Viața, februarie 1944 (Anul 4, nr. 1002-1030)
1944-02-01 / nr. 1002
^ . s { Pag. SMl IV S A Ț Ai Marți I Februarie 1944 PINACOTECA natura Natura e un perete de sticlă și cristaluri și cupe cu polen îi sunt coloane și portaluri. Simiiir sub oglinzi de unde crinii ies din sere nodun ale pământului, mărgele și coliere Oceanele ciistice ce fierb esențe și ființe moarte, iarba verde bumbac presat , file de carte, tradurea templu cu pilaștri și boltă cerească Licuricii candelabre aprinse de rășini și iască. Azu ca mantii albastre cu bumbii de metal Deșertul scoicii japoneze, a smalțului astral, sufletul zboară prin florile de ghiață Shee! Shiee! Azur sidefat de corali și ceață. G. Mărgărit Pictură germană de războiui Ronanul unei mari iubiri Oaur&tf D’Annunzio jurnalul unei iubiri (Soltis and Salam) Vii Pasiunea mea, umplea întregul Univers; ea era’n atare să ne îmbete pe amândoi,mult mai mult departät marila ^lipe ale trecutului nostru. Dar rece oare presimțirea mă făcea să tremur atât de tare? Unde erai tu? " Tabloul munților, devenea din ce în ce mai dulce: viziunea lor, avea — parcă — ceva carnal, ceva femeiesc, un soiu de mlădiere de corp gol, sub cute de rochii străvezii, forme de flăcări roșii, trecute prin uriașe plase violete sau albăstrii. Cum ți-ași putea arăta sborul dorinței mele spre tine? ! Mă gândiam: — „înainte de toate, trebuie să sosesc. O voiu chema. Ea va veni în „Schitul verde”. Vom înfăptui minunea O vom smulge din mijlocul fantomelor pe-o’nspăimântă. O voiu lua în brațe. O voiu adormi sub mângâierile mele. Și toată noaptea o voiu ține la pieptul meu”. Revedeam mica ta față de Sâmbătă, chipul tău obosit și palid. Și timpul trecea și lumina scădea; sforțările, pentru a drege mașina, erau zadarnice. ! ! Unde erai tu? Se făcuse ora 6 și jumătate. Mai târziu am aflat: te găsiai pe treptele de la San Firenze. Cu înfățișare și gesturi de demență, intrai în biserică" Cum ași fi putut ajunge mai repede în oraș? Speranța de a pune motorul în funcțiune, era pierdută. Am început să ascult — poate voiu auzi apropiindu-se vre-o mașină, când — deodată — auzii huruitul unui motor. Eram salvat- Am recunoscut îndată mașina unui prieten — Romeo Galenga — plină de voiajori, i L’am implorat să mă ajute. Șofeurul meu a’nceput să ajutcem pe-al meu, spre a face ceva. Dar, cum noaptea se apropia și îngrijorarea mea devenise chinuitoare, am rugat pe prietenul meu să mă ducă mai întâi la Florența. Eram mai sigur. Am plecat, lăsând mașina în pană pe drum. Cu Silvio și Eduard, cărora le-am promis că le voiu trimite ajutor din Car vicagliaio. Am luat-o repede spre Florența. [ începuse să fie răcoare. Le-am lipit unii de alții în tăcere. Nu știu de ce mi se părea că fiecare minut are importanță invalculabilă și că alerg spre un destin neîndurat. Da! Fiecae minut avea însemnătatea lui, \ar aproape de malurile Pratoiiului, am pierdut 10 minute spre a aprinde farurile. Aceste 10 minute de oprire, au schimbat soarta. Dacă sosiam în fața casei mele era 10 minute mai devreme, te-ași fi găsit, te-ași fi apărat, te-ași fi luat sub ocrotirea mea, te-ași fi salvat, poate». Era aproape opt și jumătate, când am sosit. « Cum 0i aveam bagaj«, m’am dat, repide jos din camion, am mulțumit, am deschis ușa,, încercând să intru, însă servitorul D-rei Blunt — scoborînd treptele — a venit spre mine, vroind să-mi spună ceva. In prag, aproape în șoaptă, mi-a spus: — „Chiar acum — poate să fi fost ora opt — am auzit soneria și bătăi repetate în ușa Dvs. Câteva clipe după asta, un om a urcat scara și a început să lovească — brutal — în ușa noastră, strigând: ,,Deschideți ! Deschideți ! Suntem de la Poliție. Femeea aceasta nu locuiește aici? Deschideți, sau spargem ușa?” și a continuat să ciocănească și să lovească puternic cu piciorul în ușă. „ D-ra Blunt — scoasă din minți — nu vroia să deschidă. Atunci, uitându-mă prin ochiul ușii, am văzut în capătul de jos al scării, sprijinită de balustradă, o Doamnă, în care mi s’a părut că recunosc pe aceea ce obișnuia să vină la Dos. Un al doilea bărbat stătea lângă această doamnă, care păreea împietrită. La răspunsul meu negativ, agentul a insistat. In sfârșit, convins că noi nu vrem să deschidem și că doamna de jos nu locuiește în casa aceasta, s’a coborît și împreună cu celălalt tovarăș, a început gălăgia aici, la ușa Dvs- Am auzit pe acea Doamnă, spunând cu o voce sfârșită: „Lăsați-mă’n pace! Lăsați-mă’n pace!” Nu puteam face nimic ca s’o ajut, pentru că Miss Blunt nu-mi dădea voie să ies. Insă, uitându-mă la un moment dat pe fereastră, am văzut acea Doamnă urcându-se într’o trăsură de piață, ce aștepta în stradă și plecând însoțită de cei doi bărbați, care s’au așezat unul lângă ea, iar celălalt în fața ei. Din cauza întunericului, n’am putut zări numărul trăsurii, însă, înainte ca Doamna să fi urcat, am strigat vizitiului: „De unde ați luat pe această Doamnă?” la care, acesta mi se pare că a răspuns: „Piața d’Azeglio”. Nu sunt decât zece minute de când a dispărut trăsura la Colțul Pieții Doriatello. Dacă Domnul ar fi sosit cu zece minute mai devreme, ar fi putut încă găsi aici pe acea Doamnă”.... I Ar fi de prisos să exprim ceea ce simțim, la auzul acestei povestiri. Nu-ți voiu vorbi deci de sufletul meu ci de reacțiunile lui exterioare. Primul imbold, a fost acela de a fugi în stradă. . După câțiva pași însă, mi-am dat seama că e inutil să urmăresc ceva, atâta timp cât nu aveam niciun element ajutător.* . TURNUL DE FILDEȘ, expresie care sperie deja vreme anumite minți neexercitate inde Lata meserie a de-alurd, nu reprezintâ acm momiteniul libetăți de expirare a fondului pesonal. Turnul oe fildiș traduce nevoia esentală pe libertate pentru realizarea adevăratei opere, nevoie care agită cele mai adânci fibre ale conștinței literare. Toate meseriile se exercită sub o directivă și sub o comandă. Numai literatura nu poate fi comandata. Pentru că ea este atemporală, ea traduce simțirea umană: aragostea, moartea, natura și pe Dumnezeu. Patru sunt elementele componente ale oricărei lieraturi la orice lanituații e sau orice ;cagtu,dine, clcmeme valabie în intensitate ca și nu indude* e, în conformitate cu mediul înconjurător, cu structura rassei, a neamului, a individului, cu tradița și nivelul cultural, cu momentul pe care-l traduce (sau răstălmăcești) dar nu-l provoacă și nici nu-1 stimulează. Turnul pe fildeș reprezintă simbolic lupta eternă a creatorului, dusă împotriva tuturor barbarilor, pentru salvgardarea drepturilor ,a libertatea de exprimare, in afară de orice constrângere, de orice comandă. Nu este turnul de fildeș, izolarea de oameni a scriitorului, ruperea din cursul momentului istoric (pe care totdeauna l-a răstălmăcit — exemplele sunt la încefzâna oricărui om de cutură —]; poeții și scriitori s’au izolat de oameni attici cu aceasta se favoriza realizarea bunurilor supreme uLate. Dar au rămas printre oameni și i-au cunoscut în suferințele, mizeriile, durerile și nevoile lor, atunci când vocația lor literară i-a împins către aceasta. Infinite sunt modurile cum creatorul își înțelege viața. Dar un singur scop are, când, intr’adevăr, este mânat de duhul nestins: libertatea pentru realizarea universurilor vzate. Un scriitor, intervievat recent a găsit o formulare justă a ideii de mai sus: totdeauna au fost scriitori-cetățeni și vor mai fi mereu scriitori-necetățeni. Care-i societatea care vizează pe scriitori și artiști mânați în turmă pe câmpuri, pe șantiere, la muncile din fabrici, cu iluzia că delicate seminții vor cânta bucuria muncii, durerile sărăciei ș. a. m. d.? S’au văzut și cazurile acestea, dar oamenii uită mereu că scriitorii și artiștii și-au apărat cu înverșunare dreptul de a formula, nestingheriți de vreo comandă, viziunile proprii, în pofida celor mai amarnice barbarii. Turnul de fildeș este o realitate spirituală eternă și nici decum una fizică, așa cum o concep unii oameni neextremi, decât sporadic, în delicata meserie a artelor. A4. CH. 0 flf L teatrale Asia seară la* Teatrul Național «Cehii Strigoiului» Cu d-nii A. Pop Marțian, I. Finteșteanu- Toma Dimitriu, Nicu Dimitriu, Ion Radu, C- Economu, L Horațiu, I. Lucian și d-nde Tanti Economu, Marcela Demetriad, Victoria Mierlescu, Nora Pegar, Emilia Cazachievici, Didy Teodorescu se reprezintă astă seară la Teatrul Național Ochii Strigoiului. «Strigoii» un succes excepțional pe scena Studioului Drama lui Ibsen «Strigoii» este unul dintre spectacolele care a obținut un succes magnific pe scena Studioului întrecând toate prevederile. Depășind a 60-a reprezentație cu casa închisă această excepțională lucrare dramatică se reprezintă din nou astă seară la Studio având în fruntea distribuției pe dna Mario*a,ra Voiculescu și pe d- Emil Botta în dificilul rol al lui Oswald. Teatrul Municipal Teatru Municipal reprezintă astă seară la ora 7 excepționala comedie «RIGA, DAME- VALET», cu aceiaș distribuție strălucită care i a făurit succesul, în frunte d na Lucia Sturza Bulandra, cu : Natașa Alexandra (de la Teatrul Național), Renee Anny, Mya Coca- Ulpia Botta, Pierette Abegg, Nora Vasilescu, și d-nii Gh. Sîon- Aurel Rogalschi, Stan Iora, Stambufiu și Ion Aurel Manolescu . Regia, d na Lucia Sturza Bulandra - ■ . _v.. ....... . . . . , - . •••-- • FRU E cunoscută legenda. O oaie a călcat strâmb și a căzut în apă. Celelalte s’au luat după ea. Tot așa critica literară! Cineva a strigat: „Săriți, d. Ionel Teodoreanu e liric!...“ ...și patrupedele lui Janurge, dela licean la profesorul său și dela pseudocriticul de salon la scribul din gazetă au pornit în cotcodăcu care nu se mai sfârșește: d. I. T. e liric, liric, și iar liric!... Da. d. I. T. e liric. Și dacă...? Poți pretinde violonistului să se facă... toboșar? Evident Să nu fie excesiv de liric. Dar j Shtu se întâmplă, fiindcă imagi^^dteoderenian are totdeauna o numă meditativă. Ceva grav și mândru, o ironie lată, care echilibrează orice încă unavânt liric. Chiar comicul, un comic autentic, încă nesemnalat de niciun critic, ajută la asta. „Frunză“, ultimul roman al d-lui I. T. se bucură de aceiași nestăvilită magie lingvistică, de același atât de singular exces imaginativ, care dă scrisului d-sale o eleganță arhaică și particulară ca un cuvânt cronicăresc. Dar cine citește cu prejudecăți estetice, ca și când estetica normativă ar putea fi un passe-parteué critic, cine crede, de pilda, că ciclul „Tudor Ceaur Alcaz“ reactualizează Medelenii sau Crăciunul de la Siliveștri, aceia nu mai observă just, findcă își are gustul literar automatizat și alterat tocmai de aceste anticipații de judecată. Va fi, inevitabil, înșelat de aparențe. Adevărat, Atmosfera este aceiași. Bogăție, lux, rafinament spiritual și psihologic. Gândire aristocratică, detaliu subtil, ironic, comic. Nominologie... surprinzătoare. Este limpede pentru oricine. Vornicenii ar fi putut să se cheme Medeleni așa cum Maica Sofronie și Aglăița din „Frunză“ ca și din „Bal Mascat“ nu sunt dcât variante femenină a lui Alfeu și Ciubeică. Numele evocă totdeauna personagiul. Pe scurt, cu fiecare roman, același cadru, fiindcă, din fericire d. I. T. nu înțelege să-și plaseze eroii ca Edgar Walace, într’o speluncă chinezească sau intr’un Dancing-bar. I-ar fi fost mai usingjranele,otât cărțile Tutmur^Ki „Lanterna Roșie“, „Cavalerul Mascat“, sau „Crima celor 13“. Dar atunci ar fi trebuit să se vulgarizeze, să fie ridicol, ca un roman polițist. S’ar fi bucurat, probabil, de un succes de librărie și mai mare, l-ar fi aplaudat liceenii din cursul inferior și funcționarii de magazin, dar n’ar mai fost... Teodoreanu. Este un bine că fid-sa și în „Frunză“ ca în neuitatul „Lorelei“ ca și aiurea preferă același cadru medeleman ;și poetizează altele, jarul din sobă, elegia zăpezilor... asculta colindul amintirilor și elogiază însingurarea alpină dintr’un colț rătăcit de munte moldovenesc. Hotărît: o atmosferă personală. Dar asta nu însemnează că se repetă. Altele sunt întâmplările, altul... destinul omenesc, altfel... imaginile, cu totul nouă... eleganța expresiei. Dar chiar desfășurarea dramatică surprinde. Cine s’ar fi așteptat la umanizarea Ninei Tamaș? Cine ar fi crezut că o mână atât de calculată, practică, rațională și antisentimentală, o să-și uite, pentru un moment, egoismul ei arivist și răufăcător? Ca să aibă un atât de protector gest de înțelegere pentru femenismul de Micki-Maus a Bettyei Bub înzăpezit de la Agapia? Asistăm la o transformare psihologică perfect justificată. Nimeni nu poate să-și ignore inima. Oricâtă umbră demoniaca o fi existat în Nina Tomaș, este firesc, dacă nu cumva chiar obligator, să se ivească în ea, până la urmă, și o scânteie de generozitate, de om bun. Binele în gestul Ninei Tamaș, are ca obiectiv, mai puțin să fericească doi îndrăgostiți de lângă ea, cât să-și ilumineze printr’o faptă bună un colț obosit din suflet. Dramatismul psihologic din personagiul acesta femenin este atât de pregnant și de viu, încât celelalte episodii din „Frunză“ își pierd aproape orice intensitate. Aventura lui Alee cu o secretară de birou, deși interesează printr-o ironie neconcesivă împotriva unui anumit tip femenin de la periferic, are totuși un sens mai mult decât portetristic. Lectura, amuzant, firește, e atractivă și reconfortată ca un dialog din Caragiale, dar fără substratul grav al acestuia. Nu ne face să zâmbim mâna întinsă după scobitori expresii burgheze ca „nu vă deranjați“, „serviți“, „pentru puțin“ sau glasul secretarei, care trebuia să nască, ci formalismul lui Alee, sensibilitatea aceea exagerată față de asemenea fleacuri discuționare și de salon. *» Oricum avocatul Alee și secretara lui alcătuesc un cuplu antitezic cât se poate de comic. Dar numai atât. Cât privește atmosfera de transăceanic de la spital ca și personagiile, care mai apar, Malvina, Oana, Miruna, Petruș, Tudor sunt aici doar configurație și decor. Pe fond principal rămân numai Nina Tamaș și Alee. In vol. I care este și cel mai surprinzător, centrul de atenție a fost Coca Duduș, Domnița și Sami-Fiuig, cu toții, în splendoarea de nelocalizat . Vornicenilor. Al celea volum „Drumul Magic“, răscrucea întâlnirilor care hotărăsc destinul uman, are pe primul plan pe Oana, Miruna și Petruș. Al treilea vol. excelează prin detalii despre doctorul Munteanu cum și prin IONEL TEODOREANU d’o serie de conflicte, care, până la urmă, se limpezesc ca o furtună într’un pahar cu apă. Așadar o alternanță de personagii, în care prezența prea vie a unuia eclipsează pe celelalte. Singura Nina Tamaș, se păstrează peste foc într’un focar de atenție la fel de intens. Ea este o figură, care, prin tenacitate și încăpățânare, reușește să concureze pe Anca lui Caragiale și pe Nina Leeds din „Strange Interlud“ a lui Eugen O’Neil. Exceptând pe Coca Duduș din primul volum, Nina Tomaș este omul care interesează cel mai mult din tot ciclul. Portretul ei atinge o neobișnuită altitudine și perfecție. „Frunză“, cu toate ondulațiile lui afective, mai este și preludiul războiului. Destinul dramatic al morții capătă o viziune uriașă. Neamul se pregătește de luptă. Tudor și Petruș se prezintă la regiment. Vornicenii își adun* familiile ca o pasăre... puii, în spațiul primejdiei. Războiul, factor regenerator, mi de distrugere, este a £ £ Efi cptat cu liniște , ah ;sunt cuvintele cu „.se uri , inanul a lepădat și multă frunza în fiecare toamnă. S’așa numai r’o ’nvrednicit să ’ncreacă și serica. Iar eu vă zic: Are să moară Gheorghe, Ion, Florea, Costache, Vasile și mulți alții, Dumnezeu să-î ierte, cât frunza. Și neamul are să crească tot mai sus în cerul lui Dumnezeu să-i ierte, cât frunza. Și neamul are să crească tot mai sus în cerul lui Dumnezeu“. Intr’adevăr, Jertfa reînoiește. Numai sacrificând poți să câștigi. Numai pierzând o ființă, îți dai seama de valoarea ei. Sunt renunțări, care folosesc. Legenda Meșerului Manole este necontenit actuală. Nimic nu se poate construi fără abdicări, fără jertfă. Există sguduiri, de care omul are nevoie. Lovituri, care desmorțesc. In sensul acesta, poate că și războiul este necesar. Evident. Să fie o treaptă, nu ceva definiv, ireparabil, o permanență. „Să opreșci inima țării.. și să o pornești din nou“. De nicăeri vieața nu înflorește mai puternic decât din mizerie, din lovituri, din înfrângere și din cadavre. Prin conținutul acesta tematic, d. I. T. se dovedește deopotrivă un infailibil psiholog colectiv și indivdual cât și observator realist și inscusit mânuitor de idei. Romancierul, care a elogiat ca nimeni al uș durași a „podului cu jucării“ a știut să monopolizeze de 20 ani un întreg sector scriitorices... A neutralizat orice încercare imitativă, s’a păstrat în cea mai vie actualitate. T. Mangeavis m IN FIECARE ZI »Sirenele în mitologie In ciclul de conferințe organizat de Liga Navală Română, a vorbit Duminică’ în Sala Dalles, scriitorul Al Bilciurescu despre «Sirenele în mitologie și în literatură». Intrând în miezul acestui foarte interesant subiect, conferențiarul a făcut o încurgiune în mitologia greco romană, insistând asupra faptului că prea puțini scriitori în antichitate vorbesc despre sirene. Pornind de la Homer, care în Odyseea ne arată cum Ulysse ca să scape de periculosul lor farmec, a trebuit să fie legat pe catarg, dacă mergem mai departe, constatăm că numai comentatorii mult mai târziu abordează acest subiect, descriindu-ne chipul acestor zeități. Ca să fim edificați, trebue să studiem monumentele funerare ale vechei Elade. D. Al. Bilciurescu ajunge la concluzia în conferința d-sale, după ce citează numeroși autori din antichitate, că sirenele erau niște divinități ale morții; mai întâi ele au fost niște rivale ale muzelor, dar detronate de acestea, cu toate că aveau un glas melodios- n’au rămas decât cu rolul de a fi auxiliarele morții- D. Bilciurescu și a ilustrat conferința cu exemple din muzică și literatură. iar după aceea au contribuit la succes, cu concursul lor artistic, d ra Migny Avram-Nicolau, d-na Olga Costin și maestrul Sandu Albu. © AM ȘTIUT că exită, sa pot exista, asociații pentru apărarea operei literare a unui scriitor în viață. Am aflat acest lucru din painile unei gazete și — acum, din* fr’tan interwiew pe care reista VREMEA l-a luat unora din in.vesarii chestinei. Cunoșteam societatea DANTE, sau societatea prietenilor ka Stendhal, în fine, știu că in Italia neumărați studioși se ocup a încă de opera lui Manzoni *pricin#s spini, constituțt într’o malfie dar n’am auzit până azi că oamenii se pot constitui în asemenea societăți pentru a apăra opera unui om care trăiește. Bombele acestea sunt de natură să indispună și pe cei care prețuesc pe d. Camil Petrescu. Dealtfel, făcută pentru publicitate, societatea d-lui Camil Petrescu nu poate reprezenta ceea serios, deaceia și discuțiile în jurul ei ar trebui să fie limitate la comentariul sumar provocat de accidentul, pu.in ciudat dar nu ieșir din comun, când un scriitor se supraevaluiază. © Nu e rău să amintim, în aceiași ordine de idei, că Socrate al umblat peste 30 de ani zi de zi $1 ceas de ceas prin Atena celui de-al cincilea secol înainte de Cristos, interpelându-și cetățenii, intrând in discuție cu străinii și adunându-și mereu alți și alți elevi pentru ca ideile în care credea să-și deschidă diurn și să învingă Lerția epocii sale, reecxitând-o in seiuu contempitarii morale. Treizeci de ani de nuntă neostenită, treizeci de ani de ciLnuție, de interpelări, de întrebări și răspunsuri! Și cât de mare put ea îi Atena ia dat a aceia? -Rundarea trebuie să fie nesfărșită, până când createrul își va vedea store,ari*e .încununate de o glorie oarecare. Ei ști dacă floria nu vine? A pus creatorul furie.u., simțirea și inteligența în serviciul bumuit spre care micul tell Sa fie spur, atunci, că nune,e cău va reuși până la urma să pulească deasupra noroaielor în care s-au pănstrat contimporanii. © Cât de cunoscut este cazul lui Stendhal — aproape o banalitate, care era conștient că scria rm pentru a fi înțeles de contemporani, ci de publicul care va veni după patruzeci de ani de la moartea sa! Ceea ce, de fapt, s’a și întâmplat. Singura satisfacție literară pe care a avut-o Stendhal în viață a fost articolul scris de Balzac despre La Chartreuse du Parme în anul 1840, adică doi ani înaintea morții. Cât privește desfacerea cărților, unele din publicațiile scriitorului grenoblez au rămas, cu excepția a 40—50 de exemplare,nevândute în rafturile librăriilor. . . Dar Stendhal era amator de 1 glume. La ceea ce azi s-a proiectat în legătură cu difuzarea operei d-lui Camil Petrescu el ar fi știut ce să răspundă, cu o limbă tăioasă, pe care contemporanii i au cunoscut-oi au admirat-o sau au temut-o. M. Ch 1 Î T /CZ}i >/"~pr\np '~j n *sTa s £ PORTRETUL DE AZI, Al cărui Frunză de d. Ionel Teodoreanu este semnat de un tânăr debutant, care se exercită în critică. Evident, redacția paginei nu-și însușește entuziasmul d-lui Mangeavas; articolul este însă publicabil și apariția lui se încadrează în programul pe care ziarul VIAȚA și l-a propus în legătură cu debutanții care au ceva de spus. _ POETUL DE AZI Este d. G. Mărgărit, încă student, elev al criticului G. Călinescu. Poezii infinale semnate de d. G. Mărgărit am putut ceti în VREMEA, ca și în Revista Fundațiilor Regale. Poetul se exercită în traduceri din Mallarme și Valery. Se vede clar că maeștrii săi sunt marii hermetici din ticurile cărora păstrează urme, după cum în recenziile făcute unor cărți de poezie, asimilează câteva din ticurile stilistice ale profesorului său. Eforturile multiple ale scriitorului merită însă relevarea, încă de pe acum când nu se va știe dacă d. G. Mărgărit va deveni un poet, un critic sau un esseist. MAICA SMARA A MURII AU coborît reci pleoapele peste chipul vioiu al celei care a fost Maica Smara, amintindu-ne trist că se sting unul câte unul sufletele acelea masive care forțând prin elanul lor istoria, au pregătit luminosul act de la 1918. Bătrână, în urma unei vieți , peste trei sferturi de veac de devoțiune pusă în slujba unui ideal românesc și social, totodată — Maica Smara lasă în urma ei o scânteetoare activitate culturală și propagandistică în întreaga țară dar mai ales dincolo de hotare, însuflețită de nobile simțăminte urmăritoare, a propăvăduit întinderea binefacerilor culturii și educației, în straturile largi ale poporului, militând intens totodată pentru înălțarea și prețuirea noțiunii de maternitate. Acum cincizeci de ani Maica Smara desfășura o activitate culturală neobișnuită în acele vremi când ideia de feminism activ, abia încolțise dincolo de frontiere. In țara noastră este se pare întâiul temperament feminin, care sdruncină conștiința inertă a publicului, înfruntând în scris dar mai ales prin viu graiu, nenumărate suliți asvârlite cu o ironie piezișe. Cei cari au cunoscut-o cu ani în urmă, își amintesc obrazul și privirile ei blajine de mamă care cutreera școlile, vorbind copiilor, ateneele populare adresăndu-se mulțumitor, ori satele, înduioșând pe cei cari o ascultau și sădind în sufletul lor nobila floare a bunului simț. Ne-a părăsit după ce a înfăptuit o rară operă individuală, nedirijată de nimeni dintre cei cari reprezentau oficialitatea dealungul anilor, activtate particularâ care dorea numai binele celor din jurul ei — de pe pământul unde văzuse lumina zilei ca și de pretutindeni. 9 CARTEA REFUGIATULUI ARDELEAN O nouă bibliotecă a luat ființă prin grija căminului cultural „A*vram Iancu“, cămin al refugiaților ardeleni din București, bibliotecă ce-și propune să tipărească pe înțelesul tuturor o serie de volume, menite a ilumina sufletele, păstrând in acelaș timp nestinse simțămintele de dreptate și onoare, bruscate odios de căre „prietenii noștri“ in August 194 °. . . , Tipărite prin îngrijirea Fundației Culturale Regale „Regele Mihai I“ lucrările acoper fericit o lipsă de mult resimțită. „ întâiul volum apărut poarta titlul de „Cronică“ și reprezintă un fel de oglindă sufletească a acestui cămin. Precedat de un cuvânt introductiv al d-lui Iustin Handrea, neobositul animator și director al acestui cămin, volumul reunește o serie de splendide considerațiuni alături de programul desfășurat în seratoriile duminicale ale căminului. Nobila preocupare, de a se reuni în fiece duminica după amiază într’un singur suflet pe cei cari forțate barbare tendințe imperialiste, externe, s-au părăsit îndurerați vetrele străbune și belșugul ogoarelor, este frumos materializată astfel. Poate fi urmărit în aceasă cronică firul luminos al unor înțelepte gânduri exprimate neașteptat de viu. Opera desfășurată pe teren întradevăr cu dragoste și abnegațiune aferă de către d. Iustin Handrea merită pentru roadele ei ivite in inimile oamenilor, sincer elogiată.