Vremea, februarie-iunie 1928 (Anul 1, nr. 1-19)

1928-02-23 / nr. 1

Director Literar: V 4 LJE4N O gazetă nouă, în secolul vitezii. . . Grabiți cum suntem, cuprinși mereu de un neastâmpăr care determină o imensă frământare, dar nici o realizare, intre cinema și sport, intre avion și radio, privind din fugă vitrina vieții sociale, mai avem timp și liniște pentru citit? Dorim să fim informați repede, cât mai repede, și acceptăm numai sinteza, pentru a cruța efortul unui spirit obosit, înainte de a se concentra vreodată. O frază care să rezume un volum, două cuvinte să enunțe o idee, un instantaneu fotografic să arate o situație, o schiță care să înfățișeze o realitate. E ritmul vremii. . . Și „Vremea“ înțelege să-i fie interpret credincios. Informație felurită și precisă, realitatea, fără putință de tăgăduire, expusă cu curaj și documentare. Vom studia fără părtinire, toate problemele ce interesează viața societății, și nu vom sacrifica adevărul, tranzacțiilor. Va fi înfățișată actualitatea vremii, cu doctrina ei, cu cultura ei, cu arta ei. Vom lupta pentru o activitate mai intensă pe toate tărâmurile sociale, pentru mai mult simț al răspunderilor, și pentru mai mult spirit de inițiativă. * * * Vremea nu este un organ de partid. Vom constata și critica cu nepărtinire tot ce apare morbid în organizația noastră socială, nu din plăcerea negației ci cu gândul de a stărui în soluțiile ce pot aduce o îndreptare. Cititorii ne vor înlesni această sarcină și vom primi cu mulțumire colaborarea acelora ce înțeleg să-și apere drepturile cu toată energia. Ne vom strădui cu toții, să fim in cadrul acestor idei. Realizarea noastră va fi izbânda vremii. Vladimir Al. Donescu CE ȘTIE SATUL MADAME BUTTERFLY și CONSILIUL COMUNAL Nu găsiți nici o legătură între M. B. și Consiliul Comunal ? ? Nici eu ! . . . dar trăim în epoca postbelică în care domină grotescul și fantezia. Am pierdut demult puterea de a ne mira. Râsul e și de astădată masca sau fardul amărâciunei .... Când l-am cunoscut eu, mărturisea o vocație. Se credea „bas cantabil“, cu volum suficient, pedală sigură și cu registrele ,în perfectă ordine. Era furios că maestrul Gogu, nu-i acordă un „debut“ ca să dovedească omul ce poate. Au intervenit însă amicii cari au învins rezistența și presimțirile simpaticului dirijor. Debutul a fost însă un dezastru. pin. Când șeful a dat „intrarea“ noul Șaliastrangulat de emoție n’a înemerit pedala și în locul notelor profunde și grave. Onor P. T. auzi cu uimire un început de gargară urmat de gâlgâitul astmatic al unui sifon pe isprăvite. Mac Butterfly declară în fa diez că nu se mai mărită și maestrul Gogu de supărare asvârli cu bagheta după interpret, încotro merge și ce devine un bas cantabil după un asemenea debut? Logic ar fi să ajungă mizantrop incurabil, trubadur neurastenic sau „cântărețul tristetei sale“ cum ar zice d-l director Goldenberg. . . . Nici una din toate acestea. Tânărul a găsit că de vină e numai organizațiunea noastră socială în care n’avea glas și înscriindu-se într’un partid din extrema stângă și-a pus candidatura la Consiliul Comunal. Politica Comunală ! Avea să înfăptuiască și aci o operă, ceva mai importantă, operă socială, fără maestrul Goga, fără orchestră, fără registre și mai cu seamă fără public. S’a mulțumit să fie, o simplă „voce“ în Consiliul Comunal. Deprins însă cu plantația și mișcările de scenă, de la stânga extremă a trecut la dreapta și privind cu orgoliu drumurile ce i se deschideau în viață a cerut colegilor săi autorizația să le și paveze. Cum nimeni nu a vorbit de vre-o incompatibilitate între sarcina de gospodar public și interesele unei întreprize particulare, le-a conexat spre fericirea concetățenilor săi. A lucrat intens cu ferma convingere că dacă iadul cu circulația lui complicată este pavat numai cu intenții bune, acelaș pavaj poate fi introdus și la noi pentru simplii muritori de la periferie, nefiind mare deosebire de organizație, între aceste două regiuni. Prin felul acesta de lucrări s’a ridicat în stima concetățenilor săi foarte sus, până la etajul III al unui imobil, de unde privește cu satisfacție singura operă în care a avut într’adevăr succes. Astăzi este un personagiu apreciat, bine și confortabil situat. Valorile nu se pierd niciodată, grotescul, fantezia și neprevăzutul se orientează perfect în complecta dezorientare a zilei de astăzi cu o baghetă mai fină decât a maestrului Gogu. y&n ■ Mi-e frică numai ca exemplul să nu aibă urmări și cântăreții să treacă succesiv în gospodăria comunală. Mai sunt și alte opere: Tosca, Rigoleto, Vasul fantomă, Răpirea din Serai etc. VAL. Director: Vladimir 41. Ionescu O luptă de idei__în Parlament Recepția societății „Cântarea României“ la primăria din Paris de către D-l Delsos, președintele consiliului municipal din Paris și D-l Diamandi, ministrul României. Monomul studenților institutului de chimie din Paris. Una din fazele monomului in cartierul latin reprezintă gazele de luptă. Altă fază a monomului studenților în chimie din Paris, Câinii la Cinema Și câinii vor avea un loc în noul cinema-music-hall „Gaumont“ din Paris. Ei vor aștepta pe stăpânii lor în cuști de un nou gen, perfect instalate și bine aerisite. (Foto Manuel - Paris) £U OAMENI MARI DESPRE LUCRURI MICi “. ARGETOIANU Politica e o meserie ? — Intre poker și politică. — Victime sentimentale. Despre înjurătură. „Averescanii trebuesc încurajași“— „Coperlia“ și d. lorga La 9 jumătate dimineața, sunam și eu — ca atâți alții — la ușa Ministrului de Domenii. Un servitor mândru și infipt ca un țăruș — căci în calitatea lui de servitor de .. .ministru, devenise mai mândru decât o ordonanță de general — îmi deschise ușa blazat, și cu o superioritate protectoare îmi spuse: — „Cauți pe Domnul Ministru?... Cum te chiamă ? . . . Așteaptă puțin, mă duc să-l anunț!“. . . Și m’a lăsat în vestibul singur, în compania unor paltoane și perechi de galoși. In acel moment, eram grozav de supărat pe mama, fiindcă nu avusese grije să-mi combine un aer mai impunător, care ar fi indicat servitorului de ministru să-mi vorbească, întrebuințând pluralul respectului... — „Poți intra la domnul Ministrul“... — spuse cu vocea omului care ar fi intervenit în favoarea mea. — „Mulțumesc!“... și, intrând în hal-ul cel mare, un gând îmi frământa creerii ca pe un aluat. — „Dacă servitorul e așa mândru... ce trebue să fie stăpânul !“ ... ... Și îmi venea să mă lipsesc de interview și să fug . . . O voce prietenească mi-a tăiat firul gândurilor: — „Dv. sunteți d. Constantinescu ? — Da... — „Luați loc . .. Era Ministrul Argetoianu ! Urmează pauza strict necesară pentru aprinderea țigărilor. Trei șefi,de cabinet, trei gânduri într’un gând, trei perechi de ochi într’o privire, urmăreau pașii greoi și legănați ai șefului. — „Domnule Ministru — încep eu — nu am venit să vă iau un interview propriu zis. Cer o jumătate oră de conversație“. ... și primele replici ale conversației noastre s’au tărăgănit convențional. Plastronul etichetei le imprima banalitatea cea mai categorică. Dar d. Argetoianu, era prea amical ca să nu-mi dea curajul să-l întreb ceea ce m’ar fi interesat — „Domnule Ministrul... Politica e o meserie, sau nu ? — „Dragul meu... Politica n’ar trebui să fie o meserie. Cu ea ar trebui să se îndeletnicească oamenii cari printr’o experiență multiplă au ajuns să se așeze și deasupra contingențelor și intereselor de ordin și deasupra patimilor în genere. Din nefericire însă, politica la noi ca și în multe țări, e un mijloc de a ajunge și, de ajunge mai repede decât prin alte căi. Și fiindcă acești concurenți sunt cu atât mai pripiți, cu cât calea care-i separă de Eldorado e mai lungă, se nasc învălmășelile la care asistăm fără mirare și cu surâsul pe buzei..“ ...In contrazicere însă cu cele afirmate, buzele Excelenței sale, schițau o umbră de tristeță, când șoptiră într’o revoltă reținută: — „Da! La noi, politica e o meserie urâtă” — „Când vi s’a năzărit să faceți politică? — „Concepută așa cum spusei, politica a fost pentru mine o țintă, încă din frageda tinerețe, înainte însă de a mă arunca în luptă am privit și am învățat 25 de ani, prin diferite țări ale lumei, folosindu-mă de experiența altora... Când am crezut că pot fi de un folos țării mele, prin cunoștințele și prin experiența ce am câștigat’o, am intrat și eu în politică. Aceasta s’a întâmplat în 1913... Dar, cum îți spusei, hotărârea era luată de mult!.. — „Aveți convingerea fermă că Dv. a-ți putea mântui țara? — „Nu!.. Fiindcă n’aș avea ce mântui! Avem tot ce ne trebue dar, suntem... nemulțumiți !. Fiindcă așa-i românul, dat dracului, cât i-ai da, tot i se pare prea puțin. Birjarul simbolilizează românul. Ai văzut vreodată birjar mulțumit?... Nul... O mie de lei să-i dai pe o cursă și tot te ’njură“... Mi-am adus aminte, fără să vreau, de birjarul care mă adusese cu un sfert de oră mai ’nainte, și căruia dându-i 30 de lei mi-a spus : — „Când te știi așa galanton ce iei trăsură ?.. Ia traivanu!.. Că caii nu se ce crezi ’mneata!...“ — „Domnule Ministru !.. O întrebare riscată : Ce e mai greu, să joci poker, sau să faci politică ? — „Amândouă se bazează pe noroc. Și norocul în politică și în viață — fiindcă viața o socotesc poker... sau orice alt joc de noroc — și-l face omul singur. Apoi, cu norocul, trișarea e permisă. In sfârșit, norocul îți prilejuește să întorci în favoarea ta, loviturile pe cari alții le-au îndreptat în potriva ta“... — „A ți avut victime sentimentale prin politică? D. Argetoianu mă privește fix. Surâde leneș, dar, încrucișându-și privirea cu cei trei șefi de cabinet — trei statui automate — își readuce aminte că e... ministru, și răspunde brusc: — „Dacă afacerile se pot confunda cu sentimentele, victime am în fiecare zi. Am constatat însă, cu regret, că ori de câte ori am făcut și eu ceva bun pe lumea asta, nu m’a felicitat nimeni. In schimb, ori de câte ori am înjurat și eu, ca omul, m’a înjurat toată lumea.. — „Ce senzație aveți atunci când vă înjură cineva ? — „îmi place, fiindcă mă gândesc că cel care mă înjură, pe de o parte a fost nemerit de lovitura ce i-am dat, iar pe de alta, înjurând, dovedește că am dreptate și că nu-mi poate opune argumente. La început, ce e drept, eram sensibil... Am fost atât de mult înjurat, încât azi nu-mi mai fac nici o impresie înjurăturile... — „In legătură cu înjurăturile. Dvs. care sunteți un adevărat boer, cum de ați putut exprima în parlament, acele cunoscute propuneri d-lui Madgearu, cum și alte expresii din aceeaș clasă de cuvinte? Nu v’ați gândit la doamnele din loji ? — „Nu m’am gândit la ele!.. Recunosc! Asta a fost singura greșeală... — „Care e cel mai bun prieten al Dv. ? — „Eu. — „Și cel mai înverșunat dușman? Excelența sa, își aprinde o țigară, și cu un surâs amabil, izvor de nuanțe, de subînțelesuri. — „Tot eu! — „Atmosfera belicoasă a Camerii, după credința mea, stimulează puterea de muncă a deputaților. Dacă a-ți fi senator, a-ți mai putea avea aceeași putere de muncă ? — „Aș avea-o mărită, fiindcă aș dormi mai mult. — „Ce preferați ? Teatrul, Concertul sau Cinematograful ?... — „Patul meu. — „Și totuși v’am văzut la Teatrul Național când se juca „Coperlia“... — „Astea se numesc „atenții politice" 1... Pe vremea când făceam politică cu d. Iorga a trebuit să-i înghit trei piese!... Vai ce lungi erau!... „Copellia" m’a amuzat!... E.... Liberalii întotdeauna au probat mai multă... seriozitate... ... La 20 Februarie, de pildă, m’a invitat d. Goga să merg să-i văd „Meșterul Manole“..— Și o să vă duceți ? — „O să mă duc!... Bieții averescani trebuesc încurajați... Sătatea de oră trecuse. ’am despărțit de d. Argetoianu, cu tristețea cu care te desparți întotdeauna, de un om a cărui frază dreaptă, înțeleaptă, e întorzonată cu sclipitoare mots-d’esprit-uri... 17 Februarie 1928 N. CONSTANTINESCU D—1 C. Argetoianu Revoluție... Suntem amenințați de la tribună cu revoluția... Și oratorul sedus de rezonanța cuvântului, nu-și mai pierde timpul să-i descifreze sensul. Transformările sociale sunt datorite în primul rând intuiției superioare a omului politic, care orientează cu geniul său, impulsiunile afective, de multe ori nelămurite, ale mulțimii. Nu este mare deosebire între generația care a închegat regimul sovietic în Rusia și aceea care a întronat fascismul în Italia. Acelaș suflet neliniștit, vibrând încă de durerile trecutului și tulburat de teama primejdiilor pe care le ascunde viitorul. Acelaș misticism social îi făcea să viseze o soartă mai bună, așteptând apariția omului, care prin prestigiul unei doctrine, să le dea iluzia că visul s-ar putea realiza. Mussolini și Lenin au jucat de fapt acelaș rol, îndreptând spre viziunea lor politică, sensibilitatea difuză a masselor populare, stăpânite de dorința irezistibilă a unei transformări. Și transformarea s’a operat! Cu pierderi mari, cu jertfe, cu sbucium, poporul a fost pus în stare de creație. Animatorii i-au dăruit o viață nouă. Pentru asemenea rezultate se cere, însă, o dogmă, o credință. Nu se poate înălța până acolo, omul politic care nu crede în nimic. Iată de ce zâmbim, de câte ori un leader, în convulsiunile unei revolte simulate, aruncă cuvinte mari de la tribună: „O nouă hartă a libertăților!... Mișcarea masselor populare!... O revoluție apropiată!“... Populația de la țară înstărită, cel puțin aparent, prin jocul valutei, și stăpână pe bucata ei de pământ, visează numai un spor de beneficii, pe socoteala orașului. Orașele, la rândul lor, sunt obsedate de chestiunea unui împrumut și sbuciumate de visul unei noui afluențe de numerar. Peste tot, aceiaș preocupare de ordin material, redus la cel mai strict individualism. Scumpetea reprezintă cea mai înaltă problemă, la care sufletele s’au putut înălța. Nici un elan, nici o sforțare... o imensă mlaștină, în care energiile amorțite, dormitează de mult, așteptând un grad de Căldură în plus. Dar acțiunea politică? Misionarii scăpați de chinul misticismului politic și radical vindecați de febra cuceririlor sociale, se resemnează la meșteșugul de toate zilele, al unei politici de expediente. Resorturile uzate ale credinței nu sunt în stare să anime vreo mișcare cu caracter colectiv. Pasivitatea și-a regăsit formulele favorite: „Să lăsăm timpul să-și facă opera lui... Cum am mers, o să mergem și de-aci înainte“..., iar când o chestiune se complică, intervine arta de-a înconjura problema, a evita soluția, sau de a recurge la amânarea fără termen. Lipsesc clar impulsiunile afective ale mulțimii și tendința omului politic, de a se orienta spre cea mai mică transformare. Trăim cu toții în prezent și pe când planul mecanic al democrației, repetă aceleași arii monotone și demodate, doar papagalul de pe bețișor mai distrează publicul cu stridența refrenului: revoluție... revoluție... revoluție... VALJEAN Macheta unui monument care se va ridica la Etretat (Pas de Calais) în amintirea lui Nungesser și Coli. (Foto Manuel)