Viitorul, mai 1920 (Anul 14, nr. 3635-3656)
1920-05-28 / nr. 3654
Anul al treiSprezecerea No. 3654 »«la[«----------------------- -■ — |• ---------—_ _____________________|___________________un număr vechiu_?U] In țară . . In străinătate ABONAMENTE . un an 60 <0* , un an 100 Lei baratani 11.011 Le1 REDACȚIA ADMINISTRAȚIA STRADA F DSARD QUINET No. a STRADA ACADEMIEI No. 17 (Vis-a-Vis de Hotel Capsa) * v g Telefoanele: Direcția 52/23 ffgy/jjfgjf Administrația ^*2 Și 3 LI ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrația ziarului, str. Academiei 17 și la toate Agențiile de publicitate C ANm iNl 1 ^ És# I psrtWulu — Bai Capitală și DAȚII ^ p.icia iifov —r SENAT (alegerea la 70 și 71 Maîuj M. I^ief © sh)rt13, fost Președinte al Camerei, I« Pfikopi © ŐlS8WÍil,© I € H» fost Primar al Cap., fost Senator degerai U« La fifeFis, fost Deputat, fost Senator grafi ClclogiiS, fost Vice-Președinte al Camerei, fost Deputat Emil C. Petre SilS, fost Primar al Capitalei, fost Senator Or. Ștefan Bogdan, fost Senator Marin Jianu* * Învățător, fost Senator I î VOTAȚI CRUCEAI GRADITA Duíre ROHANIA $1 MIA ! In curând își vor începe lucrările pe teren comisiunile de delimitare a graniței dintre România și Ungaria,— așa cum a fost fixată de tratatul pe care delegația maghiară îl va semna peste câteva zile la Versailles. . Negreșit că idupă l orice războiul mare, care aduce după sine transformări și prefaceri radicale, e foarte greu să se reașeze echilibrul, și soluțiile ce se iau să fie definitive. Dacă adevărul acesta are o aplicare generală în istoria hunei, apoi de rândul acesta regimul pe care-l stabilesc diferitele tratate de pace ,încheiate în urma celui mai mare războiu pe care l-a cunoscut omenirea, de departe de a fi idealul unei așezări temeinice care să asigure pe cât e cu putință o eră de liniște și pace intre popoare. Pe lângă cauzele inevitabile, naiude trecituri și neînțelegeri între state, ip’antica ti'uisis'd £ T^ ^CTjuS’iLüI btT prem — concretizată în diferite tratate,—a adăugat încă alte numeroase pricini de neliniște și nesiguranță, pentru simplul motiv că interesele speciale ale fiecărui stat mare au predominat în alcătuirea acestor tratate, cari n’au ținut seama nici de interesele celor mici, nici de echitate. Încă un fapt care contribue în mare măsură la crearea de noi dificultăți, la prelungirea și accentuarea atmosferei de neliniște, nervozitate și nesiguranță generală, este acela că statele învinse găsesc întotdeauna protectori printre marile state ale Ințelegerei. Astfel Germania a găsit sprijin în Anglia și America în politica ei față de Franța, — ceea ce a pus într’o situație foarte grea pe aceasta din urmă. Ungaria a găsit de asemenea în Anglia un sprijin pe care niciodată nu l’au avut aliați cari au luptat și s’au sacrificat alături de înțelegere, ,— cum a fost România. Se știe cum am fost nedreptățit, atât în ce privește știrbirea Banatului, cât și la fixarea granițelor spre Ungaria, unde nu s’au respectat nici drepturile noastre etnografice, nici granițele geografice naturale, recunoscute prin tratatul dela 4 August 1916, —și ni s’au luat astfel gurile ■Murășului și ale Someșului. Dar nu e destuil atât. Ca și cum cu bună știință și cu intențiune, Consiliul suprem ar fi voit să arunce sămânța unor dificultăți și neînțelegeri viitoare, și în această parte a Europei, nici această graniță, — așa nedreaptă cum e, — nu a fost fixată definitiv, căci s’a lăsat Ungariei dreptul de a apela la „Societatea Națiunilor“,— care, ,se știe* i * * nu e decât o transformare, o nouă întrupare a aceluiaș „Consiliu suprem“. Clauza aceasta, se poate prevede cu siguranță de pe acum, va fi o perpetuă pricină de amestec al marilor puteri în afacerile interne ale României. Nu mai vorbim de tratatul cu Turcia care, tocmai prin nepreciziunea lui, va fi un izvor de noi și nesfârșite dificultăți. Revenind la interesele noastre, trebue să constatăm că ceea ce se întâmplă astăzi nu e decât consecința dureroasă a situațiunei care s’a creat României de când a refuzat să iscălească tratatul minorităților. Prin semnarea acestui tratat, nu numai că România a recunoscut știrbirea Banatului, dar s’a obligat la semnarea tratatului cu Ungaria, și la recunoașterea drept graniță a „liniei Clefhenceau“. ’Odată ce România n’a știut să-și păstreze situațiunea ei de stat neatârnat și să-Și apere dreptul pe care i l’a dat tratatul din 1916, războiul celui pȚlTVui .și SttCiuiCTI iv .. Jv avea la conferința păcei un glas egal cu celelalte puteri, și de a nu primi autoritatea tutelară a unui „consiliu suprem“ care și-a arogat dreptul neadmisibil de a dispune singur de soarta ei, — ceea ce se întâmplă azi era de prevăzut. Iată, de pildă, chestiunea despăgubirilor, în care România nici nu apare ca și cum această chestie n’ar interesa-o deaproape. In vreme ce alte state aliate, cum e de pildă Italia, Belgia, etc., nu numai că și-au luat în natură despăgubiri, prin lichidarea averilor vrăjmașe, dar au făcut înțelegeri speciale cu Germania, — România, pe lângă că își vede drepturile nesocotite, dar și pe cele pe cari le are în mână și se știrbește singură, ridicând de sub sequestru bunurile vrăjmașe din țară... De ce să ne mai mire atunci clauza din scrisoarea de trimitere a tratatului cu Ungaria, în care chiar granița nedreaptă ce ni s’a dat e supusă la schimbări dictate de trecerea ,pe care o vor avea la un moment dat vecinii noștri pe lângă Consiliul suprem, transformat în „Liga Națiunilor“ ?... De ce să ne mire văzând mâinepoimâine că ni se cere dezarmarea, — cum ni s’a mai cerut în ajunul atacului lui Béla Kiura,—în vreme ce Ungaria se înarmează sub ochii și cu ajutorul aliaților, deși în tratat e prevăzută dezarmarea ei ? Politica aceasta a „Consiliului suprem“, izvor de frământări viitoare, trebue să ne deschidă ochii. Pășim mai veghetori decât oricând, și în această perioadă de zbuciumări, să căutăm în mai înșine, în energia și priceperea noastră, singura salvare a situației pe care ne-am creat-o. -ooxxoo PRODUCȚIUNE " NU_G"rELE se lasă câmp liber spetulatorilor pentru a se îmbogăți în dreuna cet Sten Hos*—, In timp ce majoritatea claselor so KlincROfl Și SPBCUBaftQITl cluibe, pătrunse în sfârșit de adevărul că motivul real al scumpirei vieței nu este decât lipsa de producție strigă.: „Să se producă cât mai mult, muncitorii, sau mai bine, o parte din muncitori n’ascultă și nu urmează decât un singuri cuvînt de ordine: „Restrângeți producția și veți deveni stăpâni“. Astfel prin tot felul de mijloace, greve active sau pasive, sabotagii și micșorarea sforțărei individuale se încearcă de propagandiști străini de muncitorime, a se paraliza ridicarea economică a țărei. Este această acțiune inspirată de motive binecuvîntate care să îndreptățească excesele la care dă loc sau este numai consecința unei grave erori i lâeile greșite ca se răspândase printre mîuncitori Vom vedea mai bine aceasta când vom examina mai de aproape ideile pe care acești propagandiști ai unei evanghelii noui voesc a le infiltra lucrătorilor. Pornind de la criza generală creiată de starea de război care timp de cinci ani a paralizat toate mijloacele de producțiuni, ei țin muncitorilor următorul limbaj: „Echilibrul pe care se întemeia vechea societate este rupt. Puteți deci cere ce poftiți; patronii neavând rezerve de nici un fel vor fi forțați să accepte condițiunile D-voastră, urcarea salariilor și reducerea orelor de muncă vor trebui să continue din cauza epuizărei stocurilor. Iar când patronii nu vor mai putea ceda, din mina universală va ieși Revoluția .nrt-1 1 o . Acestor provocări criminale, care amenință cu moartea o țară care are nevoie urgentă de refacere, după deputatul francez Lazarrige, trebuie să se răspundă: „Este inexact că din mizeria generală poate eși fericirea muncitorilor.’Cu cât țara va produce mai puțin cu atât ea va fi forțată să cumpere totul din străinătate cu atât valuta ei va scădea și scumperea tuturor obiectelor va crește. Ce importantă poate să aibă pentru un lucrător dacă va încasa la sfârșitul săptămânei un număr mai mare de hârtii de 510 sau 20 lei, dacă valoarea, puterea de cumpărare a fiecăreia din ele va scăicfea. Iar dacă, în ipoteza nebuniei supreme, poporul ruimanc din propria sa vină, ar încerca o revoluție a foametei, aceasta ar însemna pentru el un dezastru iremediabil, deoarece, ne mai găsind 011 ce trăi pe propriul său pământ, ar pierde orice credit și orice mijloc de schimb care îi permit azi să aducă cele trebuincioase din străinătate“. prigfaajidia gpegfcsiai In materie economică se impune cea mai mare prudență căci, la spatele împuținarei produselor apare speculatorul. Acesta care în general, este un om fără nici un scrupul, exploatează cu aceiași dezinvoltură, războiul ca și tulburările sociale, calculînd oriunde și imagazinînd obiectele care vor lipsi mai mult, ca stofe, ghete, alimente, pe care și le procură uneori cu prețuri fabuloase prețuri pe care șttie că le va încasa dublu de la consumatori, forțați a le cumpăra. Ieri se bizuia pe acțiunea submarinelor, azi scontează grevele; mâine el poate spera în tulburări sociale. Cu ochi de șacal, el parcurge ziarele fixându-și atenția asupra industriei, în detrimentul căreia își poate rotunji mai bine punga. Când dar de la tribunele publice sau pe afișe fruntașii muncitorimei atacă pe speculatori ci uită că acțiunea lor distructivă favorizează specula și o provoacă. Argumentul că la întronarea dictaturei, vor pune la respect pe speculatori nu ei serios, căci chiar dacă se vor executa unii și se vor spânzura alții, lecțiunile de speculatori totuși vor emit iina a se năpusti asupra tarei epuizate și muribunde, căci speculatorii unt cu corbii; războiul ca și revoluția îi atrage. In spatele lui Lenin, la Moscova, ca și în spatele lui Bela Kun la Budapesta speculatorii au continuat să opereze. Fie ruși sau unguri, ei strigau odinioară „Trăiască țarul sau împăratul“; apoi au strigat „Trăiască Sovietele!“; mâine vor striga iar: „Trăiască ordinea“, „Jos comuniștii !”. Revoluția de eri ca și reacțiuneă care se prepară au servit deopotrivă pentru a-i îmbogăți ! Muncitorii ar face bine să se oprească pe panta unde vor a-i împinge câțiva fruntași rătăciți și la capătul căreia nu vor găsi decât mizerii și deziluzii. Bunul simț numai ar trebuii să le spue că singurul remediu al scumpetei ce-i apasă este abundența produselor. . Igacul contra scumpetei NOTE D. P..?Jeschane. Printruind din acele fenomene, cami dovedem că dincolo de jocul . / Y^.omelor, e o forță conștientă ’f'«soară, președintele Remi bRb Yvh'V»care, a scăpat dintr’un acc^MElHPK’ conform legilor naturale și la condiție în care el s’a petrecut, trebuia să ducă la moarte pe d. Deschand.El trăește totuși. Dacă opinia publică mondială are motive de a fi liniștită, pe cât de adânc de dureros surprinsă a fost la prima veste a accidentului, țara noastră cu o deosebire găsește în providențiala salvare a președintelui noui prilejuri de a-și reaminti cât îi este de recunoscătoare. Căci sunt ajutoare morale, sunt anumite sprijiniri sufletești și sunt încurajări date în atari condițiuni carii prețucscu tot atât cât ajutoarele concrete și materiale. Și astfel de cuvinte ce înalță, îndemnuri ce luminează, ne-a adresat d. Deschanel, nu în momentul în care victoria dreptătei apărea clară la orizont, ci în plin dezastru. Eram trei sferturi din țară sub 0bida jugului german, o bucată mică de țară liberă, peste care se întinsese giulgiul morței, ce pusnea în suflete pregătirea sfârșitului nefast. Dar în acele vremuri d. Deschanel nu dispera, nu se temea, nu se îndoia. Primea pe pribegii îndurerați cui calmul, realizărilor întrezărite, cu încrederea în succesul nostru, și în plin dezastru știa cine suntem, ce am făcut pentru triumful cauzei comune, și știa câte străbune legături de rasă, leagă Oituzul cui Verduni j și mormintele Moldovei cu acelea de pe câmpiile Flandrei Pentru încrederea ce a avut-o în noi ^’»iurii conștiința clară ce ne-a dovedit că o are despre adâncurile de jertfă, ale neamului nostru, d. Deschanel a intrat de mult în cadrul scump al minelor noastre și al cugetelor noastre recunoscătoare . Petronius De câtăva vreme „Patria“, ziarul ofdos al partidului național din Ardeal, are față de partidul liberal o atitudine care seamănă cu două picături de apă cu aceea a „Adevărului“. Confratele din Cluj se complace, în acea atmosferă de falsuri, calomnii și reeditări de legende răsuflate cu cari își închipuie că slăbește pe acela pe care-l consideră ca adversar politic. Nu mai departe decât în ultimul număr sosit în Capitală, „Patria“ crede că soare să ia față de noi atitudini ca omana și să încerce a da lecții de in ‘adă altora, ilegretăm că trebue's să :Vo spunem fetiș, dar emanul fostului consiliu dirinent nu e câtuși de puțin indicat să-și ia un asemenea rol. Când cei cari inspiră „Pedra“ au la pasivul lor acte de acelea de cari „Renașterea română“ se adrtă în toate zilele, când au făcut ceea ce au făcut în vremea în care au condus administrația Transilvaniei, nu tocmai domniile lor sunt indicați să facă pe m realizatorii vieței noastre publice și să dea altora lecțiuni de corectitudine. încă odată, regretăm că am fost‘ siliți să reamintien^,,Patriei“ lucruri neplăcute, dar sunt, atitudini și situatiuni ce nu se pot tolera. ,Joana“, care e foarte tânără și neexperimentată în cele politice, să știe de la noi un lucru: dacă vrei să slăbești pe acela pe care-l consideri adversari j poblic, unii prin calomnii și prin reecitări de legende răsuflate o poți face. # _ In viața publică modernă există un singur mijloc moral și sănătos, cit a-t și slăbi adversare, acela cü:i a dovedi opinii publice prin muncă construcivă, prin idei și realizări de interes general, că partidul pe canal represinti e în adevăr un instrument de propajție și de progres în slujba turci. Numai astfel îțî vei putea pune adversarul în stare de inferioritate. t Sperăm că lecțiunea va sluji ..Patriei“ inspiratorilor ei, și pe viitor nu vom avea prilejul să mai găsim ziarul partidului național din Ardeal în compromițătoarea vecinătoție a „Adevărului“. Dacă lecția nu-i va sluji la nimic, atât mai rău pentru dânsul. Nai vom continua să te reamintim. ZI CU zi De mult n’am cetit în presa românească un atac mai direct, mai violent, decât acela pe care „Steagul“ îl adresează „Adevărului“. In acest atac e vorba de „bătrânul pungaș din fruntea ziarelor Adevărul și Dimineața, de o căsătorie cu o zestre mare a unei femei în vârstă“ etc. Campaniile electorale deșteaptă vechi rancune, și dau multă vigoare polemicelor . D. Take Ionescu recurge la Muze pentru a combate astfel pe dl Averescu: „Hop, generalul Averescu Cu trupa lui de anonimi S se poate să nu îi suprimi Când vezi p’un Take Ionescu ?“ Cântecul acesta lăutăresc a destinat numai Capitalei României-Mari, căci în alte județe d. Take Ionescu are alte cântece de slavă la adresa generalului! * In apelul adresat alegătorilor, în care s’ar cere ceva mai multă seriositate ”. Take Ionescu publică în „Românimea*“ următoarele: „Liberalii ne-au făcut de râsul lumei la Paris la conferință”. Ce trist e apusul unui om căruia i se creiase în jurul lui legenda de-a fi inteligent ! Ziarul „Socialismul“ numește scoaterea de pe lista sociaistă a celor doi condamnați, „o escrocherie a guvernului“. Se repetă vorba „hoțul de păgubaș!” Condamnații la muncă silnică nu- 1i1esc escroci pe aceia ce le spun că locul lor este la tăiatul sărei, iar nu la lumina zilei! & * Vineri 28 Mai 1920 iii © Sscffune jlegersig praffonsiaU î.i fmxkiz ??£ £ £ miaummal in spliltilá psífiluL P8HEDWTE • .'- •■ a*ä£ü.‘ o.íx*A ^«Cv'XHíÍHS’^ÁSf Oei ©an-ciisiaf! § Wo© d și ifeoirei* De câtva timp ziarele americane publică portretele și biografiile celor 20 de candidați la pre^editația Republicei Sta clar Unite sub titlul de „Presidential Posibilities“. In reaitate, nu pot avea șanse de alegere la metțteliLrea plină de greutăți a președintelui Wilson decât Wood și Hoover. găina este generala! Wood Generalul maior Leonard Wood și-a ales comite al, compus dintr-un mare număr de fruntași ai industriei, și este candidatul partidului american „conservator al americanismului“. Un foarte iscust „manager electoral” Franz Hitchcock, care a condus, între altele, campania lui Taft în 1908, a fost pus în mrunția enormiîi ÎHtiireprinderi de propagandă care e consecința unei candidaturi prezidențiale în Statele-Unte Intr’adevăr- Wood, ca reprezentantul unui mare partid, ea era de o carieră ireproșabilă are în vise simpatii în clasa mijlocie și este singurul tare să poată combate cu succes pe fostul dictator al alimentării, Herbert Hoover. Generalul Wood aparține unei noblețe recunoscute în Statele Unite. Strămoșii săi au fost printre pelerinii lui May Plower, fondatorii Uniunii. S-a născut la New Hampshire în 1860 ca fiu al unui medic de plasă care a servit în războiul civil cu cei de la Nord. Anărul Wood și-a făcut studiiile la Harvard și a intrat în armată ca medic. Primele sale campanii le-a purtat în America în mijlocul Arizonei, urmărind pe infdienii apași. Cu o sănătate de fier, Wood, în afară de curaj a avut simțul organizației, așa de prețios în aceste regiuni aproape deșerte, unde aprovizionare, igienă, etc., totul era de improvizați Timp de trei ani Wood a dus viața de pe front, dând îngrijirii ordine, ca medic, ca ofițer și ca pionier. La 1895 a fost numit atașat pe lângă secretariatul de războiu din Washington. Acolo, într’o seară, când se întorcea de la o serată oficială, unde a întâlnit pe Roosevelt, cei doi tineri, și-au deschis inimele unul altuia; și-au mărturisit speranțele și au pus bazele unei prietenii către s-a sfârșit cu moartea, celui din urmă. Wood și Roosevelt au avut acelaș gust sportiv al întreprinderilor îndrăznițe, acelaș instinct al ordinei, acelaș americanism exaltat. Când tulburările din Cuba au provocat starea de criză între America și Spanla, Roosevelt a avut ideea să organizeze un corp voluntar de cavalerie, „rough-riders“ și Wood a fost însărcinat cu organizarea lui și, după cererea lui Roosevelt, tot el a fost numit colonel al corpului. Astfel cariera sa militară începea în mod oficial. Ca militar Opera lui Wood în Cuba și în Filipine, mai ales în Cuba, a fost în afară de perioada operațiunilor militare, o operă de construcție, de reforme fizică și morală. Wood a ereat la Cuba, șosete, spitale, școli, combătând inerția, ignoranța și boala. Wood a crezut în 1916 că egumonia germană nu amenință numai Europa, ci întreaga lume, de aceia s’a pus în rândul acelora cari cereau intrarea Satelor Unite alături de aliați. Găsue taberelor de antrenament ale tinerior americani, create de Wlood, armata americană a găsit nucleul de ofițeri și de subofițeri neesari creării ei. Wood a format cele mai bune divizii americane, a 13-a și a 10-a — aceasta din urmă n’a trecut Atlanticul din cauza încheerii armistițiului — cu toate că n’a putut obține nicio comandă în Europa. Prin educația sa militară, prin cariera sa și prin caracterul său, generalul Wood ar putea fi considerat ca un candidat militar și un candidat militar n’ar fi popular în Statele Unite. Leonard Wood este însă admirat ca administrator, ca constructor, ca un conducător de oameni ,șî ca un pacificator. Jucând un rol însemnat în momente.k) istoriie!bari fac onoaiva Americei, Wood rămâne moștenitorul poliltic al lui Roosevelt, nu ca militar, ci ca om politic. In fața lui Wood stă Herbert Hoover, dictatorul alimentării Europei in 1918—1919. Duda, de o voință de fier, de o putere de mânuire a cifrelor și a oamenilor, cum numai un americani și megustor de rasă poate fi capabil. Hoover i’ir tearneaiza americanizmul pur, omul marelor probleme externe, egermonia Statelor Unite asupra lumea. Insă, în ochiii Europenilor tot. Wrwf..1 ’“mâne mai simpatic și mai interesant. • | ; 1. .•r f . . . omenea pentru munca sa, pentru prosperitatr ai și exidența sa are nevoie de emigrația europeană. Wood se gândește prin școală să învețe măcar englezește pe emigranți și să-fi obicinuiască eu idealurile vieții americane. El nu este im naționalist intraneigen<t și nu este de părerea acelora ,care cred, că grevai ® din Statele Unite au loc din cauza emigranților europeni. Conflictul social care a devenit o criza în toată lumea, lupta dintre capital și muncă, va fi rezolvată într-un somn mai larg; formele trecutului nu mai pot rămâne immtabile evoluează, revoluționează, se primenesc și de. Astfel programul lui Wood pare a fi mai practic și mai adevărat împrejurărilor. Si6u ®a în‹Br © «și trei. r... «3i £ âîâi,vSaS Situația între cei doi candidați principali se pune asfel: Hoover este cozmopol B, mondial, apărând ca un ministru al afacerilor străine și de finanțe de primul rang ca experiență și ca documentare. Wood, preocupat mai mult de departamentul, războiului și al Internelor, căutând să evite pritru Satele Unite frământările europene, vrând, a le potoli prin mijloace eficace. Alegerea lui Hoover sau lui Wood va deplinii de ce necesitate prevalează în opinia americană, o chestie de egemonie externă (Hoove) sau o chestie de concordie internă în lupta dintre capital și muncă (Wood). Totul în rrnșita alegerei prezidențiale va depinde de acest lucru. »ee«®*«*®* ELVEȚIA DUPĂ RAZBOIU O kbr ® 9 urS Interesante. — Chistiu* tilsg fransșsorgit B’iloy S’ar putea crede că, păstrând neutralitatea, Elveția nu ar fi avut suferințe de niciun fel din partea războiului. Nevoile ei în cursul măcelului nu s’au îndestulat totuși cu ușurință și urcarea valutei elvețiene nu însemnează nicidecum că mica republică s’ar găsi într’o stare prosperă. Și în Elveția lipsurile au fost și sunt foarte mari, prețul vieței s’a împătrit, iar transporturile defectuoase din restul Europei au o renercațiune nenorocita asupra vieței moderației. In vremea războiului, de când s-au luat măsuri de pază la frontierele statelor beligerante, Elveția a trecut zi cu zi prin crude încercări. Mai întâi, bănuiala care plana asupra ei că ar veni în ajutorul uneia sau alteia din grupările ce se luptau, era suficientă pentru a-i îngreuna aprovizionarea. Și, într’adevăr, pozițiiunea ingrată geografică a Elveției nu-i putea aduce decât neajunsuri. De o parte Franța, având în față pe dușmanul cel mai periculos, pe Germania, de altă parte Italia în luptă cu Austria, iar mica Elveție strânsă ca într’un clește între aceste patru mari puteri. Fiecare din ele suspecta orice mișcare a Elveției. De unde și imensele greutăți prin care a trecut guvernul confederal pentru a asigura alimentarea regulată a populației și a evita conflictele, ce s’ar fi putut naște ușor cu vreunul din vecini. Este greu să împaci și capra și varza, dar cu toate dificultățile te simți mulțumit când vezi că ai triumfat. O broșură foarte interesantă, pe care o publică „La Société de Basque Suisse“, ne dă detalii necunoscute asupra situației economice și financiare a republicei la finele lui 1919. Voi spicui din ea ,părțile ce pot explica, în puține rânduri, vicisitudinile Elveției din vremea războiului și ne pot lămuri asupra unor stări de fapt pe care noi, în necunoștință, le luăm drept niște adevărate mistere. Prima grijă a fost să se asigure aprovizionarea țării. Elveția fiind, pentru alimente, tributara străinătății, iar industria ei fiind eminamente superfluă în vremuri de restriște, întrucât nu produce decât obiecte de lux, inițiativa privată elvețiană s’a pus pe muncă și prin alcătuiri de societăți, a putut să încheie cu beligeranții, acorduri economice cari i-au asigurat existența în timpurile grele ale războiului, înconjurată de toate părțile de un zid de foc, închisă între baionete, urmărind fiecare pas al vecinului. Elveția s-a strecurat astfel încât niciuna din părțile beligerante nu-i poate face vre o imputare. Spre a nu fi bănuită de prietenie interesată cu unii din combatanți, Elveția a primit pentru transportul și întrebuințarea mărfurilor ce-i erau furnizate sau transportate de vecini, controlul acestora. Niciodată, nu i s-a putut obiecta vreo deturnare a transporturilor de la adevăratul lor scop. Dar, după asigurarea aprovizionării, mai era necesară și menținerea vieții industriale. Nu era îndeajuns să ți se vândă marfă, mai trebuia să-ți menții și resursele obișnuite. In acest scop, s’au creat societăți cari au acordat, prin operațiuni de bancă, lungi credite străinătății. Rezultatul îl vedem trecând în revistă situațiunea industriei elvețiene la sfârșitul lui 1919. Vom spune, pentru aceasta că Elveția are, ca principale fabrici, 37 firme metalurgice și automobilistice cu un capital de 184 mii., 17 soc. alimentare, cu un capital de 169 mii., 27 uzine pentru forță motrice cu un capital de 128 mii., 24 mari casse de industrie textilă cu 124 milioane capital, 11 societăți pentru produse chimice cu 100 milioane capital, industria atelieră cu 20 de societăți având un capital învestit de 33 milioane, 4 casse de pielărie cu 32 milioane, 17 de mat de bere cu 25 milioane, 52 diferite așezăminte industriale cu un capital de 100 milioane. Acestea toate dau un total de 209 întreprinderi cu un capital deplin vărsat de 896 milioane de franci. Industriile acestea au dat, în 1919, un beneficiu brut de 555 milioane, sau net 174 milioane. Dividendele împărțite, cu toate urcările de preturi ale materiilor prime și ale transporturilor, au fost de 100 milioane. * Chestiunea transporturilor a fost rezolvată in vremea războiului de două societăți: una numită „Société Suisse de surveillance conomique“ a fost fondată în 1915 la Berna, în bună înțelegere cu Antanta, iar cealaltă, denumită „Trienh'andistelle“, a fost creată la Zurich în 1917 și prevedea traficul cu Puterile centrale. Lângă aceste două societăți mai se găsea „L’Office Central Suisse pour le transport des marchandises“ care a dat un concurs prețios pentru îmbunătățirea mijloacelor de transport. Statele vecine, trebuind sa-și îndestuleze fronturile de luptă și populația civilă, nu puteau însă pune la dispoziția Elveției material rulant de cale ferată. De aceea guvernul Confederal a alcătuit trenuri speciale, compuse aproape cu desăvârșire din vagoane elvețiene, și care încăpeau mărfurile depuse pentru Elveția în vreunul din porturile beligeranților. Aceste transporturi erau controlate după cum am mai spus și societatea elvețiană. de supraveghere economică a observat în mod conștiincios ca mărfurile să nu fie îndreptate aiurea și să li se schimbe ținta lor, care era aprovizionarea Elveției. Timp de 44 de luni, traficul elvețian s-a făcut aproape numai prin intermediul acestei societăți. Este interesant să amintim că societatea de supraveghere economică a încheiat de la creațiunea ei, 261.854 contracte, cari au realizat un import de 3.400.0<J tone, reprezintârnd mărfuri în valoare de peste 4.300.000.000 de franci. Din cele două asociații, cea destinată traficului prin Franța și Italia a funcționat până în iulie 1919, iar cea privitoare la traficul cu Puterile Centrale și-a încheiat activitatea odată cu încheierea armistițiului. Actualmente, spune broșura societății de „Banque Suisse“ traficul cel mare care se efectuase, în cursul războiului, prin Italia și Franța, revine treptat la vechile căi normale Anvers, Rotterdam și Geneva, care, pentru motive geografice, sunt cu mult mai avantagioase. Tendința aceasta de înlăturare a cailor de transport franceze face pe publicistul Emmanuel Ancey să insiste, într’un studiu economic, asupra importanței Marsilliei, care e poate mai bine situată față de Geneva decât Geneva. Cu alte cuvinte, rivalitățile neînlăturabile încep între aliați iar Elveția, care în timpul groaznicului măcel, și-a putut păstra încrederea beligeranților, se va mai putea strecura cu aceeași dibăcie? Astăzi nu i se cere să fie neutră; i se pretinde să-și manifeste preferința pentru una sau alta din puterile care, eri, strâns unite, îi cereau să stea impasibilă la luptele din jurul ei Și iată cum Elveția va fi, în timp de pace, într’o situație diplomatică mai grea decât în vremea războiului. Paris, 6 Mai 1920.00x00- N. A.L