Viața, septembrie 1943 (Anul 3, nr. 853-882)
1943-09-01 / nr. 853
Pagisua 2.o din ce IN CE MAI ^I IVANTE, devine aceleași notații din catitul pe care dl. Tudor Arghezi îl publică săptămânal în „Vremea”. Strânse întrun volum, aceste cuvinte atât de potrivite adresate scriitorilor de felul și mai ales celor tineri vor putea alcătui o adevărată biblie a celor de acest „meșteșug“ (cum spunea Caragiade și cum spune pe linia acelei faimoase d. Arghezi), „Scrisori către un tânăr poet“ ale lui Rainer Maria Rücke. Sunt cu atât mai valoroase cuvintele d-lui Arghezi, cu cât ne vin din parta celui mai mare poet român care își desvăluiește, cu părintească dragoste, tainele acelor tineri cari râvnesc zările pure ale artei ca -a mare. Sunt sfaturi ce trebuesc învățate pe de rost ca niște rugăciuni, decupate și puse la căpătâi. Desprindem din „vorbe de prisos“ apărute în pomenitul număr al revistei „Vremea“: ,i- o viați pe dinafară și o viața interioară. Satisfacțiile de suprafață, false, trec repede și când scriitorul rămâne in patru ochi cu sine și se scrutează peste elogiile mărunte recoltate de prietenie, vede vid. Nici elogiul mare și răspunzător cu o semnătură nu trebue să tulbure și să-l răpească. Întrebati să-ți fie nu de nibilînță dar de ținută, elogiul poate că se înșală. Preocuparea e să-l menți cândva pe jumătate, căci întreg e tinai puțin meritat decât îndoiala. Dacă nu-ți capeți singur, din întârzierile fără termen, cîntr'o activitate nedistrată, din stăruința continuă un fel de conștiuni, nu că ești un victorios dar că te-ai luptat cu diavolul tău din răsputeri, că ai făcut ceea ce crezi că ți-e datoria, lauda nu măgulește. Mai repede, vei primi-o cu irăjgrijorare, îndoindu-ți hotărîrea. De ce nu-ți iei tovarăș timpul, ca să ajungi la rostirea limpede a tainelor tale, care îmi place să cred că nu-ți lipsesc? Ce sunt anii și ce-i chiar o viață pierdută în efort? Tu ști mai bine ca oricine că eludezi Eficiența și ta contrafact. Nu-i mai cinstit să aștepți, frămâmântându-ți aluatul la tăcere? înainte de orice metodă de lucru,desigur că ai o intuiție. Ți se pare că ai putea să realizezi ceva. Ajunge ceva mt î nevoie de mai mult, că nimeni nu-i mai mult ca foarte puțin. Cu această quaslatitudine intră în c atălerul tău și nu mai ieși din el niciodată. Știi ce-i atelierul: viața și moartea. Contractul tău de obligat la toate clauzele severe — și nu te mai eßfc le degete ci ți le strivește la orbi că ți-i Jfti la viață că trece. 'Ai pnctat-o poțrumul cel drept al lepădării de sine. Căci meșteșugul acela, care îți poruncește să smulgi din tine cuvântul care nu i'a mai spus, vine cu o bucurie dar și cu emărăciuune, bucuria că te-ai devotat și îmărăcitunea că niciodată nu ajungi să întocmești exact ce-ai hotărât Mândria că ai realizat din multul său îm crâmpei derizoriu, trebue rând pe rând eliminată, fiindcă toi e mai bine să fii im om întreg, decât un artist neisprăvit". PRODUCȚIA DE CĂRȚI A ROMÂNIEI Cu «toate dificultățîle impuse de războiu, produceii de cârji a României de menafere la un nivel foarte ridicat. Qad ge face o coîmparifie a producției de cârji din ultmîi 10 ani. în 1945 ea este cu 4% mai mare decât in anul 1932 și numai cu 30% mai mică decât în anul 1939. In anul 1942 s’au tipărit în România 4158 de cărți și broșuri și 877 de reviste și ziare, față de 7377 de cărți și 1669 a fie publicații periodice în anul 1939. In aniul 1942 s'au tiparit în România în afară de 3668 cârti românești și 141 cărți în limba germană. VIA TA ' CRONICA LITERARA V. Demetrius: Versuri alese. Casa școalelor Numele lui V. Demetrius, puțin cunoscut printre tineretul militant în literatura din ultimii cincisprezece ani, este acela al unui poet și prozator de merite mari și frumoase. Volumul Versuri alese ni-1 prezintă antologie, deci în părțile cele mai reușite ale activității ltoi lirice, având și menirea de a repune în circulație amintirea poetului din vechea gardă, cu care tineretul nu a luat contact, fie din cauza modestiei scriitorului, fie pentru că tipăriturile sale erau de mult epuizate. Scriitorul a fost în viață încununat cu multe premii ale Academiei Române și ale S. S. R.-ului, ceea ce dovedește că V. Demetrius a avut o circulație înterttă și o epocă de frumoase izbânzi literare. Generațiile noul au fost mai zgârcite în aprecieri, iar dintre critici. G. Călinescu este cu totul nedrept, când acordă interesantului poet, in vasta sa istorie a literaturii române, șase rânduri în care lichidează opera lirică a scriitorului și proza. V. Demetrius este inegal, nesigur adesea, dar acolo unde reușește, în poeziile de lungă respirație, se impune printr’o sugestivă putere de a creia tablouri, în genul parnasienilor, șî—aici este de-a dreptul memorabil. Nu este în intenția noastră să facem, proces aceluia ce azi el e un nume mare șî’n critică sin literatură. Revizuirile opiniilor, ’ în atâtea puncte nedrepte sau Ricanatoare, se va impune criticului cu ștergerea mobilelor pasionale și cu adâncirea unor aspecte care l-au scăpat în redactarea rapidă a marii sale opere. In intenția noastră este de a semnala calitatea talentului cu care a fost înzestrat V. Demetrius și izbâtnrile sale. Poezile antologate din prima culegere Versuri, ne prezintă pe un poet fără contur, melancolizând duios pe marginea dorințelor unor pasiuni decnoale. Stările de suflet nu se ridică din banalitate, dar devin senzibile pentru cetitor prin delicatețe și vibrație sentimentală. Remarcabilă ni se pare mai cu seamă prin titlul de o rară sugestivitate, dacă se are în vedere epoca, poezia In porți de aramă. Culegerea Trepte rupte este interesantă prin număra"Aiare de teme, adică prin cătorA te.îndrăzneală a drumului profticin Trepte rupte și mânjii" dar maî cu so; . „ extrem de interesa temă preferată a lirismului acestui scriitor cu drum ce trece de la intimismul banal inițial la fresca picturală a fecioarelor mucenice și la cântarea iubirei primordiale, de mai târziu, — printre alte plânsete mocnite capătă în anume locuri avânturi păgâne care preanunță mila poezie de mai târziu a tablourilor: ,rocmn se part pe brațe de pară șî de Ton tânăr rim, Mărimbăt de-al fi Barbar și eu nestnamfst eu Mneșter eSstratte arzând de rodia dibili — amusețil ăeavă lui misteraliul trufaș al fi, mă sind ca un Neclonat pe tronur și lingușit de roabe. De curtezane mândre, și de mî-al pere, vot Șî stelele <’n ceruri să ți se fac podoabe. Tu te,oî profund, doar ochi ți mă’n Motani ce trec pe vălue ’n priviri trupuri cu Tolăni ae smier dft todre. — Și simt că toată clipa ciorchini de amintiri Ți-adună, ti mustește, pe îtr’o zâ~ De tntrebars’nlânrî? de temâoiești de știu: Prîveișle-adănc în ochii-mi cu marea țî de uitate, Pe care nici o barcă nu seamănă-a SÎ CYVU i o înfășurare’n brapi-mî setos de sărutare!“ O atare viîPă poezie într’o exprimare largă șî infășurătoare, răscumpără dulcegăriile precedente și anunțâ zori nouî. Volumul este îngreunat (și încurcat) ^ O serie de poezii cu tendințe de filozofare, justificabile la Un poet ce nu-și găsise drumul, dar care încerca mai mult decât exprimarea stărilor de suflet, proprii lirismului, pur, construcții parnasiene, în care va izbândi așa de frumos. Deja, nevoia de a se exprima exact și precis, în tablouri și portrete apare în Trepte rupte, asa ca invadații din care e absolut obligatoriu citarea unor strofe: „De unde vin și bine sunt? Cu ce se îndeletniciră? Pe ei sunt urme de pământ Din hruba ’n care muceziră. Re ei sunt pete ca de foc Lăsate, sânge și rugină! Și nu-i pe lume nici un loc Cu zarea largă și senină! Chiar azil, in milă, și aleii Pot fi ’ncolțiți; și iar, supuse Să ’ntindă brațele, spre a fi Legate ’n lanțuri șî răspusețin ochiul lor nemăsurat Ară flăcări sticbre; pe obraji Mari lacrimi se’firgresc, răzbat, Le-atârnă capul pe grumaji!" Tăbliful are detalii sugestive, contururi rare; către poezia de băstorelief înclină pofenul, deși muza sa nusigură încă îi freo ® se’ndrepte uneori către povrii și atoile că la pag. 05 sau 7?, alteori sa înprumute de la C^ștte un fel de șăgâlnîcie, așa ca în poemele, în poala pădurii și mai cu seamă Ploaia de vară. In sfârșit, o ultimă manieră ce se identifică este a poeziei haiducești, care pentru noi reprezîntă, in efortul poetului de a se căuta, o ramură a acelei poezii de atmosferă, făcută din portrete și tablouri. In această categorie intră iancul de la Vîî (11.4) țd Haiducul (im).Trepte rupte marchează o evoluție în nevoia Poetului de a se căuta ei, fie lângă unele scăderi, izbândește realizări memorabile. Sonetele, care constituiesc următoarea culegere, HU marchează progresul inspratție î, cât pe acel de îndemânare, de virtuozitate. Tema rămâne, cu preponderență iubirea, părăsită în formale gingașe, m,timiste, naiv platonice ca să se impună prin țările de valoptate (mi*rate dîn contemplărea trupului și hrănirea cu eî- 91 în bolta de tavan. ameBicane A cîrc^bu, pe șutirel e tyetpeze* Se nvd'nmu, cu inima viteze, Cu trupuri că de îngeri, sburătoare! PriMre mi-erau ție frică treșe: „cum de nu-i scărbea spațiului voitoare ? se ncolacesv în poze’ncântătoare Cană inima ne țipă să’nceteze!" In mâna lui cu mămele-amăndouă Ea se lăsa în gol, în gol, întreagă. Ah, m’a străpuns o disperare nouă. Eu n’am simțit vreodată că se leagă. Ca pe un fir de păr un bob de 1, rouă, — De vrerea mea, făptura ce mîpe dragă“. Forme, mișcare, arcuire, sî-o medatație sferâlă pe propria soartă. Sunt multe sonete remarcabile, mai cu deosebire cele de la pag. 161, l8 Se vede deodată, că ea nu poate merge departe și încearcă să evadeze. Pleacă pe Bucâurești, ca să urmeze Conservatorul de aței. lîtifaș încearcâ o denomă lovitură, își dă seama că && m. viața lui n îi are nici un rost. E ca șî ei ar fi intrat în moarte. Dar groaznic este faptul că trebue să poarte o rfîtescă, în fața poporului acela nesfârșit de elevi, cărora li-e profesor și iată de care trebue să fie tot așa de Cbriș fiincios ca înainte. De otte ori tecrimee nu-i curg peste testele pe d$$te, corectează!, de câte ori nu sărate nevoia Să părăsesscă chilia și să fugă, să fugă pa străzi, ca un om scos din fîb ®. Somnul a pierit. Din camera alăturată, ai lui îl aud cvan parcurge nesfârșiții chüometri, între cele patru ziduri. Dimineața acroratei,te gem dă mucur’ile țitărilor. Sburitmul, cegperarea reies din scrisorile pe care se trimite iubitei una după altia, ca sau nesfârșit. ....Mie n’ai vrut soțul sorii. Am simțit în suflet o zguduire, care seamănă cu începutul nebuniei, — și că mi-am pierdut mințile mă mir și acum, când îți scriu aceste rânduri. ...Precum vezi, îți scriu o scrisoare rece, chibzuită, cum se cuvine în situațiuni grele, menite a hotărî despre viața unui om. De aceia te rog cumpănește bine vorbele mele. A trăi departe de tine, e moartea în scurt timp, a trăi lângă viața, mângâierea și fericirea tine, e unui om care te-a iubit și veșnic te va iubi, 163. Sunt și altele mai slabe. Cartea impune un poet un adevăratul înțeles al termenului, nedreptățirea căruia, azil, trebuie să simțim reproșuri în linii generale, șî’n afară de faptul că însuși sonetul este un exercițiu de formă, pi oesa acestei culegeri este mai unitară, axându-se pe fondul emoțional al iubirii regizate cu mijloacele, deja conștiente, ale versului parnasian, pe care, în vii r, îl va fecunda o puternică undă simbolică. Canarul mizantropului indică în chip evident o scădere a efortului liric în cariera lui Vetmemetrius. Un ciclu întreg. Către o credință, de sforțări penibile către o filozofie creștină în poezie, putea să lipească, fără nici o pagubă pentru cariera scriitorului și azi, pentru bunul său renume. Sugerăm cele ce s’au ocupat de volumul de Versuri alese, care au urmărit, în chip vizibil,o pi czenie&.ro a celor mai bune poezii ale scriitorului, eliminarea ciclui din edițiile următoare .Pe de altă parte, trandințele de clarificare in lirismul lui V. Demetrius se manifestă din nou, în poezii de atmosfera,unde locul d’ncîpal este ținut de portretele, desfunde numeroase: Dogarul, Tăetorii de lemne, Grecrele, Paraclisierul. It ultima strif?are «o undă de veselie îrge-Alintateî Mâhnîrî ^ Turkr Arghezi. Un paraclisier, părăsiril Sicii. D^f toată zîua Clopotu „Dup?a patruzecea zi, Liniștea posacă! Sfinții pot adânc dormi, Clopotul să tacă, Mulțumită Cerului, Sforăie chilia, Paraclisieruluit I-a venit soția. In alte poeme, de factură semimeditativă, intervine acel simbolism de care am amintit, amestecat cu alte elemente eterogene. Din această categorie fac parte: Visătorii, iarna, Codrul șî mai cu seamă Sub patru vânturi și poate această bijuterie care-1 porria tris Șirrii- ‘ * „Pe’ntinderea de apă, Ce oglindea neantul Par’că trepea o grapă s adune diamantul. Pescarul, o’ngăimare De vrere și neștire. — Pe țărm, fuma visare. Scuipa desamăgire“, Mihail Ciutîrnaacgă (Urmează într’un număr viitori psî influențe,» șteva realizări Ti 1 “Kîvna« INTRE SUFLET ȘI TARABĂ CE NU ÎNȚELEGE «CULTURALUL» DOMN ROSES C.Literatura în Moldova pe atuncea deabia începuse a reînvia,da, slabă, neînsemnată și alcătuită numai din proaste traducții și imitații... „Mihail Kogâlniceanu, Literatura în Principate între 1830-1840, în Prefața la poeziile lui Hrisoverghi (1884), și are rostul un citatul pa care o reproducem mai sus. Pentru lămurirea unei probleme atât de complexe — rezolvată de directorul editurii „Contemporana” printr o lovitură cu fbscrîjăc pianist dstă lteraturii și scriitorilor noștri — _ e nevoe să ne întoarcem uneori, chiar la trecut. Un trecut glorios de lupte și de isbânzi je care nu avem niciun motiv să-l renegjem. L-am atacat pe d. Roger, pentru trei păreri ale d-sale: 1. editura este exclusiv o afacere comercială; _ ... 2. problema cărții romanești, 3. problema traducerilor, începem cu a 2-a, întrucât prima este o concluzie a celor două ca-i urmează: D. Roger susține camn prezent avem prea multă literatura originală, că scriitorii noștri n au conștiința scrisului lor și în fine că ceea ce scriu e desuet, întrucât sunt prea personali. Orice scriitor român îi va răspunde că dimpotrivă actualmente avem prea puțină literatura originală și că se cere dimpotrivă o intensificare în acest domeniu (cu Echiziția să nu se încurajeze numai literatura autohtonă fără așa cum procedează „Contimporana’’), că scriitorii români au totuși conștiința scrisului lor drept exemplu fiind cărțile recent apărute, printre care găsim aevărate opere de fill (ne gândim multe la cele două romane de Radu Tudoran), iar cât despre faptul că problemele fiecare și Ae Pan în prezent scriitorii români sunt desuete și nu interesează pe nimeni, pe lângă că situația e cu totul contrară, dar e și o îfclemă de critică literară românească care nu e de compsanța «ji Reger și pe care o vom discuta altădată mai amplut problema traducerilor pe care a amintit-o în chip imprudent de «oger, am arătat-o și o arătăm mereu în articolele și notele noastre din acest ziar, semnalând-o ca pe un Xueltual fată: «’4«care, să cere să fim îrf ®. tați privința aceasta „Contemporana” desfășură o reprobablă activitatei traducându. to felul de cărți mediocre englezești franțuzești, cu totul nessraabicaave pentru literatura românească. Vina de data aceasta este numai a d-lui Roger, care a declarat sincer că preferă autorii la modă (Cronin, Pearl Buck, James Hilton, etc.), ca nu traduce clasicii — și aceasta numai din considerente comerciale. Noi continuăm a denunța traducerile ca un pericol îngrijorător pentru viitorul literaturei românești, așa cum denunța aceasta odinioară și Kogâlniceanu în „România literară”. Suntem de părere că traducerile trebui să se împuțineze, cât nu e prea târziu, iar cele ce se vor îâna să fie selecționate. Este greșit să se creadă că publicul este acela care cere cartea proastă. Publicul acceptă doar ceea ce-i oferă editorul și când editorul va renunța la tristul joc la care se pretează astăzi, publicul va accepta în egală măsură cartea bună. Avem nevoe de clasici germani, italieni, spanioli și trebue să ne fie oferite operții lor reprezentative în românește. Avem nevoe chiar de clasicii anglo-americani (mă gândesc la Zwist, Milton, Walt, Withman, Emerson, Carlyle, etc.) după cum avem nevoe și unele traduceri reprezentative din franțuzește (mă gândesc de pildă la jurnalul lui Jules Renard, pe care l-ar pute traduce atât de admirabil Ionel Teodoreanu). In concluzie, vine prima părere a dompanlui Roger, că editura este exclusiv o afacere comercială. Și editura este într-adevăr ca atare, în stadiul în care se petrec azi lucrurile, ignorând cartea românească și favorizând mediocritatea străină. Atunci când d. Roger va înțelege valoarea sfaturilor noastre spuse complect dezinteresat, editura va înceta să fie o afacere exclusiv comercială Și atunci, dacă d. Roger nu va prefera să devină cămătar (după însăși veleitățile mărturisite ale d-sa îs), va trebui să devină editorul pe care-l doresc cu atâta ardoare deopotrivă și scriitorul și cititori român. UN TEATRU PENTRU COPII LA ALHAMBRA Am anunțat la timp că un grup de scriitori, a pus bazele unui teatru pentru copii, având un repertoririu, un program și o formulă din cee mai lăudabile. Dintre toți directorii de teatre, cărora li s’a adresat noua formație teatrală, solicitându-le concursul, numai coditorii Alhambrei, d-nii N. Vlădoianu și Ion Dacian, au înțeles să îmbrățișeze cu multă căldură manifestare, oferindu-se a această găzdui noul teatru pentru copii. Astfel că pentru stagiunea 1943—44, Alhambra va Sq^ingotteuri duminicale cu spectacole »micu copiia unui om care nu are pe lume decât ț pe tine. ...Aștept răspunsul tău. In caz de nu-l primesc.. Pregătirile au început de pe acum Două piese de d. Victor Ion Popa și o pantomină au și fost puse în repetiție. Regia artistică a fost încredințată d-lui Marin Iorda, director de scenă la „Muncă și Lumină“ — inițiatorul și coordonatorul acestor spectacole fiind d. Dinu Moroianu. Deasemeni un cunoscut maestru de balet a pus la punct, și în curând vor intra în repetiții, două scene de balet pentru copii întitulate „Dansul broaștelor“ și „Bansin ’iepurilor" ai decoruri și montan feeric. Descoperită din epoca romană Lângă Bandneweiler în Qerpia- Tisa, unde erau pre vremuri case romane și o fabrică romană de veselă, s’au descoperit în ultimul timp diferite obiecte casnice, îndeosebi veselă obișnuită Intr’o grădină s’a găsit un inel roman, care după constatarea Institutului arheologic de pe lângă Universitatea din Freiburg datează din primul secol după Christos. 3S Păia*âBtdteSemsdicitai jB,|s«13 ® sera Medicul german dr- Erwin von Balz, decedat în anul 1939, a fost medicul personal al împăratului japonez și pionerul serviciului sanitar nipon. El este considerat „părintele medicinei japoneze“ Balz a adus colecții prețioase în Germania pe care le-a predat orașului Stuttgart. Orașul Stuttgart intenționează crearea unei secții speciale a Japoniei la Muzeul său pentru străinătate. 2 lOTt&ie< (Se sip,ecfetosai cinefili ssîir’ian singur sau Progersul producției de filme germane din ultimii ani a făcut să se urce considerabil și numărul spectatorilor cinefil. Astfel s-au numărat la Berlin în anul 1942 peste 102 milioane de vizitatori cinematografici, ceea ce înseamnă o urcare cu 26% față de anul precedent, rămâne singură în lumea aceasta! Aș tresări de durere în mormânt când aș ști că buze străine te zdrobesc cu sărutarea lor. Nu barba mea căruntă, nu va fi insultată. Noi! Te vor ucide înainte de a cădea în păcat, te vor scăpa de insultă și injurie. Amândoi, nedespărțiți pe lumea aceasta, amândoi uniți în eterna liniște și odihnă a lumii celeilalte. Vezi la gânduri, la ce simțiri nebune mă duce dorul nesfârșit de tine? ...Sunt pe aici nimite zile așa de posomolite ! Niște neguri încruntate ,îmbracă cerul cu atâta doliu; vântul de toamnă se tac în crengile uscate și geme cu atâta jale, încât ai crede că și cerul și pământul își aruncă pe umeri haina mohorîtă și funebră a morții... Mi se pare că tu trăești întru o țară depărtată și luminată de razele calde ale unui veșnic soare de primăvară ...Poate că a rămas și în inima ta ceva din amintirile trecutului; poate că din când în când îți mai întorci și tu gândul spre cei ce te-au iubit și’n sufletul cărora ai înrădăcinat veșnicul dor de tine; și poate că ai mai voi și tu să-i vezi, măcar o singură dată cel puțin, pentru clipa mai de pe urmă și supremul „rămas bun“... De ce nu pot oare alunga din sufletul meu aceste gânduri negre, care și noaptea care mă împresoară din toate părțile... De ce nu pot și eu gusta liniștea adâncă ce domnește în jurul meu?... äame äsmien*S1 : k 1 ® Hü NE PLACE tonal cu care spunt scrise unele reportagii sau note, uneori chiar reviste întregi, mai ales din cele de teatru. Există, anume, un fel de sti „la un șpriț“ și la un „dă-mî un Pol”.. N’ați înțeles nimic din fraza precedentă? Acesta e stilul a care ne refeream. Sunt unele articole scrise in grabă, pe colțul unei mese de căfenea între doua „șuete“, cu un ten desagreabil de intim pentru ceva ce, în definitiv, se dă la tipar și merge, cu trenat, în toată țara> — Și țara noastră ne e, în suflet, mare în kilometri și număr de locuitori, articole care seamănă a bretele uitate haină, spânzurând că o , afară din trenă, a fulgi rămași în păr dintr’o pernă, după somn și a alte indiscreții din viața pe care fiecare individ civilzat și vaccinat (nu adăugăm „major“ fiindcă adesea nu e cazul) trebue să și-o petreacă în strictă intimitate cu sine. Da, e frumos tonul juvenil, viu colorat, cu umbre chinezești fanteziste stropșite uneori din peniță, e frumoasă chiar expresia tare la locul ei (a se vedea capitolul pușa T. Arghezi), e frumoasă chiar acea afectare a unnei „șuete“ ce se refuză fracului țeapăn a unui stil solemn, cu o tinerească elasticitate, puțin cam îndrăzneață, puțin cam indiscretă, puțin amintind un parfum insinuant și foșnetul de frou-frou-uri gen tipic franțuzesc ce se pretează de minune graiului celui mai rafinat din lume, dar asta e altceva. E o artă grea care cere șapte generații de saltimbanci eleganți ai stil dull pentru a se izbuti din mărranțimi de toate zilele,, acele înjghebări de grațioasă frivolitate ca parfumurie nu chiar vedete. Ceea ce se face la noi, însă, CU,te atenția de a imita acest stil, «Sp, pe lângă model, asemenea b!$tSM|f retor care se vindeau pentru „a avea miros pe îipscaul frumos în casă“, și, asta, în cazul cel mai bun. De cele mai multe ori, maculaturi de băiețoi simt penibile, arătând nu un neastâmpăr și o tesolență juvenilă — ce trebue prețuită fiindcă acesta e farmecul aiij ® lui le grand Meaulnes — ci pe victorul burta-verde cu talviet și cu prestenții, blazat la treizeci de ani fără să fi fost niciodată cu adevărat tânăr Este curios cum unele actrițe dri temperament nu-și economisesc zecea parte din acest temperament , pentru a-i lua la palme pe acelși năzdrăvani care n’au fost bătuți deajuns cu câțiva ani în urmă la vârsta rochițelor și a pletelor de fitiță. Le e teamă, «are? Conferința d-lni Li Colonel Vitzu loan Sâmbătă 2S August a. c. d. M col. Vitzu loan în cadrul,de cavitate al Asociației Scriitorilor Militari Români a vorbit despre .,Moralul factor hotărâtor al războiului”, în sala festivă a Colegiuilui National Militar „Nic. Filipescu” din Predeal. Un public ales a ținut să asculte cu deosebită atenție interesanta și documentata expunere a vorbitorului, cunoscut și vaoros conferențiar și scriitor uiitar. CAUSTRAT HOGAȘ ȘI VREMEA Ul sSe MARGARETA PNICOLAU XXVI Hogaș e acum directorul Liceului Internat. Elevul de la 1860, dus de tatăl său la Academia Mihăileahă, după patruzeci și cinci de ani, tot în acelaș loc, conduce o școală superioară modernă. Devine o figură interesantă a Sașilor. Ține conferințe mult gustate de intelectualitatea locală, care flixește aula Universității până la refuz de câte ori e anunțat ei. — O să caut sa-ți fur meșteșugul maestre — S spune otn cunoscut profesor universitar. Orășean din naștere, are aplicare către oamenii pământulu, puterea sceea nezdruncinată, plină de bogății, subiectele conferințelor întocmitnd ușile din bogata comoară care e sufletul țăranului nostru. E chemat să ia direcția unui ziar, sarcină pe care refuză, ca să nu răpească nimic școalei. Mâini prietenoase i se întind de pretutindeni. Mulți au gesturi de afecție, cunoscuți și necunoscuți. O scenă dintre atâtea altele. O tânără duducă îi întâlnește adesea în tramvai, în drț’njid spre liceu. Hogaș scoate ca să plătească biletul vedea luiD ® ä& împletită și duducă ifazahdieto Se gândește pe dată să-i croșeteze ca a mâinile ei cina frumoasă. O lucrează și i-o trimite Și câtă bucurie încearcă necunoscuta, când îl Veste purtând darul ei. Așa de simplu și așa de copil era omul acesta ! Dar în lumea lui din adânc, ce vis de vrajă ducea ! S’ar putea spune că nu e permis, când ai datorii dinaintea cărora nu te mai poți sustrage. Dar există și un drept care să pună stăpânire pe gândurile sale, pe clipele de înălțare, pe revărsările a cetea pe care nu îe întâlnești de multe ori în urmă ! Iubea o fată de douăzeci de ani ca marii îndrăgostiți. Ingenuui chia în fața ei, se ruga lui D-zeu, el pe care l-ai fi putut socoti până er ateu. Ș'i ea ? Cîtudat! Ș’ar putea crede dăî Scrisorile lui, cu' 'viața ei a fost albă, rece, până a nu-1 cunoaște. Cine știe... Oricum, nici o fericire n’o așteaptă. Să ai atâția ochi plini de mustrare, ațintiți asupra ta și să-ți păstrezi neatinsă liniștea, nu-i ușor. Aceasta ,e a doua scrisoare ce-țișcîău, în timp de 6 junartifce de oră. schita-ți știun... Am rămas zăpăcit, sxiliit, nebun. Nu știu ce să fac, pe ■igă-fi,strijîi. Să te chem înapoi? Să te gâji acolo? Trei zile am fost bolnav după s pleciea ta, și-acum sunt atât de prăpadit! Toate ați aprg pentru mine .Și -tin pustiu nemărginit mă împied5a în â din toate părțile. Țate doarp în jurul meu: copilele, neftân ta. Câinii, mâțele, întreg orașul, țâ simt cu toții ,fericiți că pot închide ci fifru di îndeca în uitare, pentru câteva crește uici Libyciumul amar al vieții. ..«Sunt zdrobit și ndi>unde dureremi Se pare să aud de departe ceasul sitVițiului bătând rarul sonor, oale de pe urma minute ale vieții mele... E desigur o închipuire, o halucinația, dar acest sunet fantastic există în urechile mele. Auzul meu îl simte. Ei și mai la urmă toate trebuesc să aibă un sfârșit... Cât aș da, drăguța tatei, să-mi scrii că ești fericită și că m’ai uitat. Cu cât deliciu aș, rupe atunci lanțurile de fier ce mă leagă de o viață plină de chinuri. Vai miece vierme neîndurat e gelozia, cum îmi roade sufletul și cum simt că mușcă din inima mea cu dinții ei de oțel. Ce nebuni sunt! Cin« Știe în ce valuri’’ înecătoare ale vieții te lupți și tu și eu... dar trebue să uiți rătăcirile unui suflet, care e plin numai de ființa ta și ar da toate comorile lumii să te vadă încă odată... —Ziua când șezi, cu capul gânditor pe mânuia ta mică și drăgălașă, noaptea când somnul avar începe a-ți mângâia genele tale, >ară îmbrățișare ce-ți nu simți cuînlănțuește sfios , trupul tau? In întreaga ta ființă, nu simți câteodată revărsându-se, fără de veste, un potop de flăcări; necunoscute și îmbătătoare și simțurile tale, nu sunt ele cuprinse de o beție fermecată, din care ai dori să’hu.te măi trezești?... Ei bine, ceia ce-ți'dă toate aceste simțuri, e gândul'meu'întrupat, care stă veșnic lângă ține nevăzut, e străjuitorul neadormit, pe care eu îl trimit din depărtare, să privegheze la capul tău când dormi, să te mângâie, când ești deșteaptă, să te încurajeze când ești nefericită, să te oprească pe marginea prăpastiei, când vei fi aproape să cazi în brațe străine. Doamne, pentru ce a fost scrisă în cartea vieții mele, această dragoste nebună, nemărginită, amestecată cu dumnezeeștile fericiri trecute, cu amarele zile de față, cu ucigătoarele presimțiri despre ce va fi? —Ce gânduri, ce închipuiri, ce grozave vedenii îmi muncesc creerul ziua și noaptea? •Cum îmi fierbe Sângele, cum năvălește vijelios în capul meu amețit de durere și de gânduri amare. ..Dar nul Nur ,vei,nemăsurată depărtare în care te afli.. Aseară am plâns mult... Uite, eu tot mai trag nădejde ca o să te mai văd aici... Ce vrei, am nevoe să mă mai mângâi eu singur, căci nu mai am pe lume pe nimeni care să mă mângâe... Ce sfârșit amar de viață ! ...Nu te deprinde In vârtejul Bucureștilor, nu-ți denatura insuri... Tot ce are omul mai sfânt și mai aubtip, e inima... Vino, vino, vino.„ îmi vine, să răcnesc, să te strig m.^armarefl Grozave nopți. Cronde mirarea algă'nebup pe hamuri Nu le poate fi SSMpg toăta — nu vrea s’p turbpre său să-î adu»că plictiseală. Și a doua zi, omul acesta trebue să se urce pe candră. Ai lui îl privesc îngroziți. A ajuns o umbră. In casă fâlfâie peste inimile tuturora un zăbranic de doliu. Unde-i veselia fetelor, voia lui bună? Le-a’ furat-o o străină, o străină cfre se întoarce acum. Nu i-a dat nimic orașul cel mare? A cuprins-o dorul de cal pe care l-a părăsit sau strigătele lui de deznădejde i-au atins inima? Orice ar fi, ea se întoarce aici... ca să moară. E soarta ei. Nu îndată. Mai trece timp. Un prunc prinde viață în sa sânul ei și căutând să scape de povară, piere odată cu el. Nefericită făpătarii *