Viitorul, noiembrie 1919 (Anul 13, nr. 3507-3533)

1919-11-08 / nr. 3514

i $ i ® și re­a?* •'­­ Una din fostele mari morale, care susține progresul social și­­ politic este convingerea. Când ea lipsește, se înlocuiește cu „norocul schimbă­tor, ct­­i expectativele vătămătoare cu acea clătinare de la dreapta la Stânga, care în politica unei țări nu poate să facă decât rău. Trecutul partidului liberal este o ilustrare elocventă a acestei teorii,­­după care nimic folositor și trainic nu se face­­ înt­r’o țară, dacă nu e convingere și nui e jertfă pentru tri­umful unei idei.­­Convingerea, cere apoi și sacrifi­cii, căci în­­ alternativa dintre folos personal sau de clasă, și folos gene­ral și național, oamenii de convin­gere nu ezită și ei se decid pentru ultimele foloase. Astfel partidul liberal a știut să-și impună voința sa, în chestiunea ega­­litaței și libertatii cetățenești chiar atunci când a întâmpinat opoziția justificată a celor ce aveau tot folo­sul a ține la privilegiile de clasă. La Unire sau în Divanul ad-hoc, privi­legiile au primit marea și prima lovi­tură dată de Adunări din care fă­cea parte tocmai privilegati­ Par­tidului liberal a știut să-și impună­­ voința sa, peste opiniile privilegia­ților și să aducă primul vânt bun al egal­tăiei de drepturi cetățenești­­ în tânărul stat dunărean. Apoi în 1884, s-a pus ca o proble­mă de stat nevoia modificărei Consti­tuției, pentru a o face cât mai a­­daptată nouilor cerințe ale societă­­ții moderne. Partidul liberal a avut să lupte și aci cu fireasca opoziție a privilegiaților, ce nu voiau să admită începutul unei unificări a colegiilor. .Tot­­uși contra tendințelor acestora partidul liberal a știut să impună re­forma reducerea colegiilor censitare de la 4 la 3, ceea ce era o atingere a pr­­regiilor censitare a celor din co­legiul I sau al doilea, ce nu puteau primi cu vot bună apropierea din ce în ce mai strânsă a masselor popu­lare cu colegiile cele dintâi. Introducând cele trei colegii, par­tidul liberal a putut să înfăptuiască marea reformă a votului universal, și cu același parlament eșit din co­­lege­le care trei să facă exproprierea pământurilor, mare reformă agrară care firește, atingea pe marii pro­prietari. Astfel partidul nostru, în toate îm­prejurările mari ale țărei, n’a ținut seam­ă de interesele momentane sau de clasă ci numai de interesele­­ ge­nerale ale țărei. Cea m­ai clară dovadă de altfel, a acestui spirit de abnegațiune de par­tid o găsim în introducerea princi­piului reprezentării minorităților în Parlament. Dacă partidul liberal s’ar fi gândit la foloasele sale de partid n’ar fi legiferat reprezentarea mino­rităților, dar el a crezut că este un pas înainte pe calea largei democra­ții, dând putința minorităților să aibă un glas în parlamentul țarei. Reprezentanții minorităților intrați în Parlament vor exercita acel con­trol parlamentar atât de necesar pentru viața constituțională.­­ De altfel, cum­ minoritățile au lup­tat pe baze de principii, de vor a­r duce astfel și din acest punct de ve­­­dere atmosfera intelectuală, pe care parti­­­d T­ral a crezut-o utilă în viața parlamentară a României noui. Partidul nostru, deci, convins de tăria lui, de rolul ce este chemat a-l juca în statul românesc, nu s’a temut de-a deschide larg porțile prin care minoritățile să poată pătrunde în parlament. Aceasta e o nouă dovadă a spiri­tului său de abnegație politică, a convingerei ce-i conduce actele. Ne­­ținân­d seamă de interesele celor privilegiați și neînțelegând a se fo­losi de tăria sa, pentru a-și menaja interesele de partid, liberalii-națio­­nali au lucrat totdeauna în așa chip încât să facă din partidul nostru un instrument pus în serviciul tarei și al democratizăr­ii el yags Nu ne-au parvenit până în acest moment rezultatele complecte ale alegerilor. Oricum­ ar fi aceste re­zultate, un lucru reese de pe acuma: ordinea perfectă în care ele s’au des­fășurat. Acuzații mea care s’a adus guver­nului actual, că ar favoriza prin ac­țiunea sa de guvern, partidul libe­ral, s’a dovedit absolut neîntemeiată. Ordinele repetate pe cari le au dat­ ca organele oficiale să nu întrebuin­țeze autori­tatea, lor în favoarea vre­unuia din partidele în luptă, s’au e­­xecutat, în general. Recunoaștem că au fost, anume organe, cu caracter oficial cari au abuzat de influența lor, făcând pro­pagandă pentru unele liste, cari nu erau însă cele liberale. Cei cari prin abținerea de la ale­geri au crezut că pot opri în loc for­marea Adunărei Naționale a Româ­niei, s’au înșelat și și-au văzut spe­ranțele zădărnicite. Numărul mare de alegători cari au luat parte la vot, arată că, după cum greva generală n’a reușit, nici greva­ politică n’a avut o soartă mai bună. Lupta electorală, a fost pe cât de liniștită pe atât de vie. Când vom avea rezultatele com­plecte, le vom putea analiza și tra­ge concluziile acestor rezultate. Partidul național-liberal a avut în fața sa un număr împătrit mai mare de candidaturi. Desigur că princi­piu­l representanței minorităților și votul obștesc aplicat pentru prima oară la noi, va influența rezultatele dobândite. De asemenea nu tr­ebue sa se uite că alegerile actuale au fost primă manifestare politică, a unui corp electoral nou, cu care clasele condu­cătoare au avut până acuma prea puțin contact. Sufragiul universal, intre altele, va­ contribui la forma­rea educați­unei politice a acestui corp electoral nou. Pentru noi.. în aceste momente, ceea ce este câștigat pentru țară e că alegerile s’au putut face în li­niște. . Aceasta e o garanție ca Adunarea Naționala a României­ — din sânul căreia cei cari au făcut prefata de a se abține diin alegeri s’au exclus singuri. — va putea, cu toate difi­cultățile ce vor fi de trecut, să lu­creze cu spor la consolidarea unită­­ței naționale, ca cel dintâi c om po­litic constituit al României Intre­gite. Sub titlul „Tratatul dela Versail­les va intra în vigoare “, ziarul „Le Matin“ din 28 Octombrie publică ur­mătoarele : „Se afirmă că peste cincisprezece zile tratatul de la Versailles va intra in vigoare și va fi promulgat prin ,.Monitorul Oficial“. Trebue să ve­dem în acest act reîntoarcerea la era de pace . Na credem. G­er­mania a fost desigur principala noastră i­­namică, dar ea n'a fost singură și starea de război, dacă nu vom fi a­­tenți, riscă să se prelungească încă mult timp stânjenind atât comerțul nostru cât și expansiunea noastră e­­conomică dinainte de război. Semnarea tratatului de armistițiu a avut pentru noi vin rezultat, cu to­tul neprevăzut, acela de a spori nu­mărul vrăjmașilor noștri. Aceștia erau încă în timpul războiului în număr de patru : în momentul când au început tratări­le de pace, numă­rul lor să urcat la șense.­­ Râzboiul nu s'a termina­­t .­Intr’adevăr, în urma prăbușirea monar­hiei habsburgice, Austro-Un­­garia s’a împărțit în două, a­­n încât acum trebue să tratăm deosebit cu Viena și cu Budapesta. Pe de altă parte, sovietele rusești, a căror atitudine a fost mult timp în­­tîpelnică, au teem* fățiș in tabăra adversarilor Antantei. Deci pentru ca Europa să se poa­tă bucura în mod real de bineface­rile păcei, vom avea să se im­item sau să ratificăm încă­ cinci tratate de pace. Fiindcă Rusia n’a participat până acum la Conferința, de pa e, va trebui odată și oda­tă,­când ordi­nea va fi restabilită în această ta­ră, să semnăm cu ea acorduri particu­lare. Până ce aceste a­cte vor fi în­cheiate, la ce complicații nu vor fi­ expuși comorsanții noștri ce vor vrei să lege relați­uni da. afaruri cu străi­nătatea ? CSî’Surățifsî turn­or comercia’a Când un industriaș vroește azi să se du­­că de pildă pe dm­mul de us­cat la Constantino­pole, el est­e ne­voit să treacă prin patru țări ina­mice : Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia. Din punct de vedere juridic, multă vreme încă, îndrăznețul care va face un asemenea, voiaj se va face de patru ori vinovat de comerț cu dușmanul. Prohibirea de import și export a fost puțin modificată de curând și­­ numai în favoarea Austriei și totuși interesații se lovesc de tot felul de interziceri contradictorii. Se înțelege că în asemenea condi­ții „sfârșitul ostilităților“ deși pro­clamat e departe de a se fi produs. Când oare se va produce atunci „adevratul sfârșit al războiului ?” Franța nu nu ap­are parament. Noile Camere nu se vor înt­r­i' înainte doi 8 Decembrie, iar pute­­rea legisla­tivă va începe cu mult­ mai târziu. In consecință schimbul de rai­fi­cări al tratatului cu­­ V­r­­a nu se va putea face Înainte da Februarie 1920, recea cu Burges­ia, Tur­cia și Ung­ i­ia !»va ami Momma Ri­­t «mu Bulgaria vine după Austria. Ea a primit condițiile de pace, a răspuns la ele, și le va semna, de­sigur, în­­tr’o zi sau alta. Opera. ».■­ii cred că acest stat va intra în­­ 4 r0 de pace cu noi, prin luna Marim sau Aprilie a anului viitor. in­­cât privește Turcia, au s’a ho­­tărît încă nimic. Nu s’a înjghebat până acum nici măcar un singur pr­­eot de pace cu Imperiu­l Otoman și nimeni nu poate ști care va fi soarta, statutul și configurația geo­­graf­ică a acestei țări. In ce privește Ungaria, lucru­rile st­a­u cu totul altfel. Ni­ci nu­ știm d­acă putem măcar intra în tratati­ve de pace cu această țară, căci nici, n’am recunoscut guvernul ungar și­­ așteptăm încă ca să­­­ formeze un guvern serios, care să aibă autorita­tea necesară peutru a ne trimite plenipotențiari. P.ent.­.­.’ ??mia mi se pot face ip­­o­teze în ce privește Rusia e de prisos . Nu-ai face ipoteze. Totul depinde a­­colo de succesul luptei deschise com­­­.a b­­lșevismului, căci­ nu putem spera în vre-o pace m­ai înainte ca regimul Lenin-Trotzki să fi fost compl­ect prăbușit. Ar fi poate n­emerit ca în aștep­ta­rea momentului, încă depărtat, când se va produce sfârșitul ostilităților, să se restabilească cel­ puțin în­­ par­te l­ d­area de pace.­­ Ster putea astfel printr’o serie de măsuri prevăzătoare să se înlăture zidurile chinezești, cari­ împart Eu­ropa și cari­ n’au alt efect decât a împiedica reînvierea comerțului in­ternațional­ și deci a­­ comerțului nos­tru”.*• -------------------------­ girare stare« normala BoynfaneMaK»« ManeaKC­­anaw». Assattuitife — Va mai trece încă rmul­ă vreme până ce se va restab­ii situația normală în Europa-- Pesimi­smsi cercurilor ofici-sla­xs&ami Szszeit im Am căutat a ne informa la frun­tașii „bucătăriei“ diplomatice. Dacă părerile sunt împărțite, ele sunt în general pesimiste. De altfel situația nu este identică­ pentru toate țările cu care suntem încă în stare de răz­boi. Pacea cu Austria Austria este în fruntea concuren­ților. Se pare că nu mai are decât foarte puțin de așteptat pentru a primi pacea din mâinile consiliului suprem. Tratatul cu Austria a fost negociat, discutat, controversat și în cele din urmă semnat la Saint-Ger­main. El a fost chiar ratificat de o putere a Antantei, Italia. Dar pe când se vor produce celelalte ratifi­cări ? Nimeni nu știe. Ceea ce e si­gur, în orice caz, e că ratificarea Franței va mai întârzia încă mult. ECOURI H Tdus din mij’naciile de propagandă cu ț I totul inedit.E întrebuințată în alege­­"" rile din Franța este cinematograful. O societate s’a i­nstituit în Paris care ex­trim­ele­ electorale». Societatea organiziază turnee în provincie și prose- P act ț­e par­tă pe «candidatul» interesat în situa­ți­i­e cele mai avtusti jioase , dând mâna lucrătorilor și cu țăranii ajutând pe cei ui­­iți j» văduve. Explicații (Mări­i-i­b .laud t meritele can­didatului «exceptional». Wilonv­­ vența bolșevistă a primit zilele 1 acestea o nouă confirmare : Pe când a­­l­ături de bunii lor tovarăși nemți, fac propagandă în lumea întreagă pentru re­ducerea orelor de muzică. Sovietul apărâ­nd naționale instituie în ț­ră la dânșii ziua de doua­sprezec­e ore. ^nteneralii francezi lui disprețuiesc fră­­m­ântarile vieții publice căci iată la interval de o săptămână un al doilea făuritor al victoriei, care cedând sUruișt­­ilor concetățenilor primește sa candideze in alegerile viitoare După ge­neralul M ■ud’­­huy Caste­nau e acela, care a dat Franței tot ce avea m­­ai scump, fiii săi candidează oficial la alegerile legislative din­­, v­y­­ron­ istarisienii nu mai mănâncă în restauran­ts­­tele* de no­­­ta când ies de la t „im, aceasta deși ora de deschidere a fo­­calurilor a fost prelungită odată cu reîn­toarcerea la starea de pace. Cauza ? Lo­cuitorii orașului regretau rzochism: uis­­mul, când el era interzis, astăzi ,­să ,­ând el este­ permis, pierde­'cel­ mai m­are aru­ec: aceia ai fructului oprit. Vorbind de reproducerea pe care „Le Temps“ o face din presa româ­nească cu privire la trădarea gene­ralului A­veresenu, ziar­ul „Izbânda“, îi e teamă să ne facem de râs“ și „că am devenit și mai odioși“. Suntem recunoscători ziarului a­­cesta atrăgându-ne atenția asupra adevăratelor interese naționale, dar credem că le cunoaștem cel puțin tot atât d­e bine cât obiectivul, inde­pendentul și românescul ziar. Ziarul „Românimoea“ reproduce cu sat sttisfacți­e următoarea notă: „Pe când d. Mișu, delegați al Ro­mâniei la Conferința d­e pa­ce, ex­­plo­ra, la Masa Verde, eererea Ro­­m­âi­ei de a i se recunoaște Banatul întreg, Președintele Wilson, i-a zis: — Ce? Vreți totul până la porțile Belgradului“ ? D. Mișu, neînțelegând ironia, a răspuns voios: „— Tocmai așa, totul până la Belgrad“. D. Mișu neavând visiunea wilso­­niiamă, poate că n’a înțeles sănă­toasă ironie a, președintelui ameri­can, chiar nici cei de la ,,Românimea“ nu pricep nimic din ceea ce înseamnă demnitate, interes și, viitor națio­nal ! ă î­n "N­* Mmű" opiniilor O caricatură franceză arată în chip plastic noua­ libertate a sindi­calismului socialist. Un­ uvrier spu­nea­ soției sale căi este absolut liber să facă tot ceea ce vrea, dacă are ‘Consimțământul subșef alul sindica­­tu’ui, care și el ascultă de subșeful sindicatului central care e sub as­­cu­­lt­area șefului de secție, care e su­pus ordinelor șefului central al ■sin­dicatului un simplu de altfel func­ționar inferior față de șeful sindica­tului general-central-local, etc. Sărmana „libertate cetățenească” u­misă în frâul celei mai complicate fie d­e șefi și subșefi! La această imagină ridicolă a „li­­bertătei“ ne-am­­ gîndit în zilele de „grevă generală“. Toată lumea tre­bue să fie liberă, și societatea bur­gheză e vinovată pentru că nu acor­dă destulă libe­rtarte individului, zic teoretici­anii sindi­oailismului, totuși socialiștii au bătut — ce au­i bătut pe unii dintre lucrători cari n’au voit să se supună poruncei lor! Cum un uvrier dacă e uvrier, nu poate fi d­ecât socialist? Cine îl îm­piedică de-a fi conservator, ori libe­ral? Și ce tiranie intelectua­lă — mai grozavă decât toate dictaturele pe care le pomenește istoria — a­r fi aceea carie ar opri pe un om de-a crede ceea ce vrea? Partidel­e politice cari sunt ară­tate ca intolerante, nici­odată nu au impietat asupra convingerei al­tora, și nici­odată nu are brutalitat pe socialiști, atunci când ei își au expu­s crezul lor, atunci când bine înțeles nu au încetat de a fi socia­­liști, ci bolșeviști! De ce se arată, deci, unii din cei cari se dau drept apostolii liberta­te), nișt­e tirani ai cugetăriei altora? Simple întrebări, la care ar tre­bui să reflecteze aceia cari cred că în lume se pot rrepeta gesturile de propagandă ale lui Mahomet, care prin sabie voia să convingă! Vetro­nius wmsmnmmmmmmmmBaMKaimmamwst»mtmaem; mi inwi ii In trecut fruntașii și înteracetorii Partidului Național-Liberal au făurit Unirea Principatelor, au desființat vechile nedreptăți, au înfăptuit impro­priet­a­rea întranîlo­r și secularizarea averilor mănăstirești. Partidul National-Liberal a făcut războiul înpotriva dușmanilor de veacuri, dobândind la Plevna și Grivita, Independenta și Regatul. Partidul National-liberal a îmbunătățit învoelile agricole, înființând Băncile Populare, Obștlile și Cooperativele, precum și școli la sate. Tot Partidul National-Liberal a făcut războiul pentru întregirea nea­mului și a înfăptuit Reformele, împroprietărirea și votul obștesc. Partidul National-Liberal susținând astăzi politica demnității și apa­rării naționale, luptă pentru întregimea revendicărilor noastre și pentru deplim independență și suveranitate a României Mari. ■Bpmn^iMiimipiiiitiinanBtnnmieMMiaânnManmRm pr©t«ăCtOB“at6â2 POLITICA EXTERNA ENGLEZA Un Istoric esupra gfifpialyi cmq a dgcuri înțara 8iiului - Telegraful ne anunța acum­­ câtva timp că guvernul britanic a nu­mit ca înalt comisar în Egipt, în locull d-lui Wingate, pe mareșalul Allemby. Se știe că mari dezordini au avut loc în țara sfântă a Faraonilor și că Reg­atul Unit a fost nevoit să tri­­m­eată pe învingătorul din Palestina pe Veniaminul și idolul claselor do­minante din Anglia, — învestiindu-i cu puteri dictatoriale, — tocmai pen­tru pacificarea mult agitatei regiuni a Nilului. Tratatul din 1840 Tratatul din Londra din 15 Mie 1840 ruipea Egiptul de sub jugul ad­ministrației directe a suit anul uká­ng mânând doar ca provincie vasafPlă imperiului otoman. Puterea legisla­tivă, executivă și judecătorească de­pindea de guvernul local, care nu a­­vea dreptul să închee convențiuni comerciale, să contracteze împrumu­turi, să organizeze poliția sau să ad­ministreze fără consultarea preala­bilă a Porții. Kedivu­l era vasalul Sul­tanului și vărsa o sumă anuală în te­zaurului Imperiului și de la Sultan primea investitura oficială. Timp de decenii politica medievală a constat în a se desface din ce în ce mai mult de lanțurile suveranită­ții turcești. Mișcarea naționalistă a lui Arabi-pașa, a dat prilej Franței și Angliei să ocupe­ Egiptul, „pentru a potoli revolta și a stabili un con­­dominiu provizoriu“. Lordul Duffe­rte, ambasadorul Angliei pe lângă Sultan, declară acestuia, la 4 Noem­­brie 1881, că „departe de a nutri gânduri de anexiune asupra Egiptu­lui, singura dorință a Angliei este a­­cela de a menține statu-quo“ ; iar un diplomat francez, cu strălucit vii­tor, d-l Camille Bauere, declară în același timp într’un articol publicat în revista „Nouvelle Revue“ : „a-i da Egiptului administratori integri, a desființa abuzurile intolerabile cari au caracterizat epoca vice­ regelui, a impune impozitele nu numai unei sin­gure clase, dar tuturor claselor popu­lați­un­ii, iată ținta reprezentanților englezi și francezi. Când aceste chestiuni vor fi rezolva­te, nu va fi nici un motiv ca Egiptul să nu-și re­capete neatârnarea“. O promisiune care nu se ține Timp de două­zeci de ani Anglia n’a încetat de a tot spune că va ple­ca din Egipt, când statul va recă­păta formele stabile și normale ale organizațiunii sale interne. E destul să se reamintească angajamentul formulat de Sir Henry Campbell Bannerman, într-un interview din 9 octombrie 1894, acordat ziarului „Neues Wiener Journal“, în care spunea : „ocuparea Egiptului este un continuu izvor de slăbiciune pentru Anglia. Pentru că noi n’a­vem­ nici un interes să rămânem acolo, nu avem nici o cauză pentru care nu l’am­ e­­vacua“. •Câteva luni mai târziu, în Martie 1896, ministrul de externe al Franței, Berthelot, era îndrituit să declare Camerei „că guvernul britanic a re­cunoscut în­totdeauna caracterul provizoriu al ocupației egiptene“, iar acordul anglo-francez din 1904 înce­pea cu cuvintele : „guvernul Majes­tat« Sale britanice declară că n’are nici o interiziune pentru schimbarea situației politice din Egipt“. Egiptul și războiul Eu­­­ ropean Marele conflict european a venit găsind în vigoare regimul provizoriu din 1882. Totuși Egiptul­­ n’a întâr­ziat să se pue cu totul la dispozițu­ Uftig^asiatilor, refuzând cu dispreț să războiului sfânt. Igfu, acelaș Aîlem­­by care astăzi merge să sancționeze în mod definitiv dominațiunea Albi­on­ului asupra Nilului, trebuit să recunoască „că fără efortu­l egiptean, cauza aliaților ar fi fost iremediabil pierdută în Orient“. In schimbul acestei atitudini Egip­tul a primit o compensație neaștep­tată. La 18 Decembrie 1914 Ang­­la proclamă în mod oficial, protectora­tul său asupra țării Kedivului. Se poate crede la început că o a­­semenea măsură de prevedere era necesară din cauza situației generale a războiului, era un fel de declarare a unei stări de asediu. „Times“ d­e 19 și 21 Decembrie pentru a liniști spiritele în opinia publică egipteană și să înlăture alarma, scria : „In a­­ceastă clipă noi nu dorim alt­ceva decât să protejăm Egi­pul în contra unui eventual atac și să garantăm funcționarea administrativă a țării. Restul se va aranja la iscălirea păcii generale“. Bazați pe aceste promisiuni de­legații ji egilpteni au­­ verit autorități­lor engleze din Egipt, la începutul anului curent, permisiunea să plece la Paris, ca în fața Conferinței de pace să-și apere revendicările lor naționale și independența țării lor. Autoritățile britanice au refuzat în­tâi, să dea pașapoarte delegațiunii prezidate de Saad-Zaghel-Pașa, vi­­ce-președintele adunării legislative, care era compusă de cele mai de vază personali­tați politice,­­după a­­ceia au internat pe Zagdel-Pașa și pe principalii săi colegi în insula Malta. După aceasta au urmat tulbu­rări sângeroase în întregul Egipt, în­­căerări între englezi și populația ci­vilă, până când guvernul din Lon­dra s’a văzut nevoit a trimete pe Sir Allemby spre a liniști spiritele. Mareșalul a dat dovadă de mult tact politic și de o mare demență. Grație acestei politici înțelepte, spi­ritele s’au liniștit, cei internați au fost extrimeși acasă, fără însă ca ța­ra să fie la adăpost de orice surpriză. Naționalizmull egiptean este una din problemele acute și grele de re­zolvat ale actualului guvern britanic. Tocmai de aceea persoana Mareșa­lului Allerraby va fi o garanție și pen­tru siguranța imperiului britanic și pentru susceptibilitățile naționale ale Egiptenilor. Pentru moent Anglia a cerut să se înscrie în tratatul din Versailles articolul H7, stilizat astfel: „Germania declară că recunoaște protectoratul, proclamat în Egipt de către Marea Britanie în 18 Decem­brie 1914“. Energicul general, primul și gene­rosul om politic, mareșalul Allemby, va consacra această stare de fapt. In cadrele acestui protectorat se vor canaliza curentele de independenta, de propășire și de cultură arabă în Egipt.­ ­OOXXOO­­ F. CORTEGIUL GREVELOR.­COMORILE 8­ 0 RASA CARE DISPARE­­I ANTICAR.— LIBRARII CEN­TRAJ­E.—­ ­ULTIMA LUPTA PAR-O MOARTE CARE NU E „PARFUMATA“ BANCHETUL DUMONT-WILDEN.­­ AMST. LAMENT­ARA, In orice cabaret muzical veti in­tra, nu se poate să nu auziți un cu­plet despre „valul de lene“ care s’a abătut asupra Parisului; nu știu d­ară vom ajunge la o zi de lucru pe săptămână și la petreceri obbliga­­­­torii, revând­­cat inii l­a care cân­tăreții din Montmartre «le atribue spiritual muncitorilor „conștienți și sindicați“, putem contt­a­ta însă ten­­din­ța generală de minimum de si­lințe și de maximum de profit; is­toricii vieței contemporane se vor opri desigur mult în fața acestor­­ manifestațiuni îngrijitoare, care nu figurează între consecințele isterio­­enumerate de ti­pul G. Le Bon. Pentru a obține cât mai multe feri­ciri imediate, lucrătorii au găsit re­țeta comodă; ei n’au decât să de­clare greva, care a devenit ceea ce era odinioară, în vremurile de aur alie mor­arh­iil­or, pentru regii capricio­­și, jocul răboaielor. Am avut ast­fel greva mijloacelor de transport, a chelnerilor, a muncitorilor din diferite industrii speciale, a specta­colelor, a îngrijitorilor de cai — ce e Parisul fără de distracții și cur­se? — a vânzătorilor librari; nai, am avut în sfârșit, greva „ziariști­lor“, cum se zice la noi, a distribui­torilor de ziare. Și, vorba lui V. Hugo, nu știm ce ne rezervă ziua de mâine.» S-au dus timpurile idi­lice când savanți profesori și oa­meni polițici încercau justificarea grevelor, când captivantul G. Sorel, d. ex., ne servea filozoficele sale re­flecții] ni asupra violentei. Orator­i de la Bursa Muncei, din rue la granf ge aux Belles au găsit piatra filo­zofală; grevele vor înlocui produc­ție, scumpă Lui Pron­ohom, și capi­talul, odios pentru Karl Marx. Re­­vist­ele de muzic-hall, care ne-au oferit până acum consilii de aliați și apoteoza drapelelor victorioase, nu vor întârzia, firește, să înscrie în programul lor un număr aplau­dat de proletariat: cortegiul greve­lor. Spestacolele pe care le orga­nizează în prejma alegerilor con­ducătorii munci­tartarei, îngreuind viata abia reluată, ne întristează, pentru că ele compromit de cele mai multe ori revendicațiuni îndreptăți­te, înstrăinând celor care suferă simpatii și concursuri largi, care nu le-ar fi lipsit altminteri. Soarta vânzătorilor de librării, de pildă, e intr’ad­evă­r tristă, fără să atingă salarii lunare de 200 lei, când le-ar putea avea fixe, fără să beneficieze de drepturi la pensie, de ore de re­paus și de în­lesni­ri speciale în caz de boală, ei sunt obligați să urmă­rească zilnic, cu toate că de depar­te, mișcarea intelectuală, pentru a putea îndeplini la orice minut ofi­ciul de bibliografie vorbitoare, nu e de loc surprinzător, prin urmare, că rasa vânzătorilor instruiți, ca­pabili de a iniția și de a informa pe client, după exemplul criticilor și profesorilor e pe cale să dispară; e cu păți, uni remuneratoare cheamă energiile acestea neluate în seam­ă în cadrul modest al cărților. Sunt însă pasiuni care înlănvu­-se­ pe via­ță; sunt librari care, cu toate greu­tățile vieții, continua sa rămână prețio­și și inteligenți colaboratori ai scrii­to­rilorr; e adevărat că apar­țin in general tagmei de anticari; dintre aceștia, figura c­a mai inte­resantă e Henri d’Arthez, a cărui prăvălie luxoasă, instalată în plase de la Sorbonne, e tot așa de fre­­gventată de oameni iluștri ca­­ saloa­nele literare din secolele trecute. Pe d’Arthez T am descoperit acum șa­se ani într’un apartament dintr-o stra­dă îndepărtată, pe lângă Montron­­ge; văzându-l cu plete de leu, ca­ba­na închisă de catifea, cu pipa impasibilă în gură, avui impresia că mă găsesc în vizită la un erou de-al legendarului Merger; după un sfert de ceas de convorbire, am con­statat cu plăcere în sihastrul cu aparent­ de boem un frate de-al bu­nului abate Jerome Coi­gnard, sub­til și erudit, drag lui An. France. Contemporan cu mișcarea poetică, celebră sub denumirea de simbo­lism, d’Arthe ez a ccumoscut de aproa­pe pe toți scriitorii atunci d­e avant­gardă și care azi aparțin­e is­toriei; deci ui menitela ce le-a reunit asupra vieței și operei lor sunt o colecție care ar fi făcut fericirea marelui maestru al fișelor J. Claretie, de car­e nu se poate lipsi, în nici un curs, un critic conștiincios sau vreun candidat la doctoratul in litere. Acest preș sus al cărților, posedă comori ce ne interesează de aproa­pe­ vechi publicați­uni franceze des­pre România, cele mai multe ermi­­l­ate, care nu se găsesc uneori nici în bibliotecele din țară, iarr dela război, e singurul librar care pune în circulație în chip sistem­ati­c, lu­crări publicate în românește și acum prepară organizarea unu­i serv­­ciu de librărie exclusiv destinat compa­trioților noștri, doritori de a-și pro­cura orice carte apărută în occi­dent. Astfel de librării centrări, cum întâlnești la fiece pas în Germania, erau necunoscute in Franța, unde librarii, când nu le indică editura, nu se însărcinau cu­­ cercetări spe­ciale; câteva întreprinderi în genul de care se ocupă d’Arb­iez, au fost încurcate numai de la război încoace; utilitatea lor e așa de mare, în­cât merită să ne semnalăm: e librăria de la pensue francaise, condusă de prietenul nostru, cunoscutul publi­cist André Cheradame, e un Paris­­livres din rue Serandoni, «e biuroul Sault* An­dréa și, prin intermediul Ca­rnetului­ critic, anticarul era, bo­gat în ediții originale de poeți con­temporani. Fiindcă vorbeam de simbolism, un nume «care e legat de istoria lui e al criticului belgian Dumont-Walden , guv­ernul francez, adu­cându-și din fericire aminte de rolul pa care l-a jucat în mișcarea intelectua­lă din Belgia, care a pre­gătit spiritele la rezistența eroică din 1914, de entusiasmul activ pe care l-au provocat in vremuri de de­primare notele sale de călătorie în Alsacia-Lorena. Victoria învins lor, precum și de misiunile norocoase pe caree le-a îndeplinit pe timpul răz­boiului în Elveția, în numele minis­ter­ de externe, l‘a înălțat la gradul de ofițer al Legiimii de onoare; cu această ocazie ziariștii din țările a­liate, l’am sărbătorit, pri­ntr’um bou­­db­­ît în saloanele hotelului Loti, personal în Dumont Wilden nara sărbătorit numai un excelent «coleg și prieten de «rânduri, ci și un mare amic al României, care cunoscând de aproape pe mulți români, a fost un avocat prin­­ presă a­l caniei noa­stră paționa­l.«. Când voi scrie Iste­ria relații­le" într Trib­ia și Româ­nia voi publica multe date și amin­tiri interesante pe care Thamon't- Willden mi­șc­a, comună cât încă de acum câțiva­­ ani și de on,re îmi rea­mintește în p­ropriă după am i er­a d» o K„j. ,n fî”­ p­,,„o para.ț­ii Bourbon. Tată, în sfârșit, treia © ea more; camera deputaților, ca un modern Mi«ros, va. pronunța sen-tin­­ț-.a d.c cc.ce atârnă soarta guvernului Clemenceau și a’c­rerea viitorului parlament. In timp de pace, puleai seara sub un minister și te deșteptai dim­ineața sub altul, dar războiul a potolit puțin acest sport. Iată că întâlnirea a fost hotărâtă: d-lui Briand i se rezervase onoarea de a da tigrului lovitura de urați­'. In culoarele Camerei, circula lista noului guvern Brian­d-Barb­bu-Bourgeois; în sala de ședințe, pri­virile mu­lți­mei nerăbdătoare caută f gura romantică a fostului « dințte de consiliu, care liniștit la lo­cul său, cu un surâs de re­țetă, își așteaptă minutul. Ö- îi iți cu duelurile maeștrilor curte.".‘ite, ziariștii priveau distrat lupte ce începe, iinformând­u-ne cu mai mult vite­rag între noi de distribuția «ijct­­tofoli­lor minte terniri, când, dint­r’o data... Vi s’a în­ luminat, să v deli, conséeltanti, te alergările de mi, fa­voritul Z­ile’. * rero trebuia să câ­ ' '­­sm cursa, f’r­?—r ' r. 1 ’ .A­scultem s ■>•­­prins:, di­scuția ș: Ințete­cem imedi­a că ’.l­-,c«■ T—«-1 m.nistru, «ure re reve?-­­vime până acum, a cărei intervenție îți f­ Țrvmteze crize er­a:-b­ ig cu f­ î­­g’-inență căderea vnveri’r'ii]’, c --' d’ ț Ț­Ț cțccste 9 ' •­r­v.C­n Ț­Țf-v'T' C.U'tiC T',.al •*­ț" -’ „­ Țiț ’- r-s­­ - - r «■ « «1 po­va’-car 'ă ' a tema «poliun­ei generale a «1-lui f j-icr­icearț (]--ș cum er­ țin-d-pa -■««■-­­ci-ala-stul Aubriot se încep)), f«s o Mrmirsa în Baf. 2-a

Next