Vremea Nouǎ, octombrie-decembrie 1970 (Anul 3, nr. 809-887)

1970-10-18 / nr. 824

ß PAGINA 2 C­ u o vorbă de duh, s-ar putea spune că originea «­nodurilor se pierde în negura veacurilor... Intr-adevăr, creația a fost întotdeauna însoțită de dezbateri - nu de puține ori dramatice, violente, asupra sensului și mijloacelor specifice, asupra rapor­tului artei cu realitatea — încît, fără a extinde prea mult înțelesul cuvîntului, se poate vorbi de existența unor cenacluri chiar în antichitate. In fond, ce altceva erau școala cutărui filozof din secolul lui Pericle sau grupul reunit în jurul unui Mecena ? In epoci mai recente, cenaclurile s-au impus în lumea artelor nu numai fiindcă puneau artistul în contact direct cu un public elevat, oferindu-i posibilitatea de a se confrunta cu o­­pinia unor oameni de gust sigur, dar și ca un cadru prielnic, stimulator, cu înrâuriri fericite a­­supra procesului de creație. Aceasta face, de pildă, clasicismul francez să fie legat de cîteva „saloane", unde se citea și se discuta li­teratură, frecventate de mari scriitori. Și la noi, cenaclul — școală de artă a avut un rol de netăgăduit în evoluția lite­raturii. Ne gîndim în primul rînd la „Junimea", cenaclul care reprezintă o întreagă epocă literară, epoca de aur a literaturii noastre; a fost, a­poi, cenaclul lui Macedonschi, atât de original, în care poetul „Nopților" instaurase un adevărat ritual, oficiind cu gesturi de mare prinț, împărțind cu generozi­tate de nabale pietre prețioase (sintetice, bine­înțeles) tinerilor fascinați de mirajul „poeziei noi". In sfîrșit, să amintim și cenaclul de la „Sbu­­rătorul" lui Lovinescu, pe unde au trecut aproa­pe toți scriitorii de seamă ai epocii (Barbu și Bacovia, Rebreanu și Hortensia Papadat-Benges­­cu, Arghezi și Cornil Petrescu) . Lovinescu, exem­plu probabil unic, ținea în permanență casa deschisă, primind pe oricine avea să-i citească ceva, mereu așteptând să-i deschidă ușa „marele scriitor". Invocarea, ca introducere la cele ce urmează, a unor asemenea momente din istoria literaturii poate părea pretențioasă. Nu este așa. Mai în­­tii, fiindcă în artă nu pot supraviețui decit acei soldați care poartă în raniță - cum zicea Na­poleon - „bastonul de mareșal" , căci nu se poate crea nimic cit de­cit însemnat­­ în artă, oriunde - decit în prezența unor nelimitate am­biții de desăvîrșire, deci l cvind mereu înainte exemplul unor mari înaintași. Apoi, un cerc lite­rar­­ al unor scriitori de neîndoielnică valoare sau format din tineri aflați la început de drum ucenici în arta scrisului — este sau trebuie să fi la fel caracterizat de o atmosferă de înaltă Sym­pathie (în înțelesul originar, de afinitate spiri­tuală) creatoare, de o aleasă, dreaptă genero­zitate în aprecierea creației sau a felului de a simți arta a celorlalți. Un cenaclu este înainte de toate o anumită ambianță sufletească. O anumită ambianță... De aceea, poate, par­ticipînd pentru prima oară la o ședință obiș­nuită de cenaclu nu poți fi scutit de emoții, de senzația de stinghereală, ca și cum ai fi forțat nepermis granițele unor intimități care nu te pri­vesc ; o senzație care dispare treptat pe măsură ce te integrezi „atmosferei"... La cenaclul „Alexandru Vlahuță" din Bîrlad, integrarea unui „intrus", a celui venit aici pen­tru prima dată, cred că este întotdeauna cum nu se poate mai lesnicioasă. Atmosfera de aici te cucerește imediat, de la sine. Prin ce anume , îndeosebi prin sinceritatea confruntărilor gustu­rilor și ideilor literare, prin felul deschis de a rosti judecăți de valoare, fără însă a scăpa din vedere respectul datorat autorilor analizați. Dis­putele extrem de vii, afirmarea unor puncte de vedere contrarii­­ ca, la ședința la care am asistat, în cazul poeziei lui D. Luca­j nu stânje­nesc de loc impresia că pe oamenii care alcă­tuiesc cenaclul, deși mult deosebiți ca virstă, profesie etc. îi unește o adîncă afinitate spiri­tuală, venită desigur dintr-o adevărată pasiune pentru literatură. Cenaclul „Alexandru Vlahuță” are însă nu nu­mai atmosferă, ci și o ținută a dezbaterilor care merită a fi scoase în relief. In această direcție, hotărâtoare ni se pare prezența profesorilor de limbă și literatură română, a căror contribuție de specialitate la viața cercului literar din loca­litate este deosebit de rodnică. Astfel, comen­tariul lucrărilor supuse judecății cenaclului nu se reduce la „îmi place sau nu imi place”, „cu­­vintul acesta trebuie înlocuit fiindcă nu e bun" etc. ; „critica" la cenaclu se ridică adesea la un bun nivel teoretic, cu incursiuni în istoria și teoria literaturii, de evidentă utilitate pentru ti­nerii creatori (cu ocazia ultimei ședințe de lucru, am reținut, de pildă, unele considerații privind specificul liricii patriotice sau despre livresc și intelectualitate in poezia de azi). Am avut prilejul să particip și la o ședință de cenaclu la Casa orășenească de cultură Vaslui. Deși după o singură participare nu poți spune prea multe lucruri, totuși, atmosfera „înghețată”, discuțiile foarte depărtate de obiect nu păreau a fi numai niște ,,excepții". Se vedea lim­pede că lucrările colegului de cenaclu puse în discuție nu le erau cîtuși de puțin familiare celorlalți participanți și chiar că interesau destul de vag. In sfîrșit, cei cîțiva prezenți la reu­niunea cenaclului păreau a fi venit aici cu totul din întâmplare, poate, se întâlneau pentru prima da­tă. .. Nu era de față nici un profesor de româ­nă, nici altcineva care ar fi putut să dea ședin­ței o direcție, să orienteze dezbaterile care curgeau în gol, la nesfîrșit. După cum se știe, cenaclul este al Casei orășenești de cultură ; n-am putut insă înțelege în ce constă asistența acordată de instituția menționată mai înainte, în afara faptului că membrilor cercurilor li se pune la dispoziție o încăpere in care pot dis­cuta. .. ★ Deși, poate, situate în multe privințe la poli opuși, activitatea celor două cenacluri, din Bîr­lad și Vaslui, permite unele observații cu carac­ter mai larg. In primul rînd, cred că activitatea cercurilor literare din județ ar trebui să ocupe mai intens Casa județeană a creației populare, adică nu doar prin selectarea unor lucrări mai reușite, în vederea publicării de culegeri, des­pre a căror valoare nu mai este cazul să vor­bim acum. Apoi, ar fi neîndoielnic utilă o con­sfătuire a membrilor cenaclurilor literare care ■ să-și propună dezbateri atit teoretice — direcții ale literaturii noastre de astăzi, în lumina unor importante principii afirmate în unele documen­te­­ de partid, în cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu, în care sînt enunțate idei extrem de prețioase privitoare la evoluția scri­sului românesc contemporan — cât și practice, organizatorice sau privind editarea unor publi­cații, culegeri etc. Mai atent, mai perseverent îndrumate de Casa județeană a creației populare cenaclurile din județ și-ar putea crea acel cadru necesar de cultură, de artă în sens mai larg, mai general care să nu se refere numai la literatura mem­brilor cercului. Așa, ședințele obișnuite de lucru ar putea fi completate cu audiții muzicale, pro­iecții de filme documentare cu subiecte din is­toria artei și culturii, expoziții ale unor artiști plastici de prestigiu, recitaluri de versuri cu ac­tori profesioniști etc. Un asemenea cadru ar contribui nemijlocit la lărgirea orizontului de percepție artistică al membrilor cercurilor, din care — cum se știe — numai o mică parte po­sedă o pregătire superioară de specialitate. Nu mai puțin folos ar aduce, probabil, programa­rea unor prelegeri, de estetică și istorie literară, în special analize ale operelor unor scriitori con­siderați mai „dificili".­ ­ Evident, în activitatea cercurilor literare din județ, se pot aduce încă multe primeniri, nece­sare la momentul cultural actual, pe măsura nă­zuințelor spirituale extrem de bogate, de vii, ale multora din pasionații literaturii. Dar, spre a nu fi formale, aceste înnoiri trebuie să-și aibe ori­ginea în preocupările și aspirațiile de creație ale celor care animă viața cenaclurilor literare. C. CONSTANTIN DI­­N­ LARG CUCRU DE EDITURĂ, DE ARTĂ... ca, în cenaclurile literare din județ P­e zi ce trece, vîntul de seară ne poartă în auz, tot mai des, tot mai in­sistent, crîmpeie din sim­foniile, concertele sau sonatele pentru pian atît de cunoscute, atit de desprinse din noi, încît ne gîndim cu înfrigurare la aniversarea de la 16 decembrie, ca la o săr­bătoare a întregii omeniri. Cel care s-a născut la Bonn, la 16 decembrie 1770, într-o cameră de mansardă cu tava­nul scund, cel care — la Vie­­na — i-a studiat cu ardoare pe marii săi înaintași Mozart și Haydn (ultimul l-a fost și profesor), cel care — ce stra­niu destin! — și-a pierdut auzul de la vîrsta de 29 de ani, înainte de a dărui ome­nirii celebrele sale capodope­re, — avea să-și săvîrșească destinul în martie 1827, lă­­sînd patrimoniului artei uni­versale peste 130 de opus-uri. Pe fiecare din acestea stră­lucește și astăzi neprețuita sa semnătură i Ludwig van Bee­thoven. Cele 9 simfonii, I­ uverturi, 5 concerte pentru pian și or­chestră, concertul pentru vi­oară și orchestră în re major, numeroasele lucrări corale — din care se desprinde ca un luceafăr de seară „Missa So­­lemnis” — apoi opera „Fide­­lio", cele peste 30 de sonate pentru pian, numeroasele lu­crări pentru ansambluri de muzică de cameră — toate poartă însemnele geniului, ale unei imense, clocotitoare forțe artistice, dar mai cu seamă partiturile simfoniilor, fapt ce a dus la supranumirea auto­rului lor, încă din timpul vie­ții . Titan al simfoniei. Pre­­lucrînd creator tot ce și-a in­­­sușit de la marii maeștri stu­diați, perfecționîndu-și neîn­cetat știința compozițională, Beethoven devine, încă din ti­nerețe, cel mai cult muzician al vremii sale. A fost — prin a nu fi lovit de surzenie — și un desăvîrșit pianist, iar nu­ar­ii interpreți ai timpului, prieteni sau elevi ai săi ca Czerny, Cramer, Hummel sau Ries își însoțeau întotdeauna apelativele la adresa lui cu superlative. Era conștient de marea lui valoare și nimic nu l-ar fi împiedicat să-și „audă” com­pozițiile. Și totuși, spectrul neîncrederii din partea celor­­lalați îi joacă în față. Singu­rătatea îl apasă. Devine ur­ Marile aniversări culturale UNESCO sur, suspicios, certurile cu ru­dele și cu prietenii se înmul­țesc. O vreme, a căutat să ascundă agravarea bolii, dar, în 1802, plimbîndu-se cu prie­tenul său Ries în pădurea din preajma satului Heilingen­­stadt, nu mai poate ocoli a­­devărul. Din acel an datează și celebrul manuscris desco­perit după moartea sa — „Testamentul de la Heilingen­­stadt". „O, voi oameni care mă socotiți sau mă numiți răuvoitor, îndărătnic, mizan­trop, cît de nedrepți sînteți cu mine!" — își începe el destăinuirea, pentru a înche­ia: . M-am gîndit deseori să vă fac fericiți. Fiți, deci, fericiți". Artistul-revoluționar, muzicianul-cetățean n-a re­nunțat o clipă la deviza sa: „Prin luptă — spre victorie!" Și, începînd din 1804, anul creației Simfoniei a IlI-a, „E­­roica" — și pînă în ultimele sale zile a slujit cu ardoare tot ce avea mai scump ome­nirea : idealul de libertate și fericire. Dacă în „Eroica", pentru a mări plasticitatea imaginii mu­zicale, Beethoven folosește pentru prima dată distonarea, ca o explozie de energie și tumult revoluționar, în Sim­fonia a V-a, „Simfonia Desti­nului", marele compozitor își expune aproape întreaga sa concepție despre rolul armo­niei în sugerarea victoriei o­­mului asupra tuturor forțelor potrivnice lui, în special în finalul Allegro — un motiv năvalnic, cu caracter de marș. Despre această simfonie avea să scrie Romain Rolland că a reprezentat „stînca pe care s-a întemeiat gloria lui Beetho­ven”. In programatismul Simfoniei a VI-a, „Pastorala", compozi­torul pornește de la viața simplă a omului de la țară, contopit cu natura într-o cal­mă și luminoasă conviețuire, pentru a trece apoi la dez­lănțuirea unei furtuni rămasă unică in istoria orchestrației. Dar, poate, cel mai tulburător exemplu de muzică programa­tică scrisă de genialul com­pozitor este uvertura „Egmont", la muzica de scenă pentru drama lui Goethe. Egmont, le­gendarul erou al Țărilor-de-Jos, își identifică aspirațiile cu cele ale poporului, conducîn­­du-le în lupta dreaptă împo­triva asupritorilor spanioli. In prima parte a uverturii (Sos­­tenuto ma non troppo), intro­ducerea lentă sugerează ideea oprimării poporului tocmai printr-un uimitor contrast în­tre un dans lent, de tip sa­rabandă, și intercalațiile me­lodice triste, ca niște sus­­pinuri. Urmează un Allegro, în care tema suferinței e pre­lucrată activ, războinic, iar în final (Allegro con brio) fur­tuna ascunsă se dezlănțuie exploziv, într-un iureș năval­nic, întreaga orchestră vestind triumful libertății. Străbătut de elan eroic este și Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră în mi bemol major, supranu­mit de vienezi „Imperialul", datorită caracterului său mo­numental, și nicidecum — așa cum s-a crezut un timp — datorită recunoașterii de că­tre compozitor a meritelor lui Napoleon. Căci se știe cit de mult îl ura Beethoven pe cel care, trădînd interesele po­porului francez (pe care îl slujise o vreme), l-a purtat în războaie nimicitoare, cotro­pind alte popoare. Altfel, n-ar mai fi rostit celebrele cuvin­te : „Ce păcat că nu mă pri­cep la războaie ca în muzi­căi l-aș bate!” Dar apogeul creației beetho­­veniene îl reprezintă Simfo­nia a IX-a, „Corala" — sau „Simfonia Bucuriei" — termi­nată în 1824, împreună cu „Missa Solemnis". De dimen­siuni monumentale, „Corala“ rămîne una dintre cele mai grandioase lucrări din istoria universală a artelor. Scrisă pe versurile lui Schiller, „Oda Bucuriei" nu reprezintă decit o chemare la luptă a popoare­lor, prin această luptă omeni­rea putîndu-și dobîndi ferici­rea ! „Haideți să cîntăm un cintec plin de farmec, de foc înălțător.. Critica muzicală oficială a vremii, recunoscînd, totuși, meritele Titanului, nu putea accepta marile inovații intro­duse de Beethoven în Simfo­nia a IX-a. Exegeții oficiali considerau că Beethoven că­zuse victima unei „enormități estetice". Ei ignorau, de altfel, toate modalitățile muzicale noi, izvorîte sub impulsul expre­siei emoționale. Dar spiritele înaintate ale epocii au luat nu o dată apărarea maestru­lui. E.T.A. Hoffmann, cele­brul scriitor romantic, a fost și primul muzicolog care sesizat că simfoniile beetho- a­veniene produc în ascultător o răscolire sufletească ce îi creează acestuia o reflexivitate care lărgește și înalță gîndi­­rea. De asemenea, Berlioz și Wagner au fost ‘— în cali­tate de dirijori și de critici muzicali — printre cei mai demni propagatori ai artei marelui lor înaintaș. Beethoven a fost prezent totdeauna și în preajma celor mai energice personalități ale secolului nostru. Mai este oare nevoie să amintim cunoscutele cuvinte de apreciere pe car­e le rostea Lenin de fiecare da­tă când asculta sonata „Appa­­sionata" . Mai este oare ne­cesar să transcriem cele din urmă cuvinte adresate familiei de către Julius Fucick, care, cu cîteva zile înainte de e­­xecuție, simțea cum inima îi tresaltă ca un motiv din Bee­thoven ? Căci in vigoarea și­, totodată, seninătatea limbaju­lui muzical beethovenian nu s-a reflectat decit înalta con­știință socială a artistului mi­litant, care, departe de mâh­nirile încercate în zbuciumata sa viață, a iubit nespus de mult omul și aspirațiile lui. Ș i MIHAIL HAREA .Beethoven este prezent nu în urmă, ci înainte". ROMAIN ROLLAND 200 de ani de la nașterea lui L. v. Beethoven UN TITAN AL BUCURIEI ,VWVWWNAAArt^WNAA/WWVWWWW Biografie de tineri El scobora cu munții. Zăpada îi trecuse izvor de armonie în suflet și-n afară. Iar ea urca din șesuri ocne de crini sunară inelul de logodnă să-l poarte între muze. Și-a fost o întîlnire, cind noaptea-n zori se varsă, sub învelișul tandru ceva-n adînc i-nchiser cum sîmburii în struguri se mișcă-n dulci abise și murmură esențe, pe ruguri, toamna arsă... HORIA ZILIERU Mărite domn Mărite domn cum vine din istorie un aer pur și blind în care o dragoste de patrie te cheamă acolo în cîmpia descoperind misterul dulce­ al ierbii și-al pămîntului spre îmbinarea frunzei ce îmi aduce aminte că e timpul care-n cuvinte luminoase se înalță. CORNELIU POPEL t^WWW­AA^^W­Art/WW­A/WWAA/\/V< P­rintre noile construcții din centrul orașului, Vas­lui, în afara modernu­lui edificiu al casei de cultură, își definitivează conturul sediul unui muzeu județean. Devine certitudine faptul că în prima jumătate a anului 1971 se va deschide o nouă instituție în rețeaua culturală a orașului. C­um pregătirea unui ase­menea eveniment presupune un anumit timp și un volum de mun­că apreciabil, cîteva cuvinte în legătură cu profi­lul acestui muzeu și cîte ceva despre pregătirea evenimentu­lui ,­ ca atare ni se par bine­venite. In prezent, în țara noastră, numărul muzeelor și caselor memoriale trece de două sute, din care nu mai puțin de patruzeci sunt în București. Marea majoritate a orașelor și chiar unele comune bene­ficiază de existența unor mu­zee extrem de interesante, va­loroase atât pentru patrimo­niu cit și pentru activitatea lor de cercetare științifică. Colecții de obiecte reprezen­tative —■ îmbogățite de-a lun­gul vremii, clasate pe criterii ■ științifice, conservate prin gri­ja unui personal specializat — sunt prezentate și populari­zate.­­­ Este suficient de confirma­dovada că muzeul, prin marele atribut al autentici­tății, face posibilă înțelegerea și însușirea valorilor inesti­mabile de cultură materială și civilizație de-a lungul tim­purilor. Problemele asupra cărora am vrea să ne oprim sunt legate de viitorul muzeu vas­luian, de secțiile, patrimoniul (fondul de plecare), cerceta­rea științifică și valorificarea rezultatelor, dotare cu mobi­lier adecvat, recrutarea de specialiști și încadrarea lor la această unitate. Pentru că la Bîrlad și Huși sunt două muzee (mixte deo­camdată), interesante, suscep­tibile de îmbunătățire ca or­ganizare, la muzeul județean Vaslui, înclinăm pentru o sec­ție de artă plastică contem­porană, una de arheologie și una de artă populară. Pentru secția de artă plas­tică există o bază de por­nire, un fond de lucrări exis­tă deja în județ; acesta se poate completa cu achiziții și, de ce să nu ne gîndim că, intr-un viitor nu prea înde­părtat, ar putea exista și un cenaclu plastic în județul nos­tru — de unde și sursa unor lucrări valoroase de plastică contemporană. In al doilea rînd, opinăm pentru o secție de arheologie și aceasta pentru că există în județ multe colecții valo­roase, iar pe de altă parte, aria acestui județ mi se pare insuficient cercetată (cu ex­cepția unor puncte studiate de colectivul de specialiști de la muzeul din Bîrlad și unele „intenții" ale colecti­vului din Huși). O secție de arheologie ar mai fi interesantă atit pentru epoca veche pe aceste locuri, ci­, mai ales, pentru epoca medievală căreia, din motive uneori întemeiate, nu i s-au consacrat cercetări substan­țiale pe teritoriul județului nostru. Și — în sfîrșit — o a treia secție de artă populară vas­luiana ar avea posibilitatea să defrișeze o zonă în care a făcut ceva muzeul din Huși, dar insuficient pentru cunoaș­terea și valorificarea dome­niului. O secție de artă popu­lară ar beneficia la Vaslui de un sprijin competent acordat de Casa creației populare — instituție în ale cărei preo­cupări, arta populară se în­scrie ca o problemă fundamen­tală. Cunoașterea și valorifi­carea artei populare din a­­c­ceastă zonă ar căpăta astfel importanță deosebită pe plan național. O a doua problemă ar fi patrimoniul inițial (fondul de plecare) care pentru început s-ar soluționa prin trecerea unei cantități importante de material referitor la județul Vaslui din depozitele fostului muzeu regional Iași și din depozitele muzeelor din ju­deț, în proprietatea muzeului din Vaslui. Acesta s-ar putea întregi cu unele achiziții, do­nații și custodii estimate încă de pe acum. Evident această soluție este temporară, urm­nd ca în cîțiva ani­ muzeul să se întregeas­că prin propria-i activitate de cercetare. Subvenționat, substanțial din fond central, avantajat de con­diția specială în care se con­stituie­­ majoritatea muzeelor din țară s-au amenajat în clădiri cu altă destinație ini­țială — de unde o seamă de neajunsuri) muzeul din Vaslui, proiectat și construit într-un corespunzător acord funcțio­nal, poate de la început să desfășoare o activitate pe mă­sura cerințelor actuale. O problemă în atenția ce­lor în drept este aceea a ini­țierii unui studiu în vederea depistării unor cadre de spe­cialitate cu evidentă pasiune muzeistică. Trebuie avut în vedere și faptul că dincolo de cercetarea științifică, sen­sul muzeului este acela de a îndruma competent vizita­torul, de a găsi cu ajutorul lucrătorilor proprii modalită­țile cele mai atractive de co­municare cu publicul. Aspectul acesta trebuie să intre în pre­ocuparea forurilor competente înaintea momentului festiv al inaugurării. Comisia de organizare muzeului trebuie să aibă în­­ vedere o problemă foarte im­portantă pentru un muzeu — aceea a dotării cu mobilier funcțional dar și cît se poate de modern. Cunoașterea prea­labilă a unora din cele mai moderne unități din țară ni se pare o soluție bună. nu Cele cîteva cuvinte de aici se vor indicații, rostul lor este să aducă în discuție faptul, să afirme la urma ur­melor un punct de vedere. Cert este că acest muzeu tre­buie să fie o instituție de prestigiu, integrată armonios în rețeaua instituțiilor cultu­ral-educative, capabil să sa­tisfacă serioase necesități spi­rituale. Muzeul ca instituție în Vas­lui suscită un deosebit inte­res pentru locuitorii orașului și județului. GHEORGHE CAPȘA, directorul Casei de cultură Vaslui Profilul unui muzeu la Vaslui Sculptură de Iftimie Bărleanu Poșta literară MIHAI PLATON, Iași. „Locul acela viran/ Peste care ard torțe / Prin care trec ani, / Trec iei și tigri / N­ recunoașteți ? / E locul nostru viran / De la ca­pătul copilăriei..Acestea și altele din versurile trimise nu ne-au lăsat indiferenți. Ceea ce vă împiedică să reușiți integral este, deocamdată, lipsa unei concentrări egale, susținute, de la începutul la sfîrșitul unei lu­crări ; din cînd în cînd, dați semne de oboseală, de plictis, adică așterneți versuri calme, ca­re nu vă reprezintă. Talen­tul, pe care sigur îl aveți, vă obligă la mai multă încordare, la mai mult efort. GEORGE ZAPODIA. Aproape publicabile, versurile trimise vădesc o oarecare experiență a scrisului, ceea ce se tradu­ce prin cursivitate, limpezime, ca și prin absența unor prea mari stridențe în expresie. Un exemplu : „Urcușul nostru vine de departe / din niște văi nu­mai de noi știute/ Din codrii­­adînci cu zimbri și cu ciute / ... suișul nostru vine de depar­te. ..". Ceea ce vă caracteri­zează, cel puțin în momentul acesta, este lipsa de îndrăz­neală, in limbaj, ca și in gin­­direa poetică (ideile pe care le versificați, cu mijlocie abili­tate, sunt foarte curente). Deci, înainte de orice altceva, tre­buie să spargeți obișnuințele propriului meșteșug, să încer­cați, cu bună știință, să scrieți cu totul altceva decit ați scris pînă acum. E foarte greu, dar... IULIAN VLADESCU. Vă mul­­țumim pentru a ne fi scutit să începeți „această scrisoare în­tr-un gen autobiografic". Vă mulțumim și atit (deci nu e cazul să aveți îndoieli, „elimi­­nați-le”, cum ziceți dv.). ȘTEFAN TIMOFTI - Mălăești, Vutcani. Sentimentele pe care le transcrieți în versuri sunt din­tre cele mai generoase­­ câteva titluri : „Triumful omului", „Iu­­bește-ți țara și poporul", „Co­piii, bucuria vieții" etc.). Din păcate, modul de a le exprima nu corespunde exigențelor, ri­gorilor unei poezii care să me­rite a vedea lumina tiparului. Pentru o îndrumare mai de a­­mănunt, care să vă folosească pentru viitor, adresați-vă Casei județene a creației populare Vaslui. TEODOR PRACSIU - Fălciu. Fabula „Șarpele și rima" nu-mi spune nimic, decit, cel mult, în direcția îndemînării versifi­cației, pe care fără îndoială o aveți. Citiți fabulele lui Arghezi, vă vor fi, poate, de folos și, dacă asta nu vă cere un efort prea mare, vei știți-ne și pe noi despre răspunsul hebdomada­rului. .« CĂTĂLIN CIOLCA ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]« VREMEA NOUĂ • „MARTORII DESPRE TINERI SI TINERITE“ C­ategorii profesionale din ce in ce mai largi sunt interesate în lu­­mea contemporană de problemele tineretu­lui. Sociologi și literați, oa­meni politici sau de știință încearcă să pătrundă in uni­versul atit de complex a mili­oane de tineri de pe un me­ridian sau altul. Pentru că asistăm, mai ales în ultimii ani, la relevante și spectacu­loase mutații și acțiuni pe ca­re vîrsta idealurilor și le re­vendică, și le asumă. O in­trospecție in universul tine­reții și-a propus și Carol Ro­man, un tînăr gazetar preo­cupat mai de mulți ani să noteze pagini din viața și lupta tinerei generații. In­trospecția se concretizează în­tr-un volum recent apărut (Editura politică, București 1970), amplă anchetă interna­țională sub titlul Mărfurt despre tineri și tinerețe. Este o carte care răspunde unor largi categorii de cititori interesați de problemele actu­alității). Fie și numai pentru faptul că ancheta îmbrățișea­ză geografic mai toate con­tinentele, că răspunsurile vin din partea unor mari perso­nalități, cu preocupări din cele mai diferite, că înmănun­chează narații și scurte ese­uri politice, aducînd in lu­mina tiparului „fapte mai pu­țin cunoscute din biografii faimoase, uneori chiar senza­ționale, cu toate avînd un caracter de confesiune și care ar putea constitui pentru tineri un sprijin într-un mo­ment de cumpănă ori să-i in­fluențeze oportun atunci cînd sunt pe cale de a-și realiza un elan, o pornire a inimii", apariția volumului nu poate fi decit salutară. Răspund la ancheta publi­cată mai înainte în coloanele Scînteii tineretului Alicia A­­lonso, una din cele mai mari balerine ale epocii noastre. Maik Raj Anand, marele scri­itor progresist indian, Louis Armstrong, considerat unanim cel mai mare trompetist din muzica jazzului, Christ­ian Barnard, chirurgul inimilor transplantate, Art Buchwald, renumitul ziarist american ale cărui articole sunt publicate aproape zilnic, în 350 de ziare și reviste din întreaga lume, mareșalul Uniunii So­vietice, Semion M. Budionnîi, sportivul sovietic, Lev latin O adevărată revelație o con­stituie întîlnirea de-a lungul paginilor cu numeroase alte personalități ale lumii: oa­meni de știință, savanți renu­miți (I. C. H. Gerretsen, Andre Lwoff, Anastasios Orlandos, Mircea Mal­ița, Miron Con­­stantinescu)­­, exploratori ai mărilor și spațiului cosmic (Francis Chichester, Thor Heyerdahl, Gherman S.Titov), oameni de artă și cultură (Maurice Chevallier, Kanjuro Fujima, Yehudi Menuhin, Yașar Nabi Nayir, Ionel Fei­­lea, Anthony Quinn, William Saroyan, Camille Schmit, Vir­ginia Zeani-Lemeni), oameni politici, conducători de state (Indira Gandhi, prim-ministru al Indiei, Urho Kekkonen, președintele Finlandei). „Atît timp cu­ un om se con­sideră tînăr, indiferent de virstă, are datoria de a se „neliniști“, de a nu se împă­ prezentare­ ­a cu ceea ce a înfăptuit. Pentru că nu carnea ori plă­mada trupească dau tinere­țea, ci spiritul veșnic viu, scormonitor“ — consideră, nu răspunsul la anchetă explora­torul Thor Heyerdahl. „Soco­tesc că nu poate exista o ca­litate umană mai mare a unui tînăr decit aceea de a fi în­zestrat cu minunata aptitudi­ne de a ști să-și facă prie­teni" — adaugă Arne Tise­­lius, președintele Fundației „Nobel“ din Stockholm. „Ti­nerețea este șlefuită de se­cole in a ști să-și contopeas­că elanurile cu cele ale ge­nerațiilor înaintașe, căci­­ tu poți îndrăzni, nu poți năzui spre nimic dacă n-ai sub pi­cioare edificiul de cunoștințe ori valori morale lăsate de înaintași nu neapărat in chip de model, cum se vorbește atit de mult, ci ca ambianță și mediu cultural, spiritual in care se dezvoltă genera­țiile“. (Henri Coandă). „Vreau să dovedesc două lucruri: că doar un om tînăr poate avea în el două vieți.. Și apoi faptul că tinerețea nu este um­ cadou al primilor douăzeci d­e ani ci se poate perpetua... A îndrăzni, ca și a greși în încercarea de a atinge un țel uman este o calitate umană de tolerat" (Christian Bar­nard). Despre datoria universală a tineretului, despre modul de rezolvare a­l celor mai acute sarcini pe care le-au îndepli­nit de-a lungul vieții lor, vorbesc marile personalități care au răspuns la ancheta lui Carol Roman Mărturii despre tineri și tinerețe. I. MATEI

Next