Viața, iunie 1943 (Anul 3, nr. 762-790)

1943-06-01 / nr. 762

Pag. 2-a #• FLĂCĂRI $1 RUGURI se numește cartea de versuri a d-lui Marin Marinescu-Mureș, apărută în „Editura Noastră“ — București­. E o carte scrisă sub semnul poeziei, păcat însă că poetul își diluiază versurile adesea prin facilități. Mai multă sobrietate­­ ar valorifica mai bine materialul poetic. Iată un ex­emplu: In lumea de dincolo de soare In mersul fără de popas, vin astreța mărgăritare SI prinse’n focul pururea aprins Spre celălalt necunoscut, mai dureros, mai fără de sfârșit Ară candelele in undelemn de pulberi, sfinte Acolo cerul vast plecat spre depărtări Deschide că île-î de crizanteme Pe cari ca visurile nopții lin Aeruri la care nici in taină n’ai putea ca să visezi Aduc cuvântul lui și pleacă ’n albe cețî, la rur.deva, prin țarini de lumină. In horbote de flori albastre Trec sufletele călătoare valuri, valuri Și ’n toate și deasupra peste toate Plutește nepătruns de ochi și moarte DUnistezeescul lor izvor. (In lumea de dincolo) Am subliniat cuvintele ce, după opinia noastră, putea să lipsească încercând să desprindem, în acelaș timp, ceea ce socotim a fi poezie de către „poetizare“. O tendință spre un clasicism de formă, constatăm la câțiva din poe­ții noștri dotați. Astfel, am remar­cat versurile d-lui Al. Philippide. .,Plimbare printre morți“, apoi ver­surile lui M. Beniuc din revista fund datem­or, ale lui I. Șiugarîu din „Țara de foc“, ale Magdei Isanos, din „Vremda“. E lin simiptom inte­resant, pe care îl relevăm ca atare, după întreaga debandadă poetică din ultima decadă. A-și impune această sim­p­aie formală intransigentă, înseamnă pentru poet un dur examen și vă­dește o conștiință poetică majoră, pentru că nimic nu este mai riscant decât a adapta o formă pe care prostul gust și incultura au anali­zat-o și din care acei ce nu au un real­ har poetic pot cădea foarte ușor în facil. Ori, toate versurile și poe­­ții pe care i-am citat, nu au căzut în fac­il ci dimpotrivă au reușit, prin această captare­ a spontaneită­ți­­lor poetice, să dea o emoție mai demnă și mai impresionantă. Doi scriitori bănățeni Victor Vlad Delamarina și loan Popovici Bănățeanul, se numește volumul de studiu literar recent apărut al pro­fesorului Alexandru Bistrițianu, în ediția „Clasici români comentați“ de sub îngrijirea profesorului de la fac. de litere din București — N. Cartojan. Este un studiu pentru care avem numai cuvinte de laudă, fiind deopotrivă de bine scris și do­­cumentat. Autorul lui, profesorul Bîstrițianu — unul din distinșii foști studenți ai facultății de litere —a făcut un act de dreptate reactu­alizând figura unor scriitori ce s’au stins într’o vârstă prea tânără pen­­tru a mai putea valorifica tot talen­tul. Victor Vlad Delamarina 5. Ion Popovici­ Bănățeanul au mărit însă lotul pierderilor ireparabile în lu­mea Uterelor noastre, făcând parte din acei tineri care și-au dus cu ei posibilitățile dincolo pentru a mări tributul plătit morții. Lectura volumului închinat lor prilejuește momente de melancolică meditație, fiind în acelaș timp in­structiv pentru toți cercetătorii tre­­cutului­ nostru cultural­ al vieții ?­­în­ ..Chiri* daira Jiînai“ Panait Istrati dela a cărui moarte s’au împlinit opt a­ni, ră­mâne în conștiința publicului, cu întreaga lui operă — istoria unei vieți trăită sub cele mai varii as­pecte ale ei, dela peregrinările o­­rtiului pe care nici o suferință nu l-a cruțat și până la ancorarea definitivă în istoria literară. Dar opera aceasta se cere reeditată, ceea ce editura VREMEA a făcut, dăruind librăriilor intr’o frumoa­să prezentare CHIR­A CHIR­ALIN­A, cea dintâi carte a lui Panait Is­­trati, aceea care a stârnit admira­­ția lumii întregi. Cu ea începe de­panarea existenței lui Adrian Zo­­grafi, personajul ere rebumă și povestește destinul extraordinar al autorului. In *ăvestt­irea lui Nicoslae Ierna Dascăl și scriitor, d. Barbu Theo­­dorescu s-a format la școala lui Ni­­colae Ior­ga și a trăit în apropierea marelui îndrumător de suflete. Prin grai și prin scris, d-sa ține treaz cultul pentru memoria aceluia a­ cărui lipsă este, cu deosebire as­tăzi, simțită dureros de întreaga simțire românească. Lucrarea pe care d. Barbu Teodorescu a dat-o la iveală acum (Nicolae Iorga) Edit. „Vremea“ Colecția .Cartea cu vieți ilustre“) rezumă existența și opera prodigioasă a neîntrecutului om de carte și de faptă românească — în­dreptar românesc pentru națiunea care-i va datora recunoștință veșnic. „Soarele ■ ■ [UNK] ...răsare noaptea“* se numește noul roman al d-lui Mircea Streinul, ta­lentatul și fecundul scriitor tânăr care s’a afirmat cu atâta vigoare în ultimii ani prin proza sa cu to­tul personală.­­ îmbinând meșteșugit fantasticul cu realul într’o viziune halucinantă cartea d-lui Streinu reprezintă nouă etapă literară strălucită, față­­ de producțiunile d-sale anterioare de care se leagă prin ritmica ei ciudată. Asupra acestui uluitor volum vom reveni mai pe larg în curând în ca­drul paginei noastre literare, l­n nou roman asupra lui Beethoven Marele scriitor german Heinrich Zerkausen a terminat un roman nou,­ care va apare sub titlul :,Der feurige Gott“. Romanul tratează despre marele compozitor Beetho­ven în timpul cât a trăit la vien». Lupta sa pentru eternitate, deslăn­­țuirea geniului său, sunt Prezentate de Zerkausen în viziuni poetice. Cartea este partea a dou­a a prezen­tării lui Beethoven, tânăr . Muzică la Rin“ Ediția operei complecte a lui Coper­nic Cui ocazia aniversării a 400 de ani de la moartea marelui astronom și pioner al științei Nikolaus Co­­pernic, va apare o ediție com­plectă a operei sale. Lucrarea care a fost creată în colaborare de toți cercetătorii operei lui Copernic, astronomi și alți savanți germani, cuprinde 8 volume de texte origi­nale în latină și germana veche, precum și transcrierea în germana modernă. I VIAȚA Primul contact cu pictura lui 961­­pione am avut-o într’o toamnă ve­­nețiană, palidă, fără susur de frun­ze și fără bice de vânt. In toamna aceea „Galleria Caval­­lmo“-Cardazza, cea mai organizată galerie pe care am întânit-o până acum în Italia, avea deschisă o expoziție colectivă. Scipione, era re­prezentat prin două tablouri des­compuse, fluide inmateriale, ca în­suși vremea care stăruia peste un­dele verzui ale canalelor. Avea o na­tură moartă sanguină, nărânzată, pare că era un plămân rupt peste o mână de fructe, peste un verde ru­ginit, șters. Un alt ta­blou, în ace­leași tonuri, nu mi-l mai reamin­tesc. Era, mi se pare, o schiță de autoportret. Despre Scipione mă in­formase cu mulți ani în urmă Eu­genie Montalle, când îmi trimisese și cărticica lui de versuri. Poe­mele lui Scipione nu interesează, sunt prea puține, tot atât d­e puți­ne ca și tablourile pe care le-a lă­sat. Le-a scris poate înainte de a se stinge, pe patul de boală de pe care n’a mai putut să picteze. Sunt poemele unei inimi care a refuzat să se stingă, care a înfruntat moar­tea. Tinerețea lui Scipione a fost frământată de neliniști pe care nici versurile și nici pictura nu a avut timpul să le adune. A părăsit pale­ta către vămile văzduhului prea de cu vrem­e, la 32 de ani. După ani de zile, am întâlnit alte două tablouri ale lui Scipione în Giuseppe Ungaretti, înfrumusețând disperările unui alt palat, cu care prietenia s’a păstrat în spațiile care îndepărtează apusurile de răsări­turi. Un tablou înfățișează rugăciunea unui cardinal, celălalt conturează fruntea și ochii săi încercănați. La o expoziție recentă din „Galeria Zoddiaco" am văzut o fugară schi­ță în linii groase de tuș, a postului Ungariei (mult mai slabă în com­parație cu desenele sale obișnuite). Apoi, tot ceea ce am mai văzut, au fost întâmplătoare ocazii oferite de neguțătorii de artă. Din puținul­­ dealtfel Scipione își are mai mult de 30—40 de tablouri și infinit de multe desene) pe care l-am putut avea aproape, am reu­șit totuși să-mi creez părere­a cu­venită acestui nefericit pictor, care are aceeași comună soartă cu Lu­­chian și poate aceleași afinități ar­tistice. Pentru arta plastică italiană, Sci­pione înscrie cea mai hotărîtoare piatră fundamentală. In jurul său se centrează originalitatea, sursele și posibilitățile unor reîntoarceri la origină. Scipione este cel mai au­tentic pictor modern italian. El dă încredere șovăelnicilor, despică mate­ria și­­ gradează valoarea separând falsul de concret. Conștiința sa tâ­nără, entuziasmul său fără margini, nu-și avea izvorul decât în unghe­rele cele mai intime ale sufletului său. Scipione a lucrat puțin, dar îndeajuns de convingător că a fost un pictor mare, inegalabil. Lucra încet, căsnit, matur, împotrivindu­­se cu dârzenie oricăror ușurințe care l-ar fi sustras dela ceea ce con­stituia voința sa impusă, soluționată, realizată. Se opunea instinctual meșteșugului, manierismului, facili­tății, tocmai pentru că excepționala sa dotare i se părea prea facilă. Și din lucrul său strunit a ieșit fiecare tablou o capo d’operă. Pictura lui Scipione esta concepu­tă din variabilitatea cromatismului, din valorile tonurilor, din unitatea atmosferică pe care fiecare tablou o conține în existența sa separată de alte lumi, de realitățile care vul­garizează. Clanul,obscurul în care își păstrează luciul gamelor, de la griurile la roșurile teroase, Scipione delimitează expresia prin o tușă in­vizibilă, abia conceptibilă, pentru a da astfel nu iluzia că tonul oprește reflexiunile, ci continuitatea interi­oară a unei materii care se apropie pentru ca să scânteeze și să dea via­ță pânzelor. Până la un anumit nivel, totul pare neted, uniform, dar cu cât su­prafața se întinde cu atât se vede că elasticitatea sa nu este o sforțare de penel, ci o suprapunere de aer, o aglomerare atomică în stare să îroureze sau să limpezească tabloul pe întregul său ansamblu. Intr’un portret cărămiziu (por­tretul unei doamne) Scipioaie reu­șește să împace toate viziunile sale plastice. Portretul are ochii între­­deschiși, alungiți, iar culoarea în­tinsă, subțire. Se detașează prin fas­cicolele de lumină care face ca piep­tul să radieze tresălturile respirați­ei. A doua perioadă (care nu știu dacă este ultima sau prima sa preo­cupare de compoziție), nu are comun cu pictura sa decât unitatea croma­tică. Sunt pânze cu probleme sar­castice. Oameni ireali, cu dantura sclipind, cu ochii plesnind din or­bite, oameni care te îngrozesc, fan­tome bolnave, hiene, cataclisme. Oa­meni puși în fața conflictelor din el însuși. Problemele acestea de interiori­ta­te vor influența mult arta plastică italiană și se va resimți aproape la toți pictorii actuali care vor și mai departe ceea ce Scipione duce trebuit să lase cu plecarea lui dis­­­cretă in lumea uitărei și a veșniciei. Pictura lui Maffai își are rădăci­nile în Scipione (ei ne lasă să cre­dem că în sancrita japoneză). Mai temperat și cu alte preocu­pări, chiar și Guttuso s’a inspirat cu folos din fantasmele lui Scipione. Desenele pe care le-am putut ve­dea fie în colecții particulare, fie izolat reproduse prin reviste sau în cărțile cari i-au fost închinate (ediția „Cavallino“, etc.) au aceeași structură cu picătura care n’a pu­tut fi culminată într’un timp atât de scurt. Linia spontană, nervoasă, sigură, îl făceau să ajungă să con­struiască cu multă ușurință dese­nele pline de un duh ironic, de o voită amărăciune. Scipione rămâne în pictura ita­liană un izolat, un artist pe care nimic nu-l poate confrunta. In pic­tura europeană (unde i se cuvine mai des amintirea) e un fenomen ale cărui proporții se lărgesc din ce în ce mai mult. Scripione separă definitiv curen­tul picturii franceze de curentul la care el însuși se zidește la temelie. De aceea puținele lucrări rămase de la Secipione au devenit o meritată pietate. Ioan Io Mirea ,O VIAȚĂ FURATĂ“ Rötfftain de K.-J. BfNEȘ: (id. Csorjan) Tipărind O viață furată, romanul lui K.-J. Benes, editura Gorjan a prilejuit cunoașterea unui nou au­tor ceh. Literatura cehă ne este pe deplin necunoscută. „R. L­. R.” piesa utopică și colectivă a lui Capek, ju­cată și la Teatrul Național, a trecut hotarele țării noastre, datorită fai­mei care a precedat-o. „JA. U. R nu era o operă reprezind , oglin­dea nimic din viața interioară a po­porului ceh, pe care muzic­­a lui Smetana sau a lui Dvorak­, au tâlmă­­cit-o fără cuvinte, înainte chiar ca o lucrare a literaturii cehe să-și fi gă­sit, în graiul nostru, traducătorul. A trebuit, de asemeni, ca acest ro­man al lui K.­J. Beneș să tenteze un regizor de cinema și o actriță de mare talent — e vorba de Elisabeth Bergne­r —, pentru tară, întâiul roman ca o viață fa­din literatura cehă cunoscut nouă, să apară in ro­mânește. Trebue să recunoaștem, din put, că romanul lui Benes nu înce­frânge nimic din viața interioară răs­sufletului ceh. Tălmăcindu-se o via­a­ță furată nu s’a făcut acel hotărîtor pas pentru cunoașterea acelei literar­­uri de intensă rezonanță lăuntrică, oglindă a sufletului colectiv ceh. O viață furată este un roman pecetluit cu semnul senzaționalului, — e vor­ba deș trama însăși a cărții — pe care, insă, un scriitor stăpân pe meș­teșugul său, îl închipuește din amă­nunte sugestive, din tonuri interioare fără stridențe. Până la urmă, senza­ționalul e uitat și cartea e împlinită din prețioase daruri artistice. Drama cutremurătoare a Martinei, care cau­tă să ia locul sorei sale, Silvina, se desfășoară în etape și detalii neaș­teptate, de bogată viață sufletească; e ceea ce convinge și pretinde pe ci­titor și ceea ce ne apropie, într’un allegro sostenuto spre sem­nul desno­­dământ al acestei nobișnuite poves­tiri de dragoste. Astfel, romanul O viață furată ră­mâne ca o carte european­a, de o deo­sebită frumusețe, care depășește cu mult senzaționalul întâmplărilor, printr’o analiză susținută a situațiilor și a reacțiunilor lăuntrice a eroinei, printr-o gradată și semnificativă mon­tare a amănuntelor, fără ca totuși să dăuneze veridicului, acelei impresii de viață firească, tulburată de stra­niul unei împrejurări care se cere urmărită în fremătătoarea ei desfășu­rare. Romanul, așa cum îl con^fcm a­­cum, (în traducerea frumoasã^md-lui Path­e Teod­orescu), are o rație mult mai amplă decât scenarii fil­mului pe care l’a inspirat, p­rin com­plexă împlinire de momente și o ne­bănuită acumulare de amănunte. „O viață furată” mărturisește to­tuși o literatură cehă de r­­iorr­estată maturitate, de o admirabilă ținută ar­tistică; e ceea ce ne îndeamnă să ce­rem editorilor n­oștri să­ caute și in literatura cehă cărți­lui; ne-am să­turat să ingurgităm romane englezești de mâna doua in imposibile tălmăciri, care fac hrana spirituală cea de toate zilele și nopți­i unui public ci­titor desorientat, neștiutor, convins că Somerset Maugham și Cronin sun­t doi foarte mici scrișori britanici. Nichela Aimaams Sap . .i. ,,E1­­.SP - asa­cră unul din ultimele numere răsboiu­­lui actual și celui din 1914-18. Arti­cole semnează d-na: Jaime Astram, Ferman del Almagro, Antonio Here­­dero, Luciano de Taxonera, Cămilo Jose Cela, etc. Buletinul Camerei de muncă pe anul 1942 primit recent la redacție, cuprinde articole, legi, regulamen­te, statistici, îndrumări și informa­­țiuni în legătură cu viața muncito­rească. „Ziaristica este o misiune“ este titlul dării de seamă asupra primu­lui congres al uniunii asoc­­iațio­nale ale ziariștior ținut la Veneția 1942, volum ce am primit recent la redacție. Poestul lui Ilie Steri este titlul unei cărți umoristice da­­torită d-­lui Dorin Iliescu, scoasă de curând de sub teascurile editurii „Viu* versul". Cuprinzând peste 30 de pie­ se — schițe „Procestul lui Zlie. Steri­‘ aduce în zilele acestea de grea cum* pănă­ când frunțile și sufletele se cer descreție de grijele de fiecare zi, un duh de miasmă reconfortarea se așează tare in care in primul plan­înzestrat cu un fin simț de obser­­vație asociind și un comic de călită= tei d. Dorin Iliescu ne înfățișează scene trăite, în care viața pulsează în toate alveolele sale. Desigur că spațiul scurt al ace­­stor note nu ne poate îngădui să dis­­cutăm mai pe larg valoarea acestei cărți, credem însă că cei in drept — cronicarii literari — se vor apuca măcar de­ acum înainte să scrie de­ spre cărțile bune ce apar rar — dar totuși apar. Marti I Inn«*» *913 D-ra Maria Botta întrun rol de fem­ee modernă Mârie Marți seara se reprezintă la Studio Teatrul Național pentru a 25-a oară „Mioara“ de d. Camil Petrescu. In rolul principal, acel col unei fe­mei moderne, apare d-ra Maria Botta. Pentru complexitatea sufletească a eroinei din această piesă, jocul subtil a d-rei Maria Botta, consti­­tue o admirabilă interpretare. O montare excepțională asigură acțiunii un cadru cât se poate de variat, în care sunt zugrăvite as­pectele vieții moderne PRODUCȚIA CLASEI DE CÂNT A MAESTRULUI SANTARELU Aseară a avut loc la sala Dalles producția festivă a clasei de cânt a maestrului Santarelli. Sala a fost neîncăpătoare pentru publicul care a ținut să vadă elevii acestui cântăreț care a făcut cinste artei, și scenei române pe care a cân­tat atâtea stagiuni. Mărturisim, dar ne-a fost dat să vedem o producție de fine de an, atât de omogenă și care să prezinte elevi (21) de calitate și așa de bine instruiți. Aplauzele care au urmărit pe fiecare elev în parte, să nu se creadă că au fost de complezență. Afară de prieteni și rudele elevilor, erau în sală foarte mulți cunoscători, printre cari și ar­tiști consacrați ai operii române foarte mulți melomani, cari sunt poate și cei mai buni­ cunoscători. Un apreciat cântăreț al operii ro­mâne, spunea, în pauză, că ar fi o fe­ricire dacă conservatoarele noastre ar isbuti să dea elevi așa de bine pre­gătiți. Succesul de aseară al clasei de cânt a lui Santarelli, este încoronarea mun­cii de decenii, pe tărâmul artei, a a­­cestui artist, care a ajuns astăzi la frumoasa vârstă de 67 de ani, dar care-și păstrează aceiași tinerețe su­fletească ca acum patruzeci de ani CU U REVUL . .un.­de candoare ne reproșează curierul revistei „Vremea“ că am fost rău intenționați când am socotit că Magda Isanos și Polixenia Carâm­bi ar fi pseudonime gî că ne-am pronunțat împotriva obiceiului u­­nor tineri scriitori de a-șî alege pseudonime cu rezonanțe streine. Ne pare bine că am fost infor­mați asupra acestor tinere scrii­toare cu atât mai mult cu cât — după cum a remarcat și redactorul­­ curierului „Vremii“­ — ultimele versuri ale Magdei Isanos au fost apreciate de noi în aceste coloa­ne Pentru a lămuri cititorii despre ce este vorba, tînem la rândul nostru să-î informăm că poeta Magda Isanos (nume nu pseudo­nim) este soția scriitorului Euse­­biu Camilar, autorul u­nuia din cele mai valoroase romanțe românești ce au apărut în ultimul timp: „Cor­­dun‘‘ (Ed. Fundațiilor Regale). Bine­înțeles, această punere la punct nu face să cadă ceia ce am a­­firmat despre moda pseudonime­­or de rezonantă străină. — lucru asupra căruia credem că și redac­torul curierului „Vremii“* este de acord cu noi. Curierul „Vremii" se mai revol­tă și împotriva acuzațiilor pe cari î le-am adus referitor la răspunsul pe care î l-a dat unu­i poet care îi trimisese un manuscris pentru a fi publicat. Ne pare bîn­e că ob­servările noastre au fost rupte în considerație de d-sa st s-au bucu­rat de un răspuns. Ne pare rău, doar, în acelaș timp, că ne-a con­testat atitudinea de absolută ca­maraderie intru condei, pe care amn avut-o când le-am formulat. Ne-am ocupat destul de mult, de revista „Vremea“, în aceste coloane. 96­ l­ăsând să treacă reemenționat­ulu­­mic din ce îa ce era demn de­ re­marcat în paginile eîe, așa că­­ discuta asupra unei rele voințe, cita partea noastră, este absolut neîn­temeiat. 99 ATRAGEM ÎNCĂ ODATĂ atenția cititorilor asupra numeroa­­selor greșeli de tipar ce s’au strecu­rat șî se mai strecoară, zi de zi. zel ac­eastă pagină, fără ca noi, ceî d­e o redactăm să putem schimba opus din această situație. Adîcă, recr»­tindu-ne textul tipărit, constatăm că a devenit neînțelegibil. Un car vânt înlocuit sau om­is, un prunct sau o virgulă deplasate, dau unor fraze o factură cu totul stranuta, putând fi considerate de­tectorul neîndulgent drept un fel cam abra­cadabrant de a se exprima al au­torului însuși, când de fapt­ este număr o farsă a tiparului. Cum nu putem face erate zilnice, ne măr­ginim să atragem atenția dîn timp asupra acestui inconvenient de nereanecîat, ce constitue un fel de rate a scrisului cotîdîan. CONFERINȚE Sub auspiciile Asociației româno­­germane și ale mi­nisterului de Lucrări Publice și Comunicații cu or­eaziunea Expoziției româno-germa­­ne de șosele și căi navigabile — s’a organizat un ciclu de patru confe­rințe care vor avea loc în sala So­cietății Politehnice din Calea Victo­riei 118, etajul I. A doua conferință­, va a­vea loc Marți 1 iunie oor., ora 18 fiind ținută de d. inginer insp. general Virgil Cotova, care va vorbi despre „Căile navigabile ale Româ­niei și desvoltarea lor în viitor. IN SLUJBA NEAMULUI Prin ultimele manifestări publice Asociația Scriitorilor Militari a înfăți­șat țării nu un program de activitate ci o nestrămutată credință în idealul național pe care înțelege să-l slujea­scă cinstit, din toate puterile ei. Există în cadrul acestei Societăți, o atmosferă de desăvârșit desinteres personal sau material, în spiritul că­reia se lucrează cu râvnă și spor. Sclavi ai unui naționalism ireducti­bil membrii asociației înțeleg să fie adevărați stâlpi vii pentru susținerea ideii de conservare a ființei neamului conștienți că în această puternică ci­mentare patriotică, șade salvarea țării. Se urmărește astfel întărirea essen­­ței naționale în sufletul poporului ro­mân, cât și posibilitatea de a-i ține căl m­ai strâns legat de puterile ce în mod normal au o ideologie similară celei care ne conduce și inimile noa­stre. Paralel cu acest concept naționalist fundamental, se ating performanțe in­telectuale prin comunicările sau cele­lalte manifestări ale membrilor aso­ciației, înălțimi de gândire și profun­zimii sufletești cari pot figura cu cin­ste în orice concert spiritual. Aceste autentice realizări de valoa­re ale scriitorilor cari formează socie­tatea se extind în cadrul unei largi game ce se desfășoară de la strategia și logicele concepte ale științei sau matematicilor, până la cele mai înde­părtate orizonturi interioare ale pre-față de ce inimile celor cari conduc asociația sunt străbătute de o legitimă mândrie luminoasă, acum când prin nesfârșita cascadă de contribuțiuni su­fletești și intelectuale s’a așezat facto­rul militar la locul unde i se cuvenea, în spiritualitatea românească. Dincolo de titulatură societatea a îmbrățișat, nu numai pe cei cari pur­tau o uniformă militară sau pe cei cari au slujit-o cu cinste, ci toate ele­mentele capabile din rezervă ori chiar cari nu s’au pregătit pentru această carieră, dar cari printr’un duh lim­pede au putut contribui la înălțarea ideii naționale pe acest ogor sufletesc al literelor. De mai bine de șase ani activitatea societății se manifestă în doctrina a­­ceasta prin conferințe, șezători sau publicațiuni diverse. Revista asocia­ției e binecunoscutul organ. Lumea Militară Ilustrată, împreună cu ane­xele ei și diferite broșuri cari apar în biblioteca asociației și se răspândesc de către ea. Deasemeni Gazeta Mili­tară revista d-lui Gen. de div. Virgil Economu președintele Asociației încadrează prin întemeetorul și con­se­ducătorul ei direct, în aceiaș ritmică națională. Activitatea Societății se desfășoară și în provincie nu numai în Capitală prin membrii ei de frunte cari se de­plasează pentru conferințe și diverse manifestări patriotice, în toate punc­tele țării. Nesubvenționată de nimeni asociația a putut totuș din puținul ei contribui bănește la ajutorarea câtorva spitale, a ținut șezători cari au adus impor­tante sume pentru ajutorarea concen­traților și mobilizaților sau a ajutat direct de la caz la caz pe cei cari i­­­­­nevoe de sprijinul ei. O interesantă latură a operii între­prinse pe tărâm sufletesc a fost apro­pierea de spiritualitatea germană con­siderându-se aceasta ca o urmare fi­rească a strânsei camaraderii de arme care unește cele două popoare ce-și varsă sângele în comun pe câmpul de luptă. Pentru întărirea acestor relații spi­rituale au plecat în străinătate mai mulți ofițeri superiori membri ai so­cietății cari au reprezintat neamul cu cinste și pe tărâm cultural. In fruntea lor d. General Dabija a isbutit printr-o covârșitoare forță mo­rală să înalțe prestigiul armelor și în domeniul intelectual. Conferințele d-sale în Germania au avut un puter­nic ecou atât în lumea militară a Reichului cât și în întreaga opinie publică. De aci a ieșit schimbul de valori cultural militare între cele două na­țiuni aliate O.K.W.-ul — înaltul co­mandament al armatei germane,a tri­mis astfel un prim lot de ofițeri supe­riori cari să ia contact prin conferin­țe cu țara și oamenii noștri. Profe­sorul Maior Doctor Martin Block titu­larul catedrei de limba română de la Universitatea din Lipsca, Generalul Kiszling directorul Arhivelor Militare din Viena, ca și Lt. Colonelul Walter Troege cunoscutul scriitor militar ger­man au putut să ne viziteze­ în primă­vara aceasta țara și să conferențieze în fața publicului nostru pentru întăr­­irea aceleiaș idei dominante dorită de către conducerea asociației scriito­rilor militari. Legarea unei cât mai strânse prietenii ca și prezentarea unei laturi a sforțărilor pe care ea în­țelege să le facă plină de fericire pentru înălțarea ideii naționale. Rând pe rând acești trei străluciți și bravi reprezentanți ai Wermacht-u­­lui au fost conduși la Institutul de Is­torie Națională unde li s-au prezentat o seamă de realități menite să com­bată prin lumina justă a adevărului, falsa propagandă cu care au inundat occidentul unele state vrăjmașe nouă. Deasemeni au fost primiți cu cinste și simpatie la Muzeul de Artă Națională de către d. Prof. Tzigara Samurcaș, și la Institutul d­e Științe Agronomice de către d. Prof. Ionescu Sisești. La Casele Naționale­­­ li s’a înfățișat realizările din domeniul rural iar la Breaza au putut prețui educația tine­retului realizată în cadrul M. T. R.-u­­lui. A fost vizitat Ateneul, Teatrele și s’au făcut câteva plimbări în jurul Bucureștilor.­­ Decorarea înalților oaspeți de către oficialitate a încheiat Această vizită în țara noastră. Primiți la gară și conduși de către d. General Virgil Economu președin­­tele Asociației și de către o delegație a scriitorilor militari, distinșii reprezen­tanți ai Armatei Germane au plecat cu o caldă simpatie pentru poporul a­­liat care luptă cinstit pentru acelaș ideal. Această operă în care inițiativa par­ticulară a dat atât de strălucite roade se datorește exclusiv înțeleptei și vi­guroasei conduceri a Asociației Scrii­torilor Militari Români exercitată cu o strălucită demnitate de către d. Ge­neral de div. Virgil Economu. Sunt fapte cari depășesc atât prin semnifi­cația cât și prin rezultatul lor pozitiv, cele mai pretențioase năzuinți, căci a­­ceastă laborioasă activitate de indirec­tă propagandă, înlocuește cu succes deficiențele de peste hotare unde atât spiritual cât și material, continuăm să trăim într’o condamnabilă modestie, insuficienta total în fața armelor per­fide ale adversarilor noștri. Iată de ce misiunea Asociației Scrii­torilor Militari se conturează din ce în ce mai viguros, după realizările ei efective, de până acum. In fruntea Societății omul care o susține și ani­mă, continuă să lupte pentru țară pe tărâm spiritual, cu tot sufletul său în­chinând fiecare clipă acestei înalte idei a idealului național. Datorită acestor superbe și neînce­tate eforturi, toamna care va veni, ne va aduce o intensificare a acestui schimb cultural cu străinătatea, ur­mând ca numărul conferențiarilor să fie mărit cu mult de ambele părți și să se atace toate problemele legate de această idee. Asociația va avea un sediu propriu destinat grație Mareșalului și Minis­trului C. N. R.-ului, ca și un loc de odihnă datorit unei superioare înțele­geri camaraderești pe care se va ri­dica un cămin la Tg. Ocna, unde se vor putea repausa membrii societății, încurajând prin tipărire lucrările proeminente ale membrilor ei. Asocia­ția înțelege astfel să cheme atenția oficialității asupra lor. Deasemeni pre­țuind acest ideal ea a isbutit să creeze din puținul ei câteva premii cu cari va răsplăti realizările de valoare. Viitorul rezervă astfel o frumoasă cale în istoria cestei societăți culturii românești, au curate gânduri animate de­ cele mai pentru întărirea și înălțarea sufletului românesc, operă particulară de profundă și desintere­­sată jertfă pe altarul patriei inițiată de o distinsă conducere militară care de ani de zile a luptat și luptă pentru așezarea factorului militar la locul , cuvenit în spiritualitatea românească. Ernest Veaiea

Next