuși, o problemă nu mai puțin importantă și anume problema cuprinsă în întrebarea dacă scriitorii și, în genere, oamenii creatori de valori estetice și morale, au dreptul să rămâie simplii spectatori a marilor prefaceri, în sensul cerut, pe vremuri, de un Julien Benda, apărătorul „clericului“ angelic și ambigen, sau dacă acești privitori în lăuntrul însuși al sufletului omenesc trebuie să se angreneze, trup și suflet, în marele mecanism, care aduce prefacerile. Deci este mai bine ca literații, gânditorii și artiștii să stea deoparte, păsând dude numai de cultivarea îndeletnicirilor lor de toate zilele, sau, poate, mult mai semnificativă și mai folositoare de-ar fi munca dacă ar deveni rod al unei directe și interesante participări, în planul îndatoririlor lor ostășești dar și cel al meseriei lor bineînțeles, la acest unic răstimp de maximă încordare a tuturor forțelor materiale și morale căruia îi zicem războiu? Rezervându-e, pentru un apropiat viitor, părerile, comunicăm în cele ce urmează concluziile la care ajunge d Wolf von Niebelschuetz în eseul d-sale dela pagina de literatură, artă și știință a hebdomadarului „Das Reich” (Nr. 30. — Berlin, 27 Septembrie 1942). In acest eseu, întitulat Auftrag des Dichters (Misiunea scriitorului), ci sonalitatea, căci ne așează în mijlocul unei comunități care nu are ce face nici cu fraza acestui concept și nici nu-l consideră pe poet drept ceva și demn de cruțare, ci numai drept ceea ce „vrea și poate cineva“; el ne face să zâmbim de cele ce ni s’au părut a fi tragice în timp de pace; el ne distanțează de noi înșine și de opera noastră care, în acest sălbatec cadru, ne apare a fi așa de neînsemnată; el ne dă pe mână oameni nii, ca să-i conducem cum nu i-am putut conduce pe nici o hârtie; el îi face să moară înaintea ochilor noștri și ne duce și pe noi la marginea prăpăstiilor existenței. Casele oamenilor se prăbușesc peste noi, țesăturile lumii se desvoiesc și existența nudă, în toate relațiile ei umane și divine, ne năvălește în inimi ca un potop de trăiri abonorme. Acestui haos îi trebuie ani ca să capete formă și fizionomie... Viața noastră de până atunci ne e îndepărtată așa de mult încât ne plutește drept ceva ideal în amintire. La, cul natal, familia, patria devinară concepte magice și din depărtarea exterioară lăuntrul nostru își scoate adevărata apropiere de om. In acest sens vrea poetul să înțeleagă războiul spre a-l integra îndatoririi sale care nu«i e joc ci, deseori, o poruncă strașnică. Valoarea și durata ființei sale nu rezidă în partea material discursivă, ci în conducere spirituală, nu în eleganța, ci în valabilitatea cuvântului său; ele zac în adâncimea operelor sale și nu în numărul lor. Dacă el, poetul, a fost numai un vanitos, atunci războiul îl distruge, — acelaș războiu care»l aduce la sine însuși pe omul autentic. Cine se dă la o parte de la acestea nu este întru nimic mai bun ca dezertorul, căci poetul, ca idee, este la fel de mitic ca și steagul. Poetului nu-i rămâne nimic alta de făcut decât să rămâie sincer și să construiască un adevăr din sine însuși. Intru acestea stă marea sa forță de mângâiere“ Până aici citatele din eseul apărut în „Das Reich”, Ceea ce ținem să mai relevăm însă sunt două adevăruri pe cari le subliniază d. Wolf von Niebelschuetz. Scriitorul, obligat în mod tragic, fața de sinceritatea și autenticitatea scrisului său, este dator să cunoască războiul, participând efectiv la el, atât ca om cât și ca inițiat în marea magie a cuvântului scris, și scriitorul, desbracat de orice vanitate, ridicolă nu numai în zile grave ci demnă de oprobiul tuturor și’n cele de pace și bunăstare, este dator să creeze calitate, ceea ce presupune timp, căci trebuie să treacă mulți ani până haosul începe să capete chip și semnificație omenește !Traian Chelaru t