Vremea, ianuarie-iunie 1929 (Anul 2, nr. 45-69)

1929-01-03 / nr. 45

An. II Wo- 45 3 Ianuarie 1929 apare joia Birourile: bucureștii STR. CAROL, 10 TELEFOANE 344/36 și 311/35 Ex. 5 LEI POLITICĂ-SO­CR­A­LA-CULTURALA Director : Vladimir Al. «Donescu t­ Azi, 6 pagini: Pagina politică Pagina teatrală Pagina literară Pagina cinematogrfică, etc. Cadoul partidului național-țărănesc Adânc recunoscător de nemărginita încredere ce poporul i-a arătat-o, par­tidul național-țărănesc i-a dăruit cu prilejul anului nou, cadoul... neprețuit, impozite noui! Aceasta este prima măsură legisla­tivă cu care partidul democrației vine în ajutorul populației dornice de-o viață mai bună. Impozite noui! O și mai mare împovorare a bietului cetățean, care-și duce o existență din ce în ce mai grea. O atât de repede și mare decepție, contribuabilul dornic de-a vedea pe național-țărăniști că vor reduce impo­zitele, nu putea trece prin mintea ni­­mănuia. Cum ? Partidul care propăvăduia încontinuu, de ani de zile, pe toate căile și de către cei mai autorizați fruntași ai lui, scăderea dărilor, ba chiar suprimarea lor, partidul care cerea populației să refuze de­ a mai plăti biruri, vine azi, nici după două luni de la instalarea lui la conducerea țării, cu impozite no­i? Oare nici aceasta nu se numește de­magogie ? S’a încercat oare, mai înainte de­ a se propune aceste noui jertfe contribuabi­lului, toate economiile posibile ? Nu era mai cinstit să se revizuiască întâi cheltuelile inutile, pe cari fruntașii partidului național-țărănesc, strigau în cor, în opoziție, că le vor suprima ? i Nu se cuvenea oare ca exemplul sacrificiului să se dea de însă­și con­ducătorii partidului de la guvern, să se reducă din numărul ministerelor, în loc să se creeze altele noui? Să reducă din numărul automobile­lor statului, în loc să se pună taxe noui ? Să se reducă din cele peste 100 vagoane ministeriale, decât să se o­­prească trenurile internaționale prin gări, ore întregi, ca să se atașeze va­goane ministeriale? Dar, câte reduceri nu anunțau în opoziție, național-țărăniștii? In schimbul atâtor promisiuni so­lemne și din cele mai seducătoare, primul guvern al partidului național­­țărănesc, venit la putere grație popo­rului care nădăjduia o viață mai u­­șoară, într’o nesocotință cinică a ne­voilor cetățenești, dăruește azi, impozite noui! Impozite noui! Suspină desnădăjduit contribuabilul român, desbrăcat de ultima iluzie de mai bine. Vr. Surpriza... nea$sepială NOfii LJb­ iMi»Of £ rf'jh, D-1 Profesor Bratu, președinte al Senatului „Dreptatea“, oficiosul guvernului pu­blică un articol elogios la adresa d-lui profesor Traian Bratu, noul președinte al Senatului. Ne-am oprit cu mult interes la arti­colul confratelui nostru, care avea să ne instruiască despre activitatea politică care a determinat alegerea d-lui pro­fesor Bratu ca președinte al maturului corp. Iată ce scrie „Dreptatea“: „Domnul profesor Traian Bratu, fost rector al Universității din Iași, a fost ales președinte al Senatului. „D-sa este adevăratul profesor. Stă­pân pe materie, d­ar în expunere, în­drăgostit de catedră, d. Bratu face con­știincios numărul de lecții din program — ba încă și mai multe“. Intr’adevăr, e miraculos d-l Bratu. D-sa, este un profesor universitar care e stăpân pe materie, ba este și clar în expunere, și chiar este îndrăgostit de catedră. Și nu numai atât, d-l profesor uni­versitar — lucru extraordinar! — își face conștiincios numărul de lecții din program — și ceva nemaivăzut: „ba încă și mai multe!“ Hotărit! Atâtea calități nu puteau decât să-i aducă președinția Senatului. Vedeți, d-lor profesori universitari, unde poate aduce prezența regulată la cursuri, plus căte­va ore mai mult, plus claritatea în expunere? HEF. Politi­ca «Vremii» Nevoia arzătoare a omului gânditor de a explica fenomenele naturale pe cari ia o observă, se manifestă cu aceiași tărie sălbatecul australian, la copilul care abia începe să privească în jurul său și la cel mai iscusit învățat. Această nevoie de explicație poate lua două aspecte foarte deosebite și anume unul care se referă la o problemă reală la cauza sau ceea ce este foarte asemănător, la meca­nismul fenomenului. Al doilea aspect al nevoii de explicație este căutarea scopului fenomenelor. A­­ceasta constitue o problemă aparentă care însă a preocupat omenirea primitivă tot atât de mult ca găsirea cauzei și me­­canismului, fără să fi dispărut încă cu totul din bagajul de idei al omului mo­­derni Această tendință (îmi vine a spune, naturală) a omului de a cerceta scopul tuturor faptelor observate de el, rezultă din anumite concepții metafizice antro­­pomorfe asupra lumii și asupra vieții, cari se întâlnesc, bineînțeles i# forme foarte variate, în toate religiile­ a­dică în acele forme ale religiilor așa cum trăiesc în imaginația popoarelor. De altfel natura concepțiilor metafizice cari stau la baza tendinții omenești de a cerceta scopul fenomenelor, este indife­rentă. Ele nu constituie decât un sub- strat sentimental pentru un sofism cât se poate de scuzabil: ideea de finalitate nu este altceva decât o extindere pentru vii­­tor, a ceea ce constituie pentru trecut cau­­zalitatea. Intr’adevăr numim cauza unui men oarecare, să*i zicem actual, un feno* alt fenomen situat în timp, înaintea acestuia și care suprimat, face să dispară și fe­­nomenul nostru actual. Cauzalitatea în această concepție este deci în strânsă le*­gătură cu timpul, căci orice fenomen, orice efect, este precedat de un fenomen anterior, de o cauză, care la rândul ei este efectul unei alte cauze. Se naște astfel o înlănțuire în care fiecare men este în acelaș timp cauză și feno* efect, înlănțuire care se prelungește în trecut atât cât o putem urmări cu experiența noastră. In marginea fizicii moderne DESPRE CAUZALITATE $1 FINALITATE Evenimente politice de o covârșitoare importanță se petrec în statul vecin și aliat. O nouă criză de guvern e gata să izbucnească și pentru observatorul, chiar superficial, se deslușește clar, faptul că actuala criză amenință însăși existența regatului iugoslav. Viața politică iugoslavă de la închee­­rea păcei și până acum a trecut prin vicisitudini periculoase. Bazându-se pe deosebirea de reli­gie, de mentalitate și de cultură, Ște­fan Rădici, acea fenomenală lichea a politicei contemporane, a izbutit să sape o prăpastie între sârbi și croați. Firește că atât miopia politică a Belgradului cât și ajutorul binevoitor al politicei italiene, au ușurat conside­rabil sarcina demagogului croat. Fazele luptei dintre Belgrad și Zagreb domină istoria politică iugoslavă în ultimul deceniu. Din această luptă plină de peripeții nici Belgradul nici Zagrebul n’au eșit învingători și dacă lucrurile vor con­tinua ca până acum, atunci, firește, că până la sfârșit Roma va rămâne sin­gură victorioasă. Frământările din Iu­goslavia sunt totuși interesante și foarte instructive pentru înțelegerea proble­melor politicei moderne, în adevăr din punct de vedere tehnic s-a dovedit încă odată că deși forța e instrumentul politic prin esență, sunt totuși anumite momente când e mai bine să fii suplu decât strașnic. Politica lui Pasici și a partidului ra­dical au fost pentru statul iugoslav tot atât de dezastruoasă ca și demagogia lui Rădici. Dar criza iugoslavă mai e interesantă și din alt punct de vedere. In acești ani grei pentru statul ve­cin, singura instituție care a împiede­cat dezm­ehiî­rar­ea lui a fost înciiâi­tia. Monarhia s-a dovedit a fi și de astă dată singura formă de guvernământ care se confundă cu însuși statul. Și asta trebue strigat sus și tare mai ales la noi unde monarhia trece fatal prin­­tr’o eclipsă azi. Guvernele cari au urmat lui Pașici au dus o politică și mai rea decât el. N’au avut curajul să ducă o politică hotărâtă. Au oscilat între drasticitate și concilianță. Astăzi după atentatul din Skupcina și evenimentele care au urmat, singura posibilitate de a menține unitatea sta­tului iugoslav și de a nu-l reduce la o uniune personală, stă în urmarea unei politici hotărâte. Tebue să se acorde Croației o largă descentralizare, să se realizeze o radi­cală reformă administrativă și în sfârșit oamenii Zagrebului trebuie chemați să asume singuri răspunderea guvernării. O atare politică ar fi poate în stare să împiedice o dezmembrare a statului iugoslav. Se pare că și Belgradul a început să-și dea seama de gravitatea situației și că atât regele cât și mare parte din personalul politic sârb înclină spre o politică de conciliațiune. De altfel faptul că bătrânul șef al partidului democrat d-l Ljuba Davido­­vici, se declară fățiș partizanul unei politici de conciliațiune și nu ezită prin aceasta să provoace o eventuală criză de guvern, e semnificativ. E posibil că până vor apare rându­rile acestea, guvernul Koroșeț să fi de­misionat. Să nădăjduim că înțelepciu­nea regelui Alexandru va ști să gă­sească soluția nimerită crizei. In orice caz, pentru noi românii, criza iugoslavă trebue să fie un serios su­biect de îngrijorare. Orice evenimente care pot tulbura actualul statu-quo politic în Europa centrală și mai ales în Balcani ne sunt cu totul defavorabile. Politica românească, care n’are și nu poate avea altă țintă decât păstrarea neștirbită a granițelor noastre nu poate fi mulțumită de frământarea care dom­nește în regatul vecin și aliat. O d ° zrrTi?,*ttfar3ra ba chiar e o simțitoare slăbire a po­ziției sale politice și diplomatice ne-ar putea creia serioase încurcături din care n’ar profita decât Sofia și Pesta. De aceea guvernul din București ar trebui să urmărească cu atenție criza iugoslavă și să ajute Belgradul cu sfatul și cu fapta. Mihail Polihroniade Cronica Externă Criza Iugoslavă Inse­m­nări Fabrică de oameni In Anglia, la Birmingham, secretarul Aso­­ciațiunii engleze, și chimist, a pronunțat un discurs senzațional, prezicând că într’o zi, știința va fi atât de puternică încât va fabrica în mod sintetic viața și oameni inferiori, des­tinați muncii inferioare. Iată dar, vom avea o nouă speță umană, care va avea atribuțiunile sclavilor de odi­nioară. Și, dacă ar fi să judecăm după ultimile cu­ceriri ale științii, vremurile aceste nu mai sunt atât de îndepărtate. Oare Jules Verne­ nu și-a imaginat, în ro­manele sale, această categorie de oameni? Și aproape toate fanteziile romancierului s’au realizat într’un interval extrem de scurt! [Jocațiunea prinților de... pe­ ro| Regii comerțului american, își cresc copiii lor într’un astfel de mod, încât să-și poată da seama de valoarea banului. Vorbind zilele trecute în fața personalulu de la „Standard Oil“, la New­ Jersey, d. J.-D. Rockefeller junior, care, împreună cu tatăl său, se găsesc în fruntea unei averi evaluată la un miliard de dollari, povești cum a pus la lucru pe fiecare dintre fii săi, într-un recent voiaj în Europa. Cel mai mare, Lawrence, de șaptesprezece ani, era însărcinat în tot timpul călătoriei de­ a controla notele și facturile, și de­ a le achita în această calitate, de casier­ contabil, el pri­mea un salariu săptămânal de 5 dolari. Winthrop, de cincisprezece ani, era repar­tizat la bagaje, și mai avea în atribuțiunea sa, alegerea camerelor de la hoteluri. El pri­mea pentru aceasta 3 dolari pe săptămână. Cel mai mic, David, de doisprezece ani, era însărcinat să facă, în oraș, comisioanele fami­liei. Primea pentru aceasta 2 dolari pe săptă­mână. Nimic mai natural, pentru mintea o­­menească, care nu concepe întreruperi, decât prelungirea unei asemenea înlăn* țuiri în viitor. Trecutul se deosebește însă în mod fundamental de viitor, căci des* pre trecut ne aducem aminte, pe câtă vreme nu ne putem aminti viitorul. Ex­­periența prelungită în timp ne arată însă că un fenomen oarecare, un efect al unei cauze trecute, poate deveni la rân­­dul său cauza unui alt efect ce se va produce în viitor. De aci nu e decât un pas pentru a conchide că un efect viitor posibil al unui fenomen actual, nu este numai posibil dar este și necesar, că efectul viitor este scopul fenomenului ac­­tual. Acest mod de a vedea rezultă, sau este puternic încurajat, după cum spu­­serăm, de concepțiile metazico*religioase finaliste, dar nu se poate nega că e spri­­jinit și de anumite observații biologice de experiență zilnic­ă. Iată clasicul e­­xemplu cu gâina ,­ oul lui Plutarch. Este evident că gâina este cauza oului și oul cauza găinii. In trecut se poate urmări o succesiune de ouă și gâini până departe în noaptea timpurilor fără să fie posibil a stabili care este feno­­menul inițial, oul sau găina.­­ Oul însă, considerat ca un fenomen viitor, devine un scop al găinii, după cum invers gâina este scopul oului. In felul acesta se creează un subiect fe­­cund de meditație pentru ceata celor doi­ritori să se extazieze în fața minunilor naturii. Panta aceasta este însă foarte periculoasă căci scopul nu este bine de­­terminat de efect, cum e aceasta de cauză. Așa de pildă scopul oului nu este numai acela de deveni pui de gâină ci și de fi prefăcut în jumări, în omletă sau în cozonac, o serie de concluzii care au fost adesea trase de partizanii finalismului. Aceștia au interpretat ne* contenit fenomenele naturale ca destinate exclusiv a servi omului și au dat o mare răspândire unei concepții bucolice și dulceag*sentimentale a naturii, și în spe­­cial a fenomenelor biologice, care se află în cea mai perfectă contrazicere cu le­ gile care diriguiesc efectiv aceste feno­­mene, cum e de pildă crunta lege a se­­lecției. Ideea de cauzalitate și bazată pe­ succesiune expusă mai sus în timp și pe noțiunile de fenomen anterior precedând fenomenul actual, este înrădăcinată în mentalitatea occidentală, de la filosofii greci, care par a fi promotorii ci. Această concepție este însă departe de a fi sin­­gura care să se fi produs. Culturile din extremul orient și în special cea indiană, resping ideea de succesiunea în cauzali­­tate. Vedanța consideră că efectul pre- există în cauză și că aceasta există în mod actual în momentul producerii efec­­tului, care altfel nu ar putea avea loc. Producerea efectului nu schimbă însă, după doctrina vedică, întru nimic natura cauzei, iar ceea ce trece din cauză în efect nu este o parte a cauzei ci numai o manifestare exterioară a ei, așa încât natura cauzei rămâne același ca înainte. Se înțelege de ce ideologia și cultura indiene, clădită pe o așa de ciudată con­­cepție a cauzalității, sunt atât de deose­­bite de cele eșite din ideea de cauzali­­tate occidentală. Datorită concepției ei despre cauzalitate, cultura indiană a fost scutită de copilăreasca dar rodnica iluzie a finalismului și ne apare stranie și ne* înțeleasă. Ea a fost lipsită însă și de marile în*­demnuri spre viață ce le*au găsit occi­­dentali în acțiune și în cunoașterea mai apropiată a naturii și e preocupată de aceea de atâtea probleme aparente și moarte. (Va urma.) Costin D. Nenițescu

Next