Vremea Nouǎ, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 809-887)
1970-10-18 / nr. 824
ß PAGINA 2 C u o vorbă de duh, s-ar putea spune că originea «nodurilor se pierde în negura veacurilor... Intr-adevăr, creația a fost întotdeauna însoțită de dezbateri - nu de puține ori dramatice, violente, asupra sensului și mijloacelor specifice, asupra raportului artei cu realitatea — încît, fără a extinde prea mult înțelesul cuvîntului, se poate vorbi de existența unor cenacluri chiar în antichitate. In fond, ce altceva erau școala cutărui filozof din secolul lui Pericle sau grupul reunit în jurul unui Mecena ? In epoci mai recente, cenaclurile s-au impus în lumea artelor nu numai fiindcă puneau artistul în contact direct cu un public elevat, oferindu-i posibilitatea de a se confrunta cu opinia unor oameni de gust sigur, dar și ca un cadru prielnic, stimulator, cu înrâuriri fericite asupra procesului de creație. Aceasta face, de pildă, clasicismul francez să fie legat de cîteva „saloane", unde se citea și se discuta literatură, frecventate de mari scriitori. Și la noi, cenaclul — școală de artă a avut un rol de netăgăduit în evoluția literaturii. Ne gîndim în primul rînd la „Junimea", cenaclul care reprezintă o întreagă epocă literară, epoca de aur a literaturii noastre; a fost, apoi, cenaclul lui Macedonschi, atât de original, în care poetul „Nopților" instaurase un adevărat ritual, oficiind cu gesturi de mare prinț, împărțind cu generozitate de nabale pietre prețioase (sintetice, bineînțeles) tinerilor fascinați de mirajul „poeziei noi". In sfîrșit, să amintim și cenaclul de la „Sburătorul" lui Lovinescu, pe unde au trecut aproape toți scriitorii de seamă ai epocii (Barbu și Bacovia, Rebreanu și Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi și Cornil Petrescu) . Lovinescu, exemplu probabil unic, ținea în permanență casa deschisă, primind pe oricine avea să-i citească ceva, mereu așteptând să-i deschidă ușa „marele scriitor". Invocarea, ca introducere la cele ce urmează, a unor asemenea momente din istoria literaturii poate părea pretențioasă. Nu este așa. Mai întii, fiindcă în artă nu pot supraviețui decit acei soldați care poartă în raniță - cum zicea Napoleon - „bastonul de mareșal" , căci nu se poate crea nimic cit decit însemnat în artă, oriunde - decit în prezența unor nelimitate ambiții de desăvîrșire, deci l cvind mereu înainte exemplul unor mari înaintași. Apoi, un cerc literar al unor scriitori de neîndoielnică valoare sau format din tineri aflați la început de drum ucenici în arta scrisului — este sau trebuie să fi la fel caracterizat de o atmosferă de înaltă Sympathie (în înțelesul originar, de afinitate spirituală) creatoare, de o aleasă, dreaptă generozitate în aprecierea creației sau a felului de a simți arta a celorlalți. Un cenaclu este înainte de toate o anumită ambianță sufletească. O anumită ambianță... De aceea, poate, participînd pentru prima oară la o ședință obișnuită de cenaclu nu poți fi scutit de emoții, de senzația de stinghereală, ca și cum ai fi forțat nepermis granițele unor intimități care nu te privesc ; o senzație care dispare treptat pe măsură ce te integrezi „atmosferei"... La cenaclul „Alexandru Vlahuță" din Bîrlad, integrarea unui „intrus", a celui venit aici pentru prima dată, cred că este întotdeauna cum nu se poate mai lesnicioasă. Atmosfera de aici te cucerește imediat, de la sine. Prin ce anume , îndeosebi prin sinceritatea confruntărilor gusturilor și ideilor literare, prin felul deschis de a rosti judecăți de valoare, fără însă a scăpa din vedere respectul datorat autorilor analizați. Disputele extrem de vii, afirmarea unor puncte de vedere contrarii ca, la ședința la care am asistat, în cazul poeziei lui D. Lucaj nu stânjenesc de loc impresia că pe oamenii care alcătuiesc cenaclul, deși mult deosebiți ca virstă, profesie etc. îi unește o adîncă afinitate spirituală, venită desigur dintr-o adevărată pasiune pentru literatură. Cenaclul „Alexandru Vlahuță” are însă nu numai atmosferă, ci și o ținută a dezbaterilor care merită a fi scoase în relief. In această direcție, hotărâtoare ni se pare prezența profesorilor de limbă și literatură română, a căror contribuție de specialitate la viața cercului literar din localitate este deosebit de rodnică. Astfel, comentariul lucrărilor supuse judecății cenaclului nu se reduce la „îmi place sau nu imi place”, „cuvintul acesta trebuie înlocuit fiindcă nu e bun" etc. ; „critica" la cenaclu se ridică adesea la un bun nivel teoretic, cu incursiuni în istoria și teoria literaturii, de evidentă utilitate pentru tinerii creatori (cu ocazia ultimei ședințe de lucru, am reținut, de pildă, unele considerații privind specificul liricii patriotice sau despre livresc și intelectualitate in poezia de azi). Am avut prilejul să particip și la o ședință de cenaclu la Casa orășenească de cultură Vaslui. Deși după o singură participare nu poți spune prea multe lucruri, totuși, atmosfera „înghețată”, discuțiile foarte depărtate de obiect nu păreau a fi numai niște ,,excepții". Se vedea limpede că lucrările colegului de cenaclu puse în discuție nu le erau cîtuși de puțin familiare celorlalți participanți și chiar că interesau destul de vag. In sfîrșit, cei cîțiva prezenți la reuniunea cenaclului păreau a fi venit aici cu totul din întâmplare, poate, se întâlneau pentru prima dată. .. Nu era de față nici un profesor de română, nici altcineva care ar fi putut să dea ședinței o direcție, să orienteze dezbaterile care curgeau în gol, la nesfîrșit. După cum se știe, cenaclul este al Casei orășenești de cultură ; n-am putut insă înțelege în ce constă asistența acordată de instituția menționată mai înainte, în afara faptului că membrilor cercurilor li se pune la dispoziție o încăpere in care pot discuta. .. ★ Deși, poate, situate în multe privințe la poli opuși, activitatea celor două cenacluri, din Bîrlad și Vaslui, permite unele observații cu caracter mai larg. In primul rînd, cred că activitatea cercurilor literare din județ ar trebui să ocupe mai intens Casa județeană a creației populare, adică nu doar prin selectarea unor lucrări mai reușite, în vederea publicării de culegeri, despre a căror valoare nu mai este cazul să vorbim acum. Apoi, ar fi neîndoielnic utilă o consfătuire a membrilor cenaclurilor literare care ■ să-și propună dezbateri atit teoretice — direcții ale literaturii noastre de astăzi, în lumina unor importante principii afirmate în unele documente de partid, în cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu, în care sînt enunțate idei extrem de prețioase privitoare la evoluția scrisului românesc contemporan — cât și practice, organizatorice sau privind editarea unor publicații, culegeri etc. Mai atent, mai perseverent îndrumate de Casa județeană a creației populare cenaclurile din județ și-ar putea crea acel cadru necesar de cultură, de artă în sens mai larg, mai general care să nu se refere numai la literatura membrilor cercului. Așa, ședințele obișnuite de lucru ar putea fi completate cu audiții muzicale, proiecții de filme documentare cu subiecte din istoria artei și culturii, expoziții ale unor artiști plastici de prestigiu, recitaluri de versuri cu actori profesioniști etc. Un asemenea cadru ar contribui nemijlocit la lărgirea orizontului de percepție artistică al membrilor cercurilor, din care — cum se știe — numai o mică parte posedă o pregătire superioară de specialitate. Nu mai puțin folos ar aduce, probabil, programarea unor prelegeri, de estetică și istorie literară, în special analize ale operelor unor scriitori considerați mai „dificili". Evident, în activitatea cercurilor literare din județ, se pot aduce încă multe primeniri, necesare la momentul cultural actual, pe măsura năzuințelor spirituale extrem de bogate, de vii, ale multora din pasionații literaturii. Dar, spre a nu fi formale, aceste înnoiri trebuie să-și aibe originea în preocupările și aspirațiile de creație ale celor care animă viața cenaclurilor literare. C. CONSTANTIN DIN LARG CUCRU DE EDITURĂ, DE ARTĂ... ca, în cenaclurile literare din județ Pe zi ce trece, vîntul de seară ne poartă în auz, tot mai des, tot mai insistent, crîmpeie din simfoniile, concertele sau sonatele pentru pian atît de cunoscute, atit de desprinse din noi, încît ne gîndim cu înfrigurare la aniversarea de la 16 decembrie, ca la o sărbătoare a întregii omeniri. Cel care s-a născut la Bonn, la 16 decembrie 1770, într-o cameră de mansardă cu tavanul scund, cel care — la Viena — i-a studiat cu ardoare pe marii săi înaintași Mozart și Haydn (ultimul l-a fost și profesor), cel care — ce straniu destin! — și-a pierdut auzul de la vîrsta de 29 de ani, înainte de a dărui omenirii celebrele sale capodopere, — avea să-și săvîrșească destinul în martie 1827, lăsînd patrimoniului artei universale peste 130 de opus-uri. Pe fiecare din acestea strălucește și astăzi neprețuita sa semnătură i Ludwig van Beethoven. Cele 9 simfonii, I uverturi, 5 concerte pentru pian și orchestră, concertul pentru vioară și orchestră în re major, numeroasele lucrări corale — din care se desprinde ca un luceafăr de seară „Missa Solemnis” — apoi opera „Fidelio", cele peste 30 de sonate pentru pian, numeroasele lucrări pentru ansambluri de muzică de cameră — toate poartă însemnele geniului, ale unei imense, clocotitoare forțe artistice, dar mai cu seamă partiturile simfoniilor, fapt ce a dus la supranumirea autorului lor, încă din timpul vieții . Titan al simfoniei. Prelucrînd creator tot ce și-a insușit de la marii maeștri studiați, perfecționîndu-și neîncetat știința compozițională, Beethoven devine, încă din tinerețe, cel mai cult muzician al vremii sale. A fost — prin a nu fi lovit de surzenie — și un desăvîrșit pianist, iar nuarii interpreți ai timpului, prieteni sau elevi ai săi ca Czerny, Cramer, Hummel sau Ries își însoțeau întotdeauna apelativele la adresa lui cu superlative. Era conștient de marea lui valoare și nimic nu l-ar fi împiedicat să-și „audă” compozițiile. Și totuși, spectrul neîncrederii din partea celorlalați îi joacă în față. Singurătatea îl apasă. Devine ur Marile aniversări culturale UNESCO sur, suspicios, certurile cu rudele și cu prietenii se înmulțesc. O vreme, a căutat să ascundă agravarea bolii, dar, în 1802, plimbîndu-se cu prietenul său Ries în pădurea din preajma satului Heilingenstadt, nu mai poate ocoli adevărul. Din acel an datează și celebrul manuscris descoperit după moartea sa — „Testamentul de la Heilingenstadt". „O, voi oameni care mă socotiți sau mă numiți răuvoitor, îndărătnic, mizantrop, cît de nedrepți sînteți cu mine!" — își începe el destăinuirea, pentru a încheia: . M-am gîndit deseori să vă fac fericiți. Fiți, deci, fericiți". Artistul-revoluționar, muzicianul-cetățean n-a renunțat o clipă la deviza sa: „Prin luptă — spre victorie!" Și, începînd din 1804, anul creației Simfoniei a IlI-a, „Eroica" — și pînă în ultimele sale zile a slujit cu ardoare tot ce avea mai scump omenirea : idealul de libertate și fericire. Dacă în „Eroica", pentru a mări plasticitatea imaginii muzicale, Beethoven folosește pentru prima dată distonarea, ca o explozie de energie și tumult revoluționar, în Simfonia a V-a, „Simfonia Destinului", marele compozitor își expune aproape întreaga sa concepție despre rolul armoniei în sugerarea victoriei omului asupra tuturor forțelor potrivnice lui, în special în finalul Allegro — un motiv năvalnic, cu caracter de marș. Despre această simfonie avea să scrie Romain Rolland că a reprezentat „stînca pe care s-a întemeiat gloria lui Beethoven”. In programatismul Simfoniei a VI-a, „Pastorala", compozitorul pornește de la viața simplă a omului de la țară, contopit cu natura într-o calmă și luminoasă conviețuire, pentru a trece apoi la dezlănțuirea unei furtuni rămasă unică in istoria orchestrației. Dar, poate, cel mai tulburător exemplu de muzică programatică scrisă de genialul compozitor este uvertura „Egmont", la muzica de scenă pentru drama lui Goethe. Egmont, legendarul erou al Țărilor-de-Jos, își identifică aspirațiile cu cele ale poporului, conducîndu-le în lupta dreaptă împotriva asupritorilor spanioli. In prima parte a uverturii (Sostenuto ma non troppo), introducerea lentă sugerează ideea oprimării poporului tocmai printr-un uimitor contrast între un dans lent, de tip sarabandă, și intercalațiile melodice triste, ca niște suspinuri. Urmează un Allegro, în care tema suferinței e prelucrată activ, războinic, iar în final (Allegro con brio) furtuna ascunsă se dezlănțuie exploziv, într-un iureș năvalnic, întreaga orchestră vestind triumful libertății. Străbătut de elan eroic este și Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră în mi bemol major, supranumit de vienezi „Imperialul", datorită caracterului său monumental, și nicidecum — așa cum s-a crezut un timp — datorită recunoașterii de către compozitor a meritelor lui Napoleon. Căci se știe cit de mult îl ura Beethoven pe cel care, trădînd interesele poporului francez (pe care îl slujise o vreme), l-a purtat în războaie nimicitoare, cotropind alte popoare. Altfel, n-ar mai fi rostit celebrele cuvinte : „Ce păcat că nu mă pricep la războaie ca în muzicăi l-aș bate!” Dar apogeul creației beethoveniene îl reprezintă Simfonia a IX-a, „Corala" — sau „Simfonia Bucuriei" — terminată în 1824, împreună cu „Missa Solemnis". De dimensiuni monumentale, „Corala“ rămîne una dintre cele mai grandioase lucrări din istoria universală a artelor. Scrisă pe versurile lui Schiller, „Oda Bucuriei" nu reprezintă decit o chemare la luptă a popoarelor, prin această luptă omenirea putîndu-și dobîndi fericirea ! „Haideți să cîntăm un cintec plin de farmec, de foc înălțător.. Critica muzicală oficială a vremii, recunoscînd, totuși, meritele Titanului, nu putea accepta marile inovații introduse de Beethoven în Simfonia a IX-a. Exegeții oficiali considerau că Beethoven căzuse victima unei „enormități estetice". Ei ignorau, de altfel, toate modalitățile muzicale noi, izvorîte sub impulsul expresiei emoționale. Dar spiritele înaintate ale epocii au luat nu o dată apărarea maestrului. E.T.A. Hoffmann, celebrul scriitor romantic, a fost și primul muzicolog care sesizat că simfoniile beetho- aveniene produc în ascultător o răscolire sufletească ce îi creează acestuia o reflexivitate care lărgește și înalță gîndirea. De asemenea, Berlioz și Wagner au fost ‘— în calitate de dirijori și de critici muzicali — printre cei mai demni propagatori ai artei marelui lor înaintaș. Beethoven a fost prezent totdeauna și în preajma celor mai energice personalități ale secolului nostru. Mai este oare nevoie să amintim cunoscutele cuvinte de apreciere pe care le rostea Lenin de fiecare dată când asculta sonata „Appasionata" . Mai este oare necesar să transcriem cele din urmă cuvinte adresate familiei de către Julius Fucick, care, cu cîteva zile înainte de execuție, simțea cum inima îi tresaltă ca un motiv din Beethoven ? Căci in vigoarea și, totodată, seninătatea limbajului muzical beethovenian nu s-a reflectat decit înalta conștiință socială a artistului militant, care, departe de mâhnirile încercate în zbuciumata sa viață, a iubit nespus de mult omul și aspirațiile lui. Ș i MIHAIL HAREA .Beethoven este prezent nu în urmă, ci înainte". ROMAIN ROLLAND 200 de ani de la nașterea lui L. v. Beethoven UN TITAN AL BUCURIEI ,VWVWWNAAArt^WNAA/WWVWWWW Biografie de tineri El scobora cu munții. Zăpada îi trecuse izvor de armonie în suflet și-n afară. Iar ea urca din șesuri ocne de crini sunară inelul de logodnă să-l poarte între muze. Și-a fost o întîlnire, cind noaptea-n zori se varsă, sub învelișul tandru ceva-n adînc i-nchiser cum sîmburii în struguri se mișcă-n dulci abise și murmură esențe, pe ruguri, toamna arsă... HORIA ZILIERU Mărite domn Mărite domn cum vine din istorie un aer pur și blind în care o dragoste de patrie te cheamă acolo în cîmpia descoperind misterul dulce al ierbii și-al pămîntului spre îmbinarea frunzei ce îmi aduce aminte că e timpul care-n cuvinte luminoase se înalță. CORNELIU POPEL t^WWWAA^^WArt/WWA/WWAA/\/V< Printre noile construcții din centrul orașului, Vaslui, în afara modernului edificiu al casei de cultură, își definitivează conturul sediul unui muzeu județean. Devine certitudine faptul că în prima jumătate a anului 1971 se va deschide o nouă instituție în rețeaua culturală a orașului. Cum pregătirea unui asemenea eveniment presupune un anumit timp și un volum de muncă apreciabil, cîteva cuvinte în legătură cu profilul acestui muzeu și cîte ceva despre pregătirea evenimentului , ca atare ni se par binevenite. In prezent, în țara noastră, numărul muzeelor și caselor memoriale trece de două sute, din care nu mai puțin de patruzeci sunt în București. Marea majoritate a orașelor și chiar unele comune beneficiază de existența unor muzee extrem de interesante, valoroase atât pentru patrimoniu cit și pentru activitatea lor de cercetare științifică. Colecții de obiecte reprezentative —■ îmbogățite de-a lungul vremii, clasate pe criterii ■ științifice, conservate prin grija unui personal specializat — sunt prezentate și popularizate. Este suficient de confirmadovada că muzeul, prin marele atribut al autenticității, face posibilă înțelegerea și însușirea valorilor inestimabile de cultură materială și civilizație de-a lungul timpurilor. Problemele asupra cărora am vrea să ne oprim sunt legate de viitorul muzeu vasluian, de secțiile, patrimoniul (fondul de plecare), cercetarea științifică și valorificarea rezultatelor, dotare cu mobilier adecvat, recrutarea de specialiști și încadrarea lor la această unitate. Pentru că la Bîrlad și Huși sunt două muzee (mixte deocamdată), interesante, susceptibile de îmbunătățire ca organizare, la muzeul județean Vaslui, înclinăm pentru o secție de artă plastică contemporană, una de arheologie și una de artă populară. Pentru secția de artă plastică există o bază de pornire, un fond de lucrări există deja în județ; acesta se poate completa cu achiziții și, de ce să nu ne gîndim că, intr-un viitor nu prea îndepărtat, ar putea exista și un cenaclu plastic în județul nostru — de unde și sursa unor lucrări valoroase de plastică contemporană. In al doilea rînd, opinăm pentru o secție de arheologie și aceasta pentru că există în județ multe colecții valoroase, iar pe de altă parte, aria acestui județ mi se pare insuficient cercetată (cu excepția unor puncte studiate de colectivul de specialiști de la muzeul din Bîrlad și unele „intenții" ale colectivului din Huși). O secție de arheologie ar mai fi interesantă atit pentru epoca veche pe aceste locuri, ci, mai ales, pentru epoca medievală căreia, din motive uneori întemeiate, nu i s-au consacrat cercetări substanțiale pe teritoriul județului nostru. Și — în sfîrșit — o a treia secție de artă populară vasluiana ar avea posibilitatea să defrișeze o zonă în care a făcut ceva muzeul din Huși, dar insuficient pentru cunoașterea și valorificarea domeniului. O secție de artă populară ar beneficia la Vaslui de un sprijin competent acordat de Casa creației populare — instituție în ale cărei preocupări, arta populară se înscrie ca o problemă fundamentală. Cunoașterea și valorificarea artei populare din acceastă zonă ar căpăta astfel importanță deosebită pe plan național. O a doua problemă ar fi patrimoniul inițial (fondul de plecare) care pentru început s-ar soluționa prin trecerea unei cantități importante de material referitor la județul Vaslui din depozitele fostului muzeu regional Iași și din depozitele muzeelor din județ, în proprietatea muzeului din Vaslui. Acesta s-ar putea întregi cu unele achiziții, donații și custodii estimate încă de pe acum. Evident această soluție este temporară, urmnd ca în cîțiva ani muzeul să se întregească prin propria-i activitate de cercetare. Subvenționat, substanțial din fond central, avantajat de condiția specială în care se constituie majoritatea muzeelor din țară s-au amenajat în clădiri cu altă destinație inițială — de unde o seamă de neajunsuri) muzeul din Vaslui, proiectat și construit într-un corespunzător acord funcțional, poate de la început să desfășoare o activitate pe măsura cerințelor actuale. O problemă în atenția celor în drept este aceea a inițierii unui studiu în vederea depistării unor cadre de specialitate cu evidentă pasiune muzeistică. Trebuie avut în vedere și faptul că dincolo de cercetarea științifică, sensul muzeului este acela de a îndruma competent vizitatorul, de a găsi cu ajutorul lucrătorilor proprii modalitățile cele mai atractive de comunicare cu publicul. Aspectul acesta trebuie să intre în preocuparea forurilor competente înaintea momentului festiv al inaugurării. Comisia de organizare muzeului trebuie să aibă în vedere o problemă foarte importantă pentru un muzeu — aceea a dotării cu mobilier funcțional dar și cît se poate de modern. Cunoașterea prealabilă a unora din cele mai moderne unități din țară ni se pare o soluție bună. nu Cele cîteva cuvinte de aici se vor indicații, rostul lor este să aducă în discuție faptul, să afirme la urma urmelor un punct de vedere. Cert este că acest muzeu trebuie să fie o instituție de prestigiu, integrată armonios în rețeaua instituțiilor cultural-educative, capabil să satisfacă serioase necesități spirituale. Muzeul ca instituție în Vaslui suscită un deosebit interes pentru locuitorii orașului și județului. GHEORGHE CAPȘA, directorul Casei de cultură Vaslui Profilul unui muzeu la Vaslui Sculptură de Iftimie Bărleanu Poșta literară MIHAI PLATON, Iași. „Locul acela viran/ Peste care ard torțe / Prin care trec ani, / Trec iei și tigri / N recunoașteți ? / E locul nostru viran / De la capătul copilăriei..Acestea și altele din versurile trimise nu ne-au lăsat indiferenți. Ceea ce vă împiedică să reușiți integral este, deocamdată, lipsa unei concentrări egale, susținute, de la începutul la sfîrșitul unei lucrări ; din cînd în cînd, dați semne de oboseală, de plictis, adică așterneți versuri calme, care nu vă reprezintă. Talentul, pe care sigur îl aveți, vă obligă la mai multă încordare, la mai mult efort. GEORGE ZAPODIA. Aproape publicabile, versurile trimise vădesc o oarecare experiență a scrisului, ceea ce se traduce prin cursivitate, limpezime, ca și prin absența unor prea mari stridențe în expresie. Un exemplu : „Urcușul nostru vine de departe / din niște văi numai de noi știute/ Din codriiadînci cu zimbri și cu ciute / ... suișul nostru vine de departe. ..". Ceea ce vă caracterizează, cel puțin în momentul acesta, este lipsa de îndrăzneală, in limbaj, ca și in gindirea poetică (ideile pe care le versificați, cu mijlocie abilitate, sunt foarte curente). Deci, înainte de orice altceva, trebuie să spargeți obișnuințele propriului meșteșug, să încercați, cu bună știință, să scrieți cu totul altceva decit ați scris pînă acum. E foarte greu, dar... IULIAN VLADESCU. Vă mulțumim pentru a ne fi scutit să începeți „această scrisoare într-un gen autobiografic". Vă mulțumim și atit (deci nu e cazul să aveți îndoieli, „eliminați-le”, cum ziceți dv.). ȘTEFAN TIMOFTI - Mălăești, Vutcani. Sentimentele pe care le transcrieți în versuri sunt dintre cele mai generoase câteva titluri : „Triumful omului", „Iubește-ți țara și poporul", „Copiii, bucuria vieții" etc.). Din păcate, modul de a le exprima nu corespunde exigențelor, rigorilor unei poezii care să merite a vedea lumina tiparului. Pentru o îndrumare mai de amănunt, care să vă folosească pentru viitor, adresați-vă Casei județene a creației populare Vaslui. TEODOR PRACSIU - Fălciu. Fabula „Șarpele și rima" nu-mi spune nimic, decit, cel mult, în direcția îndemînării versificației, pe care fără îndoială o aveți. Citiți fabulele lui Arghezi, vă vor fi, poate, de folos și, dacă asta nu vă cere un efort prea mare, vei știți-ne și pe noi despre răspunsul hebdomadarului. .« CĂTĂLIN CIOLCA ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]« VREMEA NOUĂ • „MARTORII DESPRE TINERI SI TINERITE“ Categorii profesionale din ce in ce mai largi sunt interesate în lumea contemporană de problemele tineretului. Sociologi și literați, oameni politici sau de știință încearcă să pătrundă in universul atit de complex a milioane de tineri de pe un meridian sau altul. Pentru că asistăm, mai ales în ultimii ani, la relevante și spectaculoase mutații și acțiuni pe care vîrsta idealurilor și le revendică, și le asumă. O introspecție in universul tinereții și-a propus și Carol Roman, un tînăr gazetar preocupat mai de mulți ani să noteze pagini din viața și lupta tinerei generații. Introspecția se concretizează într-un volum recent apărut (Editura politică, București 1970), amplă anchetă internațională sub titlul Mărfurt despre tineri și tinerețe. Este o carte care răspunde unor largi categorii de cititori interesați de problemele actualității). Fie și numai pentru faptul că ancheta îmbrățișează geografic mai toate continentele, că răspunsurile vin din partea unor mari personalități, cu preocupări din cele mai diferite, că înmănunchează narații și scurte eseuri politice, aducînd in lumina tiparului „fapte mai puțin cunoscute din biografii faimoase, uneori chiar senzaționale, cu toate avînd un caracter de confesiune și care ar putea constitui pentru tineri un sprijin într-un moment de cumpănă ori să-i influențeze oportun atunci cînd sunt pe cale de a-și realiza un elan, o pornire a inimii", apariția volumului nu poate fi decit salutară. Răspund la ancheta publicată mai înainte în coloanele Scînteii tineretului Alicia Alonso, una din cele mai mari balerine ale epocii noastre. Maik Raj Anand, marele scriitor progresist indian, Louis Armstrong, considerat unanim cel mai mare trompetist din muzica jazzului, Christian Barnard, chirurgul inimilor transplantate, Art Buchwald, renumitul ziarist american ale cărui articole sunt publicate aproape zilnic, în 350 de ziare și reviste din întreaga lume, mareșalul Uniunii Sovietice, Semion M. Budionnîi, sportivul sovietic, Lev latin O adevărată revelație o constituie întîlnirea de-a lungul paginilor cu numeroase alte personalități ale lumii: oameni de știință, savanți renumiți (I. C. H. Gerretsen, Andre Lwoff, Anastasios Orlandos, Mircea Malița, Miron Constantinescu), exploratori ai mărilor și spațiului cosmic (Francis Chichester, Thor Heyerdahl, Gherman S.Titov), oameni de artă și cultură (Maurice Chevallier, Kanjuro Fujima, Yehudi Menuhin, Yașar Nabi Nayir, Ionel Feilea, Anthony Quinn, William Saroyan, Camille Schmit, Virginia Zeani-Lemeni), oameni politici, conducători de state (Indira Gandhi, prim-ministru al Indiei, Urho Kekkonen, președintele Finlandei). „Atît timp cu un om se consideră tînăr, indiferent de virstă, are datoria de a se „neliniști“, de a nu se împă prezentare a cu ceea ce a înfăptuit. Pentru că nu carnea ori plămada trupească dau tinerețea, ci spiritul veșnic viu, scormonitor“ — consideră, nu răspunsul la anchetă exploratorul Thor Heyerdahl. „Socotesc că nu poate exista o calitate umană mai mare a unui tînăr decit aceea de a fi înzestrat cu minunata aptitudine de a ști să-și facă prieteni" — adaugă Arne Tiselius, președintele Fundației „Nobel“ din Stockholm. „Tinerețea este șlefuită de secole in a ști să-și contopească elanurile cu cele ale generațiilor înaintașe, căci tu poți îndrăzni, nu poți năzui spre nimic dacă n-ai sub picioare edificiul de cunoștințe ori valori morale lăsate de înaintași nu neapărat in chip de model, cum se vorbește atit de mult, ci ca ambianță și mediu cultural, spiritual in care se dezvoltă generațiile“. (Henri Coandă). „Vreau să dovedesc două lucruri: că doar un om tînăr poate avea în el două vieți.. Și apoi faptul că tinerețea nu este um cadou al primilor douăzeci de ani ci se poate perpetua... A îndrăzni, ca și a greși în încercarea de a atinge un țel uman este o calitate umană de tolerat" (Christian Barnard). Despre datoria universală a tineretului, despre modul de rezolvare al celor mai acute sarcini pe care le-au îndeplinit de-a lungul vieții lor, vorbesc marile personalități care au răspuns la ancheta lui Carol Roman Mărturii despre tineri și tinerețe. I. MATEI